Eugen Grigoroscuta - Reflectii Scripturale







(Eugen Grigoroscuta & Eduard Orasanu - mai 2006)

Eugen Grigoroscuta a fost unul dintre prietenii revistei, incurajarile si sfaturile lui au fost intotdeauna importante. In SSJ, Eugen G. sau apolitic (semnaturile sale) a avut trei rubrici, si anume: "Reflectii scripturale", "Intersectii - Perspective politice" si "Romania vazuta din Iasi" (rubrica scrisa doar pe perioada alegerilor parlamentare si prezidentiale din toamna anului 2000). Mai jos publicam textele din "Reflectii scripturale".

Titlurile textelor de mai jos:

. Invinsii incep cu locul al doilea
. "... nici biruitori, nici biruiti" (Exodul 32:18)
. Incompatibilitati (2 Corinteni 6:14-18)
. Toiagul lui Aron (Numeri 17:1-10)
. Omul lui Dumnezeu (1 Imparati 13)
. Iluzii...
. De Craciun...
. Surpriza...
. “Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua.” (Romani 13.12)
. Ioan 14.27 – “Va dau pacea Mea.”
. … Au trecut de atunci 25 de secole!
. Sarbatoarea Floriilor
. Cristos a inviat!
. Nefericita intamplare din viata imparatului David
. Viata fiecaruia este o permanenta alegere!
. O constitutie a Imparatiei
. O sarbatoare draga noua tuturor - Nasterea Domnului Isus! Craciun, Noel, Christmas...
. La inceput...


Linkuri:

Intersectii - Chipuri si masti politice ale anului 2000 (texte prescurtate)

Daniel Grigoroscuta - Galeriile de muzica clasica "Andante"

Daniel Grigoroscuta - Texte publicate in dosarele SSJ

Lena Grigoroscuta

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Invinsii incep cu locul al doilea
(debut in SSJ nr. 8)

Paradoxal, "argintul" este semnul distinctiv al primului perdant intr-o lupta. Poate cel mai elocvent exemplu pentru o asemenea lupta este apostolul Pavel in relatarea biblica din 1 Corinteni 9:24-27. Barbatul de fier, Pavel, invingator in teribilele lupte si incercari din 2 Corinteni 11:24-33, cu fiarele din Efes (bipede sau patrupede?!), sau in atatea alte batalii, este confruntat in textul mentionat, poate cu lupta cea mai grea - cea cu sine insusi. Pentru ca este lupta mea si a ta si a oricui, sa schitam cateva detalii. Comparatia folosita de Pavel, din domeniul sportului, nu cred ca este intamplatoare. Cui se adresa el? Unor cetateni care apartineau poporului ce a dat lumii Jocurile Olimpice.

In lupta vietii toti alergam, dar dupa ruperea firului ce marcheaza finalul cursei, ne asteapta cununa, sau cel mult un premiu de consolare? A alerga "in asa fel" incat sa obtinem premiul, presupune sa ne conformam unor reguli precise. Pavel le stia, le respecta, le expunea altora si... a castigat. Ce facem noi astazi? Renuntarile, sacrificiile, desi nu intotdeauna usor de acceptat, sunt o componenta a victoriei. Campionii arenelor sportive accepta aceste "supuneri la tot felul de infranari" pentru un trofeu efemer. Suntem noi gata sa platim pretul pentru o cununa "care nu se poate vesteji"? Atletul din cursa de 100 m plat este dispus sa se antreneze 4 ani, 6 zile pe saptamana, 4 ore pe zi, pentru o finala olimpica ce dureaza aproximativ 10 secunde, la capatul careia straluceste o medalie. Cat suntem dispusi sa sacrificam eu, tu, ca si crestini, pentru o cursa ce dureaza toata viata, dar care la final are o promisiune facuta de insusi Dumnezeu? Alergarea nu e la intamplare! Daca nu se respecta propriul culoar, e inutil! Esti, sunt descalificat! De cate ori noi ca si crestini am avut grija mai mult de "culoarul" celui alaturi de care alergam mai mult decat de al nostru!

De cate ori nu ne-am luptat (am boxat) cu aerul? O energie cheltuita in mod inutil: de ce? Nu este doar o intrebare retorica, ci, in cazul unui raspuns nesatisfacator, conduce la clasicul exemplu al celui ce alearga singur si, paradoxal, iese pe locul al doilea. Aceasta lupta (a mea cu mine insumi) nu poate fi evitata, este o realitate cu care ma confrunt zilnic. Apostolul Pavel a castigat-o! Nu este o formalitate, dar nici o imposibilitate. Poate fi castigata pentru ca am o promisiune: "Eu sunt cu voi in toate zilele."

...

"... nici biruitori, nici biruiti..." (Exodul 32:18)

Poporul lui Dumnezeu iesise din Egipt si intrase in istorie. Anii de robie ramasesera in urma, zidurile lichide ale Marii Rosii tineau de domeniul trecutului, apele de la Mara, prepelitele, mana devenisera evenimente si locuri de referinta. Israel se gasea acum la poalele Sinaiului, intr-o atmosfera redata si rezumata prin reactia lui Moise: "sunt ingrozit si tremur" (Evrei 12:21).

... Patruzeci de zile a stat Moise in prezenta lui Dumnezeu, pe munte, sase saptamani pe parcursul carora nu a mancat si nu a baut nimic. La finalul acestei perioade, omul lui Dumnezeu cobora cu tablele Legii in mana, cu inima plina de sperante, cu satisfactia datoriei implinite. Deziluzia care urmeaza nu-l doboara pe barbatul calit, Moise. Totul parea ca se prabuseste. La capatul a patruzeci de zile de post sa vezi un vitel de aur care marca de fapt reintoarcerea, "in inimile lor", in Egipt (Fapte 7:39,40), sa constati ca tocmai Aaron era cel ce coborase standardul lui Dumnezeu, impingand poporul la idolatrie, au constituit o lovitura naprasnica pentru Moise. Nici biruitori, nici biruiti! Oameni care canta! - ce motiv aveau? In cinstea cui? Pentru acesti oameni, pe care Dumnezeu voia sa-i nimiceasca, Moise gaseste forta morala sa mijloceasca (Exodul 32:12,13), invocand doua argumente: reactia dusmanilor si promisiunea facuta de Dumnezeu Insusi stramosilor poporului. Mai mult decat semnificativ gestul lui Moise (v. 19)! Legea si poporul vinovat nu puteau merge impreuna. In harul Sau, Dumnezeu permite ca Moise sa sfarame tablele Legii. Nu a fost un acces de manie necontrolata, ci urmarea unei indignari sfinte.

Ce ne spun noua astazi, dupa 3500 de ani, aceste evenimente? Revenind: nici biruitori, nici biruiti; fara sa vrem, gandul ne duce la caracteristica bisericii din Laodicea: "nici rece, nici in clocot". Cum poate fi rezumata viata mea? Biruitor? Biruit? Sau nici una, nici alta? O evaluare obiectiva, consider ca ne-ar conduce spre o concluzie care nu intotdeauna ar fi un motiv de satisfactie! In schimb, ofera posibilitatea reflectiei si luarii de decizii noi, toate cu sens unic - biruitor! De ce? Pentru ca triumful cel mare este deja castigat (Coloseni 2:14,15); noi suntem doar beneficiarii victoriei obtinute de Domnul Cristos.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Incompatibilitati (2 Corinteni 6:14-18)

Fratele Viorel Candrianu, invitat la o seara de evanghelizare intr-o Biserica dintr-un oras transilvanean, a constatat ca a fost solicitata si o formatie pentru a pregati atmosfera, inimile oamenilor. Dupa prima lor "melodie" fratele le-a precizat membrilor formatiei: "In locul acesta nu este loc si de Evanghelia predicata de mine si de tamburii vostri! Alegeti: ori plec eu, ori plecati voi!". Au plecat ei si a fost o seara binecuvantata. Am redat episodul pentru ca este esenta mesajului apostolului Pavel din textul de mai sus: sunt lucruri care nu au nimic in comun (urmand ca exemplu o serie de antiteze), care se exclud reciproc. A le tolera impreuna, deja este un compromis, si cel care il face va fi obligat sa accepte si altele. A accepta lumina si intunericul, neprihanirea si faradelegea nu denota altceva decat un spirit cameleonic, o "adaptare" la problemele cotidiene. Sunt constient ca pentru mentinerea verticalitatii spirituale trebuie platit un pret, care nu este mic, dar merita. Un exemplu elocvent il gasim in cartea 2 Regi 17:33,34. A incerca sa slujesti si Domnului si idolilor inseamna de fapt, nici lui Dumnezeu, nici idolilor. Nu se poate si, si! Alegeti! a spus si Ilie poporului (1 Regi 18:21). Anania si Safira au incercat sa impace si slujirea cu o inima curata inaintea lui Dumnezeu, si avantajele materiale, desi nimeni nu le impusese acest lucru. Si nu a mers!

Nu merge nici astazi, nici in Iasi, nici in Australia, nici in America, nici in Anglia, nicaieri. Dumnezeu este transant: abia dupa ce iesiti din aceasta duplicitate, dupa ce va separati (v.17) de tot ce nu poate fi tolerat de sfintenia lui Dumnezeu, abia atunci beneficiati de promisiunea extraordinara din v.18: Eu sunt Tatal vostru, voi copiii Mei, si in Iasi, si in Australia, si in America, si in Anglia si pretutindeni.

...

Toiagul lui Aaron (Numeri 17:1-10)

... Preotia lui Aaron era contestata de poporul razvratit, Dumnezeu urma sa o (re)confirme. Cand Dumnezeu spune "sa se ia douasprezece toiege", omul este dat la o parte, contributia umana este nula, Dumnezeu este Cel care decide. Din punct de vedere biologic era exclus ca in decurs de doar cateva ore, un toiag sa infloreasca. Dar la porunca Celui ce a creat legile vietii, timpul se comprima - e greu de presupus ce s-a petrecut - si a doua zi un toiag (al lui Aaron) nu doar inflorise, dar si copsese migdale. Dumnezeu ofera mai mult decat promite; si Ilie impreuna cu poporul Israel au putut constata acelasi lucru (1 Imparati 18). Pe celelalte unsprezece toiege nu aparuse nici un mugure, pentru ca Dumnezeu vorbise si actionase. Doar toiagul lui Aaron putea fi caracterizat simplu - vitalitate - pentru ca Dumnezeu a decis asa. Acest toiag nu avusese in noaptea abia trecuta un tratament preferential, care eventual sa-i faciliteze aparitia florilor; era impreuna cu celelalte (v. 6). Asupra sa insa a actionat Dumnezeu si din acest punct inainte intrebarile si comentariile devin inutile. Era suficient pentru a dovedi ca Aaron era chemat de Dumnezeu. Imi place sa cred ca este in acest pasaj si o admirabila imagine a invierii Domnului Cristos, la porunca Tatalui, pentru a demonstra ca problema pacatului fusese rezolvata (Romani 4:25).

Mai mult decat semnificativa este prezenta acestui toiag impreuna cu mana si tablele Legii in chivotul legamantului (Evrei 9:4), pastrate pentru a spune ceva - permanenta deciziei lui Dumnezeu. Dincolo de extraordinara relatare biblica a faptului in sine, dincolo de semnificatiile adanci, in mintea mea a aparut o intrebare: nu cumva astept sa vad doar florile promisiunilor lui Dumnezeu? Nu cumva aceasta asteptare a unei minti limitate si a unei credinte (macar de-ar fi cat un graunte de mustar!) ma impiedica sa vad deja aparutele fructe? Nu cumva luat de problemele vietii, de noianul de intrebari si framantari nu am timp sa constat imensa oferta a lui Dumnezeu, deja implinita in viata mea?

...

Omul lui Dumnezeu... (1 Imparati 13)

La "sarbatoarea" lui Ieroboam, cineva tulbura ceremonia; un profet trimis de Dumnezeu cu cele mai severe cuvinte. La cuvantul acestui profet, caruia nu i se da numele, altarul se despica, regele rebel este lovit, apoi vindecat prin puterea lui Dumnezeu. Se dovedeste astfel o data in plus ca Domnul nu ne trateaza conform actiunilor noastre. Profetul primise ordin sa se reintoarca imediat dupa indeplinirea misiunii. Ii fusese interzis sa manance sau sa bea pe teritoriul unor oameni care Il dezonorau pe Dumnezeu.

E la fel de valabil si astazi; Scriptura ramane in picioare. Orice contrazice invatatura si standardul Scripturii trebuie respins, indiferent de sursa (vezi si Galateni 1:8-9). Atentie la relatiile cu organizatiile religioase nesupuse Scripturii!! Desi profetul il refuzase pe imparat, dovedind ascultare, un batran prooroc local ii face aceeasi invitatie la care, de aceasta data, cedeaza. Este randul omului lui Dumnezeu sa auda imediat un cuvant de judecata! I-a lipsit taria de a refuza (chiar daca invitatia venea de la un "coleg") si urmarile au fost tragice. In aparenta nu exista o propunere pacatoasa, dar cat de subtil este Diavolul uneori! Totul parea in favoarea profetului batran, care pretindea ca i-ar fi vorbit un inger al Domnului. Dar Dumnezeu nu Se putea contrazice! Neascultarea are drept consecinta pedeapsa, indiferent de slujirea anterioara. Moartea omului lui Dumnezeu este mai mult decat semnificativa. Cadavrul sau nu este devorat de leu, magarul nu este sfasiat; totul este demonstratia judecatii divine. Leul nu l-a omorat pentru ca ii era foame, ci pentru ca Dumnezeu a ales aceasta modalitate de a-l pedepsi. Dumnezeu era Cel ce lovise!

Mai sunt si astazi lei care omoara pe oamenii lui Dumnezeu (mai actual, ...leii sunt inlocuiti de dolari?!). Nimeni dintre noi nu este scutit de oferte, care mai de care mai tentante. Cum le raspundem? Ce spune Dumnezeu referitor la deciziile noastre? Atitudinea mea fata de o astfel de propunere este o dovada de ascultare? Este onorat Dumnezeu in acest mod? Daca raspunsurile sunt negative, sau pozitia noastra este a unor oameni indecisi, riscam sa se spuna si despre noi aceleasi cuvinte, care nu sunt patetice, ci dramatice (v. 26): "Este omul lui Dumnezeu, care n-a ascultat de porunca Domnului!" N-o fi vorba si de noi? Nu cumva suna ca un avertisment?



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Iluzii...

Risipa de aur a facut Solomon, 200 de scuturi de aur de cate 9,6 kg fiecare (in total 1920 kg) si alte 300 de scuturi de cate 4,8 kg fiecare (in total 1440 kg) nu pentru a demonstra forta militara a imperiului sau, ci pentru a orna unul din palate. Peste 3 tone de aur (3360 kg) pentru niste scuturi, care, putin probabil sa fi parat vreodata loviturile dusmanilor, in schimb au demonstrat lumii antice unicitatea imparatului Solomon si a imperiului sau (2 Cronici 9;15,16). Trecut-au anii (nu multi, doar o generatie), si Roboam, fiul lui Solomon, datorita neascultarii de Dumnezeu pierde pozitia influenta pe care o detinea, pierde valorile materiale - tezaurul templului si, evident, scuturile de aur facute de tatal sau (2 Cronici 12;9). Pierderea era prea mare pentru orgoliosul imparat, care voia sa-si ofere iluzii! Inlocuieste scuturile de aur, luate ca trofeu de razboi, cu altele, din arama. Probabil in acelasi numar, probabil de aceleasi dimensiuni, probabil cu aceeasi stralucire (2 Cronici 12;10,11). Ceremonialul intrarii imparatului in Casa Domnului ramasese neschimbat. In bataia razelor soarelui scuturile straluceau, ritual ce amintea de vremurile lui Solomon. Doar aminteau, pentru ca era o "mica" deosebire - in locul aurului era arama; fastul supravietuise, valoarea insa disparuse.

Si ce reprezinta aceasta pentru mine, pentru noi azi, dupa aproape 3000 de ani? Reprezinta, pentru ca, de multe ori, regasim in contemporaneitatea crestina aceleasi imagini (deformate): valoarea (fondul), odata disparuta, a fost inlocuita cu forma, cu fastul. Bine ar fi sa ma insel, sau macar sa exagerez, dar teologii de azi (unii dintre ei, doctori), oricand sunt dispusi sa despice firul in patru, sa teoretizeze orice, dar incapabili sa prezinte trairea lor zilnica in relatie cu Dumnezeu, pentru ca, ori nu exista, ori este superficiala. Acesti "invatatori ai Legii" traiesc iluzia apartenentei la aceeasi echipa cu oameni simpli, care foloseau un vocabular "redus", dar care, prin lucrarea si viata lor, au marcat intr-un mod decisiv istoria lumii: "Argint si aur n'am; dar ce am, iti dau: In Numele lui Isus Hristos din Nazaret scoala-te si umbla!" "...eu una stiu: ca eram orb, si acum vad."

Nu va este dor de astfel de oameni? Aceasta e aur, valoare! Arama este doar o iluzie, ofera iluzii, imita, dar aur nu este, valoare nu este. Si daca valoare nu este, nimic nu este!

...

De Craciun...

Dincolo de manifestarile vizibile ce caracterizeaza Sarbatoarea Nasterii Domnului Isus, care este pentru noi semnificatia spirituala a acestui eveniment? Posibil prilej de contrazicere pentru istorici privind anul nasterii. Important pentru mine este ca S-a nascut Mesia. Posibil prilej pentru astronomi de contrazicere vazand Steaua Betleemului. Steaua nu a fost consecinta conjunctiei planetelor, sau a altor fenomene ceresti cunoscute. Steaua a fost unica - Dumnezeu a aprins-o pe bolta special pentru acel eveniment, pentru ca a vestit o Nastere unica, a Unicului Dumnezeu. Ce reprezinta Isus? Un posibil raspuns: Numele cu care semneaza Dumnezeu atunci cand se adreseaza pamantenilor. Toata viata Sa - marcata de cele doua borne: Steaua si Crucea - a fost in slujba altora, pentru salvarea celor fara nici o sansa.

Multi oameni au vrut sa fie dumnezei (unii s-au si proclamat), dar numai Dumnezeul nostru a acceptat sa fie om, pentru ca prin credinta in El, noi sa traim ca fii de Dumnezeu. Slava Lui! La final de an (si ce an urmeaza !!??!) un gand bun pentru toti cititorii, o urare: Isus Cristos, nascut in ieslea Betleemului sa-Si gaseasca in inimile voastre un loc permanent.

...

Surpriza...

... placuta pentru unii - Cartea legii gasita in Casa Domnului. Lucrarile de curatire si reamenajare a Templului au condus la descoperirea Cartii. Pierduta !!?!, uitata chiar de preoti ?!?, aceasta Carte reapare in istoria poporului evreu. In istorie, perioada Reformei repune in drepturi si autoritate Sfanta Scriptura. Imediat tradusa in limba accesibila poporului, tiparita si raspandita printre mase, ofera un nou suflu de viata. Lectura Bibliei (si nu doar lectura) a deschis ochii spirituali ai unei crestinatati aflate in deriva - daca nu chiar ruina! Inchizand paranteza istorica, trebuie sa constat ca m-au frapat doua "detalii": O carte (2 Cronici 34.18). Biblia nu a fost, nu este si nu va fi o carte - este Cartea, singura, Cuvantul lui Dumnezeu. Ratacita (pentru a evita pierduta) ÎN Casa Domnului.

Problema nu este exclusiv a perioadei monarhiei in Israel; azi, in cate biserici, Biblia nu este decat o carte prezenta chiar si pe amvoane, eventual in inventarul acelor biserici, si cu toate acestea, pierduta. E un paradox, poate nu ne convine, dar este o realitate. Important este, nu ce afirm eu in aceste randuri, sau ce spune pastorul, sau comitetul bisericii, ci ceea ce spune Dumnezeu referitor la modul cum pastram, onoram si traim Cuvantul Sau.

Astazi posedam Biblii cu sau fara explicatii, aurite sau nu, in diverse traduceri, chiar si pe calculator, dar ramane intrebarea: nu cumva am ratacit-o ca pe o oarecare? Nu cumva este pierduta chiar in Casa Domnului, chiar de cei ce (paradoxal) o folosesc? Acum este belsug de Biblii, dar e posibil sa vina vremuri cand cuvintele Domnului din Amos 8.11,12 sa fie actuale. Doar Dumnezeu stie mersul istoriei in continuare, dar important pentru mine este sa am Cuvantul Domnului in inima si in mintea mea, ca Autoritate care imi conduce viata!!

...

“Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua.” (Romani 13.12)

Sa incercam sa intelegem valoarea imensa a timpului. In versetul de mai sus, autorul epistolei nu vizeaza notiunea “timp” la modul general, ci la apropiatul final si la reintoarcerea iminenta a Domnului Isus Cristos! Pentru apostolul Pavel, momentul vizeaza debutul unei zile mari. Ce traim acum se identifica prin “noapte”! Ce urmeaza nu reprezinta altceva decat “zi”!

Noapte – cat adevar – totul devine din ce in ce mai obscur, “globalizare”, “noua ordine” – notiuni care devin tot mai des intalnite, care marcheaza pregnant viata pamantenilor.

Slavit sa fie Dumnezeu ca multi locuitori ai acestei planete asteapta ziua – acea zi a revenirii in glorie a Domnului Cristos. Acest eveniment unic vine cu un apel: o chemare din letargie (care ne cam cuprinde uneori) la o asteptare activa, din tenebrele care acum invadeaza lumea, la lumina.

Ce actual rasuna mesajul de acum 2700 de ani al profetului Isaia (21:11-12). Vine dimineata si este tot noapte. Cei ce simt responsabilitatea strajerului – oriunde s-ar afla: Iasi, Chicago, Ierusalim, Tokyo –, sa proclame lumii vestea buna: vine dimineata, mijesc zorii intalnirii dintre Mire si mireasa! Maranata!



(SSJ - The Definitive Collection 2007)
...

Ioan 14.27 – “Va dau pacea Mea.”

Intr-o lume tot mai tulburata, tot mai framantata, nevoia de pace este tot mai acuta. Multi incearca sa o rezolve. Conducatori de popoare se straduiesc sa faca ceva, dar ramura de maslin din mana lor e vestejita, ei insisi nu au pacea pe care zadarnic o propun altora.

Pacea lumii nu e afectata in mod negativ de conflictul arabo-israelian, de cel din India si Pakistan, de cel din Cecenia, sau de oricare altul care implica forte militare, politice. Cauza reala este ca, direct sau indirect, am refuzat, noi, ca umanitate, pacea oferita de Singurul care o poate oferi lumii.

“Va dau pacea Mea” – rasuna de 2000 de ani dar, cu toate acestea, alegem mereu o alta pace, artificiala, o iluzie de pace, iar rezultatele – viata noastra – sunt o consecinta normala a alegerii facute.

Refuzam mana strapunsa, singura care poate asigura o pace reala, stabila in timp, si acceptam ce? Pentru unii pacea reprezinta facilitati – de orice nuanta – care ne marcheaza existenta, pentru altii sanatate, pentru altii garantii pentru ziua de maine, si exemplele ar putea continua.

Pacea nu o gestioneaza nici ONU, nici NATO, desi isi permit sa sustina asa ceva. Adevarata pace o poate da doar Domnul Pacii (asa cum Il prezinta profetul Isaia - 9.6), Cel Care a impacat totul cu Sine, prin sangele Sau la cruce (Coloseni 1.20).
Multi oameni au dorit sa fie dumnezei (si s-au proclamat), dar numai Dumnezeul nostru a acceptat sa traiasca asemenea unui om, sa moara ca un om, pentru ca, prin jertfa Sa, noi sa putem beneficia de pacea Sa, de statutul de copii de Dumnezeu!

...

… Au trecut de atunci 25 de secole!

In anul 536 î.H. au venit cativa oameni care-L iubeau pe Dumnezeu si cetatea sfanta Ierusalim pentru a incerca sa restituie orasului (macar partial) gloria si splendoarea de odinioara. Majoritatea populatiei ramasese in robie (consecinta dreptei judecati a lui Dumnezeu).

Primul lucru refacut a fost altarul (Ezra 3.2, 3). A urmat apoi punerea temeliilor Templului (3.11). Lucrarile insa au fost sistate timp de aproximativ 16 ani pentru ca dintotdeauna au existat oameni care au tesut intrigi, care spuneau NU atunci cand Dumnezeu spunea DA prin oamenii Lui (4.24). Odata reluata munca la reconstructia Templului (520 î.H.), care a fost terminat abia in 515 î.H., dar (extraordinar lucru) pentru a se desavarsi monumentala reconstructie a orasului prin ridicarea zidurilor (Neemia cap. 3 si 4) a fost o noua amanare – de aproximativ 70 de ani (445 î.H.). A fost o munca anevoioasa, cu primejdii la tot pasul, din exterior si din interior, dar ochiul lui Dumnezeu veghea (Ezra 5.5). Intalnim in aceste pasaje din Scriptura o cronologie precisa: altar à Templu à ziduri. Oare nu este ea valabila si in vietile noastre? Dupa deterioarea relatiei cu Dumnezeu (apar accidente in viata unui crestin), primul lucru este reconstructia altarului, restabilirea comunicarii cu Dumnezeu, relatie care nu poate fi remediata decat printr-o pocainta sincera, dublata de hotararea de a nu se mai repeta experientele nefericite. Din punct de vedere duhovnicesc, acesta ESTE altarul, locul de inchinare, locul unde crestinul aduce ca jertfa lui Dumnezeu propria sa persoana (Rom. 12.1). Abia apoi se poate trece la urmatorul pas: reconstructia Templului – remedierea relatiei cu biserica locala. Inversarea cronologiei duce la faliment spiritual; multi considera ca, odata reprimiti in Biserica, dupa ce pastorul a anuntat ridicarea unei eventuale sanctiuni, in mod automat se remediaza si relatia cu Dumnezeu. Fals! Intai altarul – problema personala – eu cu Dumnezeu, apoi Templul (Biserica) – doar cadrul in care se aduc jertfe pe altar. Altar fara Templu merge. Templu fara altar este o iluzie, un nonsens. In final, zidurile – cu rolul lor de protectie, care nu permit intrarea in viata crestinului a oricaror persoane si obiceiuri; doar ce este in concordanta cu voia lui Dumnezeu.

Sa invatam din Biblie, din experienta predecesorilor: altarul (relatia personala cu Dumnezeu), apoi Templul (cadrul unde se poate dezvolta relatia), in final zidurile (protectia relatiilor). Altfel nu merge!

...

Sarbatoarea Floriilor!

Intrarea Domnului Cristos in Ierusalim! Extraordinara explozie de bucurie e poporului, acum 2000 de ani. A fost singura data cand Domnul Isus Cristos a acceptat o asemenea manifestare in mod public!

Profetia – tiparul istoriei – s-a implinit ad literam (“Salta de veselie, fiica Sionului! Salta de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Imparatul tau vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un manz, pe manzul unei magarite” – Zaharia 9.9), dovedind inca o data ca Dumnezeu nu se abate nicidecum de la planul Sau. Dar omul ramane om! Cei ce au cules flori si ramuri de finic, pentru acest eveniment, peste doar cateva zile vor cauta spini pentru cununa Mantuitorului. Aceiasi care acum jubileaza intampinandu-L cu “Osana Fiul lui David! Binecuvantat este Cel Ce vine in Numele Domului! Osana in cerurile preainalte!”, vor cere peste cateva zile moartea Sa. Cei ce acum isi astern propriile haine in calea Sa, Il vor deposeda pe Domnul Cristos de hainele Sale. Aceiasi! Sa nu ne grabim totusi sa acuzam! E vorba de mine si de tine – prin atitudinea noastra ne identificam uneori cu cei de acum doua milenii.

Dupa intrarea triumfala in Ierusalim, Domnul merge la Templu, fapt care are doua consecinte majore: „Niste orbi si schiopi au venit la El in Templu, si El i-a vindecat.” – Matei 21:14. Cu aproape o mie de ani inainte, David daduse porunca sa fie aruncati „in canal schiopii si orbii aceia” – 2 Samuel 5.8, iar acum „Fiul lui David” ii vindeca pe acei carora viata nu le oferise prea mult. Fantastic tablou prin comparatie – dragostea divina in actiune determina prima consecinta: vindecarea. A doua: Matei 21.12,13 „Isus a intrat in Templul lui Dumnezeu. A dat afara pe toti cei ce vindeau si cumparau in Templu, a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei si le-a zis: «Este scris: „Casa Mea se va chema o casa de rugaciune.” Dar voi ati facut din ea o pestera de talhari.»” – curatirea. Nu aveau loc in Templu cei care prin actiunile lor profanau Casa lui Dumnezeu. A fost Domnul Cristos dur? Nici vorba, era o manie sfanta, care nu permitea afrontul adus lui Dumnezeu. Trebuia fermitate, era nevoie de o lectie care sa strabata veacurile pentru a fi invatata si aplicata si de crestinii sfarsitului de secol 20. In Casa Domnului nu se poate spune orice, nu se poate face orice, de catre oricine este dispus sa conteste totul si pe toti.

Am incercat o reala satisfactie atunci cand in fata tentativei vadite de a tulbura atmosfera crestina dintr-o biserica, omul lui Dumnezeu, cu autoritatea celui ce a albit pe baricade in lucrarea Evangheliei, a gasit si modalitatea si cuvintele pentru a rezolva ideal situatia neplacuta aparuta. Nu abordez aici problema duhului care a calauzit persoana care cu mult tupeu a improscat pe frati si surori (in mijlocul carora de fapt crescuse), ci felul in care fratele Vasile Talos, prin Duhul Domnului, apeland la rugaciunea bisericii a (re)adus linistea si pacea. O situatie evident nedorita dar reala, care insa are un precedent: Domnul Cristos a facut liniste, ordine si curatenie in Templu.

Dincolo de glorioasa intrare in Ierusalim, eu constat o alta, cel putin la fel de relevanta – in propria mea viata! Cu aceleasi consecinte: vindecare si curatire!

...

Cristos a inviat!

De ce este atat de important faptul acesta? De ce evenimentul unic de acum doua milenii domina istoria? Pentru ca invierea si crestinismul raman in picioare sau se prabusesc impreuna! Pentru ca mormantul gol constituie leaganul Bisericii crestine. Daca semnificatia invierii este o problema pur teologica, faptul in sine tine de istorie; una reala, veridica. Avraam, de care este legat direct iudaismul, Budha a carui moarte discipolii sai au considerat-o o "cumplita plecare", Mahomed mort la Medhina (iunie 632 D.C.), ocupa azi niste morminte devenite astazi locuri de pelerinaj si... cam atat. Doar mormantul lui Cristos, pomenit de 32 de ori in Evanghelii, este gol si dupa 20 de secole hraneste cu aceeasi putere: moartea este definitiv invinsa!

Multi (pseudo)istorici au incercat sa combata veridicitatea invierii prin diverse teorii: Cristos nu a fost mort, ci doar lesinat, trupul Sau a fost furat (de cine, nimeni nu avea interes), cei ce pretind ca L-au vazut dupa Inviere ar fi avut halucinatii, sau ca ar fi fost doar o confuzie de morminte. Fals! Totul paleste in fata consecintelor reale ale Invierii Domnului Cristos: viata schimbata a atator oameni, un nou mod de viata!

Cristos a inviat triumfator asupra mortii si pacatului, pentru a ne spune ca si ai Sai vor invia pentru a domni cu El; ceilalti vor invia, de asemenea, dar pentru judecata (Daniel 12.2).

Dincolo de comentarii, de interpretari, de speculatii si controverse, ramane o certitudine - afirmatia Domnului Cristos: "Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor!" (Apocalipsa 1.17-18)



(SSJ - The Definitive Collection 2007)
...

Nefericita intamplarea

din viata imparatului David, relatata in 2 Samuel 11 si 12. A fost momentul cand de fapt, dupa apogeu, incepe coborarea pentru David. Episodul este prea cunoscut pentru a insista pe componenta sa istorica. Mult mai sugestiva mi se pare partea aplicativa.

Incomparabil mai dramatica decat fapta este pronuntarea sentintei si, paradoxal, apare cu atat mai dura cu cat este rostita de cel ce urma sa o suporte. Nu comentez adulterul, urmat de crima, urmat de... de... Totul se subordoneaza principiului biblic: "Ce seamana omul, aceea va si secera." Profetul Natan ii prezinta imparatului faptele, care nici nu asteapta sa i se spuna despre cine este vorba, sau sa i se ceara o parere. Decide imediat: bogatul hapsan este vrednic de moarte; si era, intr-adevar! Gestul sau ilogic si lipsit de moralitate atrage cumplita sentinta: tu esti acela! De tine este vorba, imparate! De 30 de secole citesc oamenii relatarea lui Samuel, si reactiile majoritatii nu s-au schimbat prea mult. Exagerez? N-as crede! Nu e mare diferenta intre a lua singurul mijloc de trai al unui om (mieluseaua din text) cand dispui de o turma intreaga si a lua o suma de bani, care oricum nu se cuvine celui ce castiga mult, mult mai mult. Si de la cine? De la cineva pentru care respectiva suma, desi mica - sa zicem 9$ - reprezinta enorm. Exemplele pot continua. Toti stim principiul: "Cei ce au nu se indura sa dea". Dar Biblia domina istoria si oamenii: "Ce seamana omul, aceea va si secera." In orice domeniu, in orice detaliu, Dumnezeu este Judecator drept.

David si-a pecetluit propria soarta: "Sa dea patru miei pentru fapta sa"; si a dat patru copii. Tulburator! Cu sabia amonitilor a incercat sa-si mascheze fapta, sabia a facut sa curga mult sange in casa regala.

E adevarat, traim sub har; altfel se discuta faptele, deciziile, dar ceea ce ramane este adevarul biblic: "Ce seamana omul, aceea va si secera!" Evident, mai tarziu si mai mult decat a semanat.

...

Viata fiecaruia este o permanenta alegere!

Au ales - e drept, gresit - Adam si Eva au ascultat de cine nu trebuie si consecintele s-au vazut si se vad.
A ales Lot, logic, prin vedere si a pierdut.
A ales si Avraam, prin credinta, constient ca cedeaza si a ales bine!
A ales Moise (Evrei 11.24,25,26) stiind ca pe moment pierde, dar in perspectiva castiga totul - si a ales bine!
A ales Daniel, impreuna cu prietenii sai, au preferat sacrificii in locul compromisului si au constatat toti, si noi dupa doua secole, ca au ales bine!
Acum 3500 de ani, Moise a lansat o provocare la alegere (Deuteronom 30.15-20), valabila si azi. Reprezentantul generatiei imediat urmatoare (Iosua 24.15) alege bine.
Si daca exemplele date nu te-au convins, iubite cititor, sa gandim impreuna, te rog, ce a ales Domnul Isus Cristos - Filipeni 2.5-7 - umilinta Sa, pentru gloria noastra.
Sa alegem bine (Matei 6.3), prin credinta, precizandu-ne prioritatile in fata lui Dumnezeu si, evident, oamenii din jur constata consecintele deciziei noastre.

...

O constitutie a Imparatiei

Unul din cele mai cunoscute si, in acelasi timp, cele mai adanci pasaje din Biblie, este cel din Matei, capitolele 5, 6 si 7, cunoscute sub numele de Predica de pe Munte.

Adresat in primul rand ucenicilor, dar audiat si de poporul adunat, textul este o Constitutie a Imparatiei.

In versetele 3-16 ne sunt prezentati Cetatenii Imparatiei:

- caracterul lor si promisiunile care le sunt adresate (3-12);
- atributiile, menirea lor in aceasta lume (13-16).

Incepand cu versetul 17, pana la finalul capitolului 5, Imparatul, Domnul Isus Cristos, enumera si detaliaza Principiile morale ale Imparatiei, raportate la Lege si traditii.

Regulile ceresti in Imparatia in care Suveran este Fiul lui Dumnezeu, le gasim in capitolul 6, incepand cu primul verset, pana in capitolul 7, versetul 12.

De la versetul 13, acelasi capitol 7, intalnim Avertismentele Imparatiei: Poarta stramta (13,14), Proorocii mincinosi (15-20), Roadele falsei credinte (21-23), Cele doua case (24-27).

...

O sarbatoare draga noua tuturor - Nasterea Domnului Isus! Craciun, Noel, Christmas...

A fost momentul cand, "la implinirea vremii" S-a intrupat pe aceasta planeta Fiul lui Dumnezeu implinind profetiile - Isaia 9.6, Mica 5.2, si, practic, tot Vechiul Testament.

Nasterea Copilului ce urma sa fie "randuit spre prabusirea si ridicarea multora" a generat trei reactii majore:

Cerul a laudat pe Dumnezeu, a fost efectiv sarbatoarea intregului univers - Luca 2.13,14 - nici o limba omeneasca nu contine cuvintele ce pot descrie evenimentul!

Pamantul a laudat pe Dumnezeu (pastorii din Luca 2.20) si s-a inchinat - Matei 2.11. Magii veniti din Rasarit au adus daruri Pruncului:

Aur, ca semn al regalitatii; venise in lume Imparatul imparatilor, Domnul domnilor si Printul pacii;

Tamaie, in sfarsit aparuse Marele Preot, Cel ce putea prin propria jertfa sa rezolve problema pacatului omenirii;

Smirna, Pruncul urma sa devina Medicul divin, care alina, vindeca orice suferinta.

Iadul nu putea ramane nepasator la un asemenea eveniment si Satan a facut ce stia - a ucis. Irod a omorat o generatie de copii de sex barbatesc, dar Cel vizat nu era printre ei, fiind protejat de Tatal Sau ceresc.

Acel Prunc minunat, pentru care atunci nu s-a gasit loc decat intr-o iesle, este acum Mantuitorul lumii, si al meu! Astazi staulul este gol, Pruncul este Imparat, si va reveni in glorie pentru a-i lua pe ai Sai. Vine si pentru tine?

Daca are loc in inima ta, daca Il astepti asemenea batranului Simeon, daca iubesti revenirea Sa, daca ai certitudinea mantuirii prin jertfa Sa, atunci vine pentru tine...

Pentru Biserica ce-si asteapta Mirele iubit!

...

La inceput...

… de an, secol, mileniu, cu totii ne-am propus cate ceva. Am facut planuri, promisiuni - noua insine sau altcuiva, intentii bune ce se vor concretizate.

"La inceput", asa incepe si prima carte a Scripturii, Geneza. La inceput Dumnezeu; aceasta este ordinea fireasca in orice, aceasta este prioritatea absoluta.

Omenirea insa a cautat mereu altceva, o anume noutate si, cand nu a gasit nimic, a schimbat incercand adaptari. Unde s-a ajuns!

"…intr-un sicriu in Egipt" - asa se incheie aceeasi prima parte a Bibliei. Este drumul logic al fiecarui pamantean pentru care "la inceput Dumnezeu" nu reprezinta punctul de plecare. Un drum care se inchide, un drum fara nici o alternativa, un drum care are o unica (si cu atat mai dramatica prin finalitate) consecinta - pacatul.

"…ca nu cumva, la venirea Mea, sa lovesc tara cu blestem." Asa se incheie prima parte a Scripturii - Vechiul Testament - prin cuvintele de la Maleahi 4.6.

Daca nu este "la inceput Dumnezeu" urmeaza - sa retinem - "sicriu" si "lovit de blestem".

Vestea buna la acest inceput de 2001 este ca Dumnezeu are solutia: mesajul plin de dragoste al crucii, jertfa Fiului Sau, mormantul gol, timpul Vietii si promisiunea ca numele ne sunt scrise in Ceruri. Despre cine e vorba? De mine si de tine, de oricine care a adoptat: "la inceput Dumnezeu… si permanent in El, prin Fiul".

Niciun comentariu: