Danut Manastireanu - Perspective teologice





Danut Manastireanu



Inca de la infiintarea SSJ-ului si pe tot parcursul existentei revistei, Danut Manastireanu a fost un excelent sfatuitor si prieten al redactiei

"Dragii mei,

M-am bucurat sa ne intalnim din nou si, inca o data, felicitari pentru munca voastra si pentru rezultatele ei, care cresc incet-incet in calitate. Ma intreb daca cei care va citesc saptamana de saptamana isi dau seama de saracia mijloacelor cu care realizati aceasta revista (ceea ce, in mod evident, mareste si mai mult valoarea ei);

- ca nu aveti un sediu (desi poate, cu putina bunavointa, biserica in care sunteti membri, si pe care o faceti cunoscuta in lumea larga prin aceasta revista, v-ar putea pune la dispozitie un spatiu cat de mic si cateva mijloace, fie si modeste);

- ca aveti un singur calculator, care apartine unuia dintre redactori si nu revistei;

- ca nu aveti nici o sponsorizare sau sursa de acoperire a cheltuielilor (cu materialele, cu taxele telefonice etc);

- ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu va plateste pentru munca voastra, desi, tineri fiind, nu va alunga banii din casa. Cine are urechi de auzit, sa auda!" (Danut Manastireanu - 1999)

(Rubrica "Perspective teologice" a debutat in SSJ nr. 19, la data de 22 august 1999. Textul de mai jos a fost publicat initial in revista ieseana "HAR", cu acordul lui Danut Manastireanu, ulterior, a fost publicat si in SSJ)

Titlurile textelor de mai jos:

. I-am lasat sa ne conduca!
. Ce anume datoram Bisericii Ortodoxe?
. De unde vin marile noastre probleme?
. Romania nu va fi capitalista daca...
. Si ei si noi traim adesea ca niste pagani...
. Noi nu intrupam aceste valori
. Doua faze ale procesului de prezentare a marturiei crestine
. Fundamentalismul
. Ganduri despre ucenicie

Linkuri:

Danut Manastireanu - Jurnal de calatorie

Danut Manastireanu - "Ideologul"

Exercitii de intelegere / Dialog intre Dorin Popa si Danut Manastireanu

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

www.perichoresis.ro

Danut Manastireanu (blog)

...

Perspective teologice

Probabil ca pentru aceasta discutie este bine sa delimitam conceptul de marturie crestina la spatiul intelectual, al lumii profesionistilor. Asta este un domeniu in care Biserica in general nu se implica. Exceptie unica face Biserica catolica, a carei rigoare atrage oamenii de calitate. Dar si in bisericile ortodoxe, si in cele evanghelice, accentul cade, cu anumite exceptii, pe oameni de slaba calitate intelectuala. Catolicii exceleaza prin ordine, printr-un accent pe lucrul facut cum trebuie, care nu este foarte compatibil cu spiritul balcanic de "lasa-ma ca sa te las", "lasa ca Domnul primeste pentru ca si asa nu are pe altii". Mentalitatile acestea in nici un caz nu stimuleaza profesionalismul, seriozitatea, rigoarea. Catolicismul isi extrage rigoarea din radacinile lui romane, putintel ingineresti, cu slabiciunile de rigoare - de exemplu o ordine care uneori poate anihila sau atenua creativitatea, o structura care poate cadea intr-o ierarhie rigida si chiar dictatoriala. Daca aceste lucruri sunt echilibrate cu un accent pe dimensiunea mistica si pe cea creativa, cum se intampla in foarte multe spatii catolice, atunci se creaza un echilibru si un rezultat atragator. Poate ca in Romania avantajul este acela ca Biserica Catolica este minoritara, si nu isi poate permite spiritul triumfalist pe care il afiseaza biserica ortodoxa, sau cea evanghelica, in S.U.A

In Epistola I catre Corinteni, 1:26, (De pilda, fratilor, uitati-va la voi cari ati fost chemati: printre voi nu sint multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales) Pavel face o constatare, si nu afirma un ideal. El nu spune ca "Biserica trebuie sa fie formata din ignoranti". Adevarul este ca de-a lungul istoriei marea majoritate a crestinilor nu au fost din paturile bogate sau cultivate. Ce spune lucrul acesta? Poate ca este mai usor pentru saraci sa intre in Imparatia Cerurilor, pentru ca au mai putin de pierdut decat cei bogati. Omul bogat plateste un pret mai mare, trebuie sa se smereasca mai mult, dar asta nu inseamna ca nu au existat oameni bogati care au intrat in Imparatia lui Dumnezeu, si nu inseamna ca un sarac este prin definitie mantuit prin saracia lui. Oricine trebuie sa plateasca un pret, si cine nu plateste, nu va intra in Imparatie.

Exista oameni de calitate si intre saraci, si intre bogati. Dar discutia despre bogatie si saracie s-a nascut din citatul lui Pavel, care se refera in mod special la faptul ca in Biserica nu sunt multi oameni bogati sau din paturile intelectuale. Si asta nu pentru ca Evanghelia nu poate satisface asteptarile intelectuale ale oamenilor cultivati. Daca ne uitam de-a lungul istoriei, Biserica crestina a atras in randurile ei oameni de o exceptionala calitate intelectuala. Este suficient sa amintim pe Augustin, care este de departe cel mai important ganditor al vremii lui. Sa-i mai amintim pe parintii capadocieni, pe Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz, pe Vasile cel Mare, oameni care au fost filosofi de inalta clasa, au fost creatori de scoala, initiatori de activitati de caritate, cu un rasunet extraordinar pe vremea lor. Oamenii acestia au fost datatorii de directie ai vremii lor

I-am lasat sa ne conduca!

Deci a fi crestin nu presupune neaparat a fi un ignorant. Crestinismul poate atrage oameni de cea mai inalta calitate. Din nefericire, dupa secolul al XVIII-lea, mai ales in urma atacului concentrat al iluminismului asupra Bisericii, s-a petrecut un fenomen de retragere a bisericii in spatiul privat, si o lasare a spatiului public in mana intelectualilor seculari. Este ceea ce numim in general "miscarea pietista", care s-a petrecut in special in Germania, in spatiul luteran, dar care a afectat intreaga miscare evanghelica. Pietismul este una dintre radacinile traditiei evanghelice, si care a marcat cel mai mult spiritul evanghelic. Este putin cunoscut faptul ca intr-un fel, liberalismul teologic s-a nascut intre altele ca reactie la pietism.

Pietismul, ca sa definim termenii, reprezinta o concentrare dominanta pentru cultivarea vietii spirituale launtrice si o retragere din sfera publica, considerata a fi un mediu pacatos, stricat, dominat de cel rau. Accentul pe care pietistii l-au pus asupra evlaviei personale este unul apreciabil, si trebuie sa fie recunoscut. Retragerea din sfera publica insa a avut efecte nocive asupra marturiei crestine in ultimele doua-trei secole. Din pricina acestei retrageri, in primul rand, observam manifestarea masiva in spatiul public a ideilor socialiste, ateiste, evolutioniste, in detrimentul gandirii crestine in general. Aceasta a dat nastere liberalismului, pentru ca o serie de teologi, germani in special, au observat ca crestinismul inceteaza sa mai ofere o sansa societatii. Si atunci problema pe care ei si-au pus-o, incepand cu F. Schleiermacher, a fost aceea de a oferi o sansa "dispretuitorilor cultivati" ai Evangheliei. Din nefericire, ei au facut aceasta in termeni care i-au afectat esenta.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Ce anume datoram Bisericii Ortodoxe?

O serie de teologi, germani in special, au observat ca crestinismul inceteaza sa ofere o sansa societatii in ansamblul ei. Si atunci problema pe care si-au pus-o ei, incepand cu F. Schleiermacher, a fost aceea de a oferi o sansa "dispretuitorilor cultivati" ai Evangheliei. Problema este ca, pentru a face aceasta, ei au reformulat Evanghelia in termenii paradigmei rationalismului iluminist si asftel i-au afectat esenta. Ca urmare, au pus sub semnul intrebarii posibilitatea revelatiei, a minunilor, adevarul Scripturii, nasterea lui Isus din fecioara, adevarul invierii s. a. m. d., tranformand in cele din urma religia crestina, dintr-o religie supranaturala, intr-un fenomen care tine doar de lumea aceasta. I-au eliminat astfel acel tais transcedental care o face sa fie o provocare si sa aiba un mesaj profetic pentru lumea aceasta.

In spatiul romanesc, noi am fost foarte putin afectati de liberalism, si aceasta este, cred eu, un mare avantaj pe care il avem in raport cu protestantismul occidental. As indrazni sa spun ca datoram cel putin in parte Bisericii Ortodoxe faptul ca nu am fost afectati de spiritul liberalismului teologic, desi respectul ortodoxiei pentru Bibliei este unul oarecum formal si uneori chiar superstitios (Biblia este pentru multi ortodocsi cartea aceea sfanta pe care nimeni nu trebuie sa o atinga). In acelasi timp insa, trebuie sa recunoastem faptul ca nicaieri in spatiul dominat de ortodoxie nu a patruns liberalismul. Ideile liberale sunt aici pur si simplu trecute la index, sunt socotite incompatibile cu respectul declarat al ortodoxiei pentru Sfanta Scriptura. Ori, pe un asemenea teren nu s-au putut naste idei liberale. In spatiul romanesc ele au patruns doar in comunitatile maghiare si germane, pe filiera reformata si luterana. Dupa mine, aceasta este un mare avantaj al mediului evanghelic romanesc. Noi am sarit practic peste doua sute de ani de criza teologica profunda...

De unde vin marile noastre probleme?

... Noi am sarit practic peste doua sute de ani de criza teologica profunda, si putem construi fara sa trebuiasca a ne cheltui energiile pentru a contracara problemele create de liberalism. Nu putem insa construi o gandire teologica de nuanta evanghelica in aceasta tara fara a gasi un raspuns problemelor create de radacinile pietiste ale traditiei evanghelice, pentru ca de acolo vin marile noastre probleme.

Si aceasta este lucrul cu care de fapt trebuie sa luptam. Ca evanghelici, trebuie sa recunoastem faptul ca nu suntem prezenti pe scena publica. Si aceasta pentru ca nu avem curajul si nici nu suntem pregatiti sa o facem. De fapt, reflexele noastre ne imping in directie opusa, la retragerea din societate. Si atunci spatiul public ramane la dispozitia ateilor, a umanistilor, sau, in cel mai bun caz, a crestinilor neevanghelici. Ori, dupa parerea mea, noi avem ceva de adus in spatiul public, pe care nici o traditie crestina nu o poate aduce, cel putin nu cu aceeasi eficienta ca noi. Ca sa formulez lucrurile in termenii teoriei lui Max Weber, as spune ca lucrul esential cu care putem noi contribui la reconstructia societatii romanesti o reprezinta valorile eticii protestante. In acest sens, convingera mea este ca fara o regenerare etica natiunea romana nu are absolut nici un viitor. Marea noastra problema este insa ca aceste valori nu sunt intrupate decat in foarte mica masura in trairea practica a comunitatilor evanghelice de la noi. Si daca asa stau lucrurile, oricat am vorbi noi de frumos despre etica protestanta - munca indarjita si competenta, despre spiritul de economisire, despre cinste, despre adevar, despre respectul legilor, despre dragostea si acceptarea aproapelui, despre importanta familiei - nu putem avea un mesaj profetic incarcat de autoritate pentru spatiul public romanesc, pentru ca am fi fatarnici sa predicam lucruri pe care nu le traim.

Romania nu va fi capitalista, daca...

Avem deci de-a face cu doua probleme majore: pe de o parte, avem reflexele noastre pietiste, care ne fac sa ne retragem de pe scena publica in spatiul privat, iar pe de alta parte, ne confruntam cu slabirea ingrijoratoare a fibrei etice a intregii societati romanesti, inclusiv a evanghelicilor romani. Teoretic, protestantismul si, prin extensie, spatiul evanghelic, are o fibra etica integrata intregului sau sistem de gandire. Noi am putea oferi deci spatiului public romanesc un lucru de foarte mare valoare. Eu sunt absolut convins ca Romania nu va deveni niciodata o societate capitalista dezvoltata fara promovarea in sanul societatii a unei etici riguroase. Dupa parerea mea, ortodoxia nu poate promova aceasta etica din pricina bizantismului care o domina, si din pricina atitudinii ei oarecum refractare fata de spatiul etic. In general, ortodoxia suspecteaza etica de imanentism - de preocupare ce tine de lumea aceasta - si se detaseaza oarecum superior, acuzandu-ne pe noi, protestantii, de eticism, adica de un interes etic exagerat si de o reducere a religiei la dimensiunea ei etica. Poate ca acuzatia nu este lipsita de o anumita justificare, pentru ca cel putin in spatiul protestantismului liberal crestinismul a fost redus adesea exclusiv la dimensiunea lui etica. Dar nu trebuie sa fie neaparat asa.

Prin ceea ce am spus mai inainte nu incerc sa afirm ca in spatiul ortodox nu exista preocupare pentru sfintenie. Dimpotriva. Aceasta este in general conceputa ca tinand mai ales de idealul monastic. Daca un ortodox vrea sa fie cu adevarat sfant, inclinatia lui naturala este sa mearga la manastire. Acolo va posti, se va izola de lume si va plati cu adevarat pretul sfinteniei. Desigur, nu ma pot considera un expert in ortodoxie, dar impresia generala pe care am capatat-o in anii in care am studiat-o este ca ortodoxia nu are o oferta etica consistenta si bine articulata pentru spatiul laic romanesc.

Si ei si noi traim adesea ca niste pagani...

Nu ma consider un expert in ortodoxie, dar impresia generala pe care am capatat-o in anii in care am studiat-o este ca ortodoxia nu are o oferta etica consistenta pentru laic, pentru cel care este chemat sa traiasca in societate, si ceea ce observ in jurul meu este ca oamenii care participa cu asiduitate la liturghie, saptamana de saptamana, traiesc ca niste pagani in restul saptamanii, in spatiul trairii lor seculare.

Cu alte cuvinte, nu exista o legatura consistenta intre ceea ce se intampla duminica in biserica, si ceea ce se intampla de luni pana sambata in spatiul public. Din nefericire, acelasi lucru se intampla adesea si in spatiul protestant din Romania. Si asta este cea mai mare tragedie, pentru ca, asa cum spuneam mai inainte, noi am avea teoretic o excelenta oferta. Am putea fi purtatorii de stindard ai acestor valori etice fara de care, repet, societatea romaneasca nu va avea un viitor prosper. Ce avem de facut in cazul acesta?

Ne aflam intr-un cerc vicios. Nu putem iesi de aici fara promovarea acestor valori, ori noi nu intruchipam aceste valori, si atunci cum le putem promova? Singura solutie, cred eu, este o revolutie etica in sanul comunitatii protestante, in care exista sub raport teologic, o structura pe care aceasta revolutie etica se poate edifica.

Noi nu intrupam aceste valori

Din nefericire, nu cred ca oamenii trecuti de 35 de ani se mai pot schimba. Poate suna cinic, dar pe acestia, printre care ma numar si eu, nu putem decat sa-i ingropam. Or eventual sa asteptam o minune de la Dumnezeu. Dumnezeu este liber sa faca orcand minuni, dar nu trebuie sa contam pe ele, pentru ca Dumnezeu are tendinta de a le produce cand vrea El, si nu ne da noua socoteala pentru aceasta. De aceea, eu vad ca singura solutie consistenta este una pe termen lung, si acesta consta in a investi in educatie. Acest lucru se va realiza numai atunci cand vom reusi sa formam o noua generatie de lideri evanghelici, cu o noua atitudine fata de raportarea la spatiul public. Ei vor trebui sa priceapa ca nu au doar responsabilitatea de a fi sfinti in spatiul privat, ci si de a avea o oferta in spatiul public, in plan economic, politic, cultural.

Cred ca intelectualii si oamenii cu un impact social major sunt si ei purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Ei au nevoie de Evanghelie la fel de mult ca si saracii. In momentul in care, din lene, din ignoranta, sau din nepasare nu reusim sa dam marturie despre Evanghelie in spatiul lumii intelectuale, in acel moment, noi ne plasam intr-o pozitie vinovata.

Este adevarat ca pentru a te apropia de ei trebuie sa platesti un pret pe care in general noi nu suntem gata sa il platim, pentru ca, de exemplu, nu te poti apropia de un filosof fara sa poti vorbi cat de cat limba lui. Desi in esenta Evanghelia este aceeasi pentru un taran, ca si pentru un academician, problema este ca cu un taran poti sa mergi aproape direct la Evanghelie, si exista cateva lucruri din spatiul lui, pe care le poti aborda direct. Hristos, de exemplu, cand a vorbit unei culturi arhaice, a vorbit în termenii ei - despre semanat, secerat etc. Exact acelasi lucru, dar la o alta scara mult mai ampla si mai complexa, trebuie sa il facem cu un filosof, de exemplu.

Doua faze ale procesului de prezentare a marturiei crestine

Francis Schaeffer, in cartea lui The God Who Is There [Dumnezeu care exista], vorbeste despre doua faze ale procesului de prezentare a marturiei crestine. El vorbeste mai intai despre pre-evanghelizare, si apoi despre evanghelizarea propriu-zisa.

Prezentarea marturiei evangheliei, evanghelizarea propriu-zisa, spune el, este aceeasi la oricine. Procesul de pre-evanghelizare, insa, este unul cu atat mai complex, cu cat omul respectiv este mai cultivat si, eventual, mai departe de o decizie pentru Cristos, mai departe de intelegerea crestina a realitatii. In procesul de pre-evanghelizare datoria noastra este de a intra intr-un dialog cu persoana respectiva, pentru a elimina acel sistem de protectie, de justificari cu care omul incearca sa isi acopere sentimentul de frustrare pe care il are, pentru ca traieste practic intr-o constanta lupta cu realitatea.

Francis Schaeffer mai spune ca lumea este creata de Dumnezeu, si atunci a trai ca si cand Dumnezeu nu exista, ca si cand lumea ar exista la intamplare, aduce in viata fiecarui om care traieste acest tipar, o tensiune teribila. Nimeni nu poate trai sub o asemenea tensiune dezgropata, la lumina, pentru ca ar innebuni. Si atunci oamenii incearca sa isi mascheze aceasta tensiune sub tot felul de justificari.

Rolul pre-evanghelizarii este de a elimina aceasta protectie, si de a-l face pe om sa se confrunte cu aceasta tensiune. Riscul este foarte mare, pentru ca sunt oameni care pur si simplu nu rezista la acest bombardament. Sunt oameni care risca sa se sinucida pentru ca nu mai pot suporta aceasta tensiune. De aceea pre-evanghelizarea este un proces riscant, care presupune o pregatire extraordinara, pentru ca in spatiul ei trebuie sa vorbim limba celui de care vrem sa ne apropiem. Ori, acesta este motivul pentru care bisericile evanghelice de la noi se apropie prea putin de lumea intelectuala. Nu avem pregatirea necesara, si nici nu intereseaza s-o castigam. Aceasta sarcina ramane pentru generatia urmatoare, si responsabilitatea noastra este sa formam aceasta generatie. Fara asta eu cred ca ideile frumoase ale teologiei evanghelice si ale eticii protestante pe care ea o promoveaza, nu vor avea nici un impact asupra acestei tari.

In Romania ne aflam in pragul unei multiplicari a formelor evanghelice, ce poate duce în 10-20 de ani la aparitia a peste 50 de confesiuni. Biserica are un singur cap, pe Cristos. Iar daca are mai multe, nu mai este biserica, ci un club, este o schisma, o erezie, sau altceva. Fiecare confesiune are, conform propriei traditii, diferite structuri ierarhice, organizatorice, s.a.m.d. Ceea ce ne intereseaza in aceasta discutie este insa duhul fragmentarii, dihonia care face ca bisericile si confesiunile noastre sa se rupa permanent.

Este important sa cunoastem radacinile istorice ale fragmentarii, pentru ca o vindecare a situatiei actuale nu se poate realiza decat mergand la radacina lucrurilor. Exista doua extreme intre care se poate purta discutia. Una este aceea a uniformitatii. Dupa unii unitatea bisericii trebuie sa constea in uniformitatea ei. Toti ar trebui sa aiba acelasi tip de serviciu bisericesc, sa cante aceleasi cantari, sa creada acelasi lucru in absolut toate domeniile. Dupa parerea mea, acest lucru este aberant. Asa ceva n-a existat niciodata in istoria Bisericii, nici macar in veacul apostolic. Daca ne uitam cu atentie la Sfanta Scriptura, desi exista in ea o evidenta unitate dogmatica, ce vadeste existenta unui autor unic, Duhul Sfant, in acelasi timp gasim in ea accente proprii diversilor autori umani.

Daca ne uitam de exemplu la Iacov, care lucreaza intr-un spatiu iudaic, in care credinciosii au tendinta de a se prevala de privilegiul credintei, permitandu-si sa traiasca foarte lux din perspectiva morala. De aceea accentueaza el faptul ca „fara fapte credinta este moarta". Aici centrul invataturii este nuantat diferit de cel al lui Pavel, care accentueaza mantuirea „numai prin har, fara fapte". De fapt, intre cei doi autori biblici nu exista o contradictie, ci cele doua accente se armonizeaza la un nivel superior, chiar daca raman adesea intr-o tensiune paradoxala. Daca ne uitam apoi la Petru, la Ioan, fiecare are accentele lui specifice, pentru ca sunt personalitati distincte si pentru ca se adreseaza unor spatii confruntate cu o problematica diferita. Asa incat, daca ne uitam cu atentie, observam ca exista diferente intre diversele comunitati carora li se adreseaza autorii Noului Testament.

Ce facem noi insa atunci cand vrem sa studiem, de exemplu, organizarea Bisericii în Noul Testament? De obicei, luam toate cartile Noului Testament, le analizam pe rind si incercam sa extragem din ele elementele de organizare a Bisericii. Dupa aceasta, amestecam toate elementele observate, le asezam intr-o structura logica si spunem ca aceasta este conceptia Noului Testament despre organizarea Bisericii. Eu spun: fundamental gresit! De ce? Pentru ca Noul Testament nu ne releva UN tipar de organizare a Bisericii , ci un numar de tipare de organizare a Bisericii, din care, in cel mai bun caz, putem extrage un numar de principii general valabile. A le amesteca insa pentru a produce un model absolut este aberant. Ceea ce ne spune Scriptura este ca nu exista o forma ideala, ci forma trebuie sa raspunda unor nevoi concrete.

In fiecare cultura in care a prins radacini Evanghelia exista elemente distinctive, specifice. Din pacate, unii fac din aceste diferente pricini de separare. Si lucrul acesta s-a intamplat de la inceput intre Biserica de Rasarit si Biserica de Apus. In aceste doua spatii Evanghelia a prins radacini in forme specifice. Biserica a coexistat in ciuda diferentelor. Separarea politica a celor doua spatii, dar si elementele lingvistice specifice - latine în Apus, grecesti in Rasarit, au dus la o distantare tot mai mare intre ele, astfel incat in 1054 anatemizarea reciproca de catre Papa si Patriarhul de la Constantinopol nu a facut decat sa consfinteasca o separare ce exista de facto cu multe secole înainte.

Ce s-a intamplat in 1517, la Reforma, este iarasi extrem de important pentru noi, care ne consideram mostenitorii Reformei radicale. Luther a observat stricaciunea Bisericii, atat morala, cat si doctrinala, si a incercat sa cheme biserica la auto-reformare. Intentia lui Luther, ca si a lui Calvin mai tarziu, nu a fost sa produca o schisma. Acest lucru ar fi fost inimaginabil in acele vremuri. Ei au dorit sa reformeze Biserica. A rupe unitatea Bisericii era considerat un pacat de moarte, si prin crezul pe care fiecare crestin il rostea duminica - „cred in una, sfanta, universala si apostolica Biserica" - afirma aceasta unitate. In ciuda faptului ca avusese deja loc o schisma, prin care au luat nastere doua biserici ce s-au afurisit reciproc de-a lungul istoriei, incercand totusi, in acest timp si in diverse randuri sa refaca unitatea, Biserica continua sa afirme unitatea ei de nezdruncinat.

Tragedia a constat in lipsa de intelepciune a papilor vremii, in aroganta si stricaciunea care domina institutia catolica, pe de-o parte, iar pe de alta parte in incapatanarea proverbiala a lui Luther. Combinandu-se, acestea au dus la o ruptura nefericita. Au mai fost si motive politice care au dus la aceasta scindare. Principii germani care au dorit sa se emancipeze de sub autoritatea papala, au facut din Luther un purtator de stindard de catre, si trecerea multora dintre statuletele germane la protestantism a fost una pur formala si fundamentata politic. Se poate reprosa Reformei ca oamenii nu au trecut la protestantism printr-o decizie personala, ci au avut loc convertiri formale, care nu au antrenat intotdeauna o schimbare a mentalitatilor. Tocmai de aceea au aparut anabaptistii si ceilalti radicali protestanti, care au incercat, mai bine sau mai rau, sa duca la bun sfirsit ceea ce n-au facut reformatorii.

Astazi, dupa mai mult de cinci veacuri, Biserica Romano-Catolica a realizat situatia si si-a facut "mea culpa", recunoscand faptul ca excomunicarea lui Luther a fost o greseala. Ea a inteles ca daca Biserica ar fi reusit sa contina acea incercare de reformare, ea s-ar afla astazi intr-o stare mult mai buna decat se afla prin scoaterea acesteia in afara.

In concluzie, deosebirile intre catolici si reformati nu au fost la inceput puternic dogmatice, ci ele s-au adancit cu trecerea vremii. Reformatorii insisi au sperat tot timpul ca unitatea bisericii se va reface. Ori aceasta contrasteaza foarte acut cu mentalitatea noastra actuala, care este aceea a unei fragmentari nonsalante. Astazi, cand doi frati dintr-o biserica se cearta serios, de multe ori unul dintre ei pleaca, luand cu sine si pe altii, pentru a forma o noua biserica. Iar daca disensiunea este grava si fratele se enerveaza suficient de tare, va gasi o justificare pretins teologica pozitiei sale si nu peste mult timp vom avea de-a face cu o noua confesiune.

Aceasta este tragedia istoriei noastre, iar eu cred ca prin aceasta a doua schisma s-a deschis o veritabila cutie a Pandorei. Astazi, noi, urmasii Reformei, ne fragmentam permanent si consideram chiar ca aceasta este una dintre calitatile noastre si o dovada de veritabila dinamica spirituala. Dupa mine insa, aceasta este cea mai mare plaga a spatiului protestant. Avem la ora actuala in lume peste 10.000 de confesiuni crestine, daca nu cumva s-a ajuns la mult mai mult decat atat. Pe buna dreptate, lipsa noastra de unitate este cea mai mare pricina de poticnire pentru cei din jurul nostru.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

FUNDAMENTALISMUL

Am discutat pana acum despre masura in care crestinii evanghelici din Romania pot oferi o sansa lumii intelectuale din Romania. In cadrul acestei discutii am abordat pietismul ca una dintre radacinile teologiei evanghelice, despre care spuneam ca trebuie sa fie asumat si evaluat in mod critic pentru ca noi, evanghelicii sa putem avea o oferta viabila pentru societatea romaneasca.

În continuare as dori sa abordam o a doua radacina istorica a spatiului evanghelic, si anume fundamentalismul. Exista in lume biserici care se intituleaza cu mandrie, cu emfaza uneori, biserici fundamentaliste. Acest cuvant a devenit in ultima vreme un fel de eticheta de batjocura, si pe buna dreptate, pentru ca traim intr-o lume plina de fanatism, probabil ca cel mai periculos dintre acestea fiind cel religios. Fundamentalismul este una dintre formele cele mai acute ale fanatismului religios. Conceptul nu este usor de definit, dar este interesant de observat ca radacinile istorice ale acestui fenomen se afla în crestinism. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cand biserica era in mare parte dominata de teologia liberala, un numar de teologi protestanti s-au ridicat impotriva acestui val de negare a autenticitatii Scripturii, a dumnezeirii lui Hristos, a minunilor in general; si a tuturor elementelor transcendentale din crestinism. Ei au inceput sa pledeze pentru ceea ce au numit intoarcerea la fundamente. La inceputul secolului au aparut in SUA o serie de articole, numite The Fundamentals, care au încercat sa puna din nou pe terenul Scripturii acele lucruri care erau contestate sau deformate de liberalism. De aici numele de fundamentalism, care in perioada aceea nu avea o conotatie negativa. In definitiv fundamentalistii erau evanghelicii inceputului de secol XX.

Este important sa subliniem aici un lucru. Terenul de lupta cu liberalismul a fost terenul ideilor. Fundamentalistii erau si ei in foarte mare masura copiii veacului lor, si, desi strigatul lor de alarma a fost unul absolut legitim, modul in care s-a purtat batalia a fost unul care a amprentat in mod negativ viitorul miscarii evanghelice: Ne referim aici la faptul ca batalia cu liberalismul s-a dat pe terenul adversarului. Fundamentalistii n-au avut discernamantul de a se retrage de pe terenul adversarului si, ca urmare, dezbaterea s-a desfasurat în spatiul si cu armele ideologiei iluministe.

Iluminismul este o filosofie care s-a format in secolul luminilor, prin exaltarea ratiunii. Trebuie sa precizam dintru inceput ca rationalismul nu este acelasi lucru cu rationalitatea. Rationalitatea este calitatea unui lucru de a fi in acord cu ratiunea. Rationalismul este o conceptie care porneste de la ratiune si se intoarce la ratiune pentru a da sens tuturor lucrurilor si care exclude prin definitie tot ceea ce nu poate fi definit în spatiul restrans al ratiunii omenesti. Ori, existenta personala a lui Dumnezeu este prin definitie transcendenta, trece dincolo de limitele ratiunii omenesti, si ale omenescului in general, si nu poate fi definit in termenii rationalismului.

Spuneam deci ca fundamentalismul si-a desfasurat lupta pe terenul rationalismului si ca incetul cu incetul a devenit nimic altceva decat o alta fata rationalista a teologiei. Liberalismul si fundamentalismul sunt surori, impartasind aceeasi paradigma, acelasi instrumentar, dar cu rezultate diferite, pentru ca punctele de pornire sunt diferite. Rationalistii fundamentalisti au incercat sa raspunda la provocarile liberale si sa gaseasca solutii la toate aceste provocari exclusiv in limitele ratiunii. Evident, liberalii au exaltat ratiunea si au incercat sa readuca, spuneau ei, religia crestina in spatiul ratiunii. De aici incercari ca cea a lui Rudolf Bultmann de a demitologiza crestinismul. Spatiul nu ne permite sa intram in detalii, dar demitologizarea are o anumita legitimitate. Uitati-va de exemplu la ceea ce se intampla in istoriografia romaneasca. Lucian Boia, unul dintre cei mai prolifici istorici romani ai momentului, s-a specializat in daramarea miturilor din istoriografia romaneasca. Potrivit acestora, noi, romanii suntem cei mai viteji, mai destepti si mai harnici dintre oameni. Numai ca lumea nu ne intelege si are nu stiu ce anume cu noi. Ori Bultmann a incercat sa darame o serie de idoli, o anumita mitologie care s-a format in jurul religiei crestine, dar el a impins lucrurile prea departe.

Nenorocirea cu miscarea fundamentalismului in acest spatiu rationalist este ca pornind pe aceasta cale ajungem foarte repede sa avem iluzia ca L-am epuizat pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost redus la un set de atribute, iar religia crestina a fost redusa la un set de propozitii. Acum, fara discutie ca Scriptura reveleaza anumite atribute ale lui Dumnezeu, si ca noi putem face formulari propozitionale cu privire la Dumnezeu, dar a lasa impresia ca prin acestea L-am epuizat pe Dumnezeu este aberant. Un asemenea Dumnezeu este un idol, si el trebuie cu adevarat daramat. Observand aceste lucruri, teologii mai subtili din miscarea fundamentalista au inceput sa se indeparteze incet-incet de rationalism, si sa aduca pe scena o alta oferta, una cu adevarat profetica, care incerca sa se desprinda de paradigma de gandire iluminista, oferind o alternativa acesteia. De aceea, avem astazi pe de o parte fundamentalisti care au ramas practic intre tiparele de gandire ale secolului al XIX-lea, acceptand insa dogmele centrale ale crestinismului, si au produs de foarte multe ori un crestinism scolastic, rece, speculativ. Pe de alta parte insa, majoritatea miscarii evanghelice a mers mai departe si a incercat sa inteleaga lumea in complexitatea ei si sa inteleaga dumnezeirea ca fiind ceva ce transcende limitele ratiunii omenesti.

Ca sa rezumam lucrurile, putem spune ca aceste doua radacini - pietismul si fundamentalismul - sunt ca niste stafii care bantuie lumea evanghelica, si de foarte multe ori, reflexele sau actiunile noastre, cuvintele si predicile noastre vadesc fie inclinatii pietiste, care exalta relatia personala cu Dumnezeu, dar promoveaza un soi de izolare, de retragere din lume, fie accente rationaliste, care lasa impresia ca incearca „sa-L epuizeze" pe Dumnezeu.

Asa fiind, daca crestinismul nostru evanghelic nu va transcende aceste limite, atunci avem foarte putine sanse sa oferim o solutie pentru Romania. Cred ca sarcina tinerei generatii de teologi romani, care se formeaza in aceasta perioada, este aceea de a examina trecutul, in mod critic si cu simpatie, in egala masura locuind in aceasta traditie si asumandu-si-o, si de a oferi solutii pentru transcenderea acestor probleme, prin trecerea miscarii evanghelice din Romania pe o noua treapta, in care ea este implicata in societatea romaneasca, cu constienta ca desi noi nu vom salva lumea - ea va arde in cele din urma - dar ca in acest context avem datoria sa aducem vindecare, speranta, si sa salvam, prin harul lui Dumnezeu, cat mai multi oameni.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Ganduri despre ucenicie

Rolul autoritatii în ucenicie

Ucenicia a fost multa vreme o disciplina uitata in traditia protestanta. In mod surprinzator, ea a fost redescoperita mai intai de lumea seculara si abia apoi a revenit in actualitatea crestina evanghelica. Pentru a intra in mod corect in aceasta discutie, trebuie sa incepem cu Marea Insarcinare, adica cu mandatul uceniciei pe care l-a lasat Mantuitorul apostolilor Sai, asa cum il gasim formulat in Matei 28:18-20. As vrea sa subliniez cateva lucruri din acest text, care sa se constituie intr-o baza exegetica pentru intelegerea uceniciei crestine.

Principiul autoritatii: Textul incepe cu sublinierea autoritatii lui Hristos: "Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant". Cuvantul grecesc folosit acolo este exousia (putere, în sensul de autoritate). In greceste mai exista un sinonim al acestui cuvant, dunamis, care se poate traduce tot prin putere, dar de aceasta data in sensul de forta. In textul la care ne-am referit mai sus, Hristos spune de fapt: "Mi-a fost data toata autoritatea, in cer si pe pamant, si de aceea va trimit cu acest mandat".

Nu este la voia intamplarii faptul ca mandatul uceniciei incepe cu conceptul de autoritate in general, mai precis cu afirmarea autoritatii lui Hristos. Acest lucru este important pentru ca de fapt fara asezarea sub autoritate nu exista ucenicie. Eu sunt convins ca nimeni nu poate creste spiritual daca nu se supune autoritatii. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual daca nu se afla sub o autoritate spirituala. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole in urma, ca "nimeni nu poate porunci cu autoritate daca nu a invatat a asculta cu supunere."

Mentor si ucenic

Viata crestina este o viata de ascultare fata de Dumnezeu, o viata de imitatio Christi. Hristos, care a trait El Insusi o viata de ascultare, ne spune: "Eu nu am nimic care sa vina de la Mine; ceea ce va spun vine de la Tatal." Fiul nu face lucrurile singur. El traieste in dependenta de Tatal. La fel au trait si ucenicii Domnului. Ceea ce inseamna ca daca Hristos si apostolii Sai au trait in dependenta de Tatal, trebuie si noi sa invatam a trai in dependenta de Dumnezeu. Numai ca in acest punct este foarte usor sa alunecam, pretinzand ca traim sub autoritatea lui Dumnezeu, si de fapt sa ne inselam singuri. De aceea este necesar ca aceasta autoritate sa se manifeste in forme concrete: in supunerea fata de o persoana care are autoritate spirituala. Aceasta persoana poate fi numita in mod generic mentor sau facator de ucenici. Mentorul este omul care are o experienta de viata, o lucrare proprie si o viziune pentru a oferi asistenta in zidirea vietii spirituale a altora, pornind de la situatia concreta a persoanei respective.

Responsabilitatile mentorului

Fiecare dintre cele doua elemente ale procesului de ucenicie, mentorul si ucenicul, au responsabilitati specifice. Mentorul are in primul rand responsabilitatea de a avea o lucrare proprie. Prin aceasta afirmatie vreau sa subliniez faptul ca ucenicia nu este o lucrare in sine. Ea este un anume mod de a face slujire crestina. Hristos nu a venit sa faca ucenici, ci sa predice Evanghelia si sa o duca pana la marginile pamantului. Acesta este contextul in care i-a ucenicit El pe apostoli. Altfel, in momentul in care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost somer. Ori Hristos a avut o lucrare proprie, pe care a facut-o si la care i-a chemat pe ucenicii Sai.

De asemenea, mentorul trebuie sa fie disponibil, sa-si faca timp pentru formarea spirituala a ucenicului. Aceasta presupune un anume grad de vulnerabilitate, fara de care ucenicia ar ramane un exercitiu steril si abstract.

In al treilea rand, mentorul are nevoie de darul atentiei, adica sa aiba ochi pentru cei care doresc sa creasca. Aceasta inseamna ca initiativa in realizarea unei relatii de ucenicie nu trebuie sa vina intotdeauna de la ucenic. Mentorul are datoria nu numai de a raspunde la cautarile celor doritori sa creasca in intelepciune, ci si de a initia el insusi o asemenea relatie, atunci cand un potential ucenic este mai sfios. In plus, el trebuie sa vadeasca discernamant in a distinge intre cei care doresc cu adevarat sa fie uceniciti si cei care doar mimeaza o asemenea dorinta.

Responsabilitatile ucenicului

Ucenicul trebuie si el, la randul lui, sa vadeasca un interes sincer pentru formarea sa spirituala. Exista multe semne care pot da de inteles unui mentor ca cineva doreste cu adevarat sa se aseze sub autoritatea lui. Timpul insa este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea optiuni. Testul timpului ne conduce la ideea ca relatia de ucenicie presupune platirea unui pret. Despre aceasta vorbeste Insusi Mantuitorul, atunci cand spune ca ucenicul trebuie sa fie gata a renunta la insasi viata sa. Dietrich Bonhoeffer a dedicat o faimoasa carte acestui deziderat. El se referea in esenta la tentatia protestantilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie prietenoasa ("user friendly", cum se spune in limbaj informatic).

Ucenici ai nostri sau ai lui Christos?

Scolile antice de filosofie promovau un model de formare in care ucenicia juca un rol extrem de important. Pitagora, Socrate sau Aristotel, au avut cu totii scoli de ucenici. Asa cum bine stim, Christos a avut El Insusi un grup de ucenici pe care i-a format dupa tiparul general al lumii antice, intr-o forma adaptata mediului iudaic si practicata curent de rabinii din Israel. Dupa Christos, ucenicii Lui au facut si ei la randul lor ucenici. Deosebirea majora a fost insa aceea ca ei n-au pretins niciodata a crea propria lor scoala filosofica ori religioasa. Telul lor explicit era acela de a forma, nici mai mult, nici mai putin, decat "ucenici ai lui Christos". Tocmai de aceea ii indemna apostolul Pavel pe cei pe care ii forma, "fiti imitatori ai mei (gr. mimetes), asa cum si eu sunt imitator al lui Christos ". Mentorul crestin nu este deci chemat sa se multiplice pe sine, decat in masura in care viata sa reflecta imaginea si caracterul Maestrului suprem, Isus Christos. Fara aceasta, exista riscul caderii in orgoliu sau al crearii, nu de fiinte libere, ci de cloni, de imitatii decerebrate, sau, Doamne fereste, de "mancurti".

PORUNCA UCENICIEI

"Uceniciti toate neamurile". Mandatul uceniciei este o porunca unica, "faceti ucenici", dupa prezentarea careia Hristos detaliaza trei mijloace concrete prin care acest mandat se poate realiza:
1. actiunea - "duceti-va (lit. ducandu-va)";
2. botezul - "botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh";
3. invatatura - "invatati-i (lit. invatandu-i) sa pazeasca tot ce v-am poruncit".

Inainte de a detalia mandatul propriu-zis, trebuie sa subliniem doua lucruri foarte importante. Mai intai, porunca este adresata nu unui anume individ, ci grupului de apostoli. Aceasta nu inseamna ca ea nu are relevanta pentru fiecare apostol, si implicit pentru fiecare crestin in parte. Porunca uceniciei vizeaza insa in primul rand responsabilitatea colectiva a bisericii crestine, si abia in al doilea rand responsabilitatea lucratorului crestin individual.

In al doilea rand, porunca nu este orientata inspre ucenicizarea individuala/individualista, unu la unu, om la om, ci ea spune, in mod literal, "uceniciti TOATE popoarele (gr. panta ta ethne)", nu DIN toate popoarele. Biserica crestina are deci o chemare clara de a ucenici neamurile si aceasta trebuie sa fie indeplinita in contextul unei societati concrete, definita in mod specific, sub raport etnic, lingvistic, sociologic, cultural etc.

Natiunile au un loc special in planul lui Dumnezeu. In anumite cercuri crestine se propaga uneori ideea ca natiunile s-au nascut la Babel, si ca in esenta sunt un lucru rau. Nimic mai fals decat aceasta. Babel nu este inceputul natiunilor; natiunile preexistau acestuia. Ce s-a intamplat la Babel este ca natiunile au incercat sa se opuna suprematiei lui Dumnezeu, intentiei Lui de a-i raspandi pe tot pamantul, de a crea culturi diverse, care sa coexiste intr-o unitate de natura spirituala. Ori ei au refuzat aceasta unitate si au incercat sa formeze o unitate fizica vizibila, in jurul unei constructii omenesti, simbolizata de Turnul Babel. Natiunile au, fara indoiala, un loc special in planul lui Dumnezeu. Acest plan incepe cu alegerea unui anume popor, Israel, care era chemat sa devina un mijloc de binecuvantare a tuturor popoarelor pamantului. Din pacate, Israel a esuat in mod lamentabil in indeplinirea acestei porunci. Abia apoi, in contextul acestei neascultari a evreilor, Dumnezeu descopera lui Pavel "taina lui Dumnezeu, tinuta ascunsa de veacuri", potrivit careia Domnul Isi zidea in aceasta epoca un nou popor, nu pe baze etnice, ci avand ca unic criteriu "ascultarea credintei".

Aceasta nu insemna ca Dumnezeu terminase cu natiunile, ci doar ca pentru binecuvantarea lor - adica pentru readucerea lor in comuniune cu Sine - El alesese un nou instrument, Biserica. Asa cum vedem insa, atat din mandatul uceniciei, cat si din cartea Apocalipsei, natiunile se afla in final inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, in care oameni de orice neam, de orice limba si orice semintie vor aduce slava lui Dumnezeu.

Exista oare un „chip romanesc al lui Isus Hristos"? Unul dintre teologii evanghelici remarcabili ai Americii de Sud, René Padilla, spunea ca exista elemente specifice ale Evangheliei care nu se intrupeaza decat intr-o anumita cultura. Asa cum afirmam mai sus, Biserica este in primul rand o entitate trans-nationala, in care nu mai exista deosebiri de statut spiritual intre iudeu si grec, intre omul needucat si cel invatat, s.a.m.d. Ea este insa, in acelasi timp, si o comunitate multinationala. Ca atare, a nu aduce la lumina, in comuniunea Bisericii, acea bogatie spirituala pe care o reprezinta specificitatea fiecarei natiuni, inseamna a saraci tezaurul de spiritualitate al Bisericii lui Hristos.

Un alt teolog sud-american, Waldir Steurnagel vorbea „despre chipurile etnice ale lui Hristos". Am putea spune in acest sens ca exista un chip romanesc al lui Isus Hristos, ca exista un mod specific in care Isus Hristos se intrupeaza in cultura romaneasca. Daca este sa explicitam putin, aceasta se manifesta poate printr-o anumita vocatie a sintezei pe care o are romanul, aflat la intersectia Rasaritului si a Apusului, a Nordului si Sudului, a latinitatii si a slavismului, a ortodoxiei si catolicismului s.a.m.d. Romania este plasata istoric si geografic intr-o situatie unica, si acest lucru poate aduce la lumina lucruri pe care societati aflate in alte conditii istorice si geografice nu le pot revela. A nu dezvolta aceste lucruri, a nu intrupa aceste lucruri, a nu le creste, ar saraci Biserica Universala.

Niciun comentariu: