Galeriile de muzica clasica - Andante





Daniel Grigoroscuta



La inceput am fost un oarecare cititor SSJ. Intalnindu-ma intr-o zi cu Edi, m-a intrebat ce parere am despre revista, ce cred ca s-ar mai putea scrie. I-am raspuns fara sa ma gandesc prea mult ca ar merge bine o rubrica de muzica clasica. Raspunsul a fost extrem de prompt: "e buna ideea! ce-ar fi sa scrii tu despre asta?". Am acceptat, iar in numarul 26 am scris primul articol Andante, in calitate mai mult de colaborator. Invitatia de a intra in redactie imi e foarte proaspata in minte, fiindu-mi facuta la un suc de catre Edi, Mircea si Aretta. Mi s-a parut de atunci o echipa "ciudata", mai ales ca imi era cunoscut stilul de a scrie al fiecaruia. Tin minte ca ma intrigau "filosofiile" si "poetismele" cu care era presarat din plin SSJ-ul, eu urmarind "realul" si obiectivitatea. La prima intalnire a redactiei i-am cunoscut pe toti membrii "Academiei" SSJ, iar prima idee a fost: "Mama! Ce echipa eterogena formam!" Au ramas acum amintiri extraordinare alte intalniri ale redactiei, noptile pierdute cu corectura si editarea sursei revistei alaturi de Dan Gheorghiu, suplimentul SSJ, apropierea ca prieten de Ionutz, seratele SSJ, conferinta de la Oradea.

Intre timp mi s-au schimbat unele conceptii despre muzica, dar urmaresc in continuare obiectivitatea si incerc sa am un cat mai puternic simt al realitatii. Incercam la inceput sa-i conving pe cititori de calitatea si (de ce nu?) de necesitatea muzicii clasice. Unul din motivele pentru care acum nu mai scriu pe teme muzicale este ca am ajuns intr-o extrema, egoista de altfel, in care prefer sa imi placa ceva (nu neaparat clasic) de care lumea sa nu fi auzit, sau care sa nu fie comercial, odata din "curat" egoism, si apoi e pur si simplu satisfactia de a nu merge cu "turma", de a nu face ce fac cei mai multi. Are un sens ce scriu eu aici? Cred ca da; aceasta e una din conceptiile formate, dezvoltate, apoi schimbate de-a lungul coexistentei mele cu SSJ, a confruntarii mele cu gandurile proprii asternute pe "hartia" virtuala a monitorului. Atat. (Daniel Grigoroscuta - 2002)



(Daniel Grigoroscuta, in aceasta poza alaturi de Zoli Jambor si Liviu Bocaneala, la una din intalnirile SSJ)

Titlurile textelor de mai jos:

. Johann Sebastian Bach
. "Patimile dupa Matei"
. Concertele Brandenburgice
. "Der Messias" de Georg Friedrich Händel
. Antonio Vivaldi - Anotimpurile
. Antonio Vivaldi - Concertul in G, R 532
. Joaquin Rodrigo - Fantasia para un gentilhombre
. Joaquin Rodrigo - Concierto de Aranjuez para guitarra y orquestra



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

. Ludwig van Beethoven - Simfonia a III-a "Eroica" in mi bemol major
. Tomaso Albinoni - Adagio
. Johann Pachelbel – Canon pentru 3 viori si violoncel
. Les Folies d’Espagne – Marin Marais
. Mauro Giuliani - Concertul pentru chitara si orchestra in la major
. Johann Sebastian Bach – Toccata & Fuga in Re minor, BWV 565
. Johann Sebastian Bach - Missa in si minor (Missa inalta sau Marea missa catolica)
. Georg Friedrich Händel - Muzica focurilor de artificii
. Chitara clasica... instrument ce isi are originile...



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

. Ludwig van Beethoven - Simfonia a IX-a
. Isaac Albeniz - Leyenda (Asturias)
. Ludwig van Beethoven - Simfonia a VII-a
. Totusi, mai exista astazi muzica in adevaratul sens al cuvantului?
. Fernando Sor - Fantaisie in E
. Johann Sebastian Bach - Concertul pentru vioara si orchestra in mi major
. Antonio Vivaldi - Concert pentru flaut si orchestra
. Atingerea muzicii
. Johann Sebastian Bach - Concert pentru doua viori si orchestra, in re minor



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

. Wolfgang Amadeus Mozart - Divertimento in D, KV 136
. Johann Sebastian Bach - Concertul brandenburgic numarul 6
. Johann Sebastian Bach - Suitele pentru violoncel solo
. George Enescu - Rapsodia romana nr.1
. Un fel de muzica...
. Francisco Ortiz - Concert de chitara la Filarmonica ieseana
. Cantarea noua
. Colinde... colinde
. Iata vin colindatori



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

. Peter Ilitch Tchaikovsky - Concertul nr.1 pentru pian si orchestra
. Johann Sebastian Bach - Preludiu & Fuga nr.1 in C
. Greensleeves - Anglia sec. XVI
. Frederic Chopin
. Se fac in ziua de astazi o multime de prelucrari, mix-uri, remix-uri...
. Francisco Tarrega - Recuerdo de la Alhambra
. "Dark Eyes"
. Frédéric Chopin - Minute Waltz
. Concert de Paste?
. Mario Castelnuovo-Tedesco - Guitar Concerto no.1 in D, Op.99
. Alturas
. Franz Joseph Haydn - Concertul in sol major pentru pian si orchestra
. Te Deum x4
. Vremuri
. Theme from “Villa Rides”


Linkuri:

Daniel Grigoroscuta - Texte publicate in dosarele SSJ

Eugen Grigoroscuta - Galeriile de reflectii scripturale

Lena Grigoroscuta

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ


...

Johann Sebastian Bach
(debut in SSJ nr. 26)



La 21 martie 1685 se nastea la Eisenach, un orasel al Thuringiei, Johann Sebastian Bach. Copilaria sa, inconjurata de dragoste si de mirajul sunetelor, s-a incheiat trist, odata cu moartea mamei (1694) si a tatalui 1695). Incepand de la varsta de 15 ani este angajat in mai multe orase ale Germaniei, ocupand diverse functii: cantaret, organist, violonist, muzician de curte, cantor. Cea mai mare parte a posturilor pe care le-a ocupat erau foarte prost platite, insa ce a prezentat o mult mai mare importanta pentru Bach a fost ca avea acces la numeroase partituri de valoare, care, intr-o alta postura, i-ar fi fost interzise. La Arnstadt o va cunoaste pe Maria Barbara, cu care se va casatori in 1707. De la ea a avut primii sapte copii, dintre care patru au murit in leagan, ceilalti devenind muzicieni. Unul din cele mai grele momente din viata compozitorului a fost cand, revenit de la Carlsbad, si-a gasit familia indoliata. Murise Maria Barbara, fara ca el sa fi putut primi vreo veste.

In Hamburg a cunoscut-o pe Anna-Magdalena, o buna muziciana, care-i va deveni a doua sotie (1721). Ea ii va iubi si ingriji copiii din prima casatorie, si-i va darui inca 13 (din care vor trai doar 6). Ii va fi si o buna colaboratoare prin ajutorul dat la copierea partiturilor, prin participarea ei la muzica ce va rasuna mereu in caminul Bach, prin devotamentul ei nedezmintit de-a lungul a trei decenii de convietuire. Desi a trait patruns de marea chemare a muzicii si de credinta profunda propovaduita de Luther, Bach nu si-a neglijat deloc familia; dimpotriva, grija pentru viitorul copiilor l-a determinat sa paraseasca postul de la Köthen si sa se mute intr-un oras mare, cu scoli si universitati (Leipzig), pentru a le asigura o educatie aleasa si o perspectiva profesionala. In 1747, in timpul si datorita lucrului la volumul Arta fugii, Bach si-a pierdut vederea. Cu toate acestea, a reusit sa mai compuna cateva corale (dictate elevului sau), care ilustreaza pentru ultima data seninatatea credintei sale lutherane. La 28 iulie 1750, catre seara, Bach a murit.

...

"Patimile dupa Matei"

Ingenuncheat in camera sa, artistul plange... Isi plange nevrednicia, nimicnicia in fata Divinitatii, este patruns de patimile Mantuitorului sau?

Aceasta este postura in care Bach a fost de multe ori surprins de catre sotia sa, Anna Magdalena, in timpul cat a compus cea mai ampla lucrare a sa, "Patimile dupa Matei". Structurat in doua parti, oratoriul a fost interpretat pentru prima oara la 15 aprilie 1729, chiar in Vinerea Patimilor. Libretul oratoriului a fost scris de Christian Friedrich Picander, in limba germana.

Fiind o lucrare vasta, "Patimile dupa Matei" solicita cel mai mare ansamblu interpretativ din creatia compozitorului: patru solisti, doua coruri, un cor de copii, doua orchestre de coarde, instrumente de suflat, doua orgi si bas continuu.

Personajele oratoriului: evanghelistul Matei (tenor), Isus (bariton), apostolii Iuda si Petru, Pilat si sotia acestuia, cele doua slujnice, soldatii, femeile credincioase. Personajul colectiv, poporul, este interpretat de cele doua coruri. Bach surprinde extraordinar de bine psihologia multimii (in care eu unul ma regasesc, strigand: "Rastigneste-l!"), care are o dubla atitudine: de ura si de compatimire; dramaturgia muzicala a oratoriului este insa sustinuta in principal de orchestra.

Ce-ar fi sa auzim de Pasti intr-una din bisericile noastre "Patimile dupa Matei"? Oare cum ar fi receptate? Ar avea oare asupra noastra efectul pe care l-au avut asupra crestinilor din sec. XVIII? Frumoase si irecuperabile timpuri...

...

Concertele Brandenburgice

In zona intermediara dintre genul muzicii de camera si cel de concert, in 1721 Bach a compus asa-numitele Concerte Brandenburgice (Six concerts avec plusieurs instruments - in original), dedicate margrafului Christian Ludwig von Brandenburg, acesta fiind de fapt cel care le-a comandat.

In general concertele brandenburgice respecta modelul tripartit - o parte lenta incadrata de doua parti repezi, exceptie facand primul si al treilea.

Cel mai des interpretat dintre cele sase concerte este al cincilea (BWV 1050)*, in re major (imi voi ingadui o remarca, afirmand ca, dupa parerea mea, este cel mai reusit dintre toate). Grupul concertino este alcatuit din flaut, vioara si clavecin; pe langa acesta, bineinteles, exista si basul continuu (format dintr-un numar foarte redus de instrumente). Elementul de noutate il constituie trecerea clavecinului de la rolul de acompaniator din cadrul basului continuu la rolul de solist, impreuna cu flautul si vioara. Bach se va folosi din plin de aceasta noutate cand, in prima parte a concertului, dupa ce este expusa si apoi reluata tema, clavecinul este “parasit” treptat, mai intai de basul continuu, apoi de flaut si de vioara, pentru a realiza o splendida “evadare” pe cont propriu (solo), destul de lunga, in care va reproduce tema. Evadarea nu se produce insa oricum: clavecinul “preia” efectiv intregul ansamblu concertant, reproducand la inceput tema cantata de orchestra, pentru ca mai apoi sa dezvolte o tema proprie, care dezvaluie arta compozitorului matur, stapan pe tainele de constructie si exprimare polifonico-armonica.

* Bach Werke Verzeichnis (Catalogul lucrarilor lui Bach)

...

"Der Messias" de Georg Friedrich Händel



Oratoriul despre care cred ca ati auzit cu totii. Oratoriul este compus din 52 de parti (corale si arii ale celor patru solisti: sopran, alto, tenor si bas). In biserici, mai cunoscute sunt doua corale din cele 52 de piese: For Unto Us A Child Is Born (Isaia 9:6), si Aleluia. Subiectul oratoriului il constituie viata Domnului Isus Hristos, de la nastere pana la inviere. Deoarece in perioada in care a compus oratoriul, Händel se afla la curtea londoneza, libretul a fost scris in limba engleza, desi astazi, de multe ori, este interpretat in limba germana, si multi se intreaba: Cum e originalul? In engleza sau in germana?

In loc de versuri, Händel a preferat ca majoritatea pieselor din lucrare sa aiba drept cuvinte versete intregi din Scriptura, luate efectiv asa cum sunt, si puse pe muzica. Comparabil cu muzica crestina contemporana?

In timpul compunerii oratoriului, Händel a avut grave probleme de sanatate: isi pierdea cunostinta, era trantit la pamant, migrene. Se spune ca ar fi fost chinuit de Diavol in felul acesta. Nu stiu daca e adevarat, dar cred ca cel rau a facut tot ce i-a stat in putere pentru ca una din cele mai mari opere artistice religioase sa nu ajunga sa fie terminata, si sa nu mai aduca in inimile ascultatorilor de atunci si de peste veacuri acea raza de bucurie sfanta, in doua momente din an: la Pasti (amintirea patimilor Mantuitorului si bucuria invierii si inaltarii Sale) si la Sarbatoarea nasterii Domnului (bucuria venirii pe lume a Celui Ce va mantui lumea de pacatele ei).

...

Antonio Vivaldi (1678-1741) - Anotimpurile



Unul dintre cele mai cunoscute vestigii din mostenirea muzicala lasata de Antonio Vivaldi este ciclul celor patru concerte pentru vioara, instrumente de coarde si bas continuu, intitulat Anotimpurile (Le quatro stagioni), tiparite la Amsterdam in anul 1725. Volumul care le cuprinde (op.8) poarta denumirea Il cimento del’ Armonia e del’ Inventione si este compus din doua parti, cuprinzand fiecare cate sase concerte. Prima parte se caracterizeaza in intregime prin titluri programatice: La primavera, Estate, Autunno, L'inverno, La tempesta di mare si Il piacere. (Primavara, Vara, Toamna, Iarna, Furtuna pe mare, Placerea). Fiecare din primele patru concerte ce urmaresc succesiunea anotimpurilor era precedat de versurile unui sonet apartinand unui poet ramas anonim.

II

Inceputul il face firesc Primavara (mi major), anotimpul care readuce natura la viata. O intampina ciripitul pasarelelor, murmurul izvoarelor, adierea zefirului, glasuri ce amutesc la ivirea furtunii ce aduce ploaia (Allegro). Linistea noptii, in care pastorul apare pazit de cainele credincios, este invaluita de fosnetul frunzisurilor (Largo), pentru ca zorii sa aduca pe pajistea inverzita dansul zglobiu al nimfelor si pastorilor (Allegro final).

Considerat "capodopera" a concertelor vivaldiene, acest tablou muzical al primaverii ilustreaza nu numai forta unui talent de a reda diversitatea de nuante si factori ce contribuie la emotia traita in fata splendorilor oferite de natura, dar si o cuprinzatoare cunoastere a tainelor si cuceririlor stilistice din arta componistica a vremii.

Cu maiestrie si sensibilitate, Vivaldi isi conduce muzica pe calea unei imbinari intre descriptiv si simfonizare, folosind efectele onomatopeice si sonoritatile evocatoare intr-o actiune vie, cu impresionante culminatii si luminoase momente de relaxare.

In acelasi spirit sunt realizate si celelalte trei concerte ale ciclului, urmarind fiecare ideile cuprinse in sonetele ce le preced muzica. In paleta sonora oferita de orchestra de coarde, compozitorul gaseste mijloace de a zugravi starea de moleseala adusa de arsita Verii (Concertul nr. 2, in sol minor), prin care razbate cantecul cucului (vioara solista, cu ecou la violoncel) si tristetea pastorului (partea mediana - Adagio), peste care se abat furtuna si ploaia ce invioreaza natura (Presto final).

III

Contrastant, tabloul toamnei (Concertul nr. 3, in fa major) aduce cantece si dansuri ce sarbatoresc culesul recoltei. Un cules din care nu lipseste bautura. Ameteala si somnul satenilor (partea lenta) sunt redate pe rand de vioara, violoncele, contrabasi, viole si "tutti", pentru ca tabloul sa se incheie cu o scena de vanatoare (Allegro energico ma allegramente cantato) ce imbina vioiciunea goanei prin padure, cu spaima, suferinta si moartea animalului fugarit.

In ultimul concert (Iarna - fa minor), descrierea naturii albe si reci e intretaiata de elemente de plasticitate comica - cum ar fi mersul poticnit al unui drumet pe gheata, repetatele lui cazaturi. Dar versurile din sonetul poetului anonim se sfarsesc cu cuvintele: "Aceasta este iarna. Asa cum e ea, aduce si bucurii", idee (incredintata viorii) prin care compozitorul isi incheie atat tabloul sonor al iernii (sentimentul de siguranta aflat de drumet in adapostul cald al caminului), cat si intreg ciclul Anotimpurilor (linistea pe care o aduce speranta in reinvierea naturii), ciclu ce se impune in istoria muzicii ca valoros model si ca precursor in conceptia poemului simfonic.

De-a lungul partiturii compozitorul a plasat formulari precum "a sosit primavara", "cantecul pasarilor", "murmurul izvoarelor", "somnul pastorului", "furtuna", "vanatoarea", substanta emotionala dominand in mod consecvent factorii stilistici.

SDG

...

Antonio Vivaldi - Concertul in G, R 532

"Preotul Rosu" - "Rossi" (cum era poreclit Vivaldi datorita pletelor sale ruginii) a scris numeroase concerte, dedicate unei game de instrumente destul de variate (avand in vedere contextul genului muzical, si anume muzica de camera), cum ar fi: vioara, flautul, oboiul, trompeta.

Am omis in mod intentionat mandolina, deoarece in continuare voi vorbi despre unul dintre cele mai reusite concerte (in opinia mea) ale lui Vivaldi: Concertul pentru doua mandoline, orchestra de coarde si bas continuu in sol major, R 32. Astazi, in interpretarea concertului, frecvent sunt folosite doua chitare in locul mandolinelor. Am ascultat atat varianta cu mandoline, cat si cea cu chitare, in doua interpretari: sotii Ida Presti & Alexandre Lagoya, si duo-ul John Williams; Julian Bream; in mod deosebit imi place aceasta ultima interpretare.

Piesa respecta tiparul concertului, fiind structurata in trei parti: Allegro, Andante, Allegro. Fiecare parte are la inceput o scurta introducere, cele doua chitare cantand pentru putin timp aceeasi tema, pentru ca mai apoi acestea sa se "desparta", si intre ele sa apara un asa numit "dialog": o chitara "intreaba", cealalta "raspunde", apar diferite variatii ale intensitatii
"vocii", inflexiuni (ca si cum ar vorbi doi oameni). In tot acest timp, orchestra sustine tema in fundal, in partea a doua doar punctand masurile. "Dialogul" culmineaza in partea a doua (Andante), pe fondul unei teme triste, pentru ca in final sa se constituie intr-o explozie de bucurie, ilustrata de partea a treia (Allegro).

SDG

...

Joaquin Rodrigo



Fantasia para un gentilhombre

Joaquin Rodrigo s-a nascut in Spania in anul 1902. Orb de la varsta de 3 ani, a studiat muzica in provincia sa natala, Valencia pana in 1927, cand a inceput o serie de studii cu durata de 5 ani la Paris cu compozitorul Paul Dukas.

Rodrigo a compus Fantasia para un gentilhombre (Fantezia pentru un "gentleman") in 1954, special pentru bunul sau prieten Andrés Segovia, unul dintre cei mai mari si mai cunoscuti interpreti ai chitarei clasice; se intelege, fireste, ca "gentleman"-ul este chiar Segovia.

Orchestratia imaginativa si evocativa folosita de compozitor aduce la viata cantece si dansuri cu un farmec aparte care, in original, au fost compuse in secolul XVII pentru chitara solo de chitaristul Gaspar Sanz.

Prima parte, "Villano", este un preludiu la fuga "Ricercare". Urmeaza o parte lenta, marcata de duiosie, "Españoleta", intrerupta insa de alte doua parti, "Fanfare de caballeria de Nápoles", si "Danza de las Hachas" (dansul lumanarilor), mai rapide. Tempo-ul si natura instrumentelor (in special trompete cu sunet strident) folosite in aceste doua piese intrerup melancolia in care a cazut ascultatorul, insa nu pentru mult timp, pentru ca aceasta parte mediana se intregeste prin repetarea temei lente initiale din "Españoleta". Fantezia se incheie in tempo Allegro ma non troppo cu piesa "Canario", un dans vioi cu masuri de 2 timpi, alternand cu cele de 3 timpi.

SDG

...

Joaquin Rodrigo - Concierto de Aranjuez para guitarra y orquestra

De cate ori moda muzicala a unei zile nu a murit in ziua urmatoare, si de cate ori asa numita "muzica de maine" nu a murit inainte de timpul ei? Concertul de Aranjuez pentru chitara si orchestra nu apartine nici uneia dintre categorii - muzica sa este potrivita oricarei perioade, iar stilul variat si inspiratia melodica au facut din el unul dintre cele mai cunoscute si mai indragite concerte pentru un instrument compuse vreodata.

Concertul a fost compus in 1939 si interpretat pentru prima oara pe 11 decembrie 1940. Inspiratia melodica este data de orasul regal Aranjuez la cumpana dintre secolele XVII si XVIII.

Prima si a treia parte (Allegro con spirito si Allegro gentile) sunt caracterizate de figuri ritmice de 2 si 3 timpi - regulate in prima parte si neregulate in a treia. Partea a doua (Adagio), numita in unele partituri si Aranjuez, mon amour este un exemplu de expresivitate si inventivitate componistica in ceea ce priveste chitara, vizibile mai ales la portiunile in care tema este expusa doar de chitara (solo). De foarte mare efect sunt si dialogurile ornamentate intre instrumentele de suflat si chitara in aceasta a doua parte.

Concertul este una dintre piesele clasice care lasa o mare libertate de imaginatie ascultatorului; este compus in asemenea maniera, incat fiecare poate folosi muzica sa pentru a se gandi la ceea ce il framanta: intristatul se gandeste la drama sa, indragostitul la fiinta pe care o iubeste, cel care indrageste natura se imagineaza intr-un colt al ei, depinde pe seama careia dintre parti (prima, a doua sau a treia) incepe evadarea in imaginatie.

SDG

...

Ludwig van Beethoven (1770-1827)



Simfonia a III-a "Eroica" in mi bemol major

Pentru a pregati intelegerea conceptiei noi pe care aceasta grandioasa creatie beethoveniana o prezinta in evolutia istorica a simfoniei, voi cita o parte din titlul si subtitlul ei, asa cum au aparut in octombrie 1806: "Simfonia Eroica, a due Violini, due Flauti... composta per festigiare il sovvenire di un grand Uomo... da Luigi van Beethoven, op. 55, Nr. 3 delle Sinfonie...". Reiese de aici nobilul sens generalizator de inchinare a muzicii sale unui "grand Uomo", ale carui virtuti eroice pot aduce libertate si fericire omenirii. Cand Beethoven a pornit lucrul la noua sa simfonie, asemenea virtuti supreme pareau a fi fost intruchipate de Napoleon Bonaparte, iluzie franta in primavara anului 1804, cand acesta a acceptat stralucirea demnitatii imperiale, pana nu de mult combatuta. Admiratia compozitorului se transforma in deziluzie, iar intentia de a-i fi slavit faptele prin maretia muzicii sale (pe care o crease in 1803) nu mai corespundea in momentul tiparirii lucrarii (1806), ceea ce explica sensul abstract din subtitlul compozitiei. Nazuinta spre libertate si binele omenirii care a condus permanent pana artistului se manifesta cu o forta dramatica in muzica acestei noi simfonii beethoveniene.

Muzica clasica... un nestemat al unui filon neexplorat de multi, alaturi de domenii care au curajul sa puna intrebarea: "Oare...?". Ni se opreste oare accesul la ele, la "cercetarea" lor? Ne ascundem in spatele unor stiinte "realiste", reci: matematica, informatica, fizica, care, neridicand intrebari de vreun fel, ne confera o anume siguranta; sunt stiinte care nu prezinta vreun pericol pentru o comunitate evanghelica sau alta... Eu unul ma regasesc cu tristete in a doua categorie... Eu butonez...

II

Prima parte (Allegro con brio) este un poem muzical eroic impresionant. Forma in care ideea de lupta si de jertfa a vietii pentru cucerirea dreptului la libertate nu paraseste conceptul constructiei clasice (de sonata), dar viziunea dramaturgiei din continutul ei este prezentata intr-o dinamica noua.

Fara pregatirea vreunei introduceri (redusa la doua acorduri), suflul eroic poate fi surprins de la inceput in substanta temei principale, a carei melodica simpla prezinta transformari de culoare evocatoare: expusa in registrul grav (violonceli), ea este invaluita de glasuri din registrul inalt (viori), pentru a creste apoi in stralucire pana la tonuri triumfale (compartimentul suflatorilor - dominat de trompete si corni), crestere ce pare a sugera ideea de aderare treptata la avantul eroic.

Apar insa unele obstacole care franeaza avanturile luptei, atingand momente de mare tensiune dramatica, lupta eroica neexcluzand prezenta unor aduceri aminte, a meditatiei, a rugaciunii, nuante intruchipate de expresivitatea temei a doua, a carei desfasurare pe culori timbrale variate (de flaut, oboi, clarinet, viori) este relevanta in evolutia prezentata de compozitor in arta instrumentatiei.

III

Survine si o a treia tema (a oboiului) in sectiunea dezvoltarii, sectiune ce apare ca o adevarata demonstratie de geniu creator. Universul sufletesc si faptele eroului sunt redate prin valuri de inaintari intretaiate de momente de prabusire ce ajung sa atinga pierderea totala a suflului. Ideea de sacrificiu al vietii pentru cucerirea idealului de libertate al omenirii este continuata in cel de-al doilea act al simfoniei (Adagio assai). Cuvintele “Marcia funebre”, puse cu intentie programatica de compozitor, anunta continutul muzicii – mersul grav al unui convoi ce-l intovaraseste pe ultimul drum pe eroul cazut in lupta. Razbate si protestul impotriva asupririi, dar fara a putea acoperi profunzimea suferintei.

Dupa ce multimea a plans moartea eroului, legatura cu ideile pentru care el s-a sacrificat este sugerata in dinamica Scherzo-ului (partea a treia, Allegro vivace). Un puls ritmic, simbolizand pe cel al inimii care continua sa bata in trupurile celor ramasi, duce mai departe si pe alte planuri sensurile active ilustrate in muzica primei parti.

SDG

...

Tomaso Albinoni (1671-1750) - Adagio



Bun prieten al lui Antonio Vivaldi, Tomaso Albinoni a creat pagini de mare frumusete melodica, cateva din temele lor constituind o sursa de inspiratie pentru Johann Sebastian Bach.

"Adagio" este una dintre lucrarile mai "populare" ale compozitorului italian si, in acelasi timp, una dintre putinele lucrari atat de reusite din intreaga gama propusa de muzica clasica din toate timpurile.

Piesa se deschide cu o tema expusa de orga, pe un ton scazut, tema care se va afla de altfel in fundal pe toata durata ei. Apar apoi, timid la inceput, apoi crescand in intensitate, viorile, care vor dezvolta o alta tema. Aceasta a doua tema este reluata si iar reluata, obsedant parca, cu scopul de a adanci si mai mult dramatismul care este sugerat atat de linia melodica, cat si de glasul tanguitor al viorilor.

Ce transmite piesa? Tristete... o tristete adanca, care uneori ma cuprinde, imi place, insa ma apasa... ma prabusesc in mine insumi, pentru ca mai apoi sa ma prabusesc in genunchi inaintea Celui ce imi poate da din nou acea bucurie sfanta, a Celui ce, sunt incredintat, a inspirat aceasta piesa...

SDG

...

Johann Pachelbel (1653-1706)



Canon pentru 3 viori si violoncel

Ce este canonul? Este o compozitie muzicala in care o aceeasi tema melodica este expusa in paralel de unul sau mai multe instrumente, insa putin decalate unele fata de altele (daca, spre exemplu, tema este expusa mai intai de viori, cand acestea ajung la masura 3, 4 sau oricare alta, “peste ele” intra, suprapunandu-se, un alt grup de instrumente interpretand aceeasi tema (posibil uneori cu mici variatiuni). Astfel privit, canonul este cea mai elementara forma de polifonie (se expun simultan mai multe teme, insa diferite, fiecare urmarindu-si linia melodica proprie, independent de celelalte).

Canonul lui Pachelbel este interpretat de multe ori cu mai mult de trei viori (de fapt, doua viori si o viola) si un violoncel, avand ca bas clavecinul sau, alteori, orga. Piesa are un farmec aparte, o melodicitate care ii atrage nu doar pe melomani. Mesajul pe care eu unul il receptez este de pace, de liniste sufleteasca si, in acelasi timp, de ridicare si de incurajare. Muzica sa este foarte indragita si de realizatorul emisiunii “Armonii muzicale” de la Radio Trinitas, fiind folosita atat ca generic, cat si ca fundal muzical timp de 4 ore, cat dureza emisiunea. Muzica lui Pachelbel constituie unul din fundamentele pe care Bach si-a cladit opera din prima etapa a activitatii sale componistice, inspirandu-l in special in creatia pentru orga.

SDG

...

Marin Marais (1656-1728)



“Les Folies d’Espagne” este o piesa compusa pentru flaut si lauta (chitara, mai tarziu), alcatuita sub forma unei teme cu variatiuni. Tempo-ul temei este Adagio, fiecare variatiune avand insa tempo-ul propriu, de la Andante la Allegro molto. Interesante la aceasta piesa sunt doua aspecte: numarul mare de variatiuni (peste 20), si faptul ca, indiferent de tempo, ultima masura a fiecarei variatiuni este de fapt ultima masura a temei expuse la inceput. Piesa are o constructie simetrica: incepe si se sfarseste cu tema, in final, trecerea la aceasta nefacandu-se brusc, cu pauza, ci prin contopirea ei in ultima variatiune.

Piesa are acea mireasma placuta, caracteristica perioadei preclasice, unica in istoria muzicii, iar termenul cel mai potrivit pentru caracterizarea ei cred ca ar fi “gentil”. Antonio Vivaldi a transcris aceasta piesa pentru vioara (si violoncel sau bas), insa, desi fondul ramane acelasi, forma se modifica: lipseste ceva din finetea si caldura flautului…

SDG

...

Mauro Giuliani (1781-1829)



Concertul pentru chitara si orchestra in la major

Nascut la Bologna, Mauro Giuliani a dovedit un extraordinar talent in domeniul chitarei inca din adolescenta, cand tehnica sa interpretativa a devenit cunoscuta in intreaga Italie, lansandu-l in acelasi timp intr-o serie de concerte prin Europa. In 1807 s-a stabilit la Viena, unde concertele sale i-au castigat un loc in elita muzicala a orasului. A compus peste 300 de piese pentru chitara, dintre care patru sunt concerte pentru chitara si orchestra completa sau cvartet. Primul dintre acestea este concertul in la major.

Concertul este structurat, potrivit manierei clasice, in trei parti: Allegro maestoso, Andantino siciliano, Alla polacca.

Inca de la prima auditie a piesei se poate sesiza virtuozitatea lui Giuliani in ceea ce priveste chitara; o virtuozitate insa cultivata “in dulcele stil clasic”, care (poate) aduce ascultatorul la exaltare, cand orice poate deveni motiv de bucurie. Este insa vorba despre un alt fel de bucurie decat cea din preclasicism, cand sentimentul este mult mai ancorat in rational, mai rezervat, tinzand mult spre sobrietate (avand in vedere si influenta Bisericii asupra muzicii in Baroc). Personal, inclin spre a doua varianta, deoarece acest sentiment il consider veritabil, ma implineste, si nu ma simt “gol” cand am incheiat auditia piesei respective. Filosofia unei epoci (muzicale) cred ca este factorul care influenteaza maniera si scopul compunerii pieselor: in preclasicism, compozitorii recunoasteau si chiar implorau inspiratia divina pentru a-L slavi pe Mantuitor prin muzica, si apoi pentru a incanta auzul semenilor (astfel procedau Bach, Corelli, Vivaldi, Albinoni, Pachelbel s.a.); odata cu trecerea in clasicism, se construieste un alt sistem de valori: se adopta filosofia umanista (sunt si exceptii), omul devine centrul Universului, deci o fiinta perfect capabila sa poata crea ceva doar prin propriile forte, fara a avea nevoie de ajutorul cuiva. Unde s-a ajuns? La muzica “clasica contemporana”, despre care Iosif Sava spunea ca nici macar nu merita a fi numita muzica…

SDG

...

Johann Sebastian Bach – Toccata & Fuga in Re minor, BWV 565

Rolul pe care l-a avut orga in viata si creatia lui Bach a fost imens. Amploarea sonora a acestui instrument a captivat de timpuriu sensibilitatea copilului Bach si a fost alaturi de el de-a lungul intregii vieti. Adolescent, tanar, matur sau varstnic, Bach asculta si canta cu evlavie la orga, copiaza partitura dupa partitura din vechea sau noua creatie, culege, invata, prelucreaza, transcrie, compune. In ambianta muzicala a copilariei, dominanta a fost creatia lui Pachelbel (despre care am vorbit intr-unul din numerele anterioare), peste care s-a asezat, strat dupa strat, cunoasterea marilor organisti ai traditiei si ai contemporaneitatii sale.

Muzica Toccatei & Fugii in Re minor (piesa compusa pentru orga) a cunoscut o larga circulatie nu numai in viata de concert de pretutindeni, dar si pe calea undelor sau prin rolul de fond muzical al numeroaselor filme (de groaza in special, si nu prea inteleg de ce…). Piesa nu isi gaseste corespondent in domeniul cuvintelor, prea sarace pentru a o descrie, insa se poate remarca o caracteristica comuna tuturor preludiilor si fugilor: aceea ca tema (toccata) ramane oarecum neterminata, neimplinita pana in momentul in care incepe expunerea fugii. Continuu sa fiu incredintat ca muzica lui Bach este de inspiratie divina, de unde si genialitatea lucrarilor sale… O alta forma de preludiu si fuga, in care ascultatorul sa se multumeasca cu ascultarea toccatei, neexistand nevoia ascultarii fugii pentru intregirea imaginii asupra piesei? Eu unul inca nu am auzit sa fi compus vreun om…

SDG

...

Johann Sebastian Bach

Missa in si minor (Missa inalta sau Marea missa catolica)

Partea centrala a lucrarii - Credo (Symbolum Nicaenum, cum a intitulat-o Bach, deoarece contine portiuni ale Crezului de la Niceea) - este incadrata de doua parti glorificatoare (Gloria si Sanctus), alcatuind un ansamblu tripartit flancat de partile extreme ale Missei (Kyrie si Agnus Dei), amandoua pe cuvinte de implorare a indurarii. Muzica este marcata de mari desfasurari corale, conceptie fireasca intr-o lucrare bazata pe succesiunea unor imagini spirituale canonizate de ritualul liturgic si nu pe derularea unei actiuni.

Cel mai puternic relief expresiv este atins in dramaticul cor Crucifixus din centrul intregii lucrari. Linia melodica a actului rastignirii Domnului Isus (intercalat in partea Credo a Missei) a fost conceputa de compozitor sa se desfasoare in registrul bas al orchestrei, coborand cromatic din treapta in treapta, pe intinderea a patru masuri, descendenta ce se repeta de 13 ori. Pe ultima ei revenire se face legatura cu episodul urmator, creandu-se impresionantul contrast dintre tragismul crucificarii si miracolul invierii, glorificat de tutti (vocal si instrumental), in sunetele biruitoare ale trompetelor. Desi i s-a impus compunerea Missei pentru ritualul catolic, Bach reuseste sa se detaseze de specificul static al imaginilor din acest ritual si sa gandeasca fluent, legand tablou cu tablou, imagine cu imagine, intr-o perfecta unitate a contrastelor si diversitatilor. Se face remarcata prezenta unor mijloace de expresie de mult parasite, cum ar fi intonatiile gregoriene din Credo sau Confiteor, carora Bach le da noi valente, imbinandu-le foarte reusit cu procedeele moderne.

(Bibliografie: Ioana Stefanescu - O istorie a muzicii universale)

Cristos a inviat! (si in inima mea…)

SDG

...

Georg Friedrich Händel (1685-1759)

Muzica focurilor de artificii (Music For The Royal Fireworks)

Prilejul cu care a fost interpretata pentru prima oara piesa a fost manifestarea patriotica din Londra cu prilejul pacii de la Aachen, prin care se termina razboiul pentru succesiune la tronul Austriei. La grandioasa sarbatoare organizata in Green Park in primavara anului 1749 este cantata pentru prima oara vestita lucrare de catre o orchestra imensa de suflatori (120 de pupitre, dintre care o treime erau trompete), dupa ce 101 salve de tun deschideau ceremonia comemorativa.

Structurata sub forma suitei, piesa depasea intinderea acestui gen la acea vreme, si aceasta datorita in primul rand bucuriei pe care o aduceau in inimile oamenilor incetarea razboiului si restaurarea pacii. Corespunzatoare fastului nelipsit de la astfel de sarbatori este introducerea (Overture), desfasurata in tempo adagio, in care sunt fructificate la maximum timbrele specifice fiecarui instrument pentru a obtine atmosfera fastuoasa, dar si solemna in acelasi timp. Urmeaza un dans, specific de altfel perioadei preclasice, un Bourrée. Nucleul este format, dupa cum era de asteptat, din pacea propriu-zisa, o portiune intitulata chiar La Paix, pentru ca mai apoi sentimentele sa convearga in sfarsit spre nespusa bucurie adusa de pacea de la Aachen, exprimata prin triumfatoarea La Rejouissance (Bucuria). Finalul este alcatuit din alte doua dansuri medievale, nelipsite la curtea Londrei, Menuet & Trio.

*

Oare stim sa ne bucuram de pacea de care, prin gratie divina, inca beneficiem? Mai important insa: ne bucuram de pacea oferita de El, o pace data "nu asa cum ne-o da lumea", pacea care linisteste si implineste?

SDG

...

Chitara clasica...

instrument ce isi are originile inca in primele veacuri ale existentei omenirii. Chitara clasica... sunete dulci, calde, linistitoare. Chitara clasica... instrumentul meu preferat.

Miercuri 10 mai 2000, am asistat la un recital de chitara clasica ce a avut loc la Filarmonica din Iasi. Am audiat piese din perioadele: preclasica, clasica, moderna si contemporana, in interpretarea chitaristului spaniol Josep Henriquez. Portretul artistului? Un om modest (desi preda la Conservatoare din aproape toata lumea si este invitat sa faca parte din juriile concursurilor internationale de chitara), care crede in ceea ce face. Un lucru pe care l-am observat si la ceilalti artisti (din domeniul muzicii clasice), si care m-a impresionat, a fost fata lui extrem de senina. Care sa fie cauza? Personal, cred ca muzica a fost un dar dat de Dumnezeu oamenilor. Multiplele forme in care muzica a evoluat (as zice: involuat) i-au schimbat valentele in conceptia contemporana. Muzica precum cea clasica, gregoriana, sau psaltica, a ajuns depasita, nu mai satisface. Ce satisface, totusi? O muzica in care auzim "Dumnezeu te iubeste", indiferent de maniera in care este cantata - de la negative ieftine (ce pot fi ascultate la unele posturi de radio protestante), pana la trash sau heavy metal? O muzica ale carei versuri nu sunt poetice in adevaratul sens al cuvantului, in care sunt cautati termeni care doar rimeaza, doar respecta masura, si atat? O muzica "crestina", devenita importanta doar in sine, din care s-a facut o "afacere" profitabila, cu "staruri" si "trupe consacrate" care urca si coboara in topuri "crestine" si dintre care unele au scos albume pana la numarul 18, 19? Eu unul consider aceste lucruri spoiala, bune poate pentru "feeling"-ul unora...

Dar cum Il lauda muzica clasica pe Dumnezeu? Voi incerca sa raspund printr-o alta intrebare: cum puteau crestinii protestanti din Evul Mediu sa stea in biserici ascultand compozitiile pentru orga ale lui Bach si sa Il vada in muzica aceea pe Dumnezeu? Sa insemne asta ca trebuie sa ascultam in biserici doar Bach? Nu, desi... cand pianistul crestin Ken Tucker a fost intrebat la modul ironic in Romania: "Si ce vreti sa spuneti? Ca ar trebuie sa cantam in biserici numai Bach si Händel?", el a raspuns: "Exista in Romania o biserica unde se canta numai Händel si Bach? Spuneti-mi unde este; chiar acum ma duc acolo!", se intelege, tot cu o usoara nuanta ironica.

Eu unul cred ca muzica de calitate (vocala sau instrumentala) este aceea care inca pastreaza in ea divinul de la inceput...

Exista oare o solutie? Poate ca nu exista nici macar o problema... sincer, cred ca exista.

SDG

...

Ludwig van Beethoven - Simfonia a IX-a

Prima auditie a acestei ultime simfonii a avut loc in cadrul unei "Academii" in care Beethoven isi prezenta noile lucrari; in ceea ce priveste modul in care a fost receptata de catre public, poate fi considerata un triumf.

Sprijinit pe trecut, Beethoven aduna idealurile omenirii, cauta (si gaseste oare?) calea spre realizarea lor, cea a iubirii dintre oameni. Artistul incearca sa dea oamenilor solutia fericirii, el fiind, paradoxal, un nefericit (hartuit de boli si de lipsuri, umilit printr-o invaliditate ce devenise totala si ajuns de capatul drumului).

Simfonia are, pentru prima data in istoria genului, o structura diferita de cea clasica: Allegro ma non troppo, Molto vivace, Adagio molto e cantabile, Presto -Allegro assai. As vrea sa ma opresc asupra ultimei parti, care se constituie intr-un final ce nu tine cont de arhitectura traditionala, ci este alcatuit din doua sectiuni: una pur instrumentala si alta, vocal-simfonica. Tema finalului este poate cea mai cunoscuta dintre toate melodiile care s-au desprins din muzica vreunei simfonii. La baza versurilor cantate de corul mixt si solisti (un alt element inovator), sta Oda bucuriei, pe care Friedrich Schiller o crease in 1785. Inceputul il face baritonul, care propune incetarea tonului de tristete si inlocuirea lui prin intonarea "unui cantec plin de farmec". Urmeaza valuri de participare la cantul de slava - corul, solistii, orchestra, dupa care este randul tenorului solo sa impuna incredere si optimism: "Drept cum merge mandrul soare / Pe seninul cer acum / Mergeti frati pe-al vostru drum, / Veseli, osti biruitoare!" Sentimentul luminos se amplifica (cor barbatesc, dinamizarea orchestrala in stil fugat), pentru a ajunge la inaltimea ideii: "Toti pe lume frati noi suntem", si la sublimul lirism (Andante maestoso) al chemarii la infratire, pe cuvintele: "Imbratisati-va, milioane!". Actiunea nu se termina insa aici; in inima "milioanelor" trebuia fixata ideea iubirii. Ea este purtata in rafale corale, intrerupte de un ultim intermezzo liric (Poco adagio), poate cel mai intens dintre toate.

*

Am vazut solutia fericirii data de un om (in conceptia sa umanista); ce solutie da Scriptura? Aparent, un lucru simplu: "Cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? … cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fratele sau." (I Ioan 4.20,21)

SDG

...

Isaac Albeniz (1860-1909)



Leyenda (Asturias)

Leyenda este o piesa pentru chitara, interesanta ca "sound" (se creeaza aproape permanent impresia ca se canta la doua chitare), ce face parte din Suita Spaniola nr.5, Op.47.

S-ar putea spune ca stilul piesei este cel spaniol autentic, cu pasaje de virtuozitate, cu intervale specifice muzicii spaniole, cu procedee imprumutate din Flamenco.

Tempo-ul este Allegro, fapt ce contribuie la crearea in mintea ascultatorului a unor fragmente din mitologia spaniola, alaturi de tema dezvoltata. Imaginile sugerate sunt asadar in deplina concordanta cu titlul piesei - Legenda.

Totusi, piesa este impregnata cu un sentiment de tristete, poate neasteptat, dar binevenit.

SDG

...

Ludwig van Beethoven - Simfonia a VII-a

Clasica atat in continut emotional cat si in arhitectura ei, muzica Simfoniei a VII-a apare condusa de prospetimea unui suflu romantic. O introducere calma (Poco sostenuto) precede desfasurarea ei. Interesanta este complexitatea pe care o prezinta aceasta preludiere traditionala pe o intindere neobisnuit de mare, intr-o constructie de sine statatoare, care nu are nici un model premergator. O formula ritmica simpla, care se repeta in cadrul masurii de 6/8 deschide muzica primei parti (in miscarea "Vivace"), pe ea evoluand apoi temele formei de sonata.

Despre aceasta viziune unitara ca avant melodic si ca persistenta ritmica, va nota Ceaikovski o impresie deosebit de interesanta: "Numai un colos ca Beethoven putea rezolva o asemenea problema fara a imprima oboseala ascultatorului si fara a-i umbri macar pentru o singura clipa placerea auditiei prin repetarea unei aceleiasi figuri ritmice…"

II

Una dintre cele mai specifice trasaturi ale acestei creatii simfonice rezulta din ideea compozitorului de a fi conceput fiecare dintre cele patru parti ale ei sub dominatia unei anumite formule ritmice. Cea din partea a doua (Allegretto), de 2/4, se va mentine constant si evocator intr-o imagine grava, de cortegiu funerar. Pasii celor din convoi vin din departare, se apropie, ajung in prim plan (fortissimo) si se indeparteaza. Peste ritmul lor constant planeaza o melodie trista (cantata la unison de viole si violonceli), pe care o intretaie suflul temei a doua (clarinet). Dar nici lirismul ei, nici stilul fugat ce intervine cu intensa expresivitate nu pot stavili inaintarea durerii, reflectata in ritmul de mars funebru. Schitele lui s-au gasit in cateva dintre caietele de lucru ale compozitorului din vremea cand el compunea Eroica. Aproape un deceniu a trecut de atunci, agresiunea napoleoniana incepea sa-si traiasca declinul, dar ranile continuau sa fie sangerande…

III

Speranta pe care anul 1812 o adusese in viata Europei, prezenta in prima parte a simfoniei, se transforma in fericire suprema in cea de a treia parte a ei (Presto). Clarinetului i se atribuie din nou rolul de a intretaia iuresul exuberantei muzicale, si aceasta cu insistenta (Trio, in miscarea "Assai meno presto"). Elanul sentimentului de fericire va atinge culminatia in Final, a carui muzica este deschisa de izbucnirea unei melodii de dans navalnic, care antreneaza glasurile orchestrei intr-o miscare stralucitoare (Allegro con brio). In ritm de joc sagalnic, cu masura 2/4, evolueaza cea de a doua tema, impletirea lor tinzand impetuos catre o imagine festiva finala de o amploare expresiva impresionanta. O asemenea explozie de oglindire a sentimentului de eliberare din tensiunea trecutului a incantat intreaga Viena de la prima auditie a lucrarii (8 decembrie 1813). Nu peste multa vreme, Richard Wagner va considera aceasta ultima parte o "apoteoza a dansului"…

SDG

...

Totusi, mai exista astazi muzica in adevaratul sens al cuvantului?

(articol scris ca tema la conferinta EEMTI, a fost citit in fata participantilor si supus analizei lor)

O zi inabusitoare de vara… In sala tronului regelui Saul este liniste, nimic nu se misca, in afara de slujitorii care, cu frunze imense in maini, fac aer regelui. Deodata, acesta devine palid, incepe sa tremure, cade la pamant… "O, nu! Din nou duhul rau! Chemati-l repede pe David!" Dupa cateva minute, in sala intra un tanar, aducand cu el o harpa. Incepe sa atinga usor coardele harpei si, dupa alte cateva minute… miracol! Regele se linisteste, culoarea ii revine in obraji, totul este ca inainte…

Desi pare incredibil, muzica are asupra noastra o putere si o influenta de care poate uneori nu ne dam seama. Muzica laica, muzica religioasa, muzica de orice tip, fac parte din viata noastra devenind, in multe cazuri, o necesitate. Exista oare o explicatie?

Muzica a fost un dar dat de catre Dumnezeu oamenilor. Spun "a fost", gandindu-ma la afirmatia muzicologului roman Iosif Sava: "Ceea ce se compune astazi nu se mai poate numi muzica; este mai degraba o jignire la adresa muzicii si a artei."

Totusi, mai exista astazi muzica in adevaratul sens al cuvantului? Mergand pe linia care ne intereseaza, cum se prezinta muzica religioasa contemporana? Este aceasta o "jertfa de un miros placut" pentru Dumnezeu? In multe cazuri, cred ca nu! O muzica in care isi fac aparitia "staruri" si trupe crestine, o muzica in care acestea urca si coboara in topuri "crestine" si scot un numar exagerat de albume, este deja o muzica devenita afacere, importanta in sine insasi. S-a pierdut din vedere esenta muzicii religioase, aceea de a-L lauda pe Dumnezeu; eventual, daca eu ma simt bine cand o ascult, totul e in regula, e de-ajuns. Asta sa fie tot? Feeling-ul meu?

Cum stau lucrurile cu versurile? Multe dintre ele sunt artificiale, sunt compuse pentru ca muzica sa nu fie doar instrumentala, dar, din pacate, nu apar ca rezultat al relatiei cu Dumnezeu. Am discutat cu un cantaret crestin, care mi-a marturisit: "Am probleme cu versurile! Cu muzica nu e chiar asa de greu, dar efectiv nu stiu despre ce si cum sa scriu."

Am auzit argumente cum ca folosind un anume stil intrumental, chiar mai apropiat de heavy metal, hard rock, trash, si, punandu-i "versuri crestine", ii putem atrage pe tineri la Cristos… La ce sa vina? Cum ne deosebim de ei? Oamenii se atrag la Cristos printr-o mana intinsa si prin expunerea Evangheliei, simplu.

Ce muzica ar trebui sa rasune in biserici, in cazul acesta? Muzica bizantina, ca in Biserica Ortodoxa? Muzica clasica, precum in primele biserici reformate?

Sunt incredintat ca in muzica clasica se pastreaza acea unda divina pusa la inceput in muzica. Ar trebui deci sa audiem muzica clasica in biserici? Raspunsurile pot diferi, in functie de asteptarile fiecaruia. In secolele XVII si XVIII crestinii lutherani stateau pe bancile bisericilor, ascultand piesele corale si pentru orga ale lui Johann Sebastian Bach si puteau sa-L vada pe Dumnezeu in muzica aceea… Ciudat? Nu cred, cel putin avand in vedere ca Bach a fost un bun crestin, iar la sfarsitul partiturilor (fie laice, fie religioase) scria: SDG (Soli Deo Gloria).

Muzica are un mesaj in sine, indiferent de cuvinte, sugerat prin insusi stilul adoptat. Stilurile moderne enumerate mai sus au ca origine ritmurile ritualurilor vrajitoresti Voodoo, si au mostenit proprietatile acestora, incitand la violenta, imoralitate si la placere pentru morbid, pentru sadism.

Va amintiti ce putea realiza David, un tanar pastor, doar cantand la harpa? Cui revine responsabilitatea unei inchinari placute Domnului? Tuturor crestinilor. Propriul sistem de valori trebuie insa construit cu grija, in armonie cu veritabilele valori, cele ale lui Dumnezeu.

SDG

...

Fernando Sor



Fantaisie in E


Fantezia in mi major opus 34 - piesa pentru duet de chitare, este structurata sub forma unei teme cu variatiuni. Tema este conceputa in tempo adagio, insa, in mod neasteptat, tonul adoptat este plin de optimism, dand un oarecare sentiment de siguranta, de liniste sufleteasca, lucru sugerat de altfel de subtitlul piesei: "l'Esperance".

Dupa expunerea temei, odata cu inceperea primei variatiuni, se renunta (temporar) la tempo-ul lent, trecandu-se la allegro, nu insa si la sentimentul pe care tema l-a transmis ascultatorului. In a treia variatiune se va reveni la tempo-ul din tema; a patra si ultima variatiune (allegro) se constituie intr-o demonstratie impresionanta de virtuozitate, in care abunda ornamentele, la una dintre chitare cantandu-se in continuu saizecipatrimi (dificil de executat in allegro).

Interpretarea de catre chitaristii Alexandre Lagoya si Ida Presti (sot si sotie) a acestei piese este extraordinara; atat in cadrul temei, cat si in cadrul variatiunilor, chitara intai este interpretata de Ida, care s-ar parea ca, in ceea ce priveste chitara, isi depaseste in virtuozitate sotul.

SDG

...

Johann Sebastian Bach (1685-1750)
Concertul pentru vioara si orchestra in mi major

Formatia orchestrala a acestui concert este constituita din instrumente de coarde cu doua grupe de viori, una de viole si una de basi (violoncel si contrabas). Materialul sonor, in forma tripartita pe alternanta repede-lent-repede, este tratat printr-o perfecta impletire intre vioara solo si tutti, in timp ce conceptul contrapunctic sudeaza dialogurile lor, obtinandu-se astfel o continua densitate sonora. Bach era un virtuoz al viorii, si capacitatea sa instrumentala se manifesta in extraordinara abilitate tehnica pe care o solicita interpretului, angajat in cele mai variate ipostaze si figuri ritmice si, mai ales, intr-o continua concentrare pentru a asigura tensiunea discursului muzical.

Allegro-ul primei parti sugereaza ideea de majestuos. Caracteristica pentru aceasta prima miscare a concertului este adoptarea formei "da capo". Impresionanta este frumusetea muzicii din partea lenta, Adagio; intrarea viorii este pregatita de un motiv grav, care va reveni insistent pe toata intinderea miscarii, mentinandu-se constanta forta expresivitatii ei. Finalul concertului este robust, un rondo in care vioara are de realizat patru cuplete dificile, dar pline de verva.

Concertul a fost transcris pentru chitara si orchestra de catre chitaristul spaniol Andrés Segovia. Interpretarea acestuia este una de exceptie, in opinia mea aceasta a doua varianta fiind cea care suna mai frumos…

SDG

...

Antonio Vivaldi
Concert pentru flaut si orchestra


In denumirea sa completa "Concert pentru flaut, orchestra de coarde si bas continuu" (Op.10,No.3), piesa este o extraordinara explozie de bucurie, ce "implanteaza" in mintea ascultatorului acest sentiment, cu sau fara voia acestuia. Denumit de Vivaldi si "Il Cardelino" (Sticletele), concertul are forma obisnuita, fiind alcatuit din trei parti (Allegro, Cantabile, Allegro).

Surprinzator este modul in care "preotul rosu" reuseste ca, prin intermediul instrumentelor, in special prin cel al flautului, sa reproduca intocmai cantecul sticletelui. Ascultata cu atentie, piesa creeaza parca deja decorul corespunzator: un crang, vegetatie frageda, vantul adiind printre frunzele copacilor, firele de praf vizibile in lumina razelor soarelui...

Freamatul padurii este acompaniamentul orchestral si cel al basului continuu, peste acesta suprapunandu-se, la inceput timid, mai apoi intr-o revarsare de triluri, cantecul sticletelui. Cu acest cantec vesel piesa incepe si se sfarseste, simetrie de altfel caracteristica concertelor vivaldiene.

SDG

...

Atingerea muzicii...

Vorbeam candva despre puterea pe care o are muzica, despre mesajul ei in sine, fie ca are versuri sau nu. Am descoperit insa un sentiment in fata caruia muzica este aproape neputincioasa... tristetea; este vorba despre acea tristete provocata de dezamagire, de deziluzie, de "iesirea din lumea de basm", cum imi spunea bibliotecarul de serviciu, sau, cum spun versurile unui cantec: "Ce slaveai in taina/E-asa cum nu-ti explici...".

Poate muzica sa faca ceva in aceasta situatie? Poate da luciditate, poate ajuta la receptarea obiectiva a realitatii, poate sa faca multe, insa un lucru nu face: nu aduce bucuria in locul tristetii. Muzica nu ma ajuta sa alung tristetea; nu in ea gasesc rezolvarea, ci la Cel Care a plasmuit sufletul si sentimentele... Sprijinindu-ma apoi si pe propriile resurse, pot depasi momentul. Ciudat este insa reversul monedei: in momentele de optimism, muzica poate induce tristete, uneori atat de subtil incat nici macar nu poate fi identificata drept cauza.

Ascultand Suita Franceza numarul 6 pentru clavecin de Johann Sebastian Bach, deja ma simteam mai bine, mai impacat, insa... doar atat! Cu tristetea era o alta problema...

SDG

...

Johann Sebastian Bach (1685-1750)
Concert pentru doua viori si orchestra, in re minor


Dupa compunerea celor doua concerte pentru vioara si orchestra (in la minor, respectiv in mi major), Bach compune, potrivit modelului vivaldian, si Concertul pentru doua viori si orchestra, in re minor. Admirabil proportionata (de asemeni in forma tripartita), noua creatie este un model de echilibru si perfectiune a formei, de expresie nobila, in care substanta emotionala este “epurata” de orice nuanta de sentimentalism. Dialogul intre cele doua viori se desfasoara cu fluenta uluitoare, in preluari de accente expresive, pe o permanenta noutate melodica. Intre prima parte (Vivace) si ultima (Allegro) se desfasoara din nou o inspirata pagina lenta (Largo, ma non tanto), una dintre cele mai profunde meditatii muzicale din cate au fost dedicate viorii.

Trebuie amintita aici inaltimea conceptiei interpretative pe care George Enescu - considerat ca unul dintre cei mai mari interpreti ai lui Bach - si ilustrul sau elev Yehudi Menuhin au atins-o in recrearea acestui dublu concert, conceptie care a fost inregistrata sub bagheta lui Pierre Monteux si care a obtinut “Marele premiu al discului” in anul 1933, la Paris.

SDG

...

Wolfgang Amadeus Mozart



Divertimento in D, KV 136

Ca toti compozitorii epocii, Mozart a compus multe lucrari de dans si agrement pentru saloanele aristocratice sau balurile publice, pentru intimitatea casei sau pentru parcuri orasenesti.

Piesa face parte din categoria restransa a acelor Divertimenti-Quartett pentru orchestre de coarde, marea majoritate a "Simfoniilor Salzburgice" - cum sunt numite lucrarile compuse in aceasta perioada a vietii compozitorului - fiind gandite pentru formatii mai mari, mixte sau destinate in exclusivitate instrumentelor de suflat (de la 6 la 13). Ducand ascultatorul cu gandul la atmosfera specifica unei serenade, piesa inglobeaza in ea mai multe genuri (Menuet, Ländler - dansuri de origine franceza, respectiv germana), foarte gustate de paturile sociale superioare in acea perioada. Se succed parti ritmate cu parti mai lente, alcatuind insa un tot unitar din care nu razbate altceva decat buna dispozitie. De mare efect in acest sens sunt staccato-urile (ciupiturile cu degetele) coardelor din fundal, cu caracter "jucaus", care amplifica aceasta atmosfera si care amintesc totodata de "copilul-minune" Mozart, care la varsta de 5 ani compunea primele doua menuete din creatia sa. De altfel, Mozart este renumit pentru multitudinea de astfel de pasaje "jucause" cu care sunt presarate compozitiile din aproape toate perioadele vietii sale, ceea ce nu-l impiedica totusi sa ramana in analele muzicii culte ca unul dintre cei mai mari compozitori clasici.

SDG

...

Johann Sebastian Bach - Concertul brandenburgic numarul 6

Ultimul concert dintre cele sase (in si bemol major), este atribuit, ca si al treilea, tot orchestrei de coarde, dar Bach elimina din ansamblul ei vioara, si aceasta intr-o vreme in care acest instrument si literatura lui dominau manifestarile de "concertare" si la curtea din Köthen. De fapt, este cea mai neobisnuita alcatuire orchestrala (due Viole de Braccio, due Viole da Gamba, Violoncello - precizeaza Bach in timpul lucrarii, instrumente carora li se adauga "Violone e Cembalo" pentru realizarea basului continuu). Bach creeaza o compozitie de o rara frumusete pentru aceasta restransa formatie concertanta, din care violele se detaseaza de la inceput, ca purtatoare ale unduirii si devenirii melodice in vechea tehnica a canonului. De altfel, in cea de a doua parte (Adagio ma non tanto, in mi bemol major) - una dintre marile pagini lirice scrise de Bach - violele da gamba sunt cu desavarsire eliminate, pentru ca in Allegro final culoarea lor timbrala sa contribuie din nou la dinamismul luminos al acestei pagini, cu care se incheie, de altfel, si intreaga serie a celor sase concerte.

SDG

...

Johann Sebastian Bach - Suitele pentru violoncel solo

Avand de acum experienta compunerii sonatelor si partitelor, Bach compune cele Sase suite pentru violoncel solo. Descoperite, studiate indelung si daruite vietii si pedagogiei muzicale abia in secolul nostru de catre Pablo Calas, noul grup de lucrari ilustreaza in continuare conceptia compozitorului despre virtutile tehnice si expresive ale unui instrument cu coarde. Forma lor insa, nu mai prezinta varietatea mare caracteristica lucrarilor pentru vioara solo, avand o desfasurare constanta: Preludiu-Alemande-Courante-Sarabanda-Menuet (1 si 2) -Gigue. Asemanatoare in constructie si inrudite indeaproape cu partitele pentru vioara, fiecare din aceste noi creatii are lumea ei sonora - o lume a bucuriei si a tristetii - dezvaluita cu o inepuizabila inventivitate melodico-ritmica, in discursul polifonizat si armonizat cu neintrecuta maiestrie.

Realizand valoarea acestor creatii, nume mari ale chitarei clasice din secolul nostru, precum Andrés Segovia, Michael Lorimer si Michel Sadanowsky, au transcris suitele si pentru chitara solo, farmecul acestora fiind cel putin acelasi ca in cazul violoncelului.

SDG

...

George Enescu (1881 - 1955) - Rapsodia romana nr.1



Piesa ocupa un loc aparte in galeria muzicii clasice, datorita influentei puternice pe care folclorul romanesc a avut-o asupra conceptiei muzicale a lui George Enescu si, implicit, asupra creatiei acestuia. Desi nu sunt un cunoscator al artei folclorice romanesti, indraznesc sa afirm ca piesa, prin continut, este perceputa in mod diferit de cel putin doua categorii de ascultatori: romani si neromani. Spun aceasta gandindu-ma spre exemplu la sunetul orchestrei de coarde, care, desi acum se situeaza in muzica culta, este aproximativ acelasi cu cel al unei orchestre de coarde din muzica populara romaneasca. Incarcata cu voiosie si buna dispozitie, rapsodia trezeste in mintea ascultatorului imagini, in mod ciudat, legate de autohton, de spiritul national. Exemplificand, mie piesa imi sugereaza o hora de la sat, un loc in care civilizatia si cultura moderna nu au patruns, un loc in care inca mai exista valorile morale aproape disparute in societatea contemporana: cinstea, omenia, intelepciunea…; cineva imi spunea, fapt amuzant, ca piesa ii sugereaza o scena din poezia Pasa Hassan de George Cosbuc, si anume fuga rusinoasa a Pasei, urmarit de voievodul roman Mihai Viteazul, dupa o victorie rasunatoare (totusi tot un element autohton…). In concluzie, ca in cazul oricarei piese instrumentale, ascultatorul da frau liber imaginatiei, ghidata totusi de linia melodica a piesei.

SDG

...

Un alt fel de muzica

Sarbatorile Iasului au fost si sunt o mare atractie pentru romanii atat din Moldova, cat si din intreaga tara. Si cand in centrul sarbatorii sunt asezate moastele a doi sfinti ai Bisericii Ortodoxe, atractia creste considerabil.

Contextul a fost fructificat din plin de diferiti manageri si de oameni ai show-ului, fiind organizate numeroase concerte in aer liber, sustinute de formatii din tara. Fie din pasiune pentru muzica acestor formatii, fie purtati de valul entuziasmului sarbatorilor, sau, uneori fara voia lor, de valul multimii, oamenii au participat la aceste concerte.

Cu o alta oferta a venit insa Radio Trinitas. La initiativa realizatorului emisiunilor de muzica clasica, Ioan Catalin Sava, in Iasi a fost invitata o orchestra de camera a Academiei de Muzica din Bucuresti, Rules For Graces. Concertul a avut loc tot in aer liber, pe esplanada Teatrului National “Vasile Alecsandri”. A fost un alt fel de concert, unde s-a putut asculta, cum spunea si prezentatorul, “un alt fel de muzica”, lucrari ale compozitorilor preclasici: Vivaldi, Corelli, Purcell, Handel, Telemann, Bach.

Publicul - melomani sau doar trecatori curiosi - a primit in general bine manifestarea culturala; desi poate neiubitori ai muzicii clasice, oamenii ascultau, cei mai multi alaturi de cei dragi, acest “alt fel de muzica”. Au fost si indivizi rau intentionati, care au lasat de dorit in ceea ce priveste gradul de civilizatie, dar poate ca nu degeaba de seri de concert in aer liber au avut parte pana acum doar tarile “civilizate”: Germania, Olanda, Franta, Austria.

A fost, sper, un inceput al unui lucru frumos, care poate va continua si in viitor, macar o data pe an, la Sarbatorile Iasului...


...

Francisco Ortiz



Marti, 7 noiembrie 2000, a avut loc la Filarmonica din Iasi un recital de chitara sustinut de Francisco Ortiz din Franta. Din nou, chipul artistului m-a lasat placut impresionat, degajand permanent seninatate si buna dispozitie. Un fapt care a surprins in mod placut publicul a fost acela ca la capatul chitarei era un mic tricolor romanesc, pe care artistul l-a primit in prima sa vizita in Romania, de la cativa invatacei - "mes amis de Bacau", cum ii numea in scurta introducere dinaintea recitalului.

Piesele interpretate au fost din creatia compozitorilor Ferdinando Carulli, Gaspar Sanz, Joaquin Malats, Enrique Granados, Isaac Albeniz si doua compozitii proprii.

Ma voi opri acestor ultime doua piese. Prima, Oracion, a fost compusa de Francisco Ortiz dupa un sfarsit de sapatmana petrecut cu un grup de prieteni la o manastire retrasa, iar pe parcursul piesei, dupa cum spunea artistul in prezentarea piesei, se puteau auzi aproape in continuu clopotele manastirii si freamatul naturii inconjuratoare. A doua piesa, Iguazu, evoca cascada cu acest nume, a carei priveliste l-a marcat profund pe compozitor. Cadrul este la inceput larg, cascada este la oarecare distanta, fiind descrisa o poiana insorita din apropiere: zborul fluturilor, clipocitul paraielor, fosnetul micilor vietati prin iarba, cantecul pasarilor. Piesa evolueaza apoi spre descrierea cascadei, sugerata la inceput mai timid, apoi mai intens, pe masura ce cadrul se restrange avand in centru cascada. In acest scop a fost folosit de catre artist, in mod inspirat, procedeul glissando (realizabil pe instrumente cu coarde, preferata insa fiind chitara).

Puterea de sugestie in cazul ambelor piese a fost extraordinara, in mintea auditoriului notele iesite de pe coardele chitarei transformandu-se in imaginile plastice descrise anterior. Artistului i s-au cerut doua bis-uri, iar la ultimul set de aplauze, publicul s-a ridicat in picioare.

...

Cantarea noua

"Cantarea noua" este titlul cursului tinut de Harold Dean Miller (Pennsylvania), sambata 18 noiembrie 2000, la Biserica Crestina dupa Evanghelie nr.1 din Iasi. Principalele puncte atinse au fost: Frica de Dumnezeu si muzica cazuta, Este muzica o chestiune morala?, Muzica crestina noua este o veste buna?, Caracteristicile cantarii noi. Voi spicui cateva dintre ideile expuse, desi tot cursul a fost captivant si cele 8 ore cat a durat s-au scurs prea repede.

Dupa cum este stiut, omul are in structura sa de persoana trei componente: duhul, sufletul si trupul. Muzica sa adreseaza fiecareia dintre aceste componente, astfel: melodia se adreseaza duhului, armonia - sufletului si ritmul - trupului. Ordinea fireasca ar fi: melodie, armonie, ritm. Cand aceasta ordine se inverseaza, apare dezechilibrul, iar in loc sa fie slavit Dumnezeu, fie este adorat interpretul, fie se uita obiectul laudei, oamenii doar simtindu-se bine.

Multe biserici incearca astazi sa construiasca poduri spre lume prin muzica contemporana si prin artistii ei, straduindu-se sa astupe prapastia existenta. Podul are scopul de a atrage oamenii lumesti la Cristos. Din nefericire, traficul pe acest pod se misca greu. Mult mai tragic, se pare ca mai degraba traficul grabeste catre cealalta directie, din biserica spre lume, pe masura ce tinerii crestini se obisnuiesc cu muzica acestor vremuri.

Dr. Talmadge Spence, un predicator penticostal spunea bisericii sale: "Daca nu ne vom intoarce de la muzica moderna la Dumnezeu, noi, penticostalii, va trebui sa ne luptam cu o putere demonica care va domina cantarea noastra. Pana nu vom desparti muzica noastra de cea a lumii, noi insine vom deveni lumesti. Adevarata trezire va fi dovedita in muzica noastra."

II

Voi continua sa spicuiesc din ideile prezentate in cadrul seminarului Cantarea noua sustinut la Iasi de Harold Dean Miller. Iata 5 motive pe care le prezinta unii pentru a motiva muzica crestina contemporana:

- Atrage multimile (Adevarat, dar de ce? A.W. Tozer spune: "Nu mai putem sa determinam pe oameni sa vina acolo unde singura atractie este Dumnezeu.")

- Comunica tinerilor intr-un limbaj pe care ei il inteleg (Si aceasta este adevarat. Intrebarea normala ramane: "Este comunicata Evanghelia?")

- Muzica este neutra (O nota poate fi neutra, insa nu intreaga compozitie. A fost compusa ca sa determine ceva.) Exista o diferenta intre muzica crestina si cea lumeasca. (Cuvintele "crestine")

- Produce rezultate excelente. (Oare? In Europa a avut loc un sondaj de opinie printre sapte denominatii diferite cu scopul de a vedea cum se intorc oamenii la Cristos. Din 11 categorii, cei mai putin au fost convertiti prin concerte "crestine". In varf se gasesc serviciile de biserica si evanghelizarea personala.)

- Pe scena muzicii, cui alegem sa adresam inchinarea noastra? Exista o inchinare muzicala frenetica, insa este oare aceasta adevarata inchinare sau idolatrie?

John Blanchard spunea: "Spectacolul de muzica pop crestina este foarte puternic, plin de culori, plin de stralucire, dar cand muzica inceteaza si aplauzele se termina, si luminile se sting si banii sunt numarati si spectatorii pleaca, ce a mai ramas este doar o mica farama a ceea ce a parut sa fie. Atunci cand este asa o diferenta intre inceput si sfarsit, ceva, undeva, este foarte gresit."

Muzica ce Il glorifica pe Dumnezeu, ne dezlipeste ochii de la noi insine si restaureaza frumusetea lui Isus. Ne putem bucura astazi de imnuri sfinte, melodii dulci si de sunetul sfant de bucurie si fericire curata care Il glorifica pe Domnul Isus Cristos.

Amintindu-mi cum unii cititori au considerat moldovenii "inapoiati" pentru ca nu imbratiseaza muzica "crestina" contemporana, ma gandesc: ori sunt si in "luminatul Vest" inapoiati, ori sunt oameni lucizi, care stiu ce vor, preocupati sa-I aduca lui Dumnezeu inchinarea care Il glorifica si-I face placere cu adevarat.

...

Colinde... colinde

Catedrala mitropolitana din Iasi este un loc deosebit de favorabil interpretarii de colinde: acustica foarte buna, interior impunator, locas de cult... Fructificand acest aspect, corul de tineri al bisericii ortodoxe (Oastea Domnului) din Curelari, condus de prof. George Dumitriu, a desfasurat un concert de colinde in aceasta catedrala, in data de 16 decembrie 2000. Interiorul catedralei a fost aproape plin: varstnici, tineri, copii, au venit sa asiste la una dintre primele manifestari cultural-religioase cu prilejul sarbatoririi Nasterii Domnului.

Au fost interpretate colinde traditionale romanesti, s-au recitat poezii ale poetilor Traian Dorz, Octavian Goga, George Cosbuc si altii, toate avand ca tema centrala Craciunul.

Concertul a fost extraordinar din punct de vedere muzical: voci “lucrate”, sincronizare, polifonie… Spunand aceasta, deja probabil se intrevede un “dar…”. Am fost cuprins, usor, usor de visul feeric al acestei sarbatori: braduti cu globuri si instalatii electrice, cadouri, intoarceri acasa, fericire, Mos Craciun, Mos Craciun, Mos Craciun… M-am trezit deodata partas uitarii persoanei centrale a Craciunului: Isus Cristos. Desteptarea mea din acest vis frumos a inceput cand am vazut cat de “bine cotat” este Mos Craciun; a fost insa definitiva cand, intre doua colinde, cineva din cor a recitat o poezie adresata “Mosului” Craciun, rugandu-l sa ii “mantuie pe pacatosi”… Nu am mai putut urmari ca pana atunci colindele ce au urmat; daca pana atunci ma framanta intrebarea: “Ce cauta Mos Craciun in aceasta sarbatoare?”, acum ma intrebam: “Cum se poate sa i se atribuie Mosului statutul de mantuitor, cand aceasta era, culmea, menirea “Sarbatoritului”, tocmai aici, intr-o biserica crestina, la o sarbatoare crestina?”

Am stat pana la sfarsit, am plecat insa cu un gust amar… L-am uitat oare pe Mantuitor? Poate nu e neaparat ca in mintea mea sa-I ia locul Mos Craciun, dar poate am uitat ca Fiul lui Dumnezeu este sarbatoritul, poate ma intereseaza doar sa ma simt bine alaturi de prietenii mei si sa am un Craciun Fericit, poate…

...

Iata vin colindatori

Iata-ne ajunsi din nou, dupa un an, in plina sarbatoare a Craciunului. Sarbatorim, impreuna cu Biserica, cu prietenii, cu familiile noastre, nasterea Mantuitorului. In articolul din acest numar nu voi mai descrie o piesa muzicala, nu voi fi critic (cum, cu parere de rau o spun, sunt in majoritatea articolelor); va fi un articol scurt, cu cateva ganduri de Craciun.

Am observat cum lumea din jurul meu s-a concentrat in jurul Nasterii Domnului: magazine, posturi de televiziune, reviste, cantareti, inglobeaza intr-un fel sau altul, alaturi de activitatea obisnuita, acest eveniment maret. Desi majoritatea crestinilor spun: "toate acestea nu sunt bune atat timp cat oamenii nu realizeaza importanta Domnului Isus", eu as dori de aceasta data sa-mi exprim aprecierea si sa ilustrez unele din partile bune ale sarbatoririi "superficiale" a Mantuitorului. Am ascultat zilele acestea (tot la muzica revin) colinde interpretate de diferite formatii si cantareti, de la coruri crestine, pana la John Lennon, Boney M, Abba, Al Bano, Mariah Carey si altii. Nu m-am regasit in nici una din situatii gandind in genul: "Oamenii acestia poate nu au treaba cu Dumnezeu, poate canta doar pentru profit"; dimpotriva, cantecele au trezit in mine sentimente de profunda recunostinta pentru Mantuitor si de bucurie pentru evenimentul in sine, nasterea Sa. Ma gandesc ca s-ar putea aplica aici cuvintele apostolului Pavel: "Ce ne pasa? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toata inima, Hristos este propovaduit. Eu ma bucur de lucrul acesta si ma voi bucura." (Filipeni 1.18) Desigur, perceperea adevaratului mesaj al colindelor depinde de relatia fiecaruia cu Dumnezeu, dar ar fi pacat sa lasam evanghelizarea (doar) in seama colindelor...

Craciun binecuvantat tuturor!

...

Peter Ilitch Tchaikovsky (1840-1893)



Concertul nr.1 pentru pian si orchestra

Tchaikovsky a scris trei concerte pentru pian, dar doar primul, in si bemol minor op.23, a devenit faimos. Concertul respecta forma obisnuita, trei parti - doua mai rapide incadrand una lenta, parti care nu sunt insa caracterizate de un singur tempo: Allegro non troppo e molto maestoso - Allegro con spirito, Andante semplice - Prestissimo - Tempo, Allegro con fuoco.

Muzica acestui concert este linistitoare, creeaza o atmosfera de vis, facandu-l pe ascultator sa uite pentru moment de grijurile si necazurile de peste zi, si sa-si "reimprospateze" sufletul cu frumusete, tihna, optimism. Orchestra este cea care deschide piesa, pianul preia apoi tema si o dezvolta, in timp ce orchestra isi asuma rolul acompaniator. Combinatia pian-orchestra este bine realizata, avand in vedere si cele cateva "schimburi" intre pian si orchestra in ceea ce priveste expunerea temei.

Desi au existat voci care au contestat valoarea concertului, considerandu-l "nedemn de a fi interpretat, cu unele pasaje banale, compozitia insasi fiind fara valoare si triviala", piesa ramane o valoare in domeniul muzicii, fiind indragita chiar si de cei care nu asculta frecvent muzica clasica. O dovada in acest sens poate fi transpunerea concertului si pentru nai si orchestra, transpunere care, desi suna atat de diferit datorita diferentei timbrului celor doua instrumente (pian - nai), produce in ascultator efectele de mai sus cu o cel putin aceeasi intensitate cu care reuseste sa o faca varianta originala

SDG

...

Johann Sebastian Bach - Preludiu & Fuga nr.1 in C

Piesa arhicunoscuta in lumea muzicii clasice, dar si in cea a muzicii neclasice, Preludiul & Fuga nr.1 in do major, deschide primul din cele doua "caiete" scrise de Bach, purtand titlul de "Clavecinul bine temperat 1 (respectiv 2)". Este stiut faptul ca pana la Bach, clavecinul era (ca si vioara, violoncelul si alte instrumente) netemperat - cele mai mici intervale nu erau semitonurile, ci comele; de exemplu, spre deosebire de cum se canta acum, do diez nu era aceeasi nota cu re bemol. Bach este cel care a temperat clavecinul si a compus apoi piese de marca pentru acest instrument, dandu-i noi valente si punandu-i mai mult in valoare sunetul.

O greseala foarte frecvent intalnita este identificarea acestei piese ca fiind Ave Maria de Johann Sebastian Bach. Total eronat! Bach a fost protestant (lutheran), ca atare inchinarea la fecioara Maria i s-ar fi parut ridicola; ca altii au pus versuri si au adaugat inca o tema melodica acestei piese, este foarte adevarat, dar aceasta s-a intamplat dupa Bach, si exagerand putin, as spune fara acordul acestuia.

Piesa este urmata de alte 23 de piese in primul caiet, si de alte 24 in al doilea, toate preludii si fugi. De ce cate 24? Pentru ca sunt 24 de game de baza, iar pentru fiecare, Bach a scris Preludiu & fuga in ...

SDG

...

Greensleeves - Anglia sec. XVI

Aparuta in partituri si ca "piesa anonima din Anglia secolului XVI", Greensleeves este o piesa specifica artei medievale muzicale a Angliei. Tema piesei este destul de cunoscuta (multi ascultatori intrebati fiind: "Ai ascultat Greensleeves?" raspund: "Nu", dar la audierea piesei exclama: "Aaa! Asta era piesa? O stiu, am mai auzit-o!") si a fost transcrisa pentru diferite instrumente, sau prelucrata de diferiti interpreti sau formatii. Astazi, circula diferite variante ale piesei, unele cu versuri, altele doar instrumentale, nu toate prelucrarile sunt de bun gust, dar... fiecare cantaret isi cam cunoaste ascultatorii si gusturile acestora.

Ascultatorul piesei este imediat dus cu gandul in lumea secolului XVI, si introdus in atmosfera legendara a menestrelilor (trubadurilor, truverilor... cum vreti), a povestilor de dragoste din acea perioada. O prelucrare de exceptie a piesei apartine formatiei Blackmore's Night, care interpreteaza piesa in doua variante: una doar instrumentala, cealalta si cu versuri. Atmosfera medievala este excelent sugerata, prin acordurile folosite, prin vocea solistei... este ce as numi eu o prelucrare facuta cu mult bun gust.

SDG

...

Frederic Chopin (1810-1849)



Cine este Chopin si ce are muzica sa atat de special de m-a atras intr-atat?

Frédéric Chopin - pianist si compozitor polonez (rezonanta pur frantuzeasca a numelui se datoreaza faptului ca tatal sau a fost francez), ce a trait intre anii 1810-1849.

Compozitiile sale (mazurci, valsuri, nocturne, poloneze, preludii etc.) avand un caracter tandru, dar si pasional, adesea melancolic, au reinnoit stilul pianistic in domeniul armoniei si al ornamentatiei.

Ascultand Chopin, de multe ori uit ca se canta la un simplu pian, atat de profunda si de bine realizata este melodia; cateodata, acompaniamentul da impresia unei orchestre, piesa in ansamblu avand un aspect maret, impunator, dar si jucaus cateodata si, cel mai important, usor de urmarit.

In creatia lui Chopin, accentul nu cade pe aspectul tehnic, ceea ce face muzica sa accesibila majoritatii ascultatorilor (chiar de muzica neclasica), ci pe cantabilitate; la Bach, cantareste foarte mult si tehnica, ceea ce face muzica sa (nu numai pentru pian) mai dificil de inteles, dupa un timp devenind oarecum "obositoare", chiar pentru cei ce o inteleg.

PS: “Bibliotecarul de serviciu” este ascultator Chopin, fapt pentru care cred ca acest articol ii va aduce oarecare multumire…

SDG

...

Se fac in ziua de astazi o multime de prelucrari, mix-uri, remix-uri

si alte "minuni" cu piese clasice a caror valoare este incontestabila. Unora le plac o categorie de "remix-uri", altora alta categorie, si tot asa. Cate din ele sunt insa in concordanta cu mesajul initial al piesei, cu ceea ce a vrut autorul lor sa transmita? Desi parerea compozitorilor nu prea o putem afla (ar insemna intoarcerea in timp cu secole in urma), expresia romaneasca "a se rasuci in mormant" mie imi aduce un oarecare raspuns la aceasta intrebare.

Sunt poate vazut ca un tip inchis la nou, nereceptiv la schimbare... Sunt insa si remix-uri a caror auditie imi face placere, si, desi interpretate in maniera moderna, partitura este respectata, si nu se incearca transmiterea unui alt mesaj. Violonista Vanessa Mae spunea intr-un interviu: "Music is timeless!". Intrebata de ce canta piese si din repertoriul clasic, si din cel pop, a raspuns: "Fiecare stil muzical are valorile si non-valorile sale!" Dovada in acest sens (mai mult al non-valorilor) stau formatiile care apar ca ciupercile dupa ploaie, si care dispar tot la fel, versurile puerile, stupide si de neinteles uneori, muzica comerciala intr-un cuvant.

Prelucrarile dupa piese clasice (Toccata si fuga BWV 565, Anotimpurile de Vivaldi etc.) facute de Vanessa Mae si interpretate extraordinar, demonstreaza distinctia pe care, cu luciditate, interpreta o face intre valoare si non-valoare.

...

Francisco Tarrega



Recuerdo de la Alhambra

Piesa Amintire de la Alhambra are forma unui studiu in tremolo (procedeu prin care se canta la chitara ca si la mandolina, prin "tremur" pe o coarda, celelalte coarde avand rol in acompaniament). Prima parte a piesei este in tonalitate minora, a doua in tonalitate majora, inlaturand parca durerea din prima parte, dar, simetric, piesa se incheie in aceeasi tonalitate minora cu care a inceput.

Este transmisa multa tristete, dar si nostalgie dupa clipe speciale traite in Alhambra, cicatrici sentimentale, dar si amintiri frumoase ce vor ramane intotdeauna in memorie.

Amintire de la Alhambra… amintire de la Iasi… de la Bucium… de la Vatra Dornei… de la Baile-Felix… cine stie? Au fost momente frumoase, relatii construite pe colegialitate, incredere, prietenie, altruism… sfaturi date si ascultate, trairi si sentimente impartasite… au fost, mai sunt, sunt amintiri, vin noi sperante, lucrurile se schimba, viata merge inainte, nu-i nimic, asta e!

SDG

...

"Dark Eyes"

Am in fata o partitura... Mai am si monitorul si tastatura, considerate de catre cei din jur reci uneori, utile alteori. Sunt considerate reci deoarece nu umplu sufleteste cu nimic, furnizeaza cunostinte noi si utile, si cam atat... Reci deoarece scrisori, fotografii, amintiri, articole, toate sunt electronice, in spatele ecranului monitorului, expuse oricand "infectarii" cu virusi, dependente de tensiunea de 220V si de buna functionare a circuitelor interne. Sunt insa utile deoarece sunt construite pe principiile stiintelor reale, tin cont de reguli extrem de clare (bitii 0 si 1 = fals sau adevarat, si atat!); nu au loc interpretarile, comentariile, subiectivismul, precum se intampla in arta si literatura. Mai important ca orice, ma tin cu picioarele pe pamant, imi dau oarecare stabilitate impunandu-mi un mod de a gandi logic, concis si coerent lucrurile in ansamblul lor, ceea ce arta nu mi-a oferit (cel putin, pana acum). As alege astfel calculatorul, dar uneori simt nevoia sa le imbin, asadar...

...titlul partiturii este Dark Eyes (Ochi negri). Este o balada ruseasca, transcrisa pentru chitara de catre Fred Harz. Tema este foarte cunoscuta, expunerea se face pana la jumatatea piesei in re minor, iar apoi, printr-o secventa crescatoare de note (sol diez, la, si becar) se trece dolce, dupa cum indica partitura, in re major, ceea ce schimba tenta piesei.

Masura piesei este 2/4. Interesant este transferul temei de la bas la notele inalte, atat in cadrul jumatatii in re minor, cat si in cadrul celei in re minor. Dupa incheierea partii in re major cu acordul corespunzator, se reia Da capo al Fine, prima parte, deci piesa se termina simetric, cum a inceput, intr-o nuanta trista.

SDG

...

Frédéric Chopin - Minute Waltz

Ascultand o prietena cum canta la pian, in succesiunea de piese interpretate, deodata incep sa aud note cunoscute, o melodie familiara; timpul se deruleaza repede inapoi, si incep sa-mi amintesc: prima etapa din formarea mea ca ascultator si iubitor de muzica clasica: Chopin... Nu mi-am dat seama cum se numea piesa; am intrebat-o doar:

“E Chopin, nu-i asa? Un vals!”
“Da! Of, iar nu mi-a iesit!”
“Ce s-a intamplat? Suna excelent! Ai cantat frumos!”
“Nu asta e problema! Piesa se numeste Minute Waltz, iar ideea cu care a fost compusa e aceea de a fi interpretata in exact un minut, iar mie nu-mi iese; o cant intr-un minut si douazeci de secunde, un minut si jumatate...”

Un element de precizie in muzica clasica! Sa fie just, oare? Pe CD-uri am vazut ca interpretarea are mai mult de un minut, chiar un minut si cincizeci de secunde... Este totusi surprinzator: muzica renumita ca indemnand la visare, desprindere de real, evadare in imaginar, deodata este ingradita: un minut... Am trait toate aceste lucruri pe parcurs dar, pe masura ce orizontul auditiilor se largea, simteam nevoia de nou, de tinuturi muzicale neexplorate de mine, asa ca am inceput sa “avansez”: Mozart, Beethoven, Bach, mai multi preclasici, muzica secolelor XII si XIII. Fara sa-mi dau seama, striveam incet dar sigur corola de minuni a lumii muzicii clasice: ma interesau ritmul, tonalitatea, tempo-ul, polifonia, poliritmia, armonia, contratimpii... Mesajul pieselor?!? Cum sa visez si sa evadez, cand piesa este genial realizata tehnic, compozitional? Cine mai are timp de vise, cand realitatea este realizata impecabil?

SDG

...

Concert de Paste?

Cine nu a auzit de "Aleluia" de Handel? Cantand in corul bisericii din care fac parte, am avut ocazia, pentru prima oara, sa iau contact, ca interpret, cu celebra piesa. Am inceput repetitiile din luna ianuarie, in ideea ca pana de Paste vom cunoaste piesa. A fost extrem de multa munca, daruire, s-a pus mult suflet, astfel incat, de Paste, piesa era stiuta destul de bine.

Corul bisericii a interpretat "Aleluia" si inca doua piese impreuna cu corul de tineri al bisericii, ajungandu-se pana la urma la un cor format din 120 de persoane. Am ramas surprinsi, fara modestie, chiar ca si coristi, de cat de bine au iesit piesele (la ultima repetitie, nu au mers deloc bine si cu totii eram foarte descurajati).

Fiind insa implicati mai mult muzical, nu am observat reactia bisericii decat la sfarsit cand, unuia din presbiteri i-au dat lacrimile in timp ce multumea, in rugaciune, pentru acea seara. Privind apoi, am putut oberva lacrimi pe obrajii multor frati si surori din biserica; unii au intrebat la sfarsit: "Daca aici e asa, oare cum va fi in Rai?" Mi-a fost rusine de intrebarile mele de dupa serviciul religios, de genul: "Nu-i asa ca am cantat extraordinar?" Oamenii au fost intr-adevar patrunsi de mesajul cantarilor, ceea ce inseamna ca acestea si-au atins scopul, iar eu eram multumit ca "am cantat extraordinar"!?! Stau si ma intreb pentru cine cant eu, pentru cine cantam noi in biserica de atatia ani...

Nu prefer insa nici extrema: "Cuvintele sunt importante! Cum canti, mai putin conteaza; doar canti pentru Domnul!" deoarece am vazut ca se ajunge departe de ceea ce numim muzica si arta. Se poate ajunge, banuiesc, la o mediere a acestor orientari, mediere pe care eu unul, in ceea ce ma priveste, o vad destul de departe, "impiedicandu-ma" inca in muzica in sine.

...

Mario Castelnuovo-Tedesco (1895-1968)



Guitar Concerto no.1 in D, Op.99

Castelnuovo-Tedesco s-a nascut in Florenta, din parinti de nationalitati diferite: italiana si ebraica. A fost captivat de-a lungul vietii de Spania si de muzica populara spaniola. In 1939 a fost obligat sa paraseasca Italia datorita legilor rasiste (de fapt, anti-semite) promovate de guvernarea Mussolini, devenind cetatean al Statelor Unite.

Muzica sa se distinge prin lirism, usoara ironie imbinata cu umor; el insusi o descrie ca fiind "o combinatie de neo-clasicism, neo-romantism, o conjunctie alarmanta care ar putea usor sa devina de neascultat, daca nu ar fi bunul gust pentru stil si inteligenta alerta artistica."

Concertul pentru chitara a fost scris in 1939, chiar inainte de emigrarea compozitorului in America. Ii este dedicat lui Andrés Segovia, care l-a interpretat pentru prima oara in Montevideo.

Structurata in trei parti, piesa aminteste de forma de concert a secolului al XVIII-lea. Partitura chitarei este foarte reusita, combinata fiind adesea cu instrumentele de suflat, interpretarea solicitand un inalt grad de virtuozitate.

Partea lenta, Andantino alla romanza, este construita pe trei cantece populare din tinutul natal al compozitorului. Segovia o descrie ca fiind un adio, "un tandru bun-ramas adresat dealurilor Toscanei..." Finalul este cea mai energica dintre cele trei parti, ritmico e cavalleresco, evocand aventura si vechiul stil romanesc*.

* a se citi "romanesc", nu "românesc"

SDG

...

Alturas

S-a terminat cu... Mai exact, cu ce s-a terminat? S-a terminat cu..., adica da, chiar cu cele trei puncte de suspensie! Asa imi spun de multe ori: nu au ce cauta punctele de suspensie in articolele mele! Ar trebui sa fie articole obiective, realiste, care descriu anumite piese muzicale, in majoritatea cazurilor din perspectiva proprie; asadar, ambiguitatea si frazele lasate in aer, mai bine zis la latitudinea cititorului, nu isi au deloc locul in portiunea mea din revista. Poate uneori, pentru ca nu stiu cum sa inchei o fraza, sau pentru ca imi este teama ca ar putea suna stupid, aleg punctele de suspensie, ceva in genul...

Am ascultat recent un CD, numit "Alturas", titlu ce se traduce prin "Inaltimi". Muzica sa nu aduce cu nimic din muzica romaneasca, dar nici macar cu cea europeana (poate, foarte putin, cu cea celtica). Este muzica populara din America de Sud, foarte originala si deosebita de stilurile cu care ne-am obisnuit deja. Se remarca destul de frecvent folosirea ritmurilor sincopate si schimbarea discreta a ritmului in timpul melodiilor.

Alterneaza piese cu tempo mai rapid cu piese mai lente; toate au insa ceva in comun, indiferent de tempo, si anume tristetea; tristete ce provine din trecut, cand tarile Americii de Sud au fost puternic afectate de saracie si ciuma. De altfel, acelasi sentiment, precum si o atitudine de compasiune si durere pentru poporul propriu razbate si din creatia compozitorului clasic sud-american Augustin Barrios Mangoré.

O ultima remarca ar fi aceea ca din muzica populara sud-americana se inspira foarte mult cantaretul Garfunkel; piesa "El Condor Pasa", un adevarat succes al anilor '70, cred ca este cea mai cunoscuta dintre piesele sale si este chiar un cantec popular sud-american, caruia cantaretul i-a adaugat versuri in limba engleza.

...

Franz Joseph Haydn (1733-1809)



Concertul in sol major pentru pian si orchestra

„Dumnezeu cel atotputernic, catre care imi indrept cea mai profunda recunostinta, m-a inzestrat cu un asemenea har, mai ales in ce priveste muzica, incat la sase ani stiam sa cant messe de la tribuna si sa cant putin la clavecin si vioara…“

Sunt cuvinte scrise de Haydn in anul 1779 (pe cand avea 47 de ani), care puncteaza cu sinceritate primii pasi facuti de el pe drumul carierei sale artistice.

Concertul in sol major pentru pian si orchestra are o structura clasica, specifica genului, alcatuit fiind din trei parti. Prima parte, in tempo Allegro, denota o compozitie specifica inceputurilor clasicismului, mai ales in ceea ce priveste ritmul si tema; m-a izbit asemanarea cu stilul mozartian, deosebite totusi de acesta fiind repetatele „schimburi de tema“ intre orchestra si pian. Adagio-ul (a doua parte) este caracterizat de un lirism pronuntat, construit insa in asa fel, incat nu denota tristete; procedeul apare si in alte concerte ale compozitorului.

Ascultand a treia parte, notata cu Rondo. Presto, m-am dus imediat, din nou, cu gandul la Mozart... Problema se cerea studiata, astfel incat m-am documentat putin; intr-adevar, Haydn a fost foarte bun prieten cu Mozart (desi era cu 24 de ani mai in varsta decat el), aceasta pentru a nu mai pomeni de aprecierea pe care Haydn o avea pentru compozitiile lui Mozart, apreciere ce reiese dintr-o scrisoare a acestuia catre tatal lui Mozart: „Va declar, ca om de onoare si in fata lui Dumnezeu, ca fiul Dvs. este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodata. El are geniu si, pe deasupra, cea mai deplina stiinta a compozitiei“. In aceasta a treia parte, orchestrei ii revine rolul normal de acompaniament; mai sunt cateva schimburi de tema pian-orchestra, dar mai „discrete“ (nu atat de pronuntate ca in prima parte a concertului).

SDG

...

Te Deum x4

Te Deum-ul ar putea fi definit ca un imn cantat din recunostinta fata de Dumnezeu si/sau spre glorificarea Lui. Se crede ca ar fi fost pentru prima data cantat in secolul al IV-lea, iar legenda spune ca ar fi opera Sfantului Ambrosie (de unde si un alt titlu: "Imnul Ambrosian"), dar cuvintele sunt, probabil, mai vechi, continand termeni din imnurile religioase ale secolului al II-lea, carora li s-au adaugat versete din Psalmi. Cea mai veche (dar incompleta) versiune de Te Deum dateaza din secolul al IX-lea.

Exista numeroase variante de Te Deum, cuvintele sunt, intr-un fel, standard, melodiile diferind de la o varianta la alta. De asemenea, difera si ocaziile cu care acest imn este interpretat, de la sarbatorirea unei victorii armate, pana la incheierea unei Mise in cadrul slujbei catolice; indiferent de ocazie, interpretarea se facea totusi, intr-un cadru adecvat, bisericesc.

Informatiile de mai sus sunt din "carticica" unui CD cu patru Te Deum-uri, pe care l-am ascultat, editat de Vatican pentru "sarbatorirea anului sfant 2000". Cele 4 Te Deum-uri au fost compuse in perioade distincte ale evolutiei muzicii clasice. L-am apreciat pe fiecare altfel, influentat fiind si de preferintele deja formate in ce priveste muzica clasica.

Cele 4 Te Deum-uri sunt ordonate pe CD dupa perioada in care a trait fiecare din cei patru compozitori.

Astfel, primul Te Deum este cel apartinand lui Marc-Antoine Charpentier, compozitor preclasic ce a trait intre anii 1643-1704. Piesa este scrisa in Re major, fiind compusa pentru solisti, cor si orchestra. Structural, contine 11 parti, variate atat ritimico-melodic, cat si ca interpretare (bass; mezzo-soprano, tenor si bass; soprano I etc.). Realizata impecabil, piesa este preferata mea, (dintre cele 4 de pe CD, bineinteles) apreciere facuta poate subiectiv, datorita preferintei mele pentru muzica preclasica, dintre toate epocile muzicii culte.

Al doilea Te Deum, cel al lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) este realizat in maniera clasica... si nu prea. Se pot percepe numeroase procedee apartinand preclasicismului, ceea ce arata ca muzica religioasa (in ceea ce-l priveste pe Mozart, cel putin) este inca tributara perioadei muzicale preclasice. Un argument in acest sens ar putea fi si Requiem-ul lui Mozart, in care din nou se remarca aceleasi procedee, care aproape le domina pe cele clasice.

Parerea despre evolutia muzicii clasice as putea spune ca imi este confirmata de al treilea Te Deum, apartinandu-i lui Giuseppe Verdi (1813-1901). In ce sens? Se percepe deja o lipsa de inspiratie, din punct de vedere componistic, muzica e parca mai saraca, este artificiala, sunand de multe ori a "lalaiala". Ca o paranteza, se spune ca o oarecare involutie a muzicii a inceput cu Beethoven, care avea capacitatea de a prelungi o tema, o formula ritmica, fara insa a da impresia de lipsa de inspiratie, sau artificialitate. In acest sens, privitor la partea I a Simfoniei a VII-a (care este in aceasta situatie), Ceaikovski spunea: "Numai un colos ca Beethoven putea rezolva o asemenea problema fara a imprima oboseala ascultatorului si fara a-i umbri macar pentru o singura clipa placerea auditiei prin repetarea unei aceleiasi figuri ritmice..."

Se pare totusi ca epigonii nu s-au lasat asteptati, unii dintre ei existand chiar in zilele noastre. Ma refer la al patrulea Te Deum, compus pentru "3 coruri, pian, coarde si banda magnetica", apartinandu-i lui Arvo Pärt (n.1935). Muzica acestui Te Deum aduce mai degraba cu o muzica ambientala, de fond, perceputa poate astfel de catre mine datorita lipsei de experienta in ce priveste muzica "clasica contemporana", sau... cine stie? Poate a neintelegerii artei moderne, in general. In orice caz, avand in vedere amploarea ansamblului interpretativ solicitat de compozitor (ma refer in special la cele 3 coruri), parca ma asteptam la altceva.

...

Vremuri

Uitandu-ma zilele trecute la televizor, alergand prin cele 30 de canale oferite de firma de televiziune prin cablu, culoarea, sau mai bine zis, lipsa de culoare de pe unul dintre acestea mi-a atras atentia; totul era galben, de fapt galben-negru. Era o inregistrare destul de veche din arhiva Televiziunii Romane, atat de veche incat pelicula se ingalbenise, astfel ca, in loc de traditionalul alb-negru al anilor '70-'80, aparea galben-negrul catorva ani mai inainte.

Mi-a atras atentia personajul din centrul imaginii: dirijorul roman Sergiu Celibidache. Ascultand cateva secunde, imi dadui seama ce anume dirija: Rapsodia romana in la major op.11, nr.1 de George Enescu. Desi cunoscuta, piesa mi-a atras atentia in mod deosebit; de fapt, nu piesa imi atrasese atentia, ci interpretarea piesei; daca ma gandesc mai bine, nu interpretarea piesei de catre orchestra, ci interpretarea facuta de dirijor. Ce facea omul acesta nu se oprea la dirijorat, si atat. Arta sa dirijorala este ceva special, ceva ce nu am mai vazut (poate cu exceptia unui concert vazut pe Muzzik), ceva ce intrece aceasta arta. Contrastant cu galbenul pal al peliculei, la vederea caruia ma gandesc imediat la vechi, la alterat si, de ce nu, uneori, la moarte, mimica lui Celibidache denota vitalitate, vitalitate ce izvoraste dintr-un om patruns de muzica, patruns de ceea ce face.

A fost, cred, cea mai frumoasa interpretare a Rapsodiei romane pe care am audiat-o (si vizionat-o), aceasta datorita poate unui om care isi iubeste si isi respecta meseria, iubeste si respecta muzica, arta.

...

Theme from “Villa Rides”

Cred ca este pentru prima oara cand prezint o piesa despre care nu pot spune altceva despre ea (numele compozitorului, contextul aparitiei etc.) decat din “auzite”. Cat despre “Villa Rides”, nu stiu nimic mai mult. Sa fie titlul unui film?

In tempo allegro, piesa reuseste sa descreteasca frunti, sa lumineze fete, sa aduca voie buna. La inceput se introduce ritmul, prin intermediul timpanului, instrument ce se poate auzi pe durata intregii piese, dar undeva retras, cu rol secundar. Tot acum la inceput, timpanul este “ajutat” putin de un tambal. Intra in scena apoi viorile, la inceput piano, apoi crescendo, prezentand tema. Acestea sunt apoi acompaniate de instrumentele de suflat, impreuna cu care, pentru scurt timp, vor devia usor de la tema, prezentand o alta, cu final forte. Pe acest final se revine la tema initiala. Isi face acum “intrarea in scena” tamburina, de un efect extraordinar, ce conduce inviorand atmosfera spre punctul culminant, dupa care totul se stinge usor, prin decrescendo.

Maniera interpretativa este una speciala, deosebita de ce am auzit pana acum, si aceasta poate datorita “naturii” deosebite a interpretilor. Va las sa o deduceti din numele ansamblului interpretativ: “Mantovani & His Orchestra Gypsy Soul”.

Niciun comentariu: