Danut Jemna - Cugetari privind Evanghelia dupa Matei (si alte texte)





Danut Jemna



Desi Danut Jemna a colaborat inca de la inceput si pentru multa vreme cu SSJ, el a fost mereu sceptic cu privire la noi, incepand de la ideea de jurnalism prin email, la seratele HAR si SSJ, la diversele gusturi si tendinte din SSJ. Noi il admiram pentru ca isi invingea aceste retineri, si iata ca astazi avem in arhiva texte de valoare sub semnatura sa.



(Eduard Orasanu & Danut Jemna - Iasi / 2007)

Titlurile textelor de mai jos:

. Cugetari privind Evanghelia dupa Matei
. Semnele cerurilor si semnele vremurilor


Linkuri:

Danut Jemna - "Oameni si carti arzand" (alte texte)

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://www.strajerul.org/

http://agorachristi.wordpress.com/

...

Cugetari privind Evanghelia dupa Matei
(rubrica publicata incepand cu numarul 7 al SSJ)

I

Ne apropiem de Evanghelie constienti de faptul ca pentru crestini ea reprezinta cuvantul scris al lui Dumnezeu. Cu aceasta afirmatie ne plasam in fata unei realitati si, in acelasi timp, a unei dificultati. Ne aflam in fata cuvantului scris al lui Dumnezeu, ca o realitate divino-umana, ca o expresie, o contributie, o intalnire a lui Dumnezeu cu omul. Dificultatea este data tocmai de modul in care se prezinta aceasta realitate: este cuvantul lui Dumnezeu, dar exprimat, comunicat si formalizat in termenii omului (intr-o forma scrisa conditionata istoric si cultural). In acelasi timp, trebuie afirmat ca Adevarul, cuvantul lui Dumnezeu este o persoana, care nu va putea fi niciodata epuizat si exprimat in termenii omului, cu atat mai putin in Cuvantul scris.

Atunci care este rostul Evangheliei, al Cuvantului scris? Cuvantul scris (Scriptura, Evanghelia) este expresia unei realitati pe care Dumnezeu a savarsit-o si o savarseste pe Pamant, pentru om si impreuna cu omul. Este vorba de un proces care a fost deschis de un act deosebit al lui Dumnezeu, care pentru minte este nebunie, scandal, contradictie. Actul deosebit la care ne referim este intruparea lui Dumnezeu. Dumnezeu se face om, traieste ca om, moare pentru om, si invie pentru om, ca om. Aici avem, pe scurt, tot continutul Evangheliei. Deci spuneam ca prin acest act s-a deschis un proces lung si greu care-si va gasi o finalitate in "ziua de apoi", privita ca o dimensiune a existentei noastre in viitor. Este vorba de procesul mantuirii lumii care se realizeaza datorita pogorarii lui Dumnezeu in lume.

...

II

De la venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu, existenta noastra cunoaste o noua expresie. Odata cu Christos, in lume s-a pogorat o intreaga priveliste, o dimensiune cu totul noua, pe care Evanghelia o numeste "Imparatia Cerurilor". Pe aceasta cale se deschide un dialog intre om si Dumnezeu, care nu a fost posibil pana acum, un dialog care are in vedere omul, sensul pentru care a fost facut si in care omului i se ofera o solutie de la Dumnezeu. In acest cadru, Evanghelia devine marturie si autoritate, expresie si putere a "Imparatiei Cerurilor" pogorate in lume; devine norma si calauzire, ca un instrument de pastrare, comunicare si vitalizare a lucrurilor care guverneaza viata celor ce s-au inscris pe drumul Imparatiei. Cuvantul scris al lui Dumnezeu s-a pastrat si a devenit eficient la nivelul unei comunitati de persoane care traia Adevarul.

Aceasta comunitate este "spatiul" existentei "omului celui nou", restaurat, in care se dezveleste chipul lui Dumnezeu cel acoperit de pacat. Acest organism viu, acest "trup", comunitate a celor credinciosi, isi duce existenta in aceasta lume pana la "ziua de apoi", pana la implinirea lucrurilor. Avem de-a face cu un nou "mediu", o "fire" noua, un "acoperamant" (Biserica), care pe acest drum are cu sine un continut: realitatea lui Dumnezeu facut om, mantuirea savarsita de Omul al Doilea, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Cum in aceasta lume ramanem sub limitele existentei create, acest continut a fost si este supus unor constrangeri: comunicare, explicare, marturisire, intrupare, pastrare. Formalizarea in scris a acestui continut a devenit o cale care sa raspunda deopotriva, atat constrangerilor date de limitele existentei umane, cat si riscurilor impuse de acestea (eroare, greseala).

Evanghelia s-a nascut in Biserica, la asistenta si inspiratia Sfantului Duh, ca garant si pazitor al Adevarului. Astfel, intre Biserica si Evanghelie se creeaza o relatie cu implicatie dubla: Biserica naste Evanghelia; Evanghelia da marturie despre viata si continutul Bisericii. De aici rezulta ca Evanghelia poate fi interpretata, comunicata, doar in Biserica si de Biserica.

...

III

Ne aflam, asadar, in fata Cuvantului scris al lui Dumnezeu, realitate divino-umana, Cuvant inefabil al lui Dumnezeu, dar conditionat istoric de posibilitatile noastre de comunicare. Aici ne apare una dintre functiile cele mai importante ale Bisericii: interpretarea Cuvantului scris, invatarea, predarea, aplicarea; afirmarea continutului Bisericii catre lume; mantuirea celor din lume. La o astfel de functie vom da curs in cele ce vor urma.

Cand te apropii sa citesti Evanghelia de la Matei, te izbeste deodata un lucru la care nu te asteptai nicicum: o insiruire lunga si greoaie de nume evreiesti pe care aproape orice cititor o evita. Curioasa deschidere, chiar riguroasa si cu pretentie. Ne plasam aici intr-un context al traditiei ebraice.

Aceasta afirmatie obliga imediat la o intrebare: daca evanghelistul scrie inspirat de Sfântul Duh, la asistenta Sa si a Bisericii, atunci care este locul si rolul acestui prolog al Evangheliei?

Ca sa putem raspunde, mentionam ca aici ne apropiem de un lucru cu semnificatii profunde din traditia ebraica, care va constitui ulterior o tema crestina cu implicatii deosebite in viata Bisericii. Apelul la trecut, la inaintasi reprezinta apelul la un complex relational in care se inscriu: fagaduinte, o lege, un popor, un Dumnezeu, o istorie. Acestea, desi sunt trecute, nu sunt moarte. In mintea evreului toata istoria poporului sau este vie; ea constituie echilibrul intr-un prezent mereu tulbure, o speranta pentru vremurile ce vor veni. Istoria faptelor si cuvintelor lui Dumnezeu, istoria relatiei poporului cu Dumnezeul lor si cu lumea ofera consistenta si echilibru vietii prezente. Parintii si inaintasii sunt morti, dar nu e vorba de o moarte care separa, care trece totul in registrul uitarii. Toata aceasta pleiada a trecutului este adormita si constituie un nor de martori pentru cei din prezent.

...

IV

Dumnezeul evreilor este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, dar El este Dumnezeul celor vii si nu a celor morti. Constiinta poporului evreu este o constiinta universala, care transcende vremile. Israel reprezinta trecutul, la care se face partas prezentul si viitorul mai bun la care se aspira. Timpul si moartea nu pot frange aceasta identitate de constiinta. Prezentul este asistat de o istorie trecuta, canalizandu-l spre un viitor mai bun. Aceasta asistenta nu numai ca aseaza povara responsabilitatii peste cei din prezent, dar ofera si o garantie, o bogatie valorica, o anumita dinamica care sa impinga lucrurile pe fagasul cel bun. In plus, zestrea pe care o ofera aceasta unitate de constiinta deschide ochii prezentului spre un viitor dorit, pe care actele de acum il anticipeaza si il pot face posibil. Practica religioasa a impus in pedagogia vietii evreului amintirea trecutului si asteptarea implinirii fagaduintelor viitoare. Prezentul este o punte dinspre trecut spre un viitor in care Dumnezeu va lucra intr-un mod deosebit in istorie, potrivit Cuvantului Sau. Asa istoria are sens, are continuitate, nu este franta. Se creaza o relatie vie si dinamica cu Dumnezeu, cu parintii adormiti, iar prin credinta, cu cei care vor fi.

...

V

Constiinta istorica si universala a evreilor este preluata in crestinism. Fii ai lui Avraam devin acum cei care au credinta, si ei constituie norul de martori care asista Biserica pe drumul ei spre finele istoriei, spre "ziua de apoi". Aici Evanghelia ne introduce intr-un spatiu mai larg, intr-o dimensiune mai complexa, unitara, care este aceea a credintei. Crestinul nu este singur. Pentru cel care a crezut in Christos, se deschide acum drumul participarii fiecaruia la un intreg, la o comuniune a celor ce si-au pus nadejdea in Dumnezeu. Crestinul este strain de neamul evreu prin nasterea fireasca, dar face parte alaturi de Israel prin credinta in Cel ce s-a nascut din Israel, adica Christos. In Christos se leaga toate lucrurile savarsite de Dumnezeu in istorie; in El se leaga oamenii, indiferent ca sunt evrei sau neamuri. Christos este Cel care face puntea de legatura intre sfintii lui Dumnezeu din vechime si cei care au crezut si vor crede vreodata in El. In acest fel, se intrevede o continuitate, o unitate de constiinta si de fiinta care nu pot fi rupte de timp, de istorie. Acest lucru crestinii il au de invatat chiar de la evrei.

Puterea credintei in implinirea legamintelor si fagaduintelor a dat unitate si continuitate unui popor imprastiat in toata lumea. La fel este si cu crestinii. In plus, pe langa asistenta intregului nor de martori ai credintei, crestinului i se arata mult mai evidenta si asistenta lumii spirituale nevazute: a ingerilor, a fiintelor ceresti ce slujesc lui Dumnezeu, si, cel mai important, a Sfintei Treimi. Cerurile se uita la Biserica ca la o priveliste minunata, din care invata intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu (apostolul Pavel - Efeseni). Cei adormiti in credinta sunt aproape de cei in viata cu modelul lor de vetuire, iar crestinul duce mai departe acest stindard, aceasta bogatie, oferind-o lumii spre mantuire.

...

VI

Chiar de la inceput, Evanghelia ne invata modul lui Dumnezeu de a infaptui lucrurile Sale. Un eveniment atat de important, care n-a mai fost pana atunci si care nici nu poate fi comparat cu vreunul, se savarseste in discretie si cumintenie. Dumnezeu vegheaza si se realizeaza marea taina a intruparii Domnului. Lumea nu e pregatita pentru o astfel de veste. O veste buna, o veste de bucurie si pace. Iar lumea a primit-o cu spaima si tulburare. Cei in masura s-o astepte cum se cuvine se raporteaza total necorespunzator. Invatatii, preotii, oamenii Legii lui Dumnezeu se tulbura. Omul nu este pregatit sa se apropie de Dumnezeu. Prezenta Lui zdruncina realitatile omului, ceea ce omul a creat cu destul efort pentru sine. Ne intrebam, era oare atunci momentul cel mai bun pentru ca Dumnezeu sa-si realizeze planurile? Era omul pregatit pentru ca Dumnezeu sa-si ia chip din el? E adevarat ca in planurile lui Dumnezeu atunci era vremea. Dar ce pricepem noi? Daca facem o analiza a modului in care a lucrat Dumnezeu cu omul in istorie, atunci spunem ca, in mod cert, Dumnezeu a pregatit lumea pentru actul intruparii Fiului Sau, insa dupa conceptia noastra atunci era, parca, momentul cel mai nepotrivit. Israel avea o viata religioasa neunitara. Existau partide religioase, se ajunsese la abuzuri de tot felul. Constiinta religioasa nationala s-a frant si are loc o individualizare a acesteia. Aceasta degradare, insa, in chip paradoxal, a nascut la nivelul fiecarui individ o asteptare. A reinviat asteptarea mesianica. Vremurile erau tulburi, oamenii nu se intelegeau. Politic, economic, moral, starea Israelului era precara. Era vremea ca Mesia sa vina. Era vremea ca Dumnezeu sa intervina in aceasta istorie cazuta. In plan mai larg, imperiul roman a favorizat un universalism cultural si religios care, pe de o parte a frant constiintele religioase nationale si a generat un sincretism religios, iar pe de alta parte, s-au realizat premizele individualizarii constiintelor religioase. Aceasta e starea omenirii cand Dumnezeu se apropie de om: o stare tulbure, neclara, instabila. Intr-un sens, asadar, lumea nu era pregatita: domina pacatul, moartea, impartirea. insa, toate acestea au aratat omului care este nevoia sa de Dumnezeu, si de aici asteptarea. In acest sens, lumea era pregatita pentru venirea lui Dumnezeu.

...

VII

Daca ne referim la vremea scrierii Evangheliei, ne plasam intr-un spatiu in care viata Bisericii, abia nascuta, este supusa prigoanei, incercarii. Persoana lui Christos era contestata si controversata. Functia Bisericii era ca, impreuna cu Duhul Sfant, sa marturiseasca pe Christos, sa marturiseasca despre viata, lucrarea si persoana Sa. Acest lucru presupune apelul la V. T. , la viata poporului evreu. Evanghelia Il identifica pe Christos cu fiul lui Avraam, cu fiul lui David. El este cel promis de Dumnezeu, numai ca lumea nu L-a cunoscut, evreii nu L-au cunoscut si nici nu L-au primit. Taina lui Christos este descoperita celor ce au credinta. Desi evreii au avut profetiile, ei nu L-au cunoscut pe Mesia care a venit. El se naste intr-un chip uimitor din fecioara Maria, dupa cum a zis proorocul din vechime. Aceasta nastere are o semnificatie deosebita pentru crestini. Fiul lui Dumnezeu se naste de la Duhul Sfant si din Maria fecioara, fara o conceptie umana si ca atare, fara de pacat. Este o nastere cu voia lui Christos Insusi, nefiind una realizata fara de voia celui ce se naste, nefiind o nastere supusa pacatului. Christos isi ia umanitatea din fecioara Maria, umanitatea cea comuna, cazuta, existenta in fiecare om. Insa, nefiind o nastere dintr-o legatura a pacatului, dintre fiinte umane cazute, omul Isus Christos este fara de pacat, nu mosteneste pacatul primilor parinti (Adam si Eva). Modalitatea conceptiei asigura iesirea de sub pacatul originar, asa ca Isus este primul om, dupa Adam, care se naste pe Pamant fara pacat.

...

VIII

Dumnezeu se apropie de omenire, isi asuma umanitatea. Are loc o intalnire extraordinara, care ascunde in ea tot misterul creatiei. Dumnezeu isi respecta creatia, libertatea ei, si i se supune, chiar asa cazuta fiind. S-a supus unui context religios, cultural si politic pentru a castiga pe om. Aceasta supunere si pogorare a lui Dumnezeu ar trebui sa ne dea mult de gandit. Aici se depaseste cu mult conceptia juridica despre un Dumnezeu drept, manios si care imediat sanctioneaza pacatul. Rostul Evangheliei, prin multele sale amanunte cu privire la viata si persoana lui Christos, este nu numai sa identifice o persoana cu Mesia cel promis, ci sa identifice pe Fiul lui Dumnezeu cu un fiu al omului, cu Isus, fiul lui Iosif si al Mariei, nascut in Betleemul din Iudeea, pe vremea lui Irod cel Mare. Toate aceste amanunte identifica o viata umana autentica. Insa, acest om, acest Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu. El este Cel din Treime pogorat la om, care s-a facut om adevarat, ramanand Dumnezeu adevarat. Daca vom considera inutile aceste amanunte citind Evanghelia, e bine sa ne amintim ca ele tin tocmai de conditia noastra. Toate acestea se adreseaza omenescului din noi. Mai mult, ele identifica in termenii nostri marea taina a lui Dumnezeu savarsindu-se pe pamant. Dumnezeu se face om. De aici inainte, El este supus tuturor limitelor umane: fuga de furia imparatului Irod in Egipt, nevoia de instiintare si calauzire de la Dumnezeu, trairea intr-o familie care se aseaza in tinutul Galileii (Nazaret). Amanuntele cu privire la viata lui Isus nu sunt probe si garantii ale credintei, ci ele sunt instrumente care se adreseaza limitelor umane, spre a trezi credinta. Ne adresam aici riscului de a face din credinta doar o suma de cunostinte, de probe si dovezi cu privire la viata lui Christos, evrei sau Biserica.

...

IX

Functia Evangheliei este aceea de a face lumina cu privire la persoana si lucrarea lui Isus Christos. Biserica avea nevoie sa cunoasca bine adevarul cu privire la ceea ce a insemnat acest Om pentru intreaga omenire. În Biserica se marturisea faptul ca doar un om neprihanit putea sa ofere lumii mantuirea, doar un om neprihanit putea sa scoata umanitatea din pacat. Acest om a fost Isus, fiul Mariei si al lui Iosif, nascut in Betleemul din Iudeea intr-un mod deosebit, din fecioara. In acelasi timp, marturisirea Bisericii identifica pe acest Isus cu Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat. Acest adevar îl detinea Biserica si il marturisea spre mantuirea tuturor celor ce vor crede. Afirmarea acestui adevar a avut mereu in istorie implicatii deosebite. In vremea scrierii Evangheliei, evreii traiau cea mai cumplita incercare si tragedie a existentei lor. Acest popor se vedea acum deposedat de propria lui istorie, de legaminte, de parinti, de promisiuni, iar cei care fac sa se intample asta sunt crestinii. Riposta a devenit inevitabila. Evreii vor incerca de atunci, în mod continuu, fie sa atace crestinismul direct, dinafara, fie sa devina crestini si sa impuna Legea si Traditia lor celorlalti. In acest conflict deosebit, crestinii aveau nevoie de o constiinta, de un suport care sa le ofere integritate si continuitate. Trebuia rezolvata contradictia creata de conflictul cu evreii care se vedeau dezmosteniti.

...

X

Dumnezeu a pregatit lumea pentru venirea Fiului Sau. Pregatirii lumii, in general, i se asociaza si un element specific evreilor. Dumnezeu trimite inaintea Sa un sol, un inainte-mergator care sa-I pregateasca calea. Acesta este ultimul profet al Legii, o figura remarcabila, un om vestit dinainte pentru aceasta lucrare. Ioan Botezatorul este unul dintre putinii oameni care s-au ridicat la un nivel cerut de Dumnezeu printr-o viata consacrata, riguroasa si plina de greutate. Este unul din putinii oameni pe care Dumnezeu i-a vestit mai dinainte pentru a avea un loc aparte in lucrarea Lui. Odata cu inceputul vestirii lui Ioan, se arata un moment important in lucrarea lui Dumnezeu. Fiul Domnului, facut om, paseste pe drumul pentru care a venit, paseste pe drumul mantuirii. Poporul evreu, in mijlocul caruia S-a nascut Isus, traia starea aceea extrem de dramatica a impartirii fiintei nationale si a constiintei religioase. Era vremea cea mai prielnica ca Mesia sa vina, era vremea ca Dumnezeu sa intervina in istoria omului. In acest context apare chemarea lui Ioan la pocainta. Pocainta este prezentata ca un act individual de la care nu se face exceptie, indiferent care ar fi pozitia sociala sau religioasa a omului. Aceasta chemare, care nu are un caracter national ca in vechime, este insotita de un semn interesant pentru evrei: botezul. Poate nu era atat de neasteptata chemarea la pocainta in vestirea lui Ioan, cat era de neasteptat actul botezului. De obicei, botezul se administra prozelitilor, ca semn al trecerii spre o viata noua, si nu evreilor. Ciudat, Ioan cheama la pocainta si boteaza pe cei ce raspund dintre evrei. Evanghelia ne arata si aici cum practica religioasa este supusa denaturarii. Pentru a se pune la adapost, invatatii iudei se impacau cu ideea ca botezandu-se erau asigurati. Insa, semnul botezului corespunde unei realitati care s-a realizat mai inainte: pocainta. Fara pocainta, botezul nu are valoare.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

XI

Isus se prezinta la Iordan in fata inainte-mergatorului sau Ioan pentru a fi botezat. Acest moment este semnificativ din mai multe puncte de vedere. Mai intai, Isus primeste consacrarea in lucrarea Sa, atat de la Ioan, cat si de la Dumnezeu care depune marturie pentru El. Este interesant acest moment. Ioan boteza spre pocainta iar Isus vine sa fie botezat de Ioan. Aceasta intalnire este o predare a slujbei, este o implinire pentru Ioan si un inceput pentru Isus. In Ioan se leaga toata lucrarea lui Dumnezeu din Israel cu acest nou inceput care se realizeaza in Isus Christos. In plus, aici se implineste toata Legea si Proorocii. Legea si Proorocii au vestit venirea lui Mesia, iar Mesia a venit dupa cum fusese spus despre El. Aceasta punte dinspre Ioan spre Isus este o continuitate a lucrarii lui Dumnezeu cu omul, care se muta de la caracterul ei special din Israel spre unul general care priveste intreaga omenire. La botezul lui Isus, intr-o imagine deosebita, ne este prezentata Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ca persoane distincte: Tatal care graieste din ceruri, marturisind despre Fiul care s-a intrupat pe pamant si Duhul Sfant care se pogoara peste Fiul, odihnindu-Se peste El. Pentru evrei, imaginea unui Dumnezeu in trei persoane, desi nu era chiar straina, nu era de conceput. Nici pentru pagani, imaginea unui singur Dumnezeu, intr-un context politeist, nu era usor de acceptat. Evanghelia, insa, ofera leac si solutie Bisericii: atat impotriva prigoanei pagane, cat si a celei evreiesti. Aceasta distinctie a persoanelor, care sa pastreze unitatea unui singur Dumnezeu, se adreseaza doar credintei, iar crestinii folosesc intuitiv acest lucru pentru a ramane de partea dreptei credinte intr-un context tulbure al prigoanei. Noutatea si paradoxul crestinismului erau evidente. De aceea si problemele nu au intarziat sa apara. In centrul atentiei crestinilor, la baza credintei lor, care accepta un astfel de Dumnezeu unic, dar in trei persoane, statea argumentul soteriologic. Acesta a constituit argumentul forte impotriva oricarui atac dinafara: mantuirea nu o putea face decat Dumnezeu, si daca Dumnezeu nu s-a facut om, mantuire nu este. Daca Isus Christos nu este Dumnezeu, nu poate face mantuirea neamului omenesc. Asadar, credinta ca Isus Christos, fiul lui Iosif si al Mariei, este Fiu al lui Dumnezeu constitue stalpul si baza credintei crestine. In acel context in care s-a scris Evanghelia, marturia ei despre lucrarea si fiinta lui Christos era esentiala, iar aceasta marturie, transmisa oral in Biserica, s-a scris la asistenta Duhului Sfant, formand Evanghelia.

...

XII

In continuare, Evanghelia ne prezinta un alt moment important si cu semnificatii profunde. Dupa botez, Isus este dus in pustie de Duhul pentru a fi ispitit de diavolul. Dialogul lui Christos cu diavolul exprima si deschide de acum un dialog care se naste intre lume (care zace in cel rau) si "Imparatia cerurilor" pogorata in lume, la om. Este o coborare in chip umil, supusa limitelor si termenilor creatiei. In acest moment, istoria omenirii capata un sens nou. Dumnezeu a venit la om respectandu-i libertatea, asumandu-si termenii omului, iar aceasta asumare deschide posibilitatea unui dialog, unei solutii in care omul, liber, sa poata intra. Prin acest act, Dumnezeu da istoriei un caracter de examen, provocand libertatea omului sa se exprime. Christos vine sa arate starea in care se afla omul si ii ofera o solutie. Aceasta solutie este suportabila, este accesibila pentru ca nu forteaza, nu distruge libertatea omului, nu ii anuleaza fiinta. Aici sta marea taina a lui Dumnezeu aratata in intrupare. Omul, desi cazut, are pret inaintea lui Dumnezeu, care ii ofera posibilitatea sa revina la ceea ce a pierdut. Iar pentru aceasta, deschide o noua etapa in istoria omului, dialogul aprig intre lume si "Imparatia cerurilor" care se desfasoara in istorie. Desi stapan si creator, Dumnezeu nu vine sa impuna aceasta realitate. El vine mai degraba ca un umil slujitor la indemana omului (in virtutea dreptatii Sale).

...

XIII

In acest cadru, persoana lui Isus este aratata deslusit in pozitia omului care isi traieste din plin conditia. Christos nu se joaca de-a omul, El este om adevarat; altfel, Satan n-ar fi indraznit sa-L ispiteasca. Dar pentru ca ii face fata intr-un dialog egal si liber, arata inca odata ca Isus era nesupus pacatului si raului. Din dialogul cu Ispititorul observam ca elementele cu care este ispitit Christos sunt esentiale pentru conditia omului. Pe de o parte e painea fara de care omul n-ar exista, apoi este inchinarea sau nevoia de raportare la un for spiritual superior si statutul omului de stapan peste creatie. Cazute si pervertite, aceste realitati esentiale ale existentei umane sunt prezentate de Ispititor nu in termenii libertatii, pe care Dumnezeu a oferit-o si o respecta, ci in termeni de dependenta, de robie. Raspunsul lui Christos la aceste ispitiri (despre minunea facerii painilor, minunea ne la locul ei si stapanirea facuta sclava unei inchinari desarte, iluzorii) este dat in asa masura ca arata cum sensul lucrurilor cazute este refacut de El. De fapt, pentru aceasta a venit Isus, ca in libertate sa ofere din nou omului sensul pierdut. Raspunsul Domnului la ispitiri reda omului sensul in lucrurile care ii sunt proprii: painea nu e totul, si ca atare nu devine o necesitate; raportarea la Dumnezeu este una libera si inteleapta, nici Dumnezeu si nici omul nu sunt instrumente de folosit in interesul vreuneia din parti, nici pe calea minunilor, nici pe vreo alta cale; inchinarea adusa lui Dumnezeu nu este nici ea o necesitate, ci este un act liber, constient si care introduce fiinta in preajma lui Dumnezeu, in relatie cu Dumnezeu; stapanirea peste creatia data omului nu depinde de inchinarea adusa cuiva, nici macar lui Dumnezeu; ea tine de sensul dat omului, dupa cum si inchinarea adusa lui Dumnezeu nu conditioneaza existenta omului.

...

XIV

Revenind la ideea libertatii pe care Dumnezeu o respecta in iconomia mantuirii, regasim in tabloul ispitirii si ideea dreptatii lui Dumnezeu. Intruparea Fiului Domnului nu raspunde unui capriciu al lui Dumnezeu de a I se satisface o dreptate in ceea ce priveste pedepsirea raului, a pacatului. Intruparea Fiului corespunde dreptatii Sale, in sensul acordarii libertatii de exprimare chiar si a raului. Dumnezeu este drept in economia mantuirii. El nu face abuz de puterea Sa pentru a nimici raul, pentru a pedepsi creatia cazuta. Intruparea este un semn al dreptatii Sale; facandu-Se egalul creatiei, intr-un dialog de pe acelasi nivel cu omul, Isus savarseste mantuirea. Cand Isus sta fata in fata cu Ispititorul, intr-o pozitie favorabila acestuia din urma, putem spune ca dreptatea lui Dumnezeu este in actiune. Aceasta dreptate insa nu trebuie judecata gresit. Diavolului i se raspunde in termenii lui. El ispiteste pe Dumnezeu facut om, crezand ca-L va duce cu o iluzie, asa cum a facut cu omul dintai. Surpriza din pustie nu este totul pentru Ispititor. Marea surpriza este cea de la urma; este marea drama a infrangerii pe care o va trai, prada propriei inselatorii. Omul este scos de Christos din conditia cazuta; alta cale pentru om nu era decat aceea a intruparii Domnului. Prin intrupare, Fiul Domnului devine om desavarsit, fiind singurul in stare sa ridice povara lumii. Luandu-i suportul vechi de manifestare (modul de viata cazut al omului), Christos restaureaza fiinta umana in propria Sa umanitate.

...

XV

Christos propovaduieste venirea Imparatiei Cerurilor pe pamant. Pe de o parte, El afirma ca Imparatia este aproape, este gata sa se arate, iar pe de alta parte, Isus spune ca aceasta realitate a ajuns la om prin pogorarea Sa in lume. Exista doua veniri ale Imparatiei: una care discreta, tainica si umila ofera salvare omului. Aceasta s-a aratat in Christos, in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Isus mai spunea ca exista si o alta venire, a slavei Sale, care va pune capat raului si istoriei.

Pana la aratarea Imparatiei in toata puterea si slava ei, cei care au acceptat sa intre in Imparatia Cerurilor au intrat intr-o viata noua pe care o vor trai pe pamant, calauziti fiind de anumite principii, de anumiti termeni.

Evanghelia ne prezinta un tablou care ne ofera termenii relatiei omului celui nou cu lumea si cu Dumnezeu, termeni care dau continutul vietii pe acest pamant, intru asteptarea aratarii Imparatiei in desavarsirea ei. Este vorba de un tablou plin de paradoxuri, care descriu anumite lucruri profund umane ale framantarii existentei omului sub soare.

Viata cea noua, traita de omul care a acceptat Imparatia Cerurilor, este una paradoxala pentru ca aceasta viata este ghidata altfel decat viata lumii. Altele sunt coordonatele vietii dupa ce omul s-a intalnit cu Dumnezeu.

N-as vrea sa comentam paradoxurile prezentate de Evanghelie; ele sunt atat de clare; ele cad sub incidenta bunului simt crestin. Profunzimea lor reduce la tacere orice incercare de comentariu. Ne aflam in fata unui mod de viata care se confrunta cu aceasta lume intunecata si intortochiata, cu aceasta lume in care omul vrea sa stapaneasca si sa aiba un nume. Odata ce te apropii de adevar, ti se deschid ochii, vezi lumea altfel, o vezi asa cum o vede Creatorul ei. Ceea ce pentru lume este de neinteles si de neacceptat, pentru omul atins de Christos devine o cale si o poarta spre adevar.

...

XVI

In sensul fericirilor, Evanghelia ne ofera o corespondenta intre lucrurile lumii si realitatile Imparatiei Cerurilor. Astfel,

- saraciei lumii ii corespunde o saracie in duh, o dorinta a fiintei dupa izvorul vietii si implinire;
- suferintei crude si fara sens i se arata o suferinta plina de inteles care face fiinta sa devina, sa capete valoare si putere;
- lipsurilor care afecteaza viata si o fac deseori oarba si acra le revin o întelegere profunda care il descopera pe om in toata goliciunea lui si il preschimba intr-o dornica alergare spre viata;
- vietii impartite, frante si care ii pune pe oameni unii impotriva altora i se arata o viata a unitatii si iubirii, care sa ofere lumii o mana a pacii, impacarii si milei lui Dumnezeu;
- vietii intunecate si robite, fara gust şi fara greutate ii corespunde o viata a libertatii, a luminii şi devenirii.

Evanghelia fericeste pe toti aceia care se inscriu in drumul Imparatiei Cerurilor, asa cum se arata ea aici pe pamant, traind o viata care poarta cu sine semnele acestei Imparatii. Aceasta ceata a fericitilor vor fi pentru lume o priveliste deosebit de neplacută. Toti acesti fericiti ai lui Christos vor fi prigonitii lumii, vor fi cei barfiti, alungati, injositi, vorbiti de rele, desi ei sunt impaciuitori ai lumii, vorbitori de bine, primitori de oaspeti, facatori de lumina. Multi comenteaza ca aceasta priveliste nu-si mai are un corespondent in ziua de astazi. Ma indoiesc de acest lucru. Evanghelia afirma clar ca toti cei ce vor urma calea lui Christos vor fi într-un dialog de opozitie cu lumea, cu raul. Aceste semne nu pot inceta sa urmeze pe cei ce sunt copii ai Imparatiei Cerurilor, decat atunci cand Imparatia se va arata in desavarsirea ei, adica la sfarsitul veacurilor. Desi astazi lumea e mai cioplita, mai civilizata, desi exista cai de negociere a conflictelor, realitatea vestita de Evanghelie nu s-a schimbat. In zadar ar crede cineva ca nu mai exista prigoana, vorbire de rau, minciuna…Acestea sunt cu prisosinta, poate in formele cele mai ciudate posibil, si vor fi atat timp cat vor mai fi oameni ca lumina si sare a pamantului, adica elemente de folos, consistente si stanjenitoare.

...

XVII

Evanghelia ne face atenti, ne arata ca omul, pe drumul mantuirii, poate pierde calitatile care ii dau o prezenta consistenta in lume. Lupta e dura, raul se manifesta chiar in haina binelui; toate semnele Imparatiei sunt atat de sensibile la pervertire, iar omul atat de usor poate sa cada intr-o minciuna imbracata in adevar. Aceasta cadere devine mai usoara atunci cand omul nu-si foloseste menirea dupa cum ii este data credinta, dupa cum ii sunt date harul si intelegerea. Daca lumina nu este pusa la loc de luminare si sarea nu este presarata acolo unde nu este gust, ele isi pierd rostul, ratiunea de a fi, risca sa-si piarda identitatea. Asadar, nu exista imobilitate, stagnare, nu există respiro, loc de adapost, ascunzis; daca esti de partea lui Dumnezeu toate te dau de gol; daca vrei sa ascunzi aceste semne, iti pierzi capul, iti pierzi menirea.

Pozitia caldicica nu este a unui fiu de Dumnezeu; pozitia mediana este cea mai rea, fara nici o perspectiva. Cei pe care Evanghelia ii fericeste sunt cei dinamici, traitori ai realitatii lui Dumnezeu coborate la ei intr-o puternica infruntare cu lumea, unde se gaseste implinirea. Cei ce fac asta se inscriu in acel mare nor de martori ai credintei, ei continua responsabili drumul inaintasilor, asistati fiind de acestia in duhul unitatii Bisericii, care este spiritul luptei, curajului, daruirii.

Fiecare, la randul cetei lui, este fericit de Evanghelie daca isi va duce viata dupa modelul inaintasilor si al Fiului lui Dumnezeu. In acest fel, lumea este castigata, oamenii vor slavi pe Dumnezeu, lumina se va imprastia risipind intunericul, iar sarea va da gust locurilor sterpe.

...

XVIII

E interesant ca termenii in care Evanghelia prezinta modul de desfasurare a vietii Imparatiei Cerurilor pe pamant sunt nu numai paradoxali, dar sunt in mod deosebit termeni practici, dinamici, ai vietii traite. Ferice de cei ce fac, de cei ce traiesc. Asta nu exclude cunoasterea, ci o implica, evident, insa vai de acei ce se sustrag responsabilitatii ce le revine prin asezarea libera de partea lui Dumnezeu. Acest vai este o intoarcere a lucrurilor impotriva celui ce si-a jucat libertatea in chip necugetat.

Asa lucreaza Dumnezeu. Evanghelia cheama la a intra in Imparatia Cerurilor, insa avertizeaza pe cei chemati despre ce presupune aceasta chemare, despre cum se petrec lucrurile in aceasta realitate a lui Dumnezeu coborata pe pamant la oameni. Nimeni nu este obligat sau fortat, insa cel ce vine nu poate fi iresponsabil, naiv sau prost. Nu e prea tare ce zic. Poate e mai bine asa; mai bine sa fie atentionati oamenii cu privire la ceea ce trebuie sa se astepte, decat sa fie dezamagiti, sau sa se joace, sau sa nu poata suferi ceea ce li se ofera. Asa face Evanghelia aici, arata ce se petrece cu omul care a raspuns chemarii. si nu e de joaca; termenii sunt tari, dar si rezultatul e pe masura - devii om, simti ca traiesti; te bucuri, te implinesti; vezi pe Dumnezeu; esti saturat, ai parte de mila, esti pricina de slava pentru Dumnezeu.

...

XIX

Dupa o concluzie atat de puternica (“fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit”), capitolul 6 al Evangheliei de la Matei se deschide cu o avertizare interesanta, curioasa chiar. Trairea in lume este supusa riscului contrafacerii lucrurilor, a pervertirii lor. Avertismentul este ca adevarul intalneste abandonul in favoarea minciunii, iar aceasta din urma parcurge un drum care foloseste caile celui dintai, caile binelui. Minciuna foloseste caile adevarului si de aceea este periculoasa si atragatoare aceasta manifestare a ei. Calea se arata aproape la fel, uneori e greu sa o discerni, insa scopul este altul sau nu este definit. De exemplu, trairea ca fiu de Dumnezeu, care implica un drum anume, o slava si un nume, se poate rataci usor intr-o viata care arata ca o cale a luminii si frumosului, dar care este infaptuita pentru o slava desarta, pentru un nume trecator si fara continut. Scopul este unul ieftin si uneori meschin, fara perspectiva, dar cumplit de concret si de atragator. El aduce o satisfactie de moment, amageste o nevoie pe care o satura cu iluziile aparentelor ca s-ar afla pe calea adevarului. Din slava desarta, din dorinta ascunsa, de multe ori neinteleasa, omul implineste unele precepte pentru a-si masca golul, frica si neimplinirea. Christos le arata iudeilor, si ne arata si noua, ca se poate posti, se pot face milostenii, si se pot face rugaciuni fara sa fii pe calea luminii, desi acestea pot face parte din semnele ei. Satisfactia unei exterioritati extravagante, vulgarizarea unor aspecte care tin de taina sufletului sunt expresii ale minciunii imbracate in haina religiozitatii.

...

XX

Prin exemplele pe care ni le ofera, Evanghelia ne familiarizeaza cu un limbaj dualist, ne infatiseaza o lume, o realitate in care se poate citi usor polaritatea bine-rau, frumos-urat, adevar-minciuna. Ceea ce este mai interesant este ca cele doua se desfasoara pe acelasi teren de disputa si isi manifesta interesul pentru acelasi subiect: omul.

In plus, omul, care este cel vizat, cel pus in joc, este confruntat, chemat de fiecare parte si nu poate fi neutru. Omul nu poate fi la mijloc sau de ambele parti. Nu te poti sustrage niciuneia, dar nici nu poti sa te impaci cu ambele. Cei doi poli sunt in conflict; lumina si intunericul nu pot sta impreuna. Omul nu poate sluji la doi stapani. Stim cu totii aceasta regula, insa Evanghelia ne transmite mesajul: vegheati!!

La intrebarea cu privire la validitatea si sensul acestui mesaj evanghelic, se raspunde tot cu Evanghelia: pentru ca in lume, cat va mai fi lumea, exista doi stapani. Omul are libertatea sa urmeze pe unul sau pe altul, pe Dumnezeu sau pe Satan.

De la Christos incoace s-a deschis o vreme noua, interesanta, de o gravitate covarsitoare. Este vorba despre vremea Harului, vremea libertatii de definire a omului in fata celoi doi stapani. Vremea e acum, pentru ca acum e harul. Fiecare trebuie sa se defineasca, fiecare este “curtat” de catre cei doi stapani.

Sensul avertismentului evanghelic, sensul lui vegheati, luati seama, aveti grija, fiti atenti, are de a face cu sensibilitatea omului in fata celor doua cai. Calea minciunii se arata deseori imbracata in hainele adevarului, iar omul, cu simturi tulburi, este prins usor in mreaja lucrurilor contafacute.

Modalitatea cea mai sensibila a acestei contafaceri, calea cea mai periculoasa a caderii este aceea in care sensul, scopul este confundat cu mijlocul. Asta este si esenta oricarei idolatrii. Acest lucru se va vedea destul de bine chiar in exemplul evanghelic care urmeaza. Este vorba despre rugaciune.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

XXI

Se pune intrebarea: cum ar putea rugaciunea, aceasta expresie a inchinarii aduse de om lui Dumnezeu, sa fie atat de usor supusa riscului contrafacerii, de a sluji minciunii, de a duce la idolatrie?

Conform mesajului evanghelic, rugaciunea este ceva foarte sensibil, care usor poate denatura in fals. Mijlocul, si rugaciunea e un mijloc, e o cale, poate deveni scop. Aici e un punct insemnat. Expresia exterioara, supralicitarea formei creaza usor iluzia adevaratei inchinari. Fortarea omului prin rit si metoda, prin influenta de masa si psihologica dau impresia penetrarii spatiului dintre Dumnezeu si om si ca astfel omul este ascultat. Asa au facut odinioara proorocii lui Baal si asa faceau si paganii din vremea Domnului pe pamant, asa faceau si unii dintre cei ce se credeau sfinti. Insa rugaciunea este ceva tainic si discret, ceva foarte personal care nu poate incape in canoane, metode, tipicuri. Ea este un dialog in care fiinta omului se deschide in toata libertatea, adresandu-se persoanelor divine.
Chiar daca Christos precizeaza ca inainte de a se ruga omul, Dumnezeu cunoaste cererile sale, rugaciunea nu devine superflua, fara vreun folos. Atunci pentru ce trebuie sa ne rugam?

...

XXII

Pentru ca lui Dumnezeu ii place sa auda glasul omului. Rugaciunea este cale si nu scop in sine. Aceasta este esenta rugaciunii. Dumnezeu asteapta cu interes rugaciunea omului, pentru ca ea este masura cu care omul masoara lucrurile pe care Dumnezeu deja le stie, dar masura o asteapta. Ce este aceasta masura? Este expresia de sine a omului prin care el acorda valoare si importanta lucrurilor inaintea lui Dumnezeu. Cand rugaciunea e facuta la norma, din obligatie, impins de mediu, de cineva anume, de obisnuinta, ea isi pierde semnificatia. Rugaciunea este mereu o aventura noua, pentru ca fiinta omului devine mereu spre Dumnezeu. Lucrurile din jur capata mereu valente tot mai adanci, lumea e vazuta cu ochii maturitatii; rugaciunea este o prezentare responsabila si actuala a lucrurilor inaintea lui Dumnezeu.

Cand rugaciunea e stereotipa, cand la rugaciune se repeta mecanic aceleasi cuvinte, aceleasi formule, aceleasi probleme si la acelasi nivel, atunci avem de-a face cu o stare de incremenire, de stagnare, de intuneric. Cand rugaciunea e facuta ca un scop in sine, ea isi pierde rolul. Ea nu mai este adresata lui Dumnezeu, ci omului, idolului. Aici nu evorba ca cineva nu se roaga, sau nu posteste, sau nu face fapte bune, doar toate sunt cai ale luminii, ci de sensul tuturor acestora.

...

XIII

Evanghelia ne face atenţi, ne vrea cu spirit treaz, critic, actual. Din grabă, din lipsă de efort, din dorinţa de satisfacere a unor dorinţe, din amăgirea răului, foarte uşor calea spre un scop devine ea însăşi scop. Vegheaţi, dar! Acesta e mesajul Evangheliei, fiţi treji! Din cauza căderii, valorile au fost inversate. Omului îi vine greu să se orienteze. Valorile sunt tratate ca nonvalori şi nulităţile ca elemente de valoare.O altă mare iluzie şi dramă a omului este proiecţia în spaţiul grijurilor, trăirea într-un spaţiu virtual al dorinţelor neîmplinite. Vegheaţi, căci foarte uşor se găsesc argumente pentru justificarea faptelor şi acţiunilor noastre.

Nu e totuna să faci ceva, ci contează ceea ce faci, şi nu e totul ceea ce faci, ci sensul pentru care faci acel ceva. Iar spre sens se alege o cale, însă calea nu poate fi oricare. Şi încă odată, pe cale, nu trebuie să uităm de sens, de ţintă. Asta înseamnă a veghea, la asta ne îmbie Evanghelia.

...

XXIV

Am vorbit despre inchinare si rugaciune si posibilitatile de pervertire a acestora. Mai departe, Evanghelia continua prezentarea altor exemple ca posibilitati de cadere a omului. Ca si in cazul rugaciunii, reamintim ca esenta oricarei idolatrii este schimbarea sensului cu un mijloc, cu o cale. Atunci cand Evanghelia ne vorbeste despre caile lumii de implinire in avere, mancare, bautura, imbracaminte, ne este aratata si ingrijorarea, teama, frica de a nu fi lipsit de ceva, spaima de a nu ajunge intr-o conditie josnica. Toate acestea reflecta acelasi continut: omul a pierdut sensul lucrurilor, precum si propriul sens, spre a le inlocui cu false sensuri, cu mijloace, cu activitati. Astfel, omul a facut un scop din mancare si bautura, din avere, din pozitia sociala etc. Aceasta stare este rezultatul caderii omului. Prin cadere, omul si-a pierdut pozitia de stapan asupra creatiei. Din momentul caderii, omul traieste marea tragedie a luptei cu natura, lupta de a o intelege si de a o supune nevoilor sale. Pamantul a devenit potrivnicul omului, ii da doar spini si palamida. Obtinerea hranei se face cu truda si sudoare. In plus, in aceasta lupta, in aceasta dependenta, omul traieste cu frica, cu ingrijorare. Teama ii este alimentata nu numai de limitele existentei omului cazut in supunere fata de natura, ci si de relatiile cu semenii sai, relatii de opozitie, de dusmanie. Aceasta este starea omului: in lupta si opozitie cu natura, cu semenii, cu Dumnezeu. Este o pozitie de robie, de dezonoare, de salbaticie. Tragica conditie a omului sub soare se consuma in incercarea realizarii unui minim confort, a unei minime sigurante, a unei garantii a perpetuarii sale sub soare.

...

XXV

Poate pentru multi dintre noi efectele caderii fiintei umane nici nu sunt banuite macar. Multi nici nu au termeni de comparatie fata de starea omului care a fost creat sa reflecte chipul lui Dumnezeu, nici nu banuie cat de adanc este sensul omului. Ceea ce se petrece sub soare nu este altceva decat o jalnica conditie a omului cazut in animalitate (ca sa parafrazam expresia unor semeni de-ai nostri care considera omul un animal rational). Asa facem istorie, alergand sa ne acoperim grijile, teama si suspiciunile. Revelatia crestina, prin Evanghelie, ne arata ca prin cadere omul a pierdut ceva esential, ceva care tine de sensul sau: a cazut in robia lucrurilor pe care trebuia sa le stapaneasca, a cazut in instrumentalismul lucrurilor de infaptuit. Ca o incercare de a-si recastiga demnitatea pierduta, cel ce era menit sa-si exprime libertatea in dialog cu divinul si cu semenii, se lupta cu cele potrivnice, se exteriorizeaza in forma robiei alergarii dupa implinire. Chiar in conditiile caderii, Evanghelia ne arata ca omul ramane suprema valoare. Viata este mai mult decat mancare si bautura - iata o expresie extrem de simpla, dar atat de greu de inteles in viata practica. intelegerea acestui adevar se confirma doar atunci cand grija, puterea omului sunt indreptate spre propria viata, spre esenta vietii, spre iesirea din robie, din moarte. Iar cand Evanghelia spune ca trupul este mai de pret decat imbracamintea, se afirma un alt adevar simplu, clar, dar la fel de greu de realizat. Greutatea nu vine din perspectiva rationalitatii enuntului, ci din aceea a dimensiunii sale practice si a ancorarii lui in realitatea sensului omului. Aici se cere un salt calitativ: sa devii cineva, sa iesi din sclavie, sa-ti recapeti demnitatea si libertatea de stapan. Este vorba despre o ancorare, de o inradacinare, nu in cele pamantesti, istorice, trecatoare, ci in cele ale Tatalui ceresc, care sunt vesnice.

...

XXVI

Capitolul sapte al Evangheliei ne deschide o lista de aspecte care ne plaseaza foarte realist pe taramul relatiei dintre lume si Imparatia cerurilor. Termenii sunt duri, se vorbeste transant, se spune lucrurilor pe nume. Adevarul loveste minciuna, dreptatea loveste nedreptatea in mod direct. Iar pentru ca cel vizat este omul, indiferent de starea lui, Evanghelia ne da termenii prin care trebuie sa realizam acest raport. Fiecare in parte este chemat la lumina si adevar, fiecare este chemat sa-si vada de sine mai intai. Este foarte important ca omul sa-si vina in fire, sa-si dea seama de starea lui mai intai si nu de a altuia. Este foarte important ca omul sa nu aiba o gandire pervertita, ci una limpede, potrivit adevarului. Mesajul Evangheliei se adreseaza tuturor. Sunt chemati cu totii sa ia aminte, sa auda, insa odata venita lumina in lume, oamenii, care aud adevarul, iau atitudini diferite, se impart in mai multe categorii. Textul Evangheliei ne evidentiaza trei categorii de oameni in raport cu realitatea Imparatiei cerurilor. O prima categorie este a celor multi, a celor care merg pe calea larga a pierzarii. Sunt ignorantii, nestiutorii, cei intunecati de pacat, de lume. Ei sunt cei care au ajuns in aceasta stare manati de valul lumii, fara sa se fi intamplat ceva semnificativ in viata lor, ceva care sa le schimbe directia. Asa se naste omul, in pacat, in intuneric, in valea umbrei mortii. Apoi fiecare intra in lume, unde se desfasoara lupta pentru supravietuire, lupta in care toate mijloacele si caile trebuie folosite pentru a pastra o pozitie anume si un avut dobandit. In intunericul lumii, acesti oameni sunt prada absurdului, contradictiilor unei vieti fara perspectiva, intr-o rutina a zilei care se cere consumata. Pentru acestia o licarire de ordine se afla in Lege, judecata si dreptate, lucruri pe care ei incearca sa le mentina si sa le impuna altora.

...

XXVII

Intr-un astfel de cadru al caderii, omul este depersonalizat. Ceea ce conteaza este respectarea unei legi, a unui cod, a unei morale si sanctionarea celor care le incalca. Cei care pot se strecoara printre aceste precepte fara nici un fel de scrupule. Constiinta le este umbrita de interes, legea este pentru a impune ordinea celor slabi, instrument in mana celor puternici, obstacol in calea multimii. Acesta este omul din lume, asa ni-l arata Evanghelia. Pentru acesti oameni nota de omenie sau bunatate este doar una preferentiala, pentru cei care au intrat in cercul lor: copii, parinti, rude, pentru cei care suscita un interes. Pentru ceilalti nu exista decat neincredere, rautate, dusmanie. Poate ca aceasta rautate nu este intentionata, nu e voita, ci mai mult instinctuala, este raspunsul omului victima, a omului nestiutor, rob, legat, inecat in lume si pacat. Omul din aceasta categorie este cel care traieste asa pana apare o provocare existentiala, pana apare lumina care sa inlature intunericul. Pana la aceasta provocare serioasa si pertinenta, in stare sa schimbe totul, orice licarire de lumina este neincrezatoare, e tulburatoare. Conservandu-si starea, protejat de propriile legi si judecati, de propriile valori si prejudecati, omul caii acesteia largi merge intr-o procesiune spre moarte. Tocmai acest om este in obiectivul Evangheliei, el este cel care trebuie sa afle vestea buna, el este cel care trebuie salvat. Nu intalniti un astfel de om? Este cel pe langa care treceti zilnic, cel care zace in intuneric si ignoranta, cel in nevoie de sens si de lumina, de doctor si de slobozire. Este cel care are nevoie de cuvant, de apa, de sare si de paine.

...

XXVIII

Urmeaza cea de-a doua categorie de oameni, care este o categorie a celor ce se mint pe ei insisi, a celor care au o soarta mult mai tragica decat a celor dintai. Acestia sunt cei ce n-au depasit limita la care ii duce conditia lor prin acceptarea solutiei lui Dumnezeu. Acestia sunt cei care s-au poticnit si nu au crezut. Pentru a crede, pentru a te naste din nou trebuie sa suporti un chin al facerii, o ruptura de fiinta cea veche, o moarte dureroasa, pentru a invia apoi la o viata noua. Si cand aceasta lume e atat de concreta, de atragatoare, atat de plina de posibilitati si oferte, ruptura se realizeaza greu, iar unii nu vor sa o faca sau nu reusesc.

Aceasta e categoria celor ce vor si solutia lui Dumnezeu si lumea, a celor ce vor sa nu-i coste nimic, a celor amagiti de propriile iluzii. Este categoria in care n-as dori sa fie nimeni. Insa, aceasta categorie s-a nascut tocmai prin intalnirea misterioasa dintre Imparatia Cerurilor si lume. Calea Imparatiei Cerurilor pe pamant este sensibila si cere totul. Drumul e greu si plin de primejdii. Simturile trebuie ascutite, iar starea de veghere trebuie sa fie continua pentru ca se intra in lupta, pentru ca viata cea noua te arunca in razboi. Fortele sunt egale pentru ca lupta se da la nivelul omului. Omul este cel curtat: si de lume si de Imparatia Cerurilor.

Categoria celor de care ne ocupam acum este aceea a oamenilor care vor sa satisfaca si lumea si pe Dumnezeu. Sunt cei amagiti, desi au cunoscut sau au fost cercetati de solutia oferita de Dumnezeu. Sunt cei care merg pe calea intunericului folosindu-se de caile luminii. Aici gasim pe cel ce-ti zice frate, dar care te judeca pentru ceea ce esti sau faci si care este in stare sa te vanda pentru un blid de linte, pe cel ce face bine doar din interes, pe cel care zice ca merge pe calea cea stramta, cand de fapt larga este calea posibilitatilor lui. Acestia sunt lupii imbracati in piei de oaie care se dau drept purtatori ai luminii, prooroci ai Celui Prea Inalt, dar care sunt inselati de duhurile care lucreaza in fiii rautatii. Evanghelia zice ca faptele lor ii vor da de gol si se va cunoaste de unde vin si cui apartin. Dar pana atunci ei pot sa insele, pot face multa valva si pot aduce dezbinare.

...

XXIX

In aceasta categorie gasim pe cei ce zic “Doamne, Doamne”, si care fac din calea Imparatiei Cerurilor o cale a demagogiei, a vorbelor goale, a fatarniciei. Acestia sunt cei care predica si spun multe lucruri frumoase, dar care nu traiesc nimic din ceea ce spun. Ba mai mult, si aici parca cel ce citeste Evanghelia e pus in cumpana, ba mai mult zice, aici sunt si din cei ce vor fi facut minuni si semne, lucruri grozave si de nemaiauzit. Se poate asa ceva? Se poate ca oamenii sa savarseasca lucrurile lui Dumnezeu si ei sa nu fie de partea lui Dumnezeu? Care sa fie mobilul faptelor lor?

Iata ca Evanghelia ne spune ca se poate. Asa ca treba este mai complexa. Omul dispune de libertatea pe care i-a oferit-o Dumnezeu, potrivit cu ratiunea fiintei umane create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Chiar si dupa caderea firii umane, omul isi pastreaza o anume reminiscenta a libertatii sale: libertatea de a alege sau nu sa traiasca cu Dumnezeu, din Dumnezeu. Istoria devine astfel suma pe care se desfasoara actele libertatii, ale omului si ale lui Dumnezeu. Conform cu Imparatia Cerurilor venita pe pamant, omul se plaseaza intr-un dialog special cu lumea, un dialog al luptei de a duce pana la capat procesul mantuirii, al desavarsirii. Aceasta lupta are loc tocmai in virtutea principiului libertatii. Dumnezeu vrea sa castige omul aici, in aceasta lume, respectandu-i termenii libertatii sale.

...

XXX

Chiar si dupa ce a acceptat oferta lui Dumnezeu, viata omului este una de initiere in care omul invata, cunoaste si se desavarseste. Acest drum lung este supus pericolelor, omul putand sa se intoarca inapoi, putand fi momit de lume. Categoria oamenilor care au acceptat solutia lui Dumnezeu, dar care din motive diferite si-au indreptat fata spre lume, este o categorie nu numai posibila, dar pe care, din pacate, o gasim printre noi. Este vorba despre cei care mai au inima pentru lume, despre cei care vor sa-si faca calea mai usoara, sau care vor sa guste si iluzia vietii efemere de aici in conditii speciale: beneficiind si de ceea ce ofera Dumnezeu. Dupa cum neghina in lanul de grau beneficiaza de ceea ce are si graul, tot asa o categorie de oameni se plaseaza in spatiul Imparatiei Cerurilor, dar netraind viata dupa termenii acesteia. Sau, mai sunt din aceia care s-au apropiat de Dumnezeu, dar, din dragoste pentru lume, au apucat-o indarat, folosind in scopuri individuale ceea ce au primit. A pastra si a folosi un dar spiritual pentru sensul harazit nu e lucru usor. Se intampla deseori ca, din neveghere si din lipsa comuniunii darurilor, cineva care are un dar sa-l piarda sau sa-i schimbe usor destinatia. In cele spirituale lucrurile sunt sensibile. Miza e mare, interesul este mare. La mijloc e omul si libertatea lui care da sens lucrurilor de care se foloseste.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

XXXI

Viata e asemanata cu o casa care se zideste. Rostul casei este sa adaposteasca, sa fie locuita si sa ofere protectie si echilibru. Omul este ziditorul si ispravnicul casei. Modul in care e zidita si folosita casa tine de om. Casa sta la indemana celui ce o zideste, se supune mainii omului, intentiei lui. Asa e viata. O poti duce incotro vrei, numai ca de ceea ce se intampla esti responsabil. Asa cum casa, daca e zidita pe o temelie trainica, pe stanca, va dainui, iar daca e zidita fara intelepciune se va risipi, tot asa e si cu viata omului.

Viata omului e ca o casa, dar nu e doar zidirea sau punerea temeliei ei, nu e doar locuirea sau adapostirea in ea. Viata e si zidirea si locuirea si rezistenta si prabusirea.

Omul e ca un pom care ajunge sa dea roade. Rodul insa e un rezultat al unei lungi rezistente si lupte de a ramane in picioare. Copacul nu e nici samanta care a prins viata, nici radacina care tine in viata pomul, nici tulpina care inalta zidirea spre lumina si nici frunzele care aduc lumina si o fac sa fie viata. El este toate acestea stranse si unite de o putere care le inalta spre cer, care face posibil rodul si care aduce implinirea vietii. Asa este si omul. El nu este nici copilul fraged si increzator, nici tanarul plin de putere si curaj, nici batranul ajuns in starea omului intelept si cu greutate. Omul este acela care a dat sens si continut tuturor acestor etape ale vietii, e cel care implineste, cel ce se indumnezeieste. Sau, si e posibil, omul este cel care distruge aceste trepte frumoase ale vietii sau construieste ceva ce nu dainuie, care duce la pierzare.

Nechibzuitul este omul care face parte din acesta categorie a omului cu fiinta impartita intre cer si lume, care va sfarsi inghitit de lume. Aparent, acest tip de om crede ca poate fi bine si asa, ca lucrurile pot fi impacate la acest nivel. Dar e o contradictie: nu poti sa zidesti si sa darami in acelasi timp, nu poti astepta ca un pom sa dea si roade bune si roade rele. Si o casa si cealalta se inalta la fel, si una si cealalta, in stralucirea lor, iau privirile omului. Si un pom si celalalt cresc alaturi, verzi si vigurosi, in toata puterea si frumusetea lor. Vine vremea insa cand fiecare isi va arata continutul, esenta, vine vremea cand fiecaruia i se va cere socoteala de propria-i consistenta. Pentru ca omul nu e un pom, ci ceea ce face ca sa dea rod in aceasta expresie dinamica a vietii, dupa cum viata nu e o casa, ci acea putere si truda care a zidit-o si a pastrat-o pentru sensul pentru care i-a fost dat.

...

XXXII

A treia categorie de oameni s-a deslusit deja. Ei sunt cei care au acceptat drumul, calea ingusta, cei care au primit Imparatia si construiesc o viata dupa modelul casei zidite pe stanca. Acestia sunt cei care au primit si acceptat un nou mod de viata care raspunde lumii altfel decat o face lumea. Despre aceasta categorie Evanghelia ne vorbeste putin aici, ea arata mai mult riscurile unei astfel de vieti, cum poate ea degenera. Drumul conteaza, dar acest drum prinde semnificatie prin prisma sfarsitului, a sensului dat. De aceea trebuie avuta mereu in vedere vegherea, nu trebuie confundat drumul cu sensul. Casa e pentru locuire si protectie, dar trebuie sa fie construita in asa fel incat sa implineasca acest sens. Daca in momentele dificile nu rezista, ea isi pierde sensul, dar daca isi duce pana la capat functia, atunci nu si-a pierdut sensul.

Cel care apuca pe drumul credintei trebuie sa stie ca ceea ce zideste trebuie sa ramana pana la capat. Drumul e greu si e plin de riscuri, de greutati si lovituri. Totul trebuie construit insa prin si in perspectiva finalitatii, cu intentia de a ajunge la capat. Avand aceasta perspectiva, se va da instrumentelor si mijloacelor acea semnificatie si importanta care sa le dea integritate in dinamica vietii care urmeaza un sens anume: viata vesnica. Daca se pierde din vedere sensul si finalitatea, atunci mijloacele pot degenera usor. Asa, de exemplu, proorocul poate sa-si piarda spiritul profetic uitand de sensul darului sau, ca apoi sa traiasca intr-o mare iluzie; rugaciunea poate degenera in vorbarie goala, daca nu e puternic ancorata in realitatile traite si se uita ca e o cale spre Dumnezeu; milostenia poate ajunge la o forma de a intretine relatii reciproce bazate pe afinitati si interese comune, daca s-a uitat ca ea este o mana intinsa a Domnului etc.

Nu trebuie uitat sensul, finalitatea, orice s-ar intampla, nu trebuie confundat drumul cu tinta, nu trebuie confundat omul cu un lucru...

...

XXXIII

In primele sapte capitole ale Evangheliei ne-a fost prezentat un tablou al Imparatiei Cerurilor, asa cum s-a asezat ea peste lume. Am intalnit termenii raportului dintre om si Dumnezeu, dintre lumea cazuta si realitatea harului adus de Christos Mantuitorul. Am asistat la o rostire a cuvantului Imparatiei pentru om, pentru lume, spre mantuire.

Ceea ce este interesant de sesizat in toata aceasta parte a Evangheliei este faptul ca Dumnezeu Se apropie de om respectand termenii creatului. Christos nu vine in lume pentru a distruge ceea ce va fi gasit aici, ci pentru a cauta ceea ce e valoros - omul – si a-i oferi o iesire. Christos desparte lucrurile, face ordine in ele, nu le anuleaza, chiar daca acestea ajung sa fie in opozitie. El desparte lumina de intuneric, viata de moarte, binele de rau, pacatul de libertate si neprihanire. Dualismul cu care opereaza Evanghelia nu este unul maniheist (care presupune o vesnica lupta si opozitie intre doua principii – binele si raul) si ca atare ontologic, ci unul iconomic. De la Christos incoace, in mod explicit, istoria devine un taram al luptei, unde miza este omul, iar finalitatea este fie inviere si vesnicie fie damnare. Omului i se descopera un sens in harul lui Christos, viata sa primeste o perspectiva de care poate beneficia sau nu prin libera alegere.

Maniera in care Evanghelia ne prezinta scena istoriei, scena relatiei ei cu Imparatia Cerurilor este, de asemenea, sugestiva. Totul este expresiv si clar, simplu si direct. Se evidentiaza sensibilitatea acestei relatii, riscurile ei, posibilitatile de degenerare.

Incepand cu capitolul opt, cadrul se schimba. Apare in prim-plan lucrarea lui Christos, viata Lui pamanteana presarata de Cuvant, semne si minuni, lucrari. Despre toate acestea vom incepe sa discutam in numerele viitoare.

...

XXXIV

Din capitolul opt, Evanghelia ne prezinta lucrarea lui Christos pe pamant, lucrare aratata in semne si minuni. Minunea este un act, de obicei supranatural, pe care Christos il realizeaza cu un scop anume. Isus n-a facut minuni de dragul minunilor, la comanda omului. Functia minunii, asa cum ne invata Evanghelia, este una provocatoare. Prin minune Christos a avut intentia sa provoace omul, sa-i determine un comportament, un raspuns, o reactie. Este important de observat faptul ca minunea este asezata in relatie cu credinta omului. Tabloul vietii practice a Mantuitorului, asa cum il zugraveste Evanghelia, are in cadrul sau acest raport intre minune si credinta.

Se poate pune foarte bine intrebarea: care a fost rolul minunii in lucrarea Mantuitorului? Mai ales ca minunea a fost si este pentru om un element de senzatie, de atractie, un element care a structurat deseori comunitatea oamenilor in categorii diverse. E posibil ca sensibilitatea acestui act sa determine la nivelul destinatarului direct sau indirect reactii din cele mai diverse, e posibil ca minunea sa-si atinga mai greu scopul, profunzimea acesteia fiind atinsa doar in anumite coordonate.

E foarte clar faptul ca Dumnezeu n-a facut minuni de dragul spectacolului, mai ales ca lumea semita era obisnuita cu fenomenul religios in care era prezent supranaturalul. Minunea nu este un scop in sine in lucrarea lui Christos. Ea are un caracter de semn, adica are o functie bine delimitata. De obicei, minunea are functia de a atrage atentia si de a trimite la ceva anume. Ceea ce este cel mai important nu este minunea in sine, ci ceea ce urmeaza. In acest sens, Evanghelia deja ne obisnueste cu un soi de asteptare dupa fiecare minune. Pentru ca urmeaza esentialul, care in cuvintele Scripturii este redat sub forma unui mesaj sau eveniment (marturie, descoperire, pocainta, intoarcere, conflict, dezbatere etc.).

...

XXXV

Minunea are functia de a trezi, de a sensibiliza, de a ascuti simturile, de a zdruncina anumite radacini. Omul cazut zace in ignoranta, in intuneric, iar in fata Creatorului, in fata lui Christos nu vede nimic, nu stie sa-si recunoasca Facatorul. Iar Facatorul face un semn, face un gest, un lucru prin care sa-i atinga vreo coarda sensibila acestui ignorant, pentru a-i destepta vreun gand, vreo intrebare, vreo amintire. Minunea este aceea care zdruncina fiinta omului, produce tulburare, scandalizeaza, scormoneste ceva in interiorul fiintei. Rezultatul este ca, in urma unei minuni, spre Christos s-au ridicat multe priviri intrebatoare, multe nelinisti sufletesti au fost exprimate prin tot felul de gesturi, destule bucurii au fost aratate in gesturi de smerenie si recunostinta. Si totusi omul cauta minunea, desi nu poate intui ceea ce poate sa-i aduca, cu toate ca o anumita asteptare exista. Sa fie aceasta afinitate spre minune o reminiscenta a omului fata de ceea ce el a pierdut prin pacat? Sa fie doar o amagire in alergarea omului dupa acel ceva care sa-i sature sufletul? E un intreg mister si o deosebita sensibilitate in jurul minunii. Si totusi Dumnezeu opereaza cu ea, o foloseste in lucrarile Sale.

Ramane acum intrebarea: care este rolul minunii asupra credintei? Credinta vine in urma minunii? Este minunea un argument in favoarea credintei, dovada, proba care sa confirme credinta omului? Te poate face minunea sa crezi? Se poate numi credinta gestul unui om in urma unei minuni la care a fost parte? Iata cateva intrebari legitime la care ne cheama citirea Evangheliei.

...

XXXVI

Vom raspunde raspicat la intrebarea precedenta: minunea nu poate fi o proba a credintei. Credinta nu se bazeaza pe probe, desi am fi tentati sa spunem ca e asa. Am putea spune, si Evanghelia o demonstreaza suficient, ca minunea doar mijloceste credinta omului spre obiectul credintei care este Christos. Minunea il poate face atent pe om, il poate scandaliza, dar nu il face sa creada. Pentru ca a crede este mai mult decat o adeziune circumstantiala creata de un fenomen spectaculos, supranatural. Evanghelia ne obisnueste cu un model de gandire specific. Vom observa, din exemplele care vor urma, ca minunile au fost precedate de credinta unor oameni si nu invers. Datorita credintei unor oameni Isus face minuni. Iar acest motiv va apare emblematic si sugestiv mai tarziu sub sintagma: “daca ai avea credinta cat un graunte de mustar, ai zice muntelui sa se mute in mare, si s-ar intampla asa”.

In om credinta se naste in mod diferit, in functie de personalitatea fiecaruia. E un proces care poate dura mai mult sau mai putin si care este declansat in forme foarte diferite. De obicei, credinta este declansata si se naste in om (sau se arata) in situatii limita. Pentru cei care cred, minunea nu este decat un lucru care din asteptare si dorinta se transforma in implinire, pe cand pentru unul care nu crede este motiv de tulburare, chiar de dezechilibrare deseori. Este interesant de observat efectele minunii la cele doua categorii de oameni. Unora Isus le spune “faca-ti-se dupa credinta ta”, iar minunea este o intalnire cu Christos in spatiul asteptarilor si nadejdilor implinite. Altora li se raspunde sententios printr-un “vai de voi”, acolo unde cerbicia si indaratnicia omului necredincios refuza intalnirea cu Dumnezeu. Mai sunt si din aceia care asista oarecum detasati, dar in fiinta lor se produce totusi nelinistea, intrebarea. Pentru multi Christos face un semn pentru a le raspunde paradigmatic unor imagini si asteptari. Insa minunea nu naste credinta. Minunea doar ajuta la depasirea unui prag sau poate fi ea insasi un prag in calea credintei.

...

XXXVII

Vorbeam despre faptul ca in relatia minune - credinta Evanghelia ne obisnuieste cu un anume mod de a gandi. De obicei, minunile apar in urma credintei unor oameni, la intalnirea cu Christos. Iata cateva exemple ale Evangheliei.

Un lepros vine la Isus pentru a fi vindecat. Cu siguranta, maniera in care se intampla lucrurile ne face sa credem ca acest om vine la Christos cu credinta. Poate este unul care, de departe, a ascultat cuvintele Domnului si ceva in el s-a miscat, a dat nastere credintei. Ceea ce este important de sesizat la acest om este o incredere deosebita. Nu numai ca nu avea ce pierde, dar ceva anume din fiinta lui s-a legat puternic de Christos, l-a apropiat atat de mult de Isus, incat a inceput sa simta, sa "vada". Omul era convins ca Isus e in stare sa il vindece. Increderea aceasta poate fi calificata ca o dimensiune a credintei care te aduce in intimitatea Celui in Care crezi. Ea dezvolta simturi speciale care pot duce la afirmatii de genul celor facute de lepros: "Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti". De unde aceasta putere de convingere, de unde aceasta indrazneala, de unde aceasta stiinta (cunostinta)? Increderea este poarta deschisa spre posibilitatea oferita de celalalt, este curajul de a lasa lucrurile in seama lui, stiind ca e in stare sa faca ceea ce se cere. Increderea dozeaza fiinta omului cu capacitatea de a vedea in celalalt o valoare, o valoare imposibil de estimat, un reper al fiintei prin care pot sti cine sunt si de ce sunt in stare.

...

XXXVIII

Exemplul cu leprosul mai pune in evidenta si un alt lucru, este un eveniment care slujeste drept pilda pentru om in general. Acest om, a carui carne putrezea pe oase si care era izolat de societate, traia o conditie la limita (nu numai un lepros traieste la limita - omul cazut in pacat traieste la limita, dar nu isi da seama usor; lepra a fost pentru acest om o conditie ca sa-si vada limita). Viata nu ii mai oferea nimic, aproape se poate spune ca nu mai avea viata, pentru ca un lepros isi doreste mai bine moartea. Acest om era privat de ceea ce era mai profund si mai esential pentru o fiinta omeneasca: relatia cu celalalt, gustul vietii. E insuportabil, e de nedescris, acest lucru inseamna moarte. Nu este deloc fortat (chiar Evanghelia ne trimite la o astfel de imagine) sa spunem ca viata omului in pacat este similara conditiei leprosului. Numai ca omul nu baga de seama, poate nici daca ar avea lepra aceea fizica. Si totusi, acest om, in situatia sa limita, poate intr-o asteptare transformata in disperare, primeste o provocare. Atent cum era, se leaga de o provocare simpla, banala, rostita de un om care nu dadea semne ca ar avea cheia tuturor problemelor. Credinta este un "ceva" care se naste in fiinta omului printr-o provocare care vine din afara. Acest "ceva", aceasta noutate nascuta in om are o referinta in ceva, in cineva spre care fiinta lui tanjeste pentru a realiza o intalnire. Fiinta se trezeste, ceva s-a cuibarit in ea si ii deschide ochii, ii face semn, ii arata o tinta. Si e interesant de observat ca provocarea vine prin cuvantul unui om. Cuvantul rostit atinge fiinta omului…

...

XXXIX

Nu e usor de intuit cum s-a dezvoltat acel continut launtric in fiinta leprosului (cineva va zice ca e usor pentru un lepros, doar suferinta i-a dezvoltat o sensibilitate deosebita, astfel incat el era gata sa se agate de orice, sa "creada" in orice - greu de zis). Daca acceptam credinta ca pe un "ceva" care s-a nascut in fiinta omului, si care reclama o intalnire, atunci trebuie sa vorbim si despre asteptarea din sufletul omului, despre pregatirea fiintei pentru aceasta intalnire. Ar fi naiv sa gandim ca intalnirea leprosului cu Christos se consuma doar in jurul minunii, a vindecarii. Maniera in care pune problema leprosul este edificatoare (daca vrei, poti sa ma curatesti). Este clar ca el isi dorea vindecarea, insa inima lui era pregatita si pentru o intalnire de alt gen. Isus era omul la care el avea curajul sa mearga fara sa fie respins, fara sa auda un "pleaca leprosule, ca sa nu ma contaminezi si pe mine". Este esential acest lucru. Minunea cade pe locul doi, sau, dupa realizarea ei, devine o certificare a unui gen de relatie care s-a realizat deja. Aici este si increderea. Omul acesta vede in Isus, in Cel care vorbea oamenilor despre lucruri atat de minunate, pe cineva care intr-adevar era dispus si avea chiar puterea sa faca ceea ce spunea. De aceea a indraznit. Un continut obiectiv (al credintei) s-a intrupat in fiinta lui si, de departe, cand increderea a incoltit puternic, se apropie pentru a sta in fata lui Christos. Iar minunea face parte din decorul acestei intalniri.

...

XL

Am inceput prezentarea unor exemple de oameni care se intalnesc cu Christos in spatiul credintei. Am vorbit despre leprosul care recunoaste in Isus pe Acela Care are puterea de vindecare si in continuare intalnim un alt om care recunoaste autoritatea divina a lui Christos.

Este vorba despre sutasul roman care Il roaga pe Isus pentru sluga sa care era bolnava. Sutasul este un om care a atras din partea Domnului o mare mirare si o exclamatie deosebita in ceea ce priveste credinta sa. Se poate vedea din acest exemplu ca sutasul era om de seama, un om cu sensibilitate, cu preocupare sufleteasca cultivata prin aplecarea fiintei spre tainele vietii. Era un om care nu traia aiurea, fara sa fie atent la ceea ce se intampla; viata ii era traita cu greutate, cu intensitate. Aceasta traire l-a luminat si i-a deschis fiinta spre lucruri profunde ale vietii. Sutasul a inteles un lucru mare in ce priveste desfasurarea vietii pe pamant si chiar in cele ceresti: ordinea si autoritatea guverneaza pe cele ale firii; a inteles ca cele doua dimensiuni in practica vietii se sprijina pe incredere si responsabilitate.

Romanul era un om pus sub stapanire, traia intr-o relatie de autoritate. El avea oameni carora le-a oferit incredere si responsabilitate, oameni care-i dadeau ascultare, dupa cum si lui i se oferise incredere si responsabilitate de la cineva mai mare.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

XLI

Sutasul roman a intuit ca desfasurarea unei vieti normale si cu rezultate trebuia sa se bazeze pe relatii de incredere, pe relatii de autoritate. El are o experienta a vietii care il conduce la intalnirea cu Christos intr-un mod natural, pe un cadru al unei vieti cu continut. Intalnirea cu Isus nu se desfasoara pe un vacuum, pe un teren gol. Doar prilejul lipsea, un ceva care sa-l faca sa ridice putin capul din lucrurile sale.

Sutasul se mai dovedeste a fi un om sensibil fata de om, oricare ar fi statutul sau. Avea un rob care era bolnav si ii pasa de acest rob, in ciuda faptului ca la acea vreme un rob nu valora mare lucru. Aceasta traire a sutasului, aceasta sensibilitate a lui se loveste acum, pe de o parte, de problema slugii sale pe care nu o poate rezolva prin puterea si relatiile lui, iar pe de alta parte, de persoana lui Christos.

La un moment dat, credinta se naste in sutas, om cu un teren al fiintei fertil pentru o astfel de nastere. Toata zestrea de care dispunea sutasul, precum si intuitia deosebita a vietii sale se concentreaza acum intr-un punct limita: o problema care nu poate fi depasita. Cu tot ceea ce are, omul vine in fata lui Christos framantat nu pentru sine, ci pentru aproapele sau. Acest om se adreseaza Domnului in termenii corecti si adanci pe care el i-a sesizat si i-a trait, nu fara efort, in viata lui de pana atunci. Problema lui ii este acum prilej de credinta, iar el vine in fata Domnului zicand sau gandind cam asa: "Doamne, in cele in care am putere si responsabilitate, lucrurile functioneaza bine, pentru ca am autoritatea necesara sa se intample asa. Acum ma aflu in fata unei situatii care ma depaseste, dar Tu ai aici puterea si autoritatea sa faci ca lucrurile sa mearga bine."

Credinta i-a fost acestui om punte spre o realitate care ii era inaccesibila. Aceasta punte are un capat care se sprijina pe realitatea, acolo unde el si-a implinit vocatia cum trebuie. Credinta ii da acces sutasului spre o realitate pe care nu o putea atinge si astfel are loc minunea.

...

XLII

Cele doua minuni prezentate in Evanghelie pana aici (cu leprosul si sutasul) sunt doua exemple in care ni se arata cum Christos face minuni pe baza credintei celor care vin la El. Nu ni se spune care a fost influenta minunilor asupra celorlalti, ci doar faptul ca credinta celor doi oameni le-a dat acces la aceste lucruri supranaturale si care au creat o relatie speciala intre ei si Dumnezeu. Aici am intalnit credinta si minunea intr-un raport in care credinta primeaza minunii. Minunea nu mai este surpriza, ci un lucru asteptat, normal pentru cei care au credinta. Minunea este aici un semn al credintei; savarsirea minunii este semnul ca cei doi au crezut in Christos.

Urmeaza in Evanghelie un alt exemplu in care minunea este un semn, dar cu o semnificatie mai profunda si pe care Evanghelia o comenteaza.

Isus face cateva minuni (vindecari) din proprie initiativa. El o vindeca pe soacra lui Petru si apoi pe multi bolnavi din Capernaum. De asemenea, El scoate draci din cei ce I-au fost adusi pentru eliberare. Aici Evanghelia comenteaza ca ceea ce se intampla acolo era spre implinirea cuvintelor profetului, care afirmau ca Christos a venit sa poarte neputintele si bolile noastre. In aceasta situatie, raportul minune-credinta are alte coordonate.

...

XLIII

Am aratat faptul ca Isus face cateva minuni care construiesc si implinesc un cadru profetic. A venit Acela despre care au scris profetii din vechime, Acela care are puterea sa ridice neputinta omului, boala, pacatul.

Aceste minuni nu arata faptul ca Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau ca sa vindece bolile oamenilor. Ele au caracter de semn, arata spre ceea ce a venit cu adevarat sa faca Isus. Christos n-a venit sa faca minuni, de care nu pot beneficia decat foarte putini. El a venit sa faca ceva pentru intreaga omenire: sa ia asupra Sa toata neputinta umana, pacatul ei. Semnele facute de Isus sunt un mesaj pentru om, ele ascund o semnificatie care trimite la mantuirea omului. Local, in evenimentul istoric, omul poate beneficia de lucrarea lui Christos doar prin credinta, prin actul liber al acceptarii ofertei divine. Prin semnele facute, Isus provoaca pe cei care I-au fost contemporani, ii confrunta cu realitatea lui Dumnezeu, ii scoate dintr-un soi de adormire.

Omul, supus pacatului, robiei lumii, are simturile spirituale tocite si nu poate vedea pe Dumnezeu, pe Christos venit in lume.

Asadar, minunea are rolul de a trezi, de a atentiona si de a pune intrebari cu privire la persoana lui Isus. Ceea ce urmeaza sta in masura omului, sa creada sau nu. Insa trebuie lamurit faptul ca Dumnezeu nu forteaza alegerea omului prin gesturi sau acte exceptionale, prin minuni. Se poate observa faptul ca minunile de cele mai multe ori tulbura, destabilizeaza, produc panica. Necredinciosul in fata minunii este lovit in normalitatea vietii cotidiene, iar pentru cel credincios este prilej de bucurie si speranta, de ascutire a simturilor. Chiar si pentru cel credincios, minunea nu este comoda, pentru ca afecteaza raporturile cu lumea.

...

XLIV

In pasajele Evangheliei se vede ca minunea a starnit, a sensibilizat, a produs reactii. Multi oameni au pornit dupa Christos, insa esentialul abia urmeaza. O parte din ei au ajuns sa creada, insa foarte multi au ramas prada mrejelor adevarului lumii.

Christos insusi afirma ca in aceasta etapa a lucrarii Lui putini vor intelege, putini vor crede. Ceea ce e esential se realizeaza: Christos isi face lucrarea, omul este mantuit, iar din aceasta mantuire deja incep sa se impartaseasca unii.

Mesajul lui Christos nu poate fi receptat de oameni, e scandalos, depaseste intelegerea potrivit logicii lumii. Totul este radical, paradoxal, taios, dur. Cum sa reactionezi la un raspun de genul: "lasa mortii sa-si ingroape mortii si tu vino dupa Mine"? In adevarul lumii, in lumina lumii, Christos este un om ciudat, un extremist, cel mult Unul care dispune de puteri magice.

...

XLV

Totusi, esential e ca Imparatia lui Dumnezeu a venit pe pamant. Semnele ei se vad, iar omul se mira, se scandalizeaza. De fapt, Christos asta si vrea. Chiar si ucenicii, care asista numai ei la o minune, pe mare. Cand Isus potoleste furtuna, ucenicii se mira, se intreaba: "ce fel de om este acesta, om de care asculta furtuna si marea"? Iata o intrebare foarte serioasa: Ce fel de om este acesta? Ce sa intelegi de la un astfel de om care poseda atribute divine, un om simplu de care asculta duhurile, natura si stihiile ei, legile ei? Ce fel de om este Isus? Aceasta este o intrebare capitala care i se pune omului.

In tinutul Gadar, dupa ce Isus alunga duhurile necurate dintr-un om posedat, se produce iarasi tulburare. Pe fondul ei insa, sta o afirmatie foarte tare: Isus este numit de duhuri Fiul lui Dumnezeu. Acesta este omul. Este Omul care traseaza o linie de demarcatie in sanul omenirii intre doua categorii de oameni: cei care accepta, in ciuda scandalului, deci cei care ajung sa creada in El si cei care se poticnesc, cei care se simt amenintati in fiinta si modul lor de viata intunecat.

Asadar minunea, viata lui Christos in sine, care este o minune, un semn, este provocatoare pentru om. Omul, mai devreme sau mai tarziu, este confruntat cu acest Om deosebit, confruntare care va lasa o urma.

Raportul minune-credinta va continua in capitolul noua.

...

XLVI

In limbajul nostru curent se spune ca la polul opus credintei sade indoiala. Vrem sa aratam ca, potrivit Evangheliei, la polul opus credintei nu sta indoiala, ci poticnirea. Indoiala este de acceptat, este starea omului cuprins in legaturile lumii, dar trezit de lucrarile si cuvintele lui Dumnezeu. Cel care se indoieste se poate afla pe un drum bun, mai are sanse. Nu tot asa este cu cel ce se poticneste.

Indoiala corespunde sufletului trezit din adormire si care este pus sa aleaga, sa ia o decizie in fata unei provocari. Indoiala corespunde unei stari de framantare interioara, cand sufletul este aproape sfartecat, amenintat de frica si ingrijorare, cand nu mai poate fi amanata o decizie. Indoiala cere oarecare certitudine, siguranta, ea vrea sa fie saturata cu oarece informatie, garantie, convingere. Cel care se indoieste este deschis sa primeasca, framantarea il tine atent, e posibila schimbarea. Nu tot asa e cu cel care se poticneste. Acesta nu e deschis, nu accepta altceva decat stie, altceva din exterior care atenteaza cumva la sistemul propriu. Cel ce se poticneste este "carturarul", "invatatul", "rigoristul", cel tare la cerbice care duce o viata bine delimitata de legi, reguli, canoane.

Poticnirea este alternativa credintei, este pozitia pe care o adopta cel scandalizat de obiectul credintei.

...

XLVII

Sa analizam un prim exemplu oferit de Evanghelie in ceea ce priveste poticnirea si credinta.

Isus se afla in fata unui slabanog. Poate contrar asteptarilor deja create, Isus nu vindeca pe acel slabanog, ci-i zice: “Pacatele iti sunt iertate”. Poate minunile n-au scandalizat atat de tare pe carturarii Legii, insa e momentul cand Christos arata ca minunea e un semn. El n-a venit sa faca minuni, ci sa despovareze lumea de o povara mult mai grea, mult mai sensibila: pacatul. Christos a venit sa ridice pacatul lumii. Cand un om ii zice altuia: “pacatele iti sunt iertate” scandalul e gata. Deja s-a depasit limita, deja ceva nu mai e in regula pentru mintea umana. Sa spunem, cu minunile mai merge, dar cu iertarea pacatelor e prea de tot. Aici ne apropiem de ceea ce ar cere credinta. In mod logic, normal, pentru un om religios chiar, sa auzi din gura unui om ceva ce nu tine de competenta si posibilitatea lui e un lucru de neacceptat, e blasfemie. S-a creat aici un moment de tensiune maxima. Omul este lovit parca in moalele capului de cuvantul lui Christos, iar minunile sunt semne. Inima omului e incercata napraznic. Nu poti accepta usor, mai ales ca depaseste ceea ce poti intelege, si, in plus, ceea ce e strigator e ca un om isi ia atributiile lui Dumnezeu, se da drept Dumnezeu. Tensiunea e maxima, mintea nu cedeaza, inima e prea tare si astfel omul se poticneste. Ii sunt drept garant si ajutor legile, cunostintele, sistemul. Totul este dat deoparte, totul se contrazice. E prea de tot, cum sa accepti ca un om, un nimeni de altfel, sa faca si sa spuna asa ceva. Mai bune sunt garantiile noastre, mai solide ne sunt pozitiile pe care stam.

Dar totusi ceva se intampla, nepasator nu poti sta, ceva este. Asa omul e incercat, lupta se da in mod aprig. Nu poti sfarsi decat in credinta sau in alternativa ei, poticnirea. Credinta accepta cele spuse sau vazute in ciuda aparentelor, in ciuda limitelor, in ciuda nevoii de probe sau siguranta. E un risc acceptat, e un salt asumat, ca o solutie unica pentru a iesi din hatisul contradictiilor si neintelegerilor. E un gest la limita al fiintei ce se loveste de realitatea in care zace si de o alta care i se ofera, dar care nu seamana deloc cu ceea ce el si-ar fi inchipuit. De cealalta parte e poticnirea, fiinta nu poate suferi desprinderea, nu risca, nu vrea sa rupa legaturile. Totul e prea tare, riscul e prea mare, evidentele sunt impotriva. Sistemul vechi a functionat si functioneaza. Nu poti accepta ceva care iti taie legaturile vechi, nu poti accepta ceva cand mintea si tot ceea ce posezi sunt duse la limita in tacere, lasand sa vorbeasca altceva

...

XLVIII

In cazul slabanogului credinta avea sa aiba o cale indirecta. Acest om bolnav, impacat cu soarta sa, nu cere de la Christos vindecare. Slabanogul era povara unora care ingrijeau de el. Acestia l-au adus la Christos intr-un gest de disperare poate, voiau si ei sa scape de acest greu ce-i apasa. Au indraznit dincolo de limitele normalului. Normalul, acea viata plina de greu i-a impins, mai degraba spre aceasta actiune care a nascut credinta. Christos era speranta acestor oameni care duceau o povara grea. Iar Christos le raspunde indirect. Le arata intai acestor oameni care este adevarata povara: pacatul. Aici Christos afirma clar lucrul pentru care a venit in lume: sa ierte pacatele.

Tot indirect functioneaza credinta acestor oameni spre invatatii Legii. Credinta e provocatoare. Invatatii Legii n-au inteles deloc nici credinta celor ce-l duceau pe slabanog Si nici ceea ce Christos a facut. Poticnirea carturarilor este expresia fiintei lor inaintea lui Dumnezeu, fiinta care nu vrea sa iasa din sine, din gaoacea calduta facuta pentru a-si duce viata mai usor.

Totusi, pentru omul inchis, intunecat, prins in legaturile lumii, Christos ofera si semne pentru trezire. Asa se intampla cu acei carturari, Christos le da un semn ca sa arate ca El are puterea sa ierte pacatele. Insa semnul nu a putut decat sa trezeasca anumite simturi, nu si credinta.

In fond, oamenii care au asistat la toata aceasta intamplare exclama si sunt cuprinsi de teama, adica sunt treziti, dar nu fac un pas mai departe. Ei nu vad decat un om care are o puterea mai mare primita de la Dumnezeu, fara sa vada in Isus pe Cel trimis sa mantuiasca lumea.

...

XLIX

Exemplul cu slabanogul n-a ajuns pentru invatatii Legii. Christos, dupa ce cheama un vames sa-L urmeze, sta la masa cu vamesii si cu pacatosii. Aceasta partasie si impartasire extravaganta atrage atentia si este aspru judecata. Din nou poticnirea, din nou reactia mintilor care nu pot accepta decat un fel de lucruri. Normalul pentru acesti oameni religiosi era departarea de lume, de rau, de pacat. Aceasta duce imediat si la indepartarea de pacatosi, de cei care fac raul. Lumea se imparte acum in doua: cei drepti, implinitorii Legii si ceilalti, pacatosii cu care nu trebuie sa ai nici o legatura. Acest mod de gandire dualist care vede lumea supusa celor doua principii, ale binelui si raului trebuie depasit. Christos vine cu ceva care pentru cei drepti este socant, insa din perspectiva lui Dumnezeu e o normalitate. Dialogul deschis de Dumnezeu cu lumea are in vedere pe pacatos, pe "cel bolnav". Raul, pacatul poate fi abolit de Fiul lui Dumnezeu. O bariera dintre oameni este data deoparte. Christos face o punte spre acesti oameni lasati in voia soartei lor, in voia pacatului. Dumnezeu provoaca lumea prin Fiul Sau. Pacatosul primeste o provocare care zguduie fiinta, care zdruncina legaturile cu pacatul. Asa se intampla cu vamesul Matei. Apropierea de Dumnezeu strapunge intunericul, dezleaga legaturile, elibereaza. Provocarea lui Dumnezeu cere raspunsul omului. Unii au raspuns bine, acceptand oferta lui Dumnezeu, altii s-au indoit, fiind marcati de aceasta intalnire, altii s-au poticnit, ramanand reci, tari pe pozitia lor bine consolidata.

...

L

Cei ce s-au poticnit au vazut poate prea acut diferenta dintre ei si ceilalti.
Ei erau neprihanitii, cei ce n-au nevoie de iertare, de pocainta, cei ce n-au nevoie de Dumnezeu. Aceasta centrare pe sine, aceasta imagine falsa, atotsatisfacatoare a inchis fiinta la provocarea lui Dumnezeu. In propria-i ingustime, omul satisfacut de propria pozitie, viata, conduita, ramane surd si orb cu privire la ceea ce cu adevarat se intampla. Poticnirea apare atunci cand ceva se intampla in afara acestui sistem bine pus la punct, atunci cand cineva provoaca aceasta viata bine lamurita in limitele ei, intelegerea trasata dintr-o generatie in alta. Poticnirea este pozitia omului ce nu accepta altceva decat propria-i comoditate sau propriul echilibru, ea nu accepta riscul, necunoscutul, destabilizarea, iesirea in afara. Poticnirea vine atunci cand acest om centrat pe propria valoare este provocat sa vada o alta valoare, cand este pus sa cedeze, sa accepte, sa renunte, sa se schimbe. A face asa ceva inseamna a crea o ruptura, sfasiere, fapt care este greu suportabil.

Frumusetea acestei perspective, desi dura, se vede in faptul ca Dumnezeu face un lucru remarcabil pentru om. Totul se plaseaza in limitele omului, totul devine suportabil pentru om, caci se desfasoara in termenii lui. Dumnezeu ne accepta libertatea si fiinta, El doar provoaca si asteapta un raspuns. Omul de multe ori I-a luat-o inainte. A creat sisteme, imagini, legi care sa ofere o anumita raportare la Dumnezeu. Si iata conflictul. Dumnezeu vine la om si omul nu vrea sa raspunda decat asa cum stie el, decat asa cum ii convine lui.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

LI

Evanghelia ne da un alt exemplu. In vremea aceea se practica facerea de ucenici. Marii invatati, proorocii adunau in jurul lor ucenici. Asa a fost si cu Isus, asa a fost si cu Ioan Botezatorul. Ioan a iesit si el in evidenta, a fost extravagant pentru sistemul evreu creat pana atunci, insa Isus e prea de tot, El scandalizeaza prea mult.

Ucenicii lui Isus erau altfel, nu respectau regulile uceniciei, regulile sistemului iudaic. Asa ca ucenicii lui Ioan se mira, nu inteleg ce se intampla, vin si intreaba. Raspunsul lui Christos e plin de talc, plin de semnificatie. Suntem introdusi in dimensiunea tainica si noua a dialogului omului cu Dumnezeu. Imparatia lui Dumnezeu a venit pe pamant. Dumnezeu S-a apropiat de om intr-o intalnire esentiala: fiinta divina si cea umana se unesc in persoana lui Christos. Omul asista la aceasta intalnire, evenimentul este de o profunzime rara. Viata lui Christos pe pamant este tabloul cel mai de seama la care putea asista lumea, este ceea ce au vrut atatia oameni din vechime sa vada si n-au vazut. Cei ce au harul sa fie partasi la acest eveniment sunt cativa pescari evrei si un vames. Ei au parte sa traiasca istoric cel mai mare eveniment al istoriei omenirii, ei sunt cei ce au harul sa fie partasi la privelistea aceea minunata: Dumnezeu pe pamant in chip de om; Dumnezeu si omul pe pamant in aceeasi persoana.

Sigur, nici ucenicii n-au inteles asta, nici ceilalti. Ei traiau totul printr-o acceptare dezinteresata a unei vieti noi ce devenea interesanta. Aceasta deschidere ii va introduce in lumea credintei, care arata altfel decat viata religioasa la care participau de obicei alti ucenici.

...

LII

Ucenicii lui Christos sunt introdusi intr-o viata noua, intr-o lume noua. Asta nu inseamna iesirea cu totul din lume. Mai intai este vorba de o iesire din lume, de o dezlegare, de o dezradacinare ca apoi sa continue o viata in aceasta lume, dar in alte coordonate.

Innoirea nu se poate face intr-o matrice veche, intr-o structura invechita si care nu mai poate fi de folos. Asta nu inseamna ca un sistem religios nu e bun sau ca nu trebuie sa postesti, sa ai sarbatori etc. Christos spune ca intai omul trebuie sa suporte o transfigurare, trebuie sa se aseze intr-o ordine noua, intr-o structura fiintiala noua si apoi celelalte vor fi facute din aceasta perspectiva. Nu poti face lucruri noi, fapte, semne, nu poti trai o viata provocatoare spre viata decat intr-un cadru fiintial nou.

Se vede ca nici postul, nici practica religioasa, nici implinirea tuturor preceptelor nu puteau oferi omului decat o implinire vremelnica. Toate acestea erau facute pentru ca trebuia. Isus arata insa ca primeaza altceva, celelalte venind mai pe urma. Era semnificativ pentru ucenici ca Christos era cu ei, ca ei erau in jurul lui Christos, asta era esential. Aici se poticneau multi. Christos centra lucrurile pe Sine. Era esential sa fii cu El, sa-L accepti, sa crezi in El.

...

LIII

Desi multi invatati si ucenici s-au scandalizat in raport cu ceea ce facea sau spunea Isus, iata un exemplu de om, fruntas al sinagogii care apeleaza la Christos intr-o situatie limita. Fiica lui murise, insa a venit la Isus cu credinta ca El poate sa o invie. Ce credinta?! Oare cum o fi aratat acest om? Cum s-o fi nascut credinta in el? A ajuns sa se inchine inaintea lui Isus, el fruntasul sinagogii, unul caruia i se facea plecaciuni. Cu siguranta ca moartea fiicei sale l-a adus intr-un punct de maxima tensiune. Ar fi facut orice pentru aceasta fiica, insa acum era neputincios. Posibil sa fi auzit de Isus, de minunile Lui. Iata ca omul, neavand nimic de pierdut, apeleaza la Christos, intr-un ultim gest, cu o ultima speranta. Acest om venea la Christos cu incredere, adresandu-i-Se ferm, stiind ca punerea mainilor Lui poate invinge moartea.

In perspectiva lui Christos moartea fetei, moartea unui om credincios este o adormire: "Nu plangeti, fetita n-a murit, ci doarme".

Imparatia cerurilor a coborat la om, iar credinta face pe om sa priceapa moartea ca pe o adormire. Aceasta imagine corespunde eschatonului.

Perspectiva eschatologica este una din cele mai insemnate, mai puternice pentru viata Bisericii, pentru viata omului cu Dumnezeu. In aceasta optica lucrurile lumii capata semnificatii noi. Desi fruntasul sinagogii cere viata inapoi pentru aici, Christos raspunde cu un semn al invierii si al biruintei mortii. Moartea este aratata ca fiind invinsa: ea este o adormire pentru cei ce cred, iar invierea este sensul final al tuturor.

In aceasta intamplare ni se arata cum credinta a functionat intr-o forma primara. Omul adus la limita existentei se trezeste si face apel la Dumnezeu pentru un lucru care pentru era important in viata de aici. Insa minunea este un semn care are functia sa conduca omul mai departe.

...

LIV

Ce e interesant in toata intamplarea cu Iair, fruntasul sinagogii, este o intalnire neasteptata de pe drum. Totul este surprinzator. O femeie anonima, bolnava de multa vreme - aici Scriptura, paradoxal, este concreta (de 12 ani) -se apropie de Christos pe neasteptate, vrand sa se atinga de El. Tot surprinzator, de aceasta data pentru femeie, Christos o descopera pe aceasta, incurajand-o sa indrazneasca. Asadar, intalnirea cu Christos si drumul impreuna cu El e plin de surprize. Nu stiu cum o fi reactionat Iair la aceasta intamplare cu femeia, dar cu siguranta a fost o surpriza pentru el. I s-a lungit asteptarea, in drum spre casa, dar i s-a marit increderea in Christos.

Au ramas in urma si femeia si Iair, iar pe drumul lui Christos, surprizele continua. Evanghelia ne obisnuieste aici si cu dimensiunea personala a credintei. Credinta este ceva personal, adica unic pentru fiecare. Este intruparea realitatilor Imparatiei cerurilor in persoana celui ce il urmeaza pe Christos. Nu este pentru toti la fel si nici nu trebuie. Expresia credintei este mereu noua, chiar pentru aceiasi persoana. Iar Christos se apropie de fiecare potrivit cu ceea ce este fiecare. Dialogul se realizeaza prin deschiderea fiecarei persoane. Asa provoaca Christos, asa se naste credinta. Nu e ceva sablonat, care sa respecte pasi sau reguli, ci ceva unic, nou, specific.

Asa este si cu cei doi orbi care se iau dupa Isus. Christos ii întreaba daca ei cred ca El ar putea sa-i vindece. Intrebarea ii provoaca, ii pune in cumpana, ii pune sa reflecteze, sa se verifice.

E posibil ca cei doi orbi sa fi auzit de Christos, de minunile lui si in virtutea acestui fapt sa vina sa ceara si ei vindecare, sa scape de povara lor.

Cand ajung la Christos surpriza, intrebare, neasteptatul. Te trec parca fiorii. Vii cu incredere vii sa capeti ceea ce ceri si deodata esti atins, esti atacat parca, ti se pune la incercare asteptarea. Nu primesti asa usor, gratuit. Fiinta trebuie sa faca un salt spre credinta. Apare un moment de tensiune, de cumpana. Inima zvacneste, pieptul tremura, ti se cere un raspuns: "credeti voi ca pot...?"

Am spus ca ceea ce se intampla e ceva personal, unic, pentru ca e traire, e experienta si intelegere. Exista insa ceva ce e comun tuturor: aceasta apropiere de Dumnezeu, aceasta trecere, saltul, dezradacinarea din lume, surpriza. Asa a fost si cu Iair si cu femeia si cu orbii cei doi, insa in mod diferit, specific cu fiecare.

...

LV

In tot acest drum al lui Isus in care El lasa semnele Sale, semnele Imparatiei cerurilor printre oameni, se ajunge la un punct culminant. Isus vindeca un mut indracit, scoate duhul din cel posedat si ii reda graiul. Acest semn, aceasta minune devine prilej de poticnire pentru farisei. Expresia poticnirii n-a fost doar impotrivirea, ci cel mai cumplit pacat al omului impotriva lui Dumnezeu: hula, hula impotriva Duhului Sfant. Acesti invatati ai legii, fariseii, avand sub ochi minunea nu vor s-o accepte ca fiind facuta cu puterea lui Dumnezeu. Minunea i-a starnit, i-a scandalizat, a fost ceva foarte tare pentru ei, de nesuportat. Insa, impotrivirea, incapatanarea, starea aceea de piatra, de opozitie impotriva lui Isus i-a adus sa afirme ca ceea ce s-a facut, s-a facut cu ajutorul duhului dracilor. Isus nu le da replica acestor oameni, isi vede de drum, ii lasa in propria lor contradictie, poate se vor trezi, desi evidentele erau clare, impotriva lor.

E greu de raspuns la o intrebare care ar cere o argumentare pentru o astfel de atitudine. Sa te impotrivesti, chiar si in ciuda evidentelor, dar sa perseverezi in asta si sa ajungi intr-o mare contradictie care darama propriul edificiu este sinucidere curata. Nu are nici o logica, e fara sens. Asta nu poate fi decat gestul final al pacatului - autoanularea, contradictia care surpa orice forma de existenta si manifestare a raului, a mandriei si autosuficientei creaturii ce vrea sa ia locul lui Dumnezeu.

...

LVI

Christos face semne si minuni pentru a-l atentiona pe om ca Dumnezeu a luat o initiativa in ce priveste starea omului. Toate aceste semne arata intentia lui Dumnezeu si-l provoaca pe om. Christos este infaptuitorul lucrarii lui Dumnezeu. Prin ceea ce face, El arata lumii ca se afla intr-o stare cazuta, legata, de robie. De asemenea, El arata solutia oferita de Dumnezeu. Dialogul omului cu Dumnezeu nu se poate face decat pe o singura cale: credinta. Credinta e raspunsul omului.

Insa am gasit si un alt fel de raspuns, care este poticnirea, neacceptarea, starea de respingere voita, incapatanata. Am mai gasit si pe cei ce se indoiesc, pe cei ce n-au avut indrazneala indeajuns, pe cei mai slabi poate sau care se gasesc marcati de realitatea lucrarii lui Dumnezeu pe pamant si fac eforturi pentru a nu ajunge la o tinta gresita sau care cantaresc prea mult si au personalitati prea puternice...

Isus Christos se adresa lumii, vestea Evanghelia Imparatiei, facand semne si minuni spre oamenii care veneau la El sau prin locurile pe unde trecea. Dupa amploarea lucrarii, in mici sate sau orase, intr-un mic stat evreu robit de romani, totul pare a fi o bagatela, ceva nesemnificativ si fara ecou. Dupa logica lor, fariseii au dreptate, ce perspectiva are acest tamplar facator de minuni?

Insa Christos tinteste altundeva decat gandeste omul. Nu e atat de important locul, timpul sau amploarea. Tinta principala e alta, e un cap care trebuie strivit spre a putea elibera o mare multime. Doar Christos stia, dar El o putea face. Ceea ce El cerea omului era credinta, credinta in El, in lucrarea Lui, in ceea ce va fi. Pe multimea aceea, ca o turma risipita si fara pastor o avea El in vedere, indiferent daca era inteles sau nu.

Dar pentru a merge mai departe Christos isi face ucenici. Ceea ce Dumnezeu are in vedere se va savarsi in Christos odata pentru totdeauna, insa pentru a beneficia toti, trebuie ca sa se vesteasca, trebuie sa se faca semne. Iar asta o va face omul, dupa modelul lui Christos.

...

Semnele cerurilor si semnele vremurilor

Am ocazia sa va scriu tuturor celor care v-ati obisnuit sa dati peste titlul

“Cugetari la Evanghelia dupa Matei”

in momente de sarbatoare, de reflectie, de odihna. Poate va asteptati sa va fac urari, dupa cum e traditia. Am sa va spun doar atat: acest exercitiu al scrisului, precum si al cititului, care nu sunt deloc comode, ne apropie unii de altii si ne duc spre cele ce vor veni cu nadejdea ca nimic nu e in zadar, nici scrisul, nici cititul, nici fapta, nici gandul, nici vorba... Acelasi, Danut Jemna

Cat de misterios si de provocator poate fi cerul pentru om!

Acum doua mii de ani, cativa invatati, astrologi religiosi ai Rasaritului, au vazut un semn pe cer care i-au facut atenti, curiosi, cautatori, un semn care le-a vorbit despre un eveniment de maxima insemnatate. Un mare Imparat S-a nascut pe pamant. Cerul depune marturie pentru asta, iar cei in stare sa desluseasca semnele cerului au inteles semnificatia semnului.

Dumnezeu a vorbit lumii pagane si a aratat spre marele eveniment al istoriei care tocmai s-a realizat. Iar lumea a inteles mesajul. Bucuria magilor a fost extraordinara (ciudat, in opozitie cu tulburarea Ierusalimului si a imparatului sau). Bucuria nu a fost numai a vederii semnului si intelegerii mesajului sau, cat mai ales a vederii Imparatului abia nascut. Iar evenimentul bucuriei, desi se consuma in discretie si smerenie, pare sa prevesteasca bucuria lumii care va avea parte de acest mare Imparat si Mantuitor.

Lumea s-a bucurat, cerul s-a bucurat prin stralucirea acelei stele calauzitoare, insa imparatul acestei lumi s-a tulburat. Nu oricine se uita spre cer se bucura si intelege semnele lui, nu oricine priveste albastrul cerului poate ramane linistit si in bucuria libertatii.

Cerul a coborat pe pamant. Evenimentul este unic si irevocabil. Istoria primeste pecetea cerului, Dumnezeu Se face om, tensiunea este maxima. Ingerii asista evenimentul, totul este miscare, bucurie, expresie. E noapte, e lumina, exista oameni care nu dorm, oameni care primesc revelatia, atat din neamul ales, cat si din lumea Neamurilor.

Dumnezeu a venit printre noi...

...

Treizeci de ani mai tarziu evenimentului cand semnul cerului a atins lumea. Isus printre invatatii evrei scandalizati, tensionati si plini de neliniste. Acesti invatati au venit sa ceara un semn din cer, au venit sa ispiteasca pe Dumnezeu. Iar Isus le-a dat un raspuns pe masura: “Fatarnicilor, fata cerului stiti s-o deosebiti, si semnele vremurilor nu le puteti deosebi?”

Din nou cerul, cu toata provocarea lui.

Interesant este faptul ca Isus le intoarce fata spre istorie, spre vremuri. Nu ca ar fi lipsit de semnificatie faptul de a privi spre cer, dar cerul insusi a coborat in istorie. Timpul, istoria au primit pecetea vesniciei. Omului i s-a dat sa desluseasca vremile, sa inteleaga mersul evenimentelor, sa inteleaga semnele care strabat istoria. Acest efort nu este unul facultativ. Evanghelia ne atentioneaza ca omul este responsabil de actele sale de sub soare si ca istoria curge spre un sens, spre o finalitate. Nimic nu se intampla aiurea, fara sens, fara stirea lui Dumnezeu, fara sa se inscrie in planul Sau. De aceea, mesajul Evangheliei accentueaza cu destula evidenta pe veghere. Se pare ca aceasta actiune transformata in virtute si dar joaca un rol fundamental in viata omului. Vegheati! Vegheati, ca sa nu fiti inselati, ca sa nu fiti in afara planurilor lui Dumnezeu, ca sa nu treaca evenimentele pe langa voi, ca sa fiti defazati fata de ritmul lucrarii Domnului in lume, ca sa nu va treziti veniti prea tarziu, ca sa pricepeti semnele vremilor, ca sa nu fiti tulburati de ceea ce o sa se intample. Vegheati!

Doua mii de ani mai tarziu.

Nici cerul, nici vremile nu mai par a fi provocatoare. Nici cerul, nici vremile nu mai par a aduce semne. Sau noi suntem cei care nu mai sesizeaza aceste semne, noi nu mai avem capacitatea de a le intelege. Privirile ne sunt indreptate spre tarana, spre cele trecatoare, fara relevanta, fara semnificatie. Vor fi semne in cer si pe pamant, vor fi semne peste vremuri, iar oamenii nu vor fi dispusi sa le inteleaga.

Iar istoria se va sfarsi tot cu un semn care se va arata in cer: Semnul Fiului Omului.Vegheati dar, si fiti intelepti...

Niciun comentariu: