Perspective Psihologice - Sabina Dodan







(Sabina Dodan & Eduard Orasanu prezentatorii seratei HAR si SSJ, ianuarie 2000)

Sabina - sufletul SSJ-ului!

"Sunt aproape trei ani de cand am debutat cu poeziile mele, pe care le-am ascuns cat am putut de ochii celorlalti si pe care m-am hotarat sa le scot la iveala prin aceasta revista. Abia aparuse si i-am trimis un mail lui Edi vorbindu-i de o intalnire de tineret din acea saptamana si inconstient am trimis si o poezie care mie imi placea mult dar nu stiam ce reactie va produce, stiu doar ca am primit un telefon de la Edi care m-a intrebat direct daca pot sa mai scriu inca 5-6 poezii "la fel de bune". Stiu si eu? Edi tinea mult atunci la permanenta unei rubrici si am zis fastacita ca da, am cateva poezii si voi incerca sa fie la fel de bune. Din vara aceluiasi an a inceput si rubrica de "Perspective psihologice" care m-a determinat sa fac articole de specialitate dintr-o experienta pe care treptat am acumulat-o in facultate. Ce putea fi mai frumos? Din acel moment am simtit ca fac mai mult pentru mine si viata mea, am simtit ca va incepe o perioada care se va numi SSJ si care-mi va fabrica amintirile din care ma hranesc acum pentru ca echipa SSJ nu s-a intalnit de mult, mult, mult timp...

Amintiri: excursii (Barnova), serate (Cris, Luminita, Vali Pentea la care am fost si prezentatoare, alaturi de Edi), o colaborare de patru numere cu o alta revista crestina, amici printre membrii SSJ-ului, amici pe Internet, sarbatori cu cadouri si surprize, zile de nastere petrecute impreuna, iesiri in Iasi, unde s-au dus toate astea? Dincolo de munca de redactare si informare pentru articole am simtit satisfactia pe care ti-o da un grup de prieteni cu care ti-e dor mereu sa te intalnesti, am simtit dorinta de a ma autodepasi si de a fi buna in ceea ce fac, ca o meserie, ca un hobby, ca un mod de viata. Si cel mai mic feedback din partea unui cititor mi-a intarit aceasta satisfactie, m-a incurajat si m-a facut sa cred in continuare in SSJ.

Pentru mine nu exista revista electronica, articole, mailuri, exista SSJ, un nume personificat care a ajuns pana la urma sa se identifice cu mine. Cei care ne cititi ganditi-va ca de voi depinde mult ca acest nume sa existe in continuare... Din interior revista e libera si fiecaruia ne-a fost lasat dreptul de-a scrie despre ce credem noi mai mult ca putem scrie bine, ganditi-va ca in fiecare articol ati primit si o parte din noi, mai mult nu stiu ce v-am putea dezvalui, eu personal exist si ma identific cu SSJ-ul, le fel cred ca si ceilalti, de aceea revista a fost o perioada atat de personala si poate atat de frumoasa... Ce va fi, ce urmeaza, e greu de zis dar va rog oameni buni nu-mi luati amintirile, fauriti-mi altele ca altfel risc sa ma sting...
" (2002)



(Sabina impreuna cu Ciprian, prietenul - astazi sotul ei - la una din intalnirile SSJ. Ciprian, pe tot parcursul existentei revistei a fost un sprijin puternic si prieten devotat)

Pespective psihologice

(rubrica ce a debutat in SSJ nr. 16)

Titlurile textelor de mai jos:

. Singuratatea
. Timiditatea
. Stresul
. Panica
. Schimbari, Crize, Rupturi
. "A indrazni!"
. Emotiile noastre - Le controlam sau le exprimam?
. Totul este prezent
. Totul este etern
. Minciuna
. Depresia
. Responsabilitatea
. Placerile vietii
. Despre adolescenta
. Despre stima
. Sensul vietii
. Prizonerii vietii
. Sansele vietii
. Incercarile vietii
. Autoaprecierea
. Puterea vointei
. Motivatia
. Adaptarea
. Maturizarea (I)
. Asumarea unei responsabilitati
. Sentimentele
. Afectivitatea
. Exista un timp pentru adevar...
. Exista un timp pentru bunatate
. Exista un timp pentru copilarie
. Exista un timp pentru dragoste
. Exista un timp pentru familie
. Exista un timp pentru fericire
. Exista un timp pentru frumusete
. Exista un timp pentru iertare
. Exista un timp pentru incredere
. De Craciun...
. Asa suntem noi...
. Asa ar trebui sa fim noi...
. Mai mult decat oameni...
. Examene...
. Invidia astazi...
. Egoismul astazi...
. Viata
. Viata interioara
. Cheful de-a nu face nimic
. Adolescent astazi…
. Vreme schimbatoare, oameni schimbatori…
. Schimbarea
. Paste rustic
. “Viata nu e decat un vis neimplinit”
. “File de poveste”
. Maturizarea (II)
. Stresul si relatia de cuplu
. 1 iunie
. Despre viata...
. Nimeni nu-i perfect - e sesiune din nou
. Iunie cu miros de tei…
. Din nou despre file de poveste
. In cautarea timpului pierdut…
. Caldura mare...
. Acolo unde incepe viata, incep visele
. Lacomia
. Bradatel (despre tabara de la Bradatel)


...

(I) Singuratatea

"Omului ii place sa ramana singur cu sine" Pascal

Orice om se poate simti singur in diferite momente ale vietii sale, dar cand acest sentiment devine o stare permanenta, poate fi o piedica in dezvoltarea personalitati individului, se poate asocia cu tristete si chiar depresie. Idividul devine retras, refuza contactul cu ceilalti se simte abandonat si nu face nimic pentru a depasi aceasta stare, din contra, se afunda si mai mult.

Factorii de personalitate influenteaza nivelul relatiilor sociale, dorite si realizate de catre indivizi. Trasaturi precum stima de sine scazuta, anxietatea sociala, timiditatea, creeaza dificultati in mentinerea sau stabilirea relatiilor sociale si asupra sentimentului de singuratate asa cum este el perceput de individ.

Care sunt factorii care infuenteaza aceasta stare? Unul se refera la numarul relatiilor stabilite, iar celalat la natura relatiilor sociale realizate. A fost demonstrata existenta unor corelatii pozitive intre atributele personale ale indivizilor si cauzele dezvoltarii unui astfel de sentiment.
Un individ poate trai sentimentul de singuratate dupa ruperea unei relatii personale, dar el se poate produce si in lipsa unei astfel de rupturi. Omul poate avea reactii diferite la o situatie de dificit relational: fie se resemneaza, fie incearca sa schimbe situatia. Acest lucru depinde de evaluarea cognitiva a semnificatiei si intensitatii deficitelor in relatiile sociale. Evaluarea subiectiva a cadrului social este un factor de legatura intre caracteristicile descriptive ale cadrului si sentimentului de singuratate.

II

"Nu-i singur
cine-i singur,
E singur
cine se simte singur"

FACTORII care pot influenta insingurarea. A fost demonstrat faptul ca insingurarea nu depinde de varsta, ea poate aparea atat la copii cat si la adulti. Sentimentul de tristete si senzatia de a fi abandonat sunt in mare masura caracteristice persoanelor vaduve sau divortate. Deasemenea, profesia influenteaza acest sentiment: persoanele care se dedica excesiv activitatii profesionale pot deveni foarte singure, la fel si in cazul activitatilor de rutina sau casnice. In schimb, sexul nu infuenteaza trairea sentimentului de singuratate, cu toate ca unele rezultate arata ca barbatii s-ar simti mai putin singuri decat femeile poate din cauza ca ei refuza trairea sentimentelor neplacute (indezirahile) din punct de vedere social. Deasemenea, persoanele casatorite relateaza ca sunt mai fericite si se simt mai putin singure decat cele necasatorite. In masura in care legaturile intr-o casatorie asigura si satisfactia pe taramul afectiunii, identitatii si al sentimentului de ocrotire, cuplurile casatorite sunt mai putin expuse, insingurarii decat persoanele singure, necasatorite.

In general, sentimentul de singuratate se asociaza cu sentimente negative, privitoare la problemele aparute in cazul relatiilor sociale.

Sentimentul de singuratate sau de izolare sociala subiectiva a fost deschis ca o situatie "traita de catre o persona in care apare lipsa neplacuta sau inadmisibila a unor relatii sociale".

Astfel, insingurarea este vazuta ca acea maniera in care o persoana isi percepe, isi traieste si isi evalueaza izolarea sociala, lipsa de comunicare cu ceilalti.

III

“Asa e omul sa nu fie singur” Ion Greanga

Dimensiunile sentimetului de singuratate: prima dimensiune se refera la trairile asociate cu absenta unui atasament intim sau cu sentimente de goliciune, de abandon, o alta dimensiune priveste perspectiva timpului, iar a treia este legata de aspectele emotionale. Se poate alcatui astfel o tipologie a personalelor dominate de sentimnetul de singuratate:

° insinguratul fara speranta, foarte multumit de relatia cu ceilalti;
° insinguratul activ social, resemnat, care nu isi percepe situatia ca fiind neaparat neschimbatoare;
° persoana dominata de sentimentul de singuratate sau foarte putin dominata;
° insinguratul fara speranta care a ajuns insa la un anumit grad de resemnare.

Procesele cognitive mediaza intre caracteristicile cadrului social si experienta singuratatii. Singuratatea este considerata mai ales o experienta subiectiva, nefiind astfel legata de factori situationali.

“A fi singur” coreleaza pozitiv cu sentimentul de singuratate. Persoanele cu o stima de sine scazuta se pot simti singure, izolate social, iar persoanele “singure” se invinovatesc pentru insuccesul in stabilirea relatiilor sociale, de aceea tind sa-si intareasca nivelul scazut al stimei de sine. De asemenea, lipsa unor prieteni apropiati este tipica in dezvoltarea sentimentului de singuratate la adolescenti si tineri. Individul care traieste singur va ramane un nestiutor a mijloacelor cu care poate veni in ajutor semenilor si astfel nu isi poate cunoaste propriile lipsuri care au nevoie de indreptare. Supravietuirea cu ceilalti, astfel incat sa poata avea cateva ore de reculegere, poate da individului posibilitatea unor experiente variate si bogate. Depasirea acestei limite nu poate fi decat daunatoare individului...



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Timiditatea (I)

“Nimeni nu poate afla ce-i inchis intr-un suflet trist” Ionel Teodoreanu

Portretul persoanelor timide:

Aparent blande si calme, ele traiesc de fapt intr-o permanenta stare de tulburare, teama, iritare. Multi dintre timizi se declara complexati, excesiv de sovaielnici, permanent analizandu-si partile negative si preocupati peste masura de parerea celorlalti despre ei. Spre exemplu, la o intalnire, in timp ce ceilalti fac cunostinta unii cu altii, timizii isi analizeaza modalitatile de control ale impresiei publice pe care o genereaza. ("Daca stau in cel mai indepartat colt al camerei si pretind ca examinez tabloul de pe perete, toti vor crede ca sunt interesat de arta si nu va fi nevoie sa vorbesc cu nimeni.") De obicei rasfoiesc carti, examineaza fel de fel de obiecte, stau in coltul cel mai retras al camerei si se retrag primii.

In tot acest timp, inima bate mai puternic, pulsul creste, stomacul este incordat - semnale psihologice ale suferintei si nefericirii.

Consecintele nefaste ale timiditatii produc o serie de probleme sociale: dificultati de a face cunostinta cu oamenii si de a incheia prietenii, ceea ce ii condamna pe timizi la singuratate si depresie. Apar deasemenea si probleme gognitive: incapacitatea de a gandi in prezenta altora, tinzand sa se blocheze in conversatii; din aceasta ei pot parea dezinteresati sau nepoliticosi.

Excesiv de egocentrici, ei sunt continuu preocupati de fiecare aspect al infatisarii si comportamentului lor. Traiesc permanent sub presiunea a doua temeri: de a nu fi vazuti de ceilalti si teama de a fi vazuti dar considerati nesemnificativi.

In general, timiditatea este ascunsa. Doar o mica proportie dintre timizi apar in mod evident ca fiind astfel, cu toate ca toti sufera din aceasta cauza.

Unii oameni se nasc cu inclinatia temperamentului spre timiditate, dar foarte mult se datoreaza educatiei in familie sau se dobandeste in urma experientei de viata.

Timiditatea are consecinte importante pentru oamenii de toate varstele si are o anumita valoare pentru supravietuire.

II

"... viata insasi este intotdeauna daruita clipei, niciodata previzibila" (Hesse)

Manifestarea timiditatii: unii oameni au un comportament timid evident pentru orice privitor, altii pot face ca timiditatea si suferinta sa fie nesesizabile pentru ceilalti. Primii pot fi caracterizati ca fiind persoane stanjenite, ei folosesc orice scuza pentru a evita evenimentele sociale. Daca se afla in mijlocul unei conversatii, nu reusesc sa aiba contacte vizuale cu ceilalti, sa rasunda fara sa se balbaie, sa sustina un timp conversatia, zambesc foarte rar si sunt usor de scos din grup pentru ca timiditatea lor este exprimata comportamental.

Ceilalti, sunt "timizii in taina, pe ascuns" chiar daca timiditatea acestora nu lasa urme in plan comportamnetal, ea este simtita subiectiv si face "ravagii" la nivel personal; isi simt timiditatea in ritmul inimii si in transpiratia abundenta. In timp ce par siguri in conversatie, sunt de fapt implicati intr-un dialog interior al dezaprobarii de sine, certandu-se pentru incapacitatea lor si intrebandu-se daca ei se descurca social, au o multitudine de ganduri negative despre ei insisi. La sfarsitul conversatiei ei se simt nefericiti si invinsi.

Se face ditinctia intre introvertiti care au capacitatea de comunicare si stima de sine necesare relationarii cu ceilalti, dar prefera sa fie singuri si timizi, care doresc foarte mult sa fie cu ceilalti dar sunt dificitari in ceea ce priveste capacitatea de relationare sociala si consideratie pentru propria persoana.

Timizii petrec foarte mult timp concentrandu-se asupra slabiciunilor lor, de aceea le ramane prea putin timp sa priveasca in jur.

Fiecare individ poseda intr-o anumita masura ceea ce se numeste "inhibitie sociala". Oamenii se gandesc la ceea ce vor spune sau vor face ca si la consecintele faptelor lor. In general acest lucru ii impiedica sa se faca de ras, sa lezeze sentimentele altora.

Timiditatea situationala faciliteaza viata in comun, inhiba comportamentele inacceptabile social. Asadar, o mica doza de timiditate este benefica pentru orice om, prea multa insa nu foloseste nimanui...

(Adaptare dupa "Psychology Today")

...

Stresul (I)


Ce este stresul?

“Un raspuns al organismului la o solicitare a mediului (de la zgomot si poluare pana la problemele personale), un sindrom general de adaptare” (Hans Selye)

“O judecata cognitiva individuala asupra imposibilitati resurselor presonale de a face fata cu succes sau de a raspunde satisfacator unor cerinte ridicate de o anumita imprejurare” (R. Lazarus)

“Agentul purtator de stres este un eveniment care ridica probleme sistemului familial, mai degraba decat individului particular” (Ruben Hill)

In mod practic, stresul ne insoteste toata viata, de la nastere pana la moarte, sub forma stresului normativ (asumarea responsabilitatilor noi, serviciu, casatorie, copiii, decesele) si a stresului nonnormativ (evenimente care nu pot fi anticipate: cutremure, inudatii, incendii, actiuni antisociale).

El poate avea valente pozitive, mobilizand resursele adaptative umane in vederea autodepasirii fiind un “stres bun”, dar si valente negative in diferite grade (de la reactii neplacute la boala), aceasta fiind un “stres rau” (distres). “Stres” - cuvant folosit pentru a desemna starea in care se gaseste un organism amenintat de dezechilibru sub actiunea unor agenti sau conditi care pun in pericol mecanismele sale homostatice (Larousse). Orice factor susceptibil de a distruge acest echilibru, fie un factor de origine fizica (frig, traumatisme), chimica (otrava), infectioasa sau psihologica (emotie) este numit “agent stresant”.

II

Formele de manifestare ale stresului.

Cele mai obisnuite forme de manifestare ale stresului sunt recunoscute prin aceea ca determina reactii emotionale clare: frica, teama, manie, ingrijorare, frustrare. Situatiile stresante nerezolvate pot duce la deteriorari mai accentuate, generand insomnie, tulburari ale dinamicii alimentare, sexuale, stari de tensiune psihica: incordare, nervozitate, iritabilitate, exacerbarea spiritului critic sau auto-critic, pierderea increderii de sine si in ceilalti, anxietate. Din aceasta cauza pot fi afectate capacitatea decizionala, randamentul intelectual sau functionarea armonioasa a organismului. Depasirea situatiilor stresante sau rezolvarea actiunii negative a unui agent stresor intareste increderea in fortele proprii, capacitati si abilitati; provoaca reactii emotionale pozitive (bucurie, mandrie, satisfactie) imbogatind sensul existentei individuale si marind valentele pozitive ale existentei printre si pentru oameni, pentru ca cei care fac fata stresului, au o atitudine pozitiva fata de viata eliminand permanent din ea atitudinile negative si emotiile neplacute. Stresul bun mareste satisfactia fata de viata si chiar durata vietii. Calea cea mai buna de realizare a acestei stari este “stabilirea unui tel nobil, de pespectiva indepartata pentru realizarea caruia sa traim” (Selye). Eliminarea orcarui stres din viata personala nu este posibila pentru ca stresul este necesar. “Eliberarea completa de stres inseamna moarte”. In anumite situatii, el este chiar un factor important de dezvoltare. Recunoscand stresul ca pe un fenomen normal al vietii, se face cel mai important pas in depasirea lui pozitiva.

...

Panica

Termenul isi are originea in vechea mitologie greaca, unde zeul Pan era cunoscut ca o aratare foarte urata, jumatate om, jumatate tap care, pandind nimfele prin desisurile padurii, le speria atat de tare, incat acestea intrau in panica si fugeau ingrozite.

Dincolo de legenda, panica este o manifestare de anxietate mai mult sau mai putin intensa resimtita zilnic de mii de oameni.

Panica = “spaima subita, in general neintemeiata si adesea colectiva” (Larousse). Ea se instaleaza in starile anxioase (sau nevroze) care survin in afara circumstantelor care implica un risc vital si se manifesta prin simptome cum sunt teama de moarte sau de innebunire, impresia de lesin, senzatii de sufocare, ameteala sau vartej, palpitatii, tremuraturi. Panica este un sindrom sau o boala care mai cuprinde anxietatea de asteptare (anticipare), teama fobica si evitarea situatiilor panicogene. Este o experienta extrem de neplacuta pe care bolnavii o traiesc chiar dramatic. Apare de cele mai multe ori pe neasteptate, in cele mai diferite situatii, sub forma, unei emotii de frica foarte puternica, sau chiar de teroare, aparent fara nici un motiv, “din senin” astfel incat nu poate fi prevazuta. Bolnavul are senzatia de moarte iminenta, implacabila sau ca isi pierde controlul, ca poate sa cada din moment in moment, frica devine de nesuportat si apare nevoia de siguranta. Se cauta in permanenta un punct de sprijin, bolnavul doreste sa fie intre oameni iar dupa incheierea crizei, el traieste mereu cu teama ca se poate declansa un nou atac. O astfel de nesiguranta este interpretata de cele mai multe ori negativ ceea ce duce la aparitia anxietatii si a evitarii (despre care voi mai vorbi).

...

Schimbari, Crize, Rupturi

A face fata incercarilor

Chinezii isi reprezinta cuvantul criza folosind o ideograma compusa din doua elemente: unul inseamna “pericol” iar celalalt “oportunitate”. Cele doua concepte sunt pentru ei ca doua fete ale aceleasi monede. Nu poate exista una fara cealalta. Spiritul din care se nasc dificultatile si suferintele ne face sa ne descoperim pe noi insine si ne provoaca sa le depasim. Dar pentru ca castigurile sunt superioare pierderilor, trebuie sa stim, sa fim pregatiti. Fiecare incercare este o ocazie de a muri.

In mod normal, consideram fiecare incercare ca fiind dusmanul nostru pentru ca ne produce suferinta. Cu toate acestea, ele ne imping spre intrebari, spre o redfinire de sine si de aceea inevitabilele crize ale vietii pot deveni aliate acesteia. Conditia este de a accepta sa le traversam.

Aflat pe buzele tuturor, cuvantul “criza” este utilizat cel mai adesea la plural pentru a desemna schimbarile politice, revoltele sindicale, frazele haotice ale vietii noastre interioare si diversele accidente de pe parcursul vietii. Dar viata nu e ca un fluviu linistit. Valurile de manie, furtunile, framantarile, zbuciumul ne incoltesc fara incetare ca si cum ne-ar dezgoli de singurele certitudini plauzibile, de dulcile iluzii, de tendintele noastre de amorteala aruncandu-ne in clocotul cotidianului. Astfel, crizele sunt impotriva propriei vointe, adevaratul aliat. Ele sunt sursa vesnicelor intrebari, a redobandirii propriei identitati si a propriului eu.

In concluzie, viata este departe de a fi un lung fluviu linistit pentru ca de la adolescenta la pensionare, trecand prin somaj, boli, rupturi sentimentale, decese ale persoanelor apropiate, incercarile fac parte din fiinta umana, o definesc si o definitiveaza in acelas timp. “Vijeliile si furtunile” ne doboara certitudinile. Acum se joaca mizele esentiale: abandonul fantasmelor si al visurilor de-a putea face totul si confruntarea cu realul, acceptarea ideii porpriei morti. A le infrunta inseamna a evita un posibil naufragiu si largeste mult orizontul nostru. Refuzand sa dam un sens crizelor noastre si de a le depasi inecand suferinta in alcool sau antidepresive riscam suprapunerea uneia peste celelalte, nemaiexistand nici o scapare.

II

Crizele normale ale vietii

Exista in primul rand etape si crize specifice tuturor fiintelor umane, cele pe care le regasim in noi toti de-a lungul intregii vieti. Cea mai intensa, “inaugurala” este fara indoiala nasterea: dureroasa expulzie a fatului unde totul era in siguranta, ruperea de mama, legatura pe care fiecare va cauta sa o regaseasca mereu, toata viata in iubire, in scufundarea in mistic, in cercetarea continua a relitatii dar care nu ar putea niciodata sa acopere sentimentul de gol interior. Procesele de separare sunt in mijlocul crizelor fundamentale din viata noastra.

Pubertatea, intrata progresiv in viata adultului, provoaca bulversari de ordin psihologic, hormonal si fizic. Ea se mai numeste “varsta ingrata”, perioada cea mai anevoioasa din viata fiecaruia. Cine n-a intalnit acele imagini ale adolescentei, ferme sau oscilante intre aroganta si euforie, depresie sau inflacarare?

Adolescentii pun totul sub semnul intrebarii (ordinea lumii dar si personalitatea lor de copii) iar adultii nu constituie intotdeauna pentru ei modele pentru a se forma. “Criza adolescentei” coincide in mod frecvent cu o criza a vietii petrecute in mijlocul parintilor pentru ca in interiorul tinerilor, ele se indeplinesc intr-un mod pozitiv dar trebuie ajutati sa si le rezolve.

De multe ori, dificultatile se accelereaza:”scumpul copil” devine “strain” lui insusi si familiei sale; incepe s-o stearga de la ore, apoi sa fuga de scoala sau sa abuzeze de “micile indispozitii” cand il auzi spunand doar “nu am chef”, “nu vreau”, “mai lasa-ma in pace!” De multe ori el cade in anorexie sau delicventa. Comportamente de acest tip sunt tot mai dese(de la normal la patologic) in timp ce creste ingrijorator numarul tentativelor de sinucidere.

“Criza pubertatii” este normala – absenta sa ar fi alarmanta. Ea este defavorabila si propice in acelasi timp schimbarilor patologice si generatoare de noi potentiale regasite mai tarziu ca o consecinta a acesteia. Imaginat in stare de alerta, corpul in plina energie si capacitatea creatoare isi reiau scopul in vechile forme, ceea ce va marca sfarsitul crizei. "Adolescenta este asemanatoare unui fluture nascut din cristalid."

III

Adolescenta pentru fete incepe printr-o lunga suita de intalniri. “Nu ne nastem femei, devenim.” Feminitatea noastra nu inceteaza sa creasca si sa infloreasca cu fiecare etapa cheie a existentei: la nastere, adolescenta, maternitate si apoi la batranete.

Criza adolescentei, mai mult sau mai putin zgomotoasa, este o criza de identitate sexuala care reuneste mama copilariei noastre cu “mama oedipiana”, foarte ambivalenta, cu care se identifica pentru a se maturiza, dar de care are nevoie in acelas timp pentru a se detasa si pentru a-si gasi propria identitate de femeie. Cateodata, aceasta identificare conflictuala se trezeste in momentul in care femeia devine mama. Acestea sunt “crizele maternitatii”, crize existentiale care insa nu sunt patologice, dar sunt crize de maturitate esentiale pentru mai tarziu.

Nici barbatii nu scapa de zbuciumarile interioare. Spre 40, 50 de ani, unii dintre ei se confrunta cu o criza a imbolnavirii. Isi pierd un pic din ritm, frica incepe sa aiba un prieten, iar tinerii incep sa-i ajunga din urma in ceea ce priveste profesia. Odata plecati copii, cuplul parintesc se afla in fata “cuibului gol”, si de multe ori nu rezista. “Ajunsi pe neasteptate la mijlocul vietii lor, barbatii sunt cuprinsi de angoase” (Yung). Este adevarat ca mijlocul vietii este momentul de desfasurare eterna in care barbatul isi construieste maturitatea cu toata puterea si vointa sa, dar este de asemenea momentul “declinului” [crepusculului]. Altfel zis, incepe perioada intrebarilor bulversante: “Ce vreau sa fac cu-adevarat cu viata mea?”, “Unde s-au pierdut visele mele din tinerete?”, “Am chef sa imbatranesc alaturi de femeia cu care sunt acum?” sau “Am facut ce trebuia?”, “Mai am inca timp?”.

De fiecare data, aceste intalniri marcante, care sunt “crizele interioare”, dau posibilitatea de a trai mai intens si intr-o maniera care incepe sa contureze batranetea.

Pentru barbati, ca si pentru femei, varsta a III-a este asteptata in timpul batranetii dar temuta ca o “ghilotina” gata sa cada.

IV

A face fata incercarilor vietii

Crizele imprevizibile

Cu toate ca sunt de cu totul alta natura, aceste crize sunt inevitabile pentru noi toti. Ele ne zdrobesc din plin si, in mod curios, gasim acea forta vitala care ne ajuta sa le depasim. Cand un eveniment imprevizibil ne doboara, in acelasi timp ne face sa cautam solutii pentru a iesi la suprafata. Confruntarea cu moartea, suferinta unei persoane apropiate, boala sau accidentele grave, pierderea serviciului si a statutului social, rupturile amoroase sau afective bat parca la usa fiecaruia. Suntem cu totul coplesiti sau pierduti, dar fiecare riposteaza cu resursele proprii, cautand solutii.

Suferinta nu cunoaste ierarhie. Aceeasi pierdere mai putin importanta pentru unul, ar putea fi dramatica pentru altul in raport cu experienta si istoria lui personala.

Este mai grea pierderea unui copil decat cea a sotului? Poti supravietui dupa un accident sau o boala care-ti va afecta toata viata? Cum poti depasi o dragoste tradata? Chiar daca pentru aceste intrebari nu exista o regula absoluta, resursele fizice si psihice par mult mai puternice decat abandonarea de sine si depresia. Aceste resurse izvorasc tocmai din atingerea unei limite a groazei si disperarii si sunt suficiente cazuri de persoane cu nevoi speciale sau bolnavi gravi care gasesc energia de a lupta cu viata iesind invingatori. Apoi, depasirea uni doliu aduce energie si constientizeaza o persoana pentru ca acum se joaca mizele esentiale: abandonarea fantasmelor si a visurilor, si confruntarea cu propria moarte. Pentru unii poate fi prea mult. Ei nu reusesc sa depaseasca aceste crize si raman stagnand in depresie sau se sinucid.

Este greu de stiut din ce motive unele solutii devin fatale si de ce un individ ajunge sa renunte sa mai lupte cu viata. Prin rani ireparabile care apar foarte violent, prin incapacitatea de a transpune in cuvinte propria durere noi urcam intotdeauna o treapta in plus fie spre disperare sau moarte, fie spre mai multa maturitate. Filosofia nietzsciana se dovedeste astfel a fi reala: iesind din pesimism, Nietzsche recunoaste toate experientele negative, nenorocirile pe care viata i le poate rezerva omului: trebuie “sa faci din disperarea cea mai profunda, speranta cea mai invicibila” printr-un eroic efort de vointa si de imaginatie, pentru ca in mod real, ceea ce nu te doboara te face mai puternic!

V

A face fata incercarilor vietii

Crizele decisive

Aceste crize mai sunt numite si crize voluntare. Ele ne fac sa reflectam la ceea ce asteptam de la ceilalti si de la noi insine. Divortul, demisia de la locul de munca sau exilul provoaca crize dependente de noi. Se pune intrebarea: “tot noi suntem cei care suferim de pe urma crizelor provocate de noi insine”? Da! Intr-o ruptura amoroasa sau familiala, cel care a parasit trebuie sa-l infrunte pe cel parasit. Reprosurile anturajului conduc apoi spre culpabilitate si pierderea increderii in propriile dorinte. Este foarte greu sa reduci la tacere toate aceste discernaminte interioare, aceste dorinte contradictorii.

Cu toate acestea, cele mai insuportabile despartiri pot determina modificari pozitive pentru ca ele ne fac sa reflectam asupra a ceea ce asteptam noi de la celalalt sau de ce noi repetam aceleasi greseli in fiecare relatie. De asemenea, ele ne descopera pe noi insine, ne dovedesc capacitatea noastra de rezistenta si modul in care acceptam realitatea. Am putea spune ca exista si o latura benefica a crizelor. Dar pentru a ajunge la ea, trebuie sa riscam sa cerem ajutorul, sa spunem pe nume acestor suferinte care ne mistuie in interior. In societatea noastra, de cele mai multe ori, se foloseste expresia: “fiecare si-o stie pe-a lui” pentru ca suferinta poate fi considerata ca un scandal. Este o realitate pe care fiecare o traieste, iar atunci cand ni se pun intrebari ne simtim torturati. Neavand prieteni sau fiindu-le frica sa impartaseasca cuiva suferintele, oamenii isi gasesc “ajutorul” in alcool, antidepresive sau droguri. In momentele in care acestea isi pierd efectul isi dau seama ca ii mistuie aceleasi probleme, ca de fapt ele nu s-au rezolvat ci sunt mai grave, si recurg la aceleasi metode devenind dependenti.

Refuzand sa depasim crizele, ele se amplifica si se suprapun unele peste altele pana la patologic. Din contra, fiecare framantare ne poate apropia de esential pentru ca, in fond, succesul este superior pierderii.

Unele cercetari intreprinse in Franta tind sa demonstreze aspectele pozitive ale sfarsitului crizelor: o cunoastere mai buna a propriilor posibilitati si limite, dezvoltarea sensibilitatii, modificari in ierarhia valorilor, deschiderea catre alte campuri de interes, nevoia de cunoastere si de-a avea relatii cat mai intense si de durata. La toate acestea se adauga senzatia de renastere, de incepere a unei noi vieti, ca si cum viata dinaintea crizelor a fost “un timp mort”.

“Daca ne afundam in incercari si in final nu triumfam asupra lor, daca nu ne lepadam de ele nu vom fi niciodata un erou”. Noi toti avem posibilitatea de a da un sens acestor crize de care in mod normal ar trebui sa fugim. Sa fie oare aceasta maturitatea?

(Textul de mai sus este o adaptare facuta dupa “Psychologies Magazine” Franta)



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

"A INDRAZNI” - CHEIA INCREDERII IN SINE (I)

Pentru a avea incredere in sine, pentru a avea constiinta propriei valori stiind ca dreptul la fericire este o necesitate, trebuie sa indraznim sa ne luam in maini propriul destin. Pentru epoca noastra, cuvintele cheie sunt: motivatie, actiune, proiect. Exigentele lor sunt: performanta, competitie, initiativa, inovatie, cutezanta.

Daca in epoca trecuta se vorbea de ascultare, supunere, disciplina si pasivitate, astazi fiecare trebuie sa ia viata-n piept, sa devina actor al propriului sau destin si sa traga singur de sforile acestuia. Responsabilitatea de sine este mereu in crestere intr-un mod exagerat uneori: “sa fii liber, sa fii tu insuti si sa-ti traiesti clipa”. De multe ori tinerii inteleg gresit aceasta libertate si nu mai pot fi controlati de familie sau societatea care este singura ce le poate oferi un statut sigur. Razvratirea si nesupunerea nu pot avea decat efecte negative asupra vietilor acestora.

Fiecare este nevoit sa decida pentru el insusi, in toate aspectele existentei sale. Nici o generatie nu a fost poate atat de libera sa-si aleaga propria religie, filosofie, codul moral, stilul propriu de viata si criteriile dupa care se ghideaza pentru a reusi. Dar libertatea are un pret. Cresterea posibilitatilor de alegere este dependenta de constiinta de sine si de zbuciumul interior.

Intrebare: “Cum ne putem forma o parere buna despre noi insine fara sa tinem cont de propriile resurse, fara sa concretizam posibilitatile noastre si fara sa credem in valoarea personala, in dreptul la fericire”? Raspuns: “Prin a avea incredere in sine”.

Nimeni nu ajunge la varsta adolescentei “teafar” pentru ca mereu suntem bombardati cu prea multe exigente, judecati sau sentinte. Ele provin fie de la parinti sau profesori, fie din relatiile noastre personale si ne tulbura intr-un mod negativ imaginea pe care-o avem despre sine. De aceea, uneori, ofensati, rusinosi si umiliti credem ca nu mai putem fi la inaltime si devenim timizi, vinovati, inhibati si complexati. Efectele acestor sentimente sunt singuratatea, esecurile amoroase sau frustrarile profesionale.

Cu toate ca increderea in sine este inascuta prin contactul copilului cu mama care-i ofera siguranta, ea trebuie castigata, construita si invatata. Se pune insa intrebarea in ce mod ne asumam libertatea, cum actionam si cum ne purtam pentru a o mentine si dezvolta? Despre aceasta in articolul viitor.

"A avea incredere in sine, aceasta trebuie sa stim pentru a merita fericirea".

Increderea in sine este senzatia interioara ca ne putem realiza dorintele. Este cea care ne permite sa posedam un anumit tip de comportament, pentru ca posesia, afirma toti psihologii, este o problema de supravietuire. "Dintre toate opiniile, parerile pe care le avem, cea despre noi insine este cea mai importanta. Exista aceeasi diferenta intre o parere de sine buna sau rea ca intre pasivitate si actiune, reusita si esec", afirma unul dintre cei mai mari psihologi francezi, Nathaniel Branden. El este initiatorul miscarii "Self-Esteem Movement" formata dintr-un grup de intelectuali si psihologi care au cercetat modul in care se poate favoriza si sustine dezvoltarea stimei de sine a indivizilor din scoli, inchisori sau diferite intreprinderi. A condus personal terapiile individuale si a pus la punct exercitii, definind chiar si o practica cotidiana. Iata cateva din teoriile sale:

Ce inseamna "a avea incredere in sine"?

"Este inainte de toate o experienta, este perceperea ideii ca noi putem face fata provocarilor cotidiene. Este siguranta pe care ar trebui s-o avem in capacitatea noastra de a gandi, de a face alegeri, de a lua decizii, de a ne adapta la schimbari, si, sa stim ca meritam fericirea."

A poseda aceasta incredere de baza este o problema de supravietuire. Ceea ce formeaza, dezvolta si mentine stima de sine, dar in acelasi timp o si distruge, este provocarea relevata si subliniata prin constiinta, deoarece realitatea este cel mai adesea diferita de ceea ce noi credem. Increderea in sine nu este euforie, nici iluzie a fericirii pe care avem impresia ca o traim prin folosirea unui drog, printr-un compliment, printr-o masina noua, o crestere a salariului sau printr-o noua iubire.

Increderea in sine nu vine din exterior: nici de la parinti, nici de la prieteni sau iubiti, nici de la terapeut sau un grup de sprijin. Cel care traieste aceasta in mod constient isi da seama imediat ca siguranta si increderea adusa din exterior este efemera si incompleta. Increderea in sine este "o senzatie de alarma", provenita dintr-o practica cotidiana care consta in constientizarea a ceea ce suntem sau nu si in a fi fericiti de ceea ce descoperim. Cand noi facem tot posibilul pentru a vedea realitatea exact asa cum este, increderea in sine creste intr-un mod cu totul natural. Daca insa din frica sau din dorinta de a ne eschiva cautam sa ascundem o realitate care nu ne convine, atunci noi sabotam aceasta incredere, cu toate ca pe moment reusim sa-i facem fata.

Despre cum se pune in functiune aceasta incredere in sine, in numarul urmator

III

Cum se pune in functiune increderea in sine?

Psihologul francez Nathaniel Branden afirma: “Cred ca noi ne nastem cu diferente genetice care redau constructia stimei noastre de sine mai mult sau mai putin dificila.” Dar educatia este in egala masura un factor esential. Un studiu intitulat “The Antecedents of Self-Esteem” a demonstrat faptul ca stima de sine care se sprijina pe parinti este cel mai bun model pentru a dezvolta o solida incredere in sine inca din copilarie. Acesti parinti par sa aiba puncte de vedere comune: isi cresc copiii cu dragoste si respect, le definesc regulile potrivite si le comunica asteptarile lor; nu ii asalteaza cu reprosuri, nu-i coplesesc cu ridicolul, nu folosesc umilinta sau abuzul psihic pentru a-i controla, ci vor sa le dovedeasca ca au incredere in competenta, caracterul si vointa lor.

Se pune intrebarea daca nu cumva totul se produce prea devreme. Raspunsul este “nu”, studiul demonstrand ca anumiti copiid aflati in situatiile de mai sus devin adulti, se pun in pielea lor maturizandu-se, pe cand altii, proveniti din mijlocul instabilitatilor si-al schimbarilor, mai putin pasnici si afectosi au definite cel mai bine sensul si valorile care corespund unei bune stime de sine.

Cum se poate ameliora stima de sine?

Stima de sine, argumentata prin constiinta de sine se poate ameliora prin exercitii care permit ca partea inconstienta din noi, sa devina constienta. N. Branden propune o tehnica de completare a frazelor, in scris sau oral, cateva minute pe zi, de genul: “A fi responsabil de sine inseamna...”, “Daca vreau sa fiu mai fericit astazi, as putea...”, “Daca as accepta entuziasmul / frica mea...”. Trebuie sa se raspunda foarte spontan si sa se utilizeze aceiasi serie de fraze in timpul unei saptamani. Repetarea frecventa, permanenta, dezamorseaza dorinta pe care o avem inconstient de-a evita tot ceea ce este inconfortabil, ceea ce ne deranjeaza sau ne nemultumeste. Dupa aplicarea acestui program un pacient marturisea: ”schemele mele functionale au devenit atat de clare, mi-am dat seama de inutilitatea si distructivitatea lor incat am incetat sa le mai folosesc; am dobandit modalitati de-a actiona care m-au facut mult mai fericit”.

Multi dintre pacienti nu sufera de un exces de sine, ci de o deformare legata de incapacitatea lor de a recunoaste lipsa de incredere in sine. A accepta limitele realitatii noastre este una din piesele esentiale pentru a reconstitui in final o parere pozitiva despre noi. Pentru aceasta exista un mod, o maniera de a vorbi, de a ne misca, de a surade care reflecta placerea de a trai, dar exista si anumite cuvinte care ne marcheaza si ne deranjeaza multa vreme; sunt acele stereotipuri cu care parintii isi agaseaza copiii, acele mici scene de familie pe care ni le amintim toata viata.

Este deasemenea foarte important sa facem distinctia intre increderea in sine si aroganta. “Suferinta acestei lumi provine din faptul ca oamenii sunt absorbiti la infinit sa se gandeasca cat mai bine la ei insusi”.

IV

Lipsa increderii in sine se manifesta prin balbaiala, inrosire, tremurat, si ia nastere in urma lipsei legaturii dintre corp si vointa. Unii se simt paralizati in fata intrebarilor, au o slaba prezenta de spirit, isi pierd vocea, altii nu-si pot stapani tremuratul picioarelor, respira mult mai rapid, aproape gafaie. Toate acestea se produc in mod inconstient, este o carenta afectiva interioara care ii da de gol, ii stapaneste fara ca ei sa o doreasca.

Simptome mai des intalnite:

incapacitatea de a alege: un barbat care trece de la o femeie la alta nu este interesat sa le previna pe acestea. Departe de a fi un nemilos, el este victima fricii sale inconstiente de a fi abandonat si de aceea evita orice implicare afectiva, plecand inainte de a fi parasit. Ideea fixa care-l obsedeaza este de a nu fi descoperita adevarata lui identitate: "daca femeia pe care o iubesc isi da seama de ceea ce sunt eu cu adevarat?"

frica de esec: o femeie inrobita mereu de pregatiri profesionale care nu se poate decide ce meserie sa urmeze, in mod constient ea este capabila sa-si justifice ezitarile, dar in mod inconstient ea nu alege nici una pentru ca traieste cu ideea ca nu va reusi sa-si revina in cazul unui esec.

manifestarea vanitatii si a arogantei: este sindromul celor care de fapt realizeaza foarte putin dar se simt obligati la tot pasul de a-si cita diplomele, relatiile celebre sau bunurile materiale. Ei pierd contactul cu viata si sunt mereu preocupati de impresiile pe care le produc asupra celorlalti. Alfred Adler vorbea despre un complex de superioritate care compenseaza de fapt nelinistea si nesiguranta interioara.

dorinta de a sti totul, de a avea mereu dreptate: tipul de persoana care, de cate ori se gaseste in compania altora, vrea sa-i uimeasca pe acestia prin cunostintele pluridisciplinare pe care le poseda. Nimic nu-i face mai mare placere ca expunerile in fata unei persoane cu care sa discute in contradictoriu, de aceea se angajeaza intr-o disputa, intr-o adevarata batalie pentru ca este singura modalitate prin care isi poate dovedi valoarea. De fapt, ea este incapabila de a vorbi despre sine, despre emotiile si trairile sale si este atat de putin constienta de adevarata ei viata incat simte ca traieste numai cand e in conflict.

evitarea intimitatii: paradoxal, persoanele carora le lipseste increderea in sine pot sa se simta mai in largul lor in relatiile cu exteriorul decat in intimitate. Glumetul, cel care face pe toata lumea sa rada, este cel care fura dialogul incercand sa monopolizeze discutia doar pentru el. "Cum ar putea el de fapt sa impartaseasca ceva legat de el celor in care nu are incredere?"

Mai exista si alte simptome, intalnite la persoanele care sufera de obezitate si incearca sa se ascunda de ceilalti prin programele lor, victimele modei care cunosc ultimele noutati dar vorbesc foarte rar de propriile sentimente, sau "oamenii placuti" care cauta fara incetare aprobarea celorlalti si evitarea conflictelor.

Fiecare trebuie de fapt sa se intrebe si sa impartaseasca aceste structuri care, daca nu sunt luate in seama, ne dirijeaza vietile intr-un sens mai putin favorabil.

V

Cele 6 chei ale increderii in sine. O practica cotidiana dupa Nathaniel Branden.

1. Viata constienta: respectarea faptelor si actiunilor de-a fi prezenti la ceea ce este pe cale sa se implineasca, curiosi si deschisi la tot ceea ce ne-nconjoara, ne intereseaza, ne atinge sau ne imbogateste.

2. Acceptarea de sine: a putea decide si a avea curajul sa ne apropiem gandurile, emotiile, actiunile noastre fara a le lasa sa evadeze, fara a le nega sau denigra.

3. Responsabilitatea de sine: sa realizam ca noi suntem singurii care decidem pentru alegerile si actiunile noastre, si ca tot noi suntem responsabili de realizarea proiectelor noastre. Se pun intrebari de genul: "Ce s-a intamplat?", "Ce trebuie facut?", "Cine-i vinovat?", "Pe cine sa dau vina?". Dar nimeni nu ne poate salva in afara de noi.

4. Afirmarea de sine: a fi originali si autentici in intamplarile noastre, a refuza sa falsificam sau sa deformam realitatea a ceea ce suntem pentru a evita dezaprobarea altora.

5. Identificarea obiectivelor noastre: a discerne si deosebi pe moment sau in timp care sunt actiunile necesare sau comportamentele adecvate pentru a ne atinge scopurile, a observa rezultatele obtinute pentru a recunoaste ceea ce trebuie schimbat si apoi ajustat.

6. Integritatea personala: sa traim in armonie prin ceea ce cunoastem, ceea ce profesam si ceea ce traim, sa spunem adevarul, sa ne tinem angajamentele, sa devenim modele pentru valorile pe care le admiram.

Increderea in sine este o nevoie vitala.

O imagine gresita despre sine poate provoca o serie de esecuri: casnicii destramate, cariere care nu duc nicaieri, bulimie, anorexie, intr-un cuvant, distrugerea increderii in sine care ar trebui sa fie sursa de rezistenta si regenerare.

Chiar avand o imagine de sine puternica nu putem scapa de anxietate sau depresie, de dificultatile vietii, dar suntem mult mai bine echipati pentru a le face fata.

Stima de sine, sentimentul ca avem o valoare, susceptibila de a fi recunoscuta de altii, ne permite sa respectam si sa fim respectati.

Iubirea de sine se accepta asa cum este, cu lipsurile ei, fara ura si culpabilitate. Lauda si aroganta sunt semne ale unei lipse sau absente a increderii in sine. Mandria nu este neaparat un dezavantaj, ci in anumite situatii o valoare de atins. Pentru a ne revansa trebuie sa actualizam la maxim potentialele care ne redau increderea in sine, cu cat aceasta este mai puternic dezvoltata, cu atat putem infrunta mai bine viata, ceea ce nu e deloc un lucru usor.

(Adaptare facuta dupa "Psychologies Magazine" Franta)



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

EMOTIILE NOASTRE - LE CONTROLAM SAU LE EXPRIMAM? (I)

In general, noi suntem conditionati sa nu ne dezvaluim si sa nu ne exteriorizam trairile interne sau sentimentele. Dar, in acelasi timp noi avem nevoie de autenticitate pentru ca traim o epoca care ne determina sa "ne impacam" cu ceea ce constituie spiritul vietii. Mai clar, emotiile ne traverseaza fara a baga de seama: rozul din obraji sau tenul livid, ochii sclipitori sau pupilele dilatate, inima batand repede sau suflul intrerupt, pumnii stransi sau picioarele moi... In momentul in care devenim constienti de aceste reactii, invatam sa le controlam pentru ca ele sa nu ne tradeze sau sa ne tulbure facandu-ne sa ne simtim incomod sau jenati.

Emotiile puternice ca bucuria sau delicate cum ar fi a asculta Mozart, ne mentin o viata fericita, o stare placuta de liniste si pace. Tropotul emotiilor si frustrarilor lor este normal de la 2 la 20 de ani. Cine alege oare in mod constient sa se lipseasca, sa se rupa de ele? Si, cu toate acestea, pierderea contactului cu propriile emotii este o tulburare foarte la moda. "Educatia" emotiilor se rasfrange mai mult asupra controlului manifestarilor emotionale decat asupra stapanirii resentimentelor interioare. Exprimam invatand a zice ceea ce resimtim eliberand si trairile negative, si cele pozitive, ceea ce nu este compatibil cu a sti sa traiesti codurile sociale si propriile inhibitii.

Emotiile ne dau senzatia ca traim dar ne si perturba. Noi suntem prinsi intr-o dubla ipostaza: trebuie sa ne controlam existenta pentru a fi social corecti si sa ne exprimam pentru a exista si a comunica, ceea ce nu e deloc usor. Suntem frecvent bulversati si stapaniti de emotii: o reintalnire intamplatoare cu un amic pe care nu l-am vazut de 15 ani, un accident, numele nostru pe lista admisilor la facultate, taraitul telefonului in plina noapte, un copil care rosteste pentru prima data cuvantul "mama", 6 numere castigatoare la loto... ele sunt omniprezente si declanseaza, de cele mai multe ori, confuzii si contradictii.

Este indecent sa te dai in spectacol, dar si sa-ti arati mania, furia, dezgustul, frica sau tristetea. Toate manifestarile afective neasteptate vor fi judecate ca fiind inconvenabile, infantile si ridicole sau vor fi percepute ca un semn de slabiciune si fragilitate psihica. Singurele exceptii sunt izbucnirile de bucurie sau indurerarile colective provocate de anumite evenimente. Este permis sa plangi cand iesi de la "Titanic" dar nu si in fata colegilor de birou atunci cand tocmai ai pierdut o fiinta draga. Avantajul consta intr-un anume confort psihic. Afectele fiind temperate, ordonate, ritualizate, greutatea lor se atenueaza. Inconvenientul consta in frustrarea si distanta nociva intre ceea ce suntem si ceea ce facem. De ce emotiile sunt vitale veti afla in numarul urmator.

II

Emotiile sunt vitale. Acest lucru poate fi demonstrat pornind de la cateva definitii ale emotiei. In Larousse, emotia este definita ca fiind reactia globala, intensa si de scurta durata a organismului la o situatie neasteptata, insotita de o stare afectiva de tonalitate placuta sau neplacuta. Emotia este o neliniste, o agitatie pasagera sau o stare afectiva intensa caracterizata printr-o brusca perturbare psihica si mentala. In mod normal, aceste reactii nu ar trebui sa fie periculoase, ci din contra, ele sunt utile, indispensabile in existenta si supravietuirea omului.

Darwin sustinea ipoteza conform careia toate fiintele umane sau animale se nasc cu un echipament emotional pe care il impart cu semenii si care le permite de a se adapta din instinct la situatii delicate. De aceea, a stapani cu orice pret emotiile noastre poate pune in pericol viata noastra.

Frica este un stimulent pentru cei care stiu s-o depaseasca. Ea semnaleaza pericolele, dirijeaza sangele catre picioare, ceea ce declanseaza fuga. Simultan corpul este paralizat cateva secunde, timpul de decizie fiind foarte redus.

Mania, de cele mai multe ori, o amestecam cu violenta, dar ea elibereaza o serie de hormoni dintre care adrenalina favorizeaza o actiune viguroasa in vederea schimbarilor salvatoare. In plus, ea indica care limite ale acceptabilului sunt atinse si care se pot substitui violentei.

Tristetea permite replierea asupra sinelui pentru a trece peste o separare. “Lacrimile contin pe putin aproape de doua ori mai multi hormoni ca sangele”. A plange este maniera cea mai naturala de exteriorizare a durerii.

Bucuria euforizanta si dezinhibitoare, in mod natural stimuleaza productia de hormoni de placere si ne permite sa indeplinim cu entuziasm toate sarcinile care ne revin, ceea ce este un lucru cu totul surprinzator. Astazi se admite ca rasul are virtuti terapeutice, ceea ce confirma existenta unei legaturi intre imunitate si emotii. Bucuria si placerea intaresc apararea imunitara. Frica, durerea si stresul ne slabesc si ne dau mai putina rezistenta fizica si mintala.

Cercetatorii au reperat sase emotii universale: frica, mania, tristetea, bucuria, dezgustul si surpriza. Alti psihologi au mai adaugat la aceasta lista rusinea si vina, dar caracterul lor universal nu a fost inca verificat. Emotiile sunt forme explozive ale afectivitatii, intense si ferme, care ne trimit la doua stari afective primare legate de senzatiile psihice: placerea si durerea. Sentimentele sunt “emotii care dureaza”. Dispozitiile ca anxietatea, plictiseala, necazul, supararea, grija, nelinistea, neplacerea, mahmureala, melancolia, sunt caracterizate prin latura lor difuza. Deoarece le negam, cu atat mai mult ele ne terorizeaza si reapar sub forma de fobii, migrene, cresteri in greutate, bulimie sau alcoolism.

III

Aspecte neuropsihologice ale emotiilor. Exista o serie de experimente care tin sa demonstreze ca emotia nu este decat o chestiune de circuite nervoase si hormoni. De la debut exista “un impact olfactiv, vizual sau auditiv” prin care evenimentul care ne atrage atentia este transmis din creier, din sistemul limbic considerat a fi sediul emotiilor noastre. El este cel care cuprinde si administreaza zona inteligentei sau cea a amintirilor, care vor fi reluate de catre sistemul vegetativ gratie neurotransmitatorilor specializati, incarcati si distribuiti acolo unde sunt solicitati. Daca impactul altereaza vasele noastre capilare, ne inrosim sau, din contra, ne ingalbenim, inima palpita, mainile tremura, gura este uscata si transpiram abundent. Totul se petrece in afara contrololui voluntar iar intervalul ca intensitate a reactiei depinde de organismul si de experienta fiecaruia.

Diferenta dintre femei si barbati. Un factor destul de important care influenteaza reactiile noastre emotionale este sexul caruia apartinem. ”Barbatii sunt, de la primele luni, colerici, irascibili si mai greu de consolat. Femeile sunt emotional mai stabile, se exprima si comunica mai mult.” De ce aceasta diferenta? Unii psihologi au incercat s-o explice prin atitudinea parintilor fata de copilul lor la nastere. Rezultatul ar fi ca la varsta adulta, barbatii au tendinta de a fugi de actiuni pentru a camufla artificial starea in care se afla si pentru a raspunde apoi cu alte responsabilitati si probleme. In opozitie, femeile indraznesc sa vorbeasca despre ceea ce simt si sa-si dezvaluie emotiile negative ca anxietatea si tristetea. In realitate, barbatii nu sunt mai emotivi ca femeile, dar ei nu sunt deloc obisnuiti sa se exprime. Ascunsi intr-o invulnerabilitate “virila”, ei sunt furiosi cand sunt anxiosi si se refugiaza in tacere atunci cand sunt zbuciumati, nelinistiti sau speriati.

Handicapurile vietii emotionale. Fobiile sentimentelor intalnite sunt multiple. Cand negam emotiile sau le subapreciem, ele tind sa ne tiranizeze. O manie neexprimata tinde sa se replieze asupra noastra si sa persiste sub forma de rea vointa sau neincredere. “Nu putem uita emotiile, memoria lor este de nesters”. Vointa noastra ne permite sa le mascam uneori, dar fara a le sterge complet. Ele risca sa reapara in toate momentele sub forma de fobii, goluri in stomac, migrene, depresii, un gol pe care incarcam sa-l acoperim mancand excesiv sau incepand sa bem, prin maladii psihosomatice. In legatura cu acestea, psihanalistii remarca faptul ca profilul persoanelor in pericol de cancer dovedeste la acestea o retinere a sentimentelor si manifestarea agresivitatii. La cealalta extrema, labilitatea emotionala nu este decat o serie de abandonuri, o fuga din fata adevaratelor emotii.

Toate aceste mecanisme de defensa contra emotiilor, epuizeaza energia noastra psihica si corporala si, de cele mai multe ori, efectele se concretizeaza in esec. Cei care mascheaza emotiile in scopul manipularii altora nu se simt deloc in siguranta. Putem stimula un hohot de ras, putem disimula mania, putem minti asupra sentimentelor noastre de moment, dar emotiile adevarate ne vor trada si vor castiga mereu.

(Adaptare facuta dupa Psychologies Magazine, Franta - martie '99)

...

Totul este prezent (I)

“Este un timp cand nu se spune nimic,
este un timp cand se vorbeste,
dar nu este nici un timp pentru a spune tot”.

Prezentul stie sa mearga doar inainte. Viata trebuie inteleasa privind inapoi dar trebuie traita privind inainte. Fiecare clipa este “acum” si “apoi”, niciodata “inapoi”. Si daca acest prezent nu este timpul care trece, ci mai degraba noi ne stingem inaintea lui? Cel care ne intriga si ne complica toata viata este doar timpul.

Curand va incepe un nou secol, un nou mileniu, dar oamenii traiesc tot mai acut consecintele presiunii timpului: oboseala, tremurat, dureri puternice de cap sau de inima care, ignorate, duc la imbolnaviri grave.

In primul rand, nu este vorba despre ceea ce trebuie “sa faca” timpul (a chibzui, a gasi avantaje, a sti sa piarda...) ci de ceea ce ar trebui noi “sa gandim” despre timp (trecutul, viitorul, natura prezentului, realitatea timpului, de care unii se indoiesc). De obicei, problema timpului este evidentiata si subliniata de metafizica. Se crede ca-l putem lasa sa treaca, la fel cum acceptam simpla idee a conditiei noastre de muritori din care facem integral parte.

Cine scapa total de dorinta de-a intelege mai bine, ceea ce noi facem aici pe pamant, in lumea aceasta? Rari sunt acei care nu si-au pus intrebari asupra naturii timpului. Pentru multi filosofia este cea care ne ajuta sa-l intelegem mai bine. S-a constatat ca prea multa confuzie domneste adeseori cu privire la rolurile corespunzatoare trecutului, viitorului, prezentului. “Trecutul nu mai este inca, iar viitorul inca n-a sosit”. Aceasta este definitia lor.

Despre timpul psihologic, in numarul viitor.

II

Adevarata problema a timpului este cea referitoare la prezent. Avem sentimentul ca el este insesizabil, adica inexistent pentru ca nimeni nu poate sa-l opreasca. Dar aceasta nu inseamna ca el nu exista. Sa luam clipa prezenta, in care el nu mai este. Fie. Dar ce este ceea ce-l inlocuieste? O alta clipa prezenta. Asa ca noi nu parasim niciodata prezentul. Este intotdeauna “acum” si “astazi”. “Daca noi nu ne putem opri prezentul, aceasta nu este din cauza ca el ne scapa, ci este pentru ca el ne stapaneste si pentru ca el este tot. Cum ar putea valul sa cuprinda oceanul?”

Timpul psihic este un timp reversibil si anticipativ spre deosebire de timpul fizic care se scurge ireversibil. In plan mintal, noi putem incetini, opri, sau chiar depasi timpul. Viteza gandurilor, a emotiilor, a unei simple trairi nu se masoara la fel cum se masoara minutele, orele, zilele... O dragoste de-o viata se poate stinge intr-o secunda, ura de o secunda poate dura secole intregi... Pentru batrani timpul este foarte diferit de cel al copiilor, timpul celui care se lupta pentru realizarea lui in viitor sau pe moment este diferit de timpul celui care nu mai asteapta nimic de la viata, timpul celui care stie ca trebuie sa moara este diferit de cel al fiintei care tocmai se naste, pentru ca:

Fiecare secunda poate fi fatala sau in plus...
Fiecare minut poate trece ca o secunda sau ca o ora...
Fiecare ora poate insemna sfarsitul unui razboi...
Fiecare zi poate aduce sau stinge o noua viata...
Fiecare secol poate sfarsi un mileniu...
Fiecare mileniu poate fi ultimul...

Noi avem pentru masurarea timpului ceasuri total diferite, important este ca aceaste ceasuri sa mearga doar inainte, sa nu trebuiasca sa fie intoarse si sa nu ramana niciodata in urma! De noi depinde!

...

“TOTUL ESTE ETERN”

“Dar ce este timpul? Daca nu ma intreaba nimeni, eu stiu; dar daca cineva ma intreaba, eu nu mai stiu.” (Augustin).

Oricat de mult am vrea noi sa definim timpul, nu putem trece de succesiunea de trecut, prezent, viitor... ori trecutul nu mai este, ori viitorul n-a sosit inca, dar mereu ne ramane prezentul, care nici el nu dureaza prea mult. “Cat despre prezent, daca el ar fi mereu prezent si nu ar intalni trecutul, el n-ar mai fi timp, ar fi eternitate. Pentru a fi timp, prezentul trebuie sa devina trecut, altfel fiinta umana s-ar opri.”

Timpul nu este decat spulberarea (prezentul) celor doua neanturi (prezentul si viitorul): singura eternitate, in afara de timp care vindeca durerea. Speranta si amintirea nu exista una fara cealalta decat in prezent. O amintire care nu este prezenta, nu este o amintire, ci un fapt uitat. O speranta care nu este prezenta, nu este o speranta, ci o deceptie sau poate o bucurie. Singur, exista doar prezentul; tot ce exista este prezent. Dar acesta se schimba, bineinteles, dar va ramane tot prezent. Ieri? O zi prezenta. Maine? Va fi tot o zi prezenta. Tot timpul este “astazi’, iar astazi este tot timpul “acum”.

Dar daca prezentul ramane mereu prezent, el nu mai este timp, este eternitate. Ce este eternitatea? Un prezent care ramane prezent, dar care dureaza si se schimba. Nu putem parasi nici prezentul, nici eternitatea. Daca am vrea sa traim in prezent ar trebui sa renuntam la orice raport cu trecutul sau viitorul. Dar intelepciunea nu este amnezie, nu e uitare. Cum am putea sa fim noi insine daca am uita ca ne-am nascut? Cum am putea iubi fara sa ne amintim de cei pe care i‑am iubit? Cum am putea sa gandim fara sa ne aducem aminte ideile? Sau cum am putea sa actionam fara previziune sau anticipare?

Nu vom mai fi cuprinsi sau izolati in nostalgie (care este lipsita de trecut) sau in speranta (care este lipsita de viitor). Daca totul este prezent, totul este aici si nimic nu lipseste: nu trebuie regretat trecutul, nu trebuie asteptat viitorul, dar trebuie sa cladim prezentul. Aceasta nu este nostalgie, ci fidelitate, nu mai e speranta, ci vointa. Aceasta este fiinta umana eterna.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

MINCIUNA (I)

Epoca in care traim se vrea a fi o epoca de-o exigenta naturala, autentica, transparenta dar reala, atat in viata intima cat si pe scena publica. De ce nu ar fi posibil acest lucru fara sa mintim? De ce mintim? Pe cine? Fara minciuni nu ar fi posibila viata in societate? Suntem de fiecare data suficient de puternici pentru a suporta aceasta “franchete”, pe care o afisam fara-ncetare?

Unele persoane ar putea afirma ca, in majoritatea cazurilor, minciuna are o reala utilitate, altii vor spune ca nu au mintit niciodata, ca este pacat, fiecare ar raspunde de fapt in functie de frecventa cu care realizeaza acest lucru. “Cel care ma intreaba de minciuna are motivul lui..., este vorba de frica, de nevoia de-a masca alte instabilitati, de-a ascunde suferinta..., dar de ce minciuna?” (preot catolic, Franta). Pentru psihiatri, minciuna este o dovada de respect fata de celalalt si un mod de-a persevera propria demnitate intr-o societate devenita prea exigenta. Ei nu glorifica minciuna, dar ii clarifica si-i atribuie un rol in evolutia fiintei umane.

Vina, ura si frica sunt mobile ale minciunii, dar exista oare circumstante in care avem dreptul sau necesitatea de a minti? “Nevoia de-a minti” este o dovada de empatie si o “dovada” a inteligentei umane. Pentru a minti trebuie construite cuvintele, un scenariu, mimica, surasul, postura, reprezentarea despre celalalt. Pentru asta trebuie sa fii istet si respectuos cu celalalt. Psihoticii nu mint, pentru ca nu le pasa de ceilalti, in schimb coruptii mint fara sa le pese, pentru ca nu respecta imaginea celuilalt sub nici o forma.

Un alt mobil al minciunii ar fi protectia. Daca cineva simte ca-i este amenintata viata, crede ca minciuna este apararea legitima petru a se proteja si manipuleaza imaginea celuilalt pentru a obtine ceea ce doreste. Daca se minte in mod constient, voluntar, unde este pedeapsa? Dar daca mintim inconstient, avem vreo scuza? Greu de zis...

Despre semnele care tradeaza minciuna, in numarul urmator.

II

Daca atunci cand incercam sa spunem adevarul avem un debit suspect, un comportament tulburat sau gesturi care ne scapa, atunci cand mintim stim exact ceea ce vrem sa zicem pentru ca nu cautam sa spunem adevarul. Adevarul concret este ambivalent, cauta cuvinte, se balbaie, se reia... Demonstratia lui este impecabila. In minciuna, debitul verbal poate tulbura pentru ca este prea fluent, prea “frumos zis”, se serveste de cuvinte inselatoare, de un “bun actor”. Mincinosul surade larg dar ii pot tremura pupilele din cauza emotiei, de-a iesi totul cum trebuie...

Dar exista mincinosi buni, si mincinosi care se tradeaza mult prea usor. Care din ei ar trebui sa renunte sau care sa progreseze? Poate nici unul! Se pune intrebarea daca minciuna participa la structura personalitatii, daca o favorizeaza cumva. De exemplu, dintre copiii abandonati care scapa cel mai bine de situatiile disperante? Cel care inventeaza, nascoceste, minte cel mai mult. Cand nu stiu ce vor manca maine, cand isi risca viata, cand sunt urmariti si acostati de politie, acesti copii reusesc sa scape gratie auto-pacalelii, gratie amagirii si minciunilor. Intervievati de politie sau asistenti sociali, cei mai isteti “trec bine testul” afisand un fals comportament social acceptat. Se mint pe ei insisi, isi mint visele si sperantele dar cei mai multi reusesc sa supravietuiasca asa.

Cand il minti pe celalalt pentru ca nu vrei sa-i faci rau, scapi intr-un fel in momentul in care acesta nu va afla niciodata, dar daca minti si se poate afla adevarul, se naruie totul. In medicina, a nu spune adevarul devine o forma de a nu-l respecta pe celalalt, cu toate ca adevarul poate fi necrutator.

Este capital sa nu confundam minciuna cu brutalitatea, pentru ca minciuna este un semn de regresie in brutalitate (femeile victime ale incestului care ascund toata viata secretul lor, copiii maltratati care de asemenea simt imposibilitatea de-a vorbi despre ce li s-a intamplat, acesti copii vor trai intr-un circuit social “alterat”, fiind victime ale propriilor minciuni care de fapt devin adevarate “brutalitati” iar agresorii raman nepedepsiti).

Ramane aceeasi intrebare: “Minciuna: semn de regresie umana sau dovada a inteligentei?” Numai societatea in care traim ne poate spune aceasta si sistemul propriu de valori, de resurse morale sau credinte religioase.

...

DEPRESIA (I)

Daca in anii ‘40 depresia nu era cunoscuta decat ca un sindrom vag de catre specialisti, fara a fi interpretata de catre acestia, la inceputul anului 2000, ea a devenit patologia de care vorbesc toti psihologii, presa, televiziunea, specialistii sau nespecialistii. Detronand neurastenia care a fost la moda in secolul trecut, sau nebunia si isteria de care sufereau toti pacientii lui Freud, depresia a devenit un cuvant magic care descrie si rezuma majoritatea necazurilor care ni se intampla.

"Istoria depresiei se identifica cu ceea ce am devenit ca indivizi, cu cei care in ultimele decenii s-au eliberat de valorile traditionale, de autoritatea parinteasca pentru a deveni ei insisi.” Depresia implica deziluzii si oboseala morala, fiind numita de A. Ehrenberg “oboseala de sine”. Jurnalistic, depresia este numita “boala secolului”, cu toate ca inca din 1970 psihiatrii considerau ca nu ea este cea mai raspandita tulburare mentala. Astazi, un procent intre 5-7% dintre angajatii unei institutii sufera de depresie. Cu toate acestea, psihiatrii nu dispun nici astazi de o teorie sau definitie unanima a depresiei.

Depresia este o maladie mentala caracterizata printr-o modificare profunda a starii timice, a dispozitiei in sensul tristetii, al suferintei morale si incetinirii psihomotorii. Asociindu-se in general cu anxietatea, depresia intretine pacientului o impresie dureroasa de neputinta globala, de fatilitate disperata si culpabilitate, indignare si autodepreciere care duc la pierderea stimei de sine sau antreneaza idei suicidare.

“Ea dispune de mai multe criterii (tristete, durere morala, inhibitie, dificultati de concentare) dar marea dificultate rezida in faptul ca aceste simptome se pot regasi in orice nevroza si pot fi generate de orice patologie mentala. Pentru a ameliora un sindrom nu trebuie sa-l desprindem de maladia care l-a produs”. Tratamentul depresiei implica ideea unei imbinari intre tratamentul medicamentos si cel psihoterapeutic in momentele dificile ale vietii. Dar pentru a nu fi nevoie de un tratament, cel mai bine este sa nu ajungem la aceste stari depresive care ne pot domina si invinge.

II

Depresia evoca astazi imaginea persoanei obosite care trebuie sa prinda din nou curaj. Ea isi incepe “reusita” in momentul in care trece intr-o societate supusa unei autoritati recunoscute, o societate care stabileste norme incitante pentru fiecare initiativa individuala, facand fiinta umana responsabila de propria viata. Este maladia omului fara un scop, pe care il deprima ideea ca totul este posibil si percepe ca de fapt el nu este nimic.

Depresia este un raspuns negativ la aceste imperative: ea se prezinta ca o boala a responsabilitatii in care domina sentimentul de insuficienta. “Eul se identifica cu obiectul pierdut si ia pe seama lui sentimentele ambivalente de dragoste si mai ales de ura fata de obiect.”

Deprimatul nu este un invingator, el este extenuat de existenta sociala, de efortul de-a se realiza. Chiar daca aceasta societate insista asupra notiunilor de proiect, motivatie sau comunicare, el se simte fara viitor, fara energie, comunicand gresit cu el insusi si cu ceilalti. “Este clar ca notiunea de depresie se mentine intr‑un mod fenomenal si se sfarseste prin a ingloba ansamblul dificultatilor psihologice susceptibile de a se intalni intr-un moment al vietii”.

Prescrierea medicamentelor antidepresive poate provoca dependente, acestea devenind adevarate “aspirine ale spiritului”, de aceea psihologii considera ca fiind mult mai eficace un tratament psihoterapeutic. Analizata statistic, depresia a fost in plina expansiune in momentele de criza economica sau incertitudine si instabilitate dar si in momente de dezvoltare economica si opimism general, ceea ce indica faptul ca ea este mai mult o patologie a schimbarii dacat a slabiciunii: transformari ale familiei sau cuplului, mobilitate, schimbari sociale, inconsecvente sau contradictii...

Cum putem scapa de depresie? Se spune ca nu ne eliberam niciodata de suferinta psihica si, oricat de mult ar lasa evolutia stiintifica impresia ca totul se poate trata sau ingriji, nimic nu este cu adevarat “vindecabil”, mai ales problemele care privesc psihicul uman... Vindecarea ar fi cea mai buna arma impotriva socurilor vietii, dar ar putea fi ea definitiva?

...

RESPONSABILITATEA (I)

Principiul moral al anului 2000 este considerat a fi capacitatea de a raspunde de propriile acte si de consecintele acestora in familie si societate. Dar fata de ce trebuie sa fim noi responsabili? Familia este considerata a fi primul “teritoriu” asupra caruia trebuie exercitata responsabilitatea pentru ca “niciodata meseria de a fi parinte n-a fost mai dificila ca acum”. Influentele exterioare (televiziune, Internet, cinema, scoala, prieteni, muzica, mass-media), ingreuneaza exercitarea atributiilor de parinte pentru ca acesta trebuie sa improvizeze si sa reinventeze modalitati de a capta atentia copiilor si de a-i determina sa faca alegerea potrivita.

Cuvantul “responsabilitate” a devenit un cuvant dominant, el are mai multa valoare decat sens. A fi responsabil inseamna a raspunde de actele tale in fata altcuiva. Este un angajament, juridic sau moral, pe care-l invatam prin indeplinirea responsabilitatilor ce ne revin in familie, meserie sau viata sociala.

Responsabilitatea este un nou principiu moral pentru ca astazi suntem confruntati cu situatii pentru care nu am fost pregatiti. Cand suntem dezorientati fata de o decizie sau o actiune trebuie sa suportam si sa ne supunem unei probe de responsabilitate: de aceasta decizie sau actiune trebuie sa raspundem in fata celor care se raporteaza la ea. Acest principiu exprima epoca actuala, si nu este vorba de pregatirea pentru a lua o decizie, ci de decizia de a actiona. Adevarata morala tine de traditiile pe care noi le dam solutiilor la actiunile noastre.

Noi suntem responsabili de tot, si suntem, in primul rand, responsabili de noi insine inaintea altora, de ceea ce noi decidem sau ne priveste in mod direct. Apoi, suntem responsabili de teritoriul asupra caruia avem o putere, pentru ca fiecare are un teritoriu asupra caruia isi exercita responsabilitatea. Este un principiu care functioneaza astazi in toate domeniile.

Ceea ce conteaza cu privire la responsabilitate este notiunea de progres. Este esential in societatea noastra ca fiecare sa fie constient de rolul pe care-l are si de impactul, efectul pe care-l pot avea actele sale personale.

In numarul urmator: despre responsabilitatea fata de familie.

II

Primul teritoriu asupra caruia se exercita responsabilitatea este familia, fie ea una obisnuita, descompusa sau refacuta, ea este prima responsabilitate si poate cea mai recompensata. Suntem responsabili de rudele si copiii nostri. Astazi telul educatiei este responsabilitatea fata de copii, dar ea nu trebuie sa se margineasca la impunerea unor “retete” de comportament, ci raportarea in permanenta la consecintele actiunilor acestor comportamente.

Este important pentru un copil sa aiba repere bine stabilite. Educarea responsabilitatii nu se realizeaza printr-o pura autonomie. Ea depinde in mare masura de parinti si de modalitatea in care acestia au stiut sa-si asume la randul lor responsabilitatile. Responsabilitatea unui divort, de exemplu, implica in mod direct copiii, parintii trebuie sa fie capabili sa le ofere acestora raspunsuri. Majoritatea femeilor divortate exclud existenta tatalui din viata copiilor, ceea ce face imposibila exercitarea unei responsabilitati de catre acesta.

Cei care cauta asumarea unei responsabilitati vor in realitate puterea unei functii. Lumea se exprima: “vreau sa-mi asum un post cu responsabilitati”, nimeni nu va spune: “vreau puterea”. Asumarea puterii inseamna sustragerea de la responsabilitati, ceea ce inseamna o contradictie de responsabilitati. Astazi ne ocupam mai mult de noi insine decat de ceilalti. Cresterea individualismului duce la diminuarea responsabilitatilor esentiale la locul de munca.

Astazi exista ideea ca apartinem unui intreg si ne gandim la noi in relatie cu celalalt. Responsabilitatea este corectarea morala a individualismului, limita la care nu ni se mai permite de-a fi doar individuali. Responsabilitate sociala fara individualism nu se poate, deoarece ele sunt doua notiuni foarte apropiate.

Opusul responsabilitatii este lasitatea, deoarece a fi responsabil inseamna a-ti asuma unele riscuri si intotdeauna solicita curaj. Femeile par a fi mai responsabile decat barbatii, acesta fiind si un motiv pentru care ele nu fac politica. Ele sunt mult mai sensibile la responsabilitatile familiale decat barbatii.

Putem oare iubi fara sa ne asumam responsabilitati? In fundamentul crestin exista un principiu implicit de responsabilitate: notiunea de aproape. Suntem responsabili de aproapele “de pe teritoriul nostru”. Putem atinge “departarea” printr-un lant format de aproapele nostru, dar daca nu ne ocupam de acesta nu vom reusi niciodata sa ajungem departe.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

PLACERILE VIETII (I)

Incepand cu aparitia femeii si a barbatului, notiunea de placere umana a devenit un adevar evident. Atat timp cat vor exista homo sapiens ai ambelor sexe, placerea isi va impune locul ei. In forme definitive si in esenta sa, placerea caracterizeaza fiinta umana, chinuie si obsedeaza sufletele, da masura si dirijeaza actiunea. Ea permite de asemenea ca fiecare sa-si traseze ruta sa, sa caute ceea ce provoaca placere si sa evite ceea ce induce neplacere, suferinta, durere.

Inca din burta mamei – dovedesc, povestesc si descriu etiologii – placerea “conduce dansul.” Vibratii, emotii, perceptii, aceleasi continuturi, contactul epidermic, plutirea in lichid amiotic, mangaieri ale muschilor mamei, ritmul, loviri usoare, ofera informatii decodate de filtrul hedonic care apoi sunt clasate drept satisfactii sau frustrari. Cu mult inainte de a se dezvolta si definitiva sistemul neurovegetal, corpul se hraneste in mod consistent din placere. Prezenta, excesul, lipsa, absenta ei, modulatiile determina temperamentul si caracterul individului. Vietile depline si desavarsite se gasesc asadar la modul ipotetic pentru ca aceasta perioada embrionara este fundamentala in dezvoltarea individului de mai tarziu.

Bine evidentiata de catre omul frustrat de originile umanitatii, placerea nu poate fi aceeasi cu frustrarea. Preistoricii cunosc putin din mentalitatea omului primitiv si nimic cu privire la aspectul ei afectiv, metafizic sau psihologic, asupra acestui subiect existand doar ipoteze. Putem presupune ca placerea lor incepe de la gradul zero de satisfactie a unei placeri temporare. Omul originilor in pestera sa si copilul in pantecele mamei evolueaza intr-o metafizica de lichid amiotic: un real simplu, deci o placere sumara chiar instictuala. Placerea se elaboreaza si se complica odata cu evolutia umanitatii, fiind marcata de progres si cunoscand forme dintre cele mai bizare.

II

Si omul paleoliticului si cel al epocii postmoderniste cunosc aceeasi tiranie a placerii instinctuale, cea care le permite satisfacerea fara diferentiere a unor nevoi elementare de foame, sete sau sex. Dar istoria placerii care se conserva nu exclude inscriptionarea sa in istoria prezenta. Din contra, esentialul logicii hedoniste nu s-a schimbat, dar formele sale s-au transfigurat considerabil. Placerile s-au rafinat, s-au elaborat si conceptualizat.

Preistoria presupune placerea supusa necesitatii, cu toate ca istoria actuala manifesta posibilitatea de a diferentia aceasta dorinta, de-a se juca cu ea, de-a o transforma si modela. Intre placerea naturala, salbatica, si cea culturala, rafinata, se acumuleaza secole de umanizare. Efortul nu s-a incheiat. In acest moment al istoriei, placerea are tendinta de a suporta consecintele civilizatiei, caci aceasta nu iubeste placerea ci o priveste cu reticienta, ca pe o ocazie de a fragmenta colectivitatile, ca pe o cauza antisociala, apolitica, pe drept de altfel, caci aceasta putere ignora institutiile colective, formele comunitare, pentru a se manifesta exclusiv in relatia fata in fata a fiecarui individ cu el insusi. Ea actioneaza cu prioritate ca o energie rebela si independenta, tocmai in momentul in care cultura nu cunoaste decat structurile distructive ale particularitatilor si individualitatilor.

Munca, familia, societatea sau religia presupun intrinsec si cu consecventa dusmania placerilor individuale. Aceste insistente, sau staruinte, traiesc din renuntarea individului la placerea lui proprie, in favoarea amagirilor prezente ca dorite, iubite, si fata de care el trebuie sa se indrepte, pentru a obtine gratificatii sociale sau plati simbolice. Le numim placeri: munca, efortul, functia, meseria, mariajul, cuplul, monogamia, paternitatea, maternitatea, fidelitatea, natiunea, republica, statul, apartenenta, comunitatea, tribul, grupul, Dumnezeu, ascentismul, abnegatia, devotamentul, sacrificiul, credinta, rugaciunea, pentru a disimula tocmai supraaprecierea lor.

III

Cine poate fara rusine sa-si imagineze si sa afirme ca el are cu adevarat placerea de a plasa intreaga sa viata sub semnul socialului? A-si construi existenta pe baza programului de serviciu? A fonda un camin? A educa copiii? A-i socializa, a-i integra in masinaria sociala? A aliena esentialul destinului, sarcinilor care fac din tot si din fiecare un bun sot, un bun angajat, tata, soldat sau o buna sotie, mama, angajata, bucatareasa? Renuntand la posibilitatile individuale pentru a arata mare satisfactie, pentru propriul interes, noi acceptam sa numim placere ceea ce, in final, este alt nume al utilitatii sociale.

Civilizatiile si culturile recunosc ca dorite si iubite tot ceea de care au nevoie pentru a exista si dura, din aceasta cauza daca ne reapropiem de placerea proprie punem in pericol edificiul social. Iata pentru care motiv, oamenii legii, preotii, politicienii, patronii, directorii, sefii, adeseori presupusi gardieni sociali in schimbul salariilor, situatiilor sociale, statutelor simbolice, sunt simbolul supunerii si al docilitatii.

Acest “holocaust” al placerii veritabile se plateste mult prea scump, la un pret exorbitant. Pentru a renunta la sine, un individ poate prefera virtutile placerii, abstinenta si umilinta celorlalti, nebunia sau inchiderea in sine. El inventeaza si consuma, chiar daca nu-i sunt necesare, somnifere, antidepresive sau pastile contra anxietatii, analizeaza cu o minutiozitate infricosatoare si exagerata varietatea fenomenelor ce i se intampla, clasificandu-le cu termenii generici de paranoia, psihoza sau schizofrenie. El cade usor in depresii nervoase si multiplica fragilitatile mentale; dezvolta cu un simt morbid boli somatice, dermatologice, alergii si oboseala imunitara pentru care inventeaza alte droguri “autentice”, suplimentare, care distrug in mod sigur organismul. El se dezvinovateste de tentativele de sinucidere, cu toate ca majoritatea acestora sunt “reusite”.

IV

“Un frustrat plateste renuntarea la el insusi si la singurele lui placeri printr-o violenta reintoarcere la zvacnirea mortii contra lui.” Sau contra altuia. Caci, de asemenea, patologiile sociale preced si se bazeaza pe aceleasi mecanisme: crime sexuale, violuri si acte pedofile, violentele conjugale si familiale, brutalitatile aferente divortului si separarii, crime si delicte, atentate politice, greve generale pe domeniul conflictelor geostrategice ca si in intreprinderile unde forma liberala a capitalismului autorizeaza continuarea razboiului prin alte mijloace. Razboiul se da fata de sine, contra sine, fata de toti si de toti contra tuturor. Disparitia bucuriei, a placerii si a fericirii este rezultatul acestui razboi.

“In corpurile individuale si in cele colective, pe domeniul unei existente singulare si pe cel al unei natiuni, al unui popor, sacrificiul ritmului vietii si preferinta pentru moarte genereaza nelinistea civilizatiei.” Intre placerea sumara si salbaticia timpului primitiv si eradicarea placerii reale in societatea postmodernista, exista o posibilitate de a scapa in mod individual prin alta alternativa. Putem evita de a alege intre o satisfactie brutala, ignorata de existenta altuia si o pierdere a mortii a tot ceea ce se aseamana cu profitul singurei civilizatii existente. Etica hedonista face posibil acest lucru prin diminuarea la maximum a frustrarilor care genereaza negativisme. Scopul consta in a reduce la zero sau atat cat este posibil ocaziile patogene si mutilarile de sine reparabile in patologiile singulare si colective.

Plecand de la principiul ca realizarea unei dorinte induce o satisfactie care echilibreaza, bucura, linisteste si structureaza, formele afective pot genera si construi o personalitate armonioasa. Dorinta realizata prin placere provoaca psihologic si fizic o existenta sublima. Ca revansa, dorinta nesatisfacuta, produce nefericiri care nu inceteaza sa pedepseasca si sa faca sa plateasca - pe noi insine si pe ceilalti.

V

Un rol important in problema placerii il au filosofii. Trebuie sa restauram preocuparile acestora care propun stabilirea unei etici, a unei viziuni asupra lumii, propuneri metafizice si solutii concrete in serviciul unei existente transfigurate. Toti propun optiuni fundamentale pentru reapropierea de sine si realizarea propriei autonomii.

Important este sa nu ne punem intreaga existenta in serviciul a tot ceea ce ce ne poate impiedica de la placere. Nu trebuie sa investim in “monstrii” sociali care ne consuma toata energia. Astfel nu vom mai aprecia familia, munca, tara ci placerile ca semn al propriei independente. Nu trebiue sa visam la bani, onoruri si bogatie si la ceea ce insumeaza viata cotidiana. Nu trebuie sa ne sacrificam idealurilor societatii: un corp proportional, o familie moderna, un ideal al performantei, o reusita sociala, un conformism placut, un consum fara a pierde.

Fiecare inventeaza forme care-i permit sa nu piarda placerea. Nu trebuie sa-ti pui existenta pe seama slabiciunii atat timp cat mai exista posibilitati, sa desconsideri viata in timp ce poti mereu sa o cuceresti si s-o transformi intr-un imperiu. Pentru acest lucru trebuie regasit mereu principiul primitiv: a visa ceea ce te satisface, a evita tot ceea ce-ti displace, a dori placerea pentru sine si pentru altii, a-ti parcurge drumul departe de tot ceea ce te poate face sa platesti pentru neplaceri, suferinte, dureri sau automutilari.

“Filosofia este singura care permite edificarea propriei existente ca o constructie pentru care fiecare este responsabil. Viata cotidiana este campul de batalie al intelepciunilor posibile in infinit si permanenta. Placerea se dobandeste in maniera unei urmariri, evadari, cautari, cercetari, si prin noroc.” Trebuie doar sa incercam sa indraznim a reusi.

(Adaptare facuta dupa Psychologies, iulie-august 1999)

...

Despre adolescenta (I)

“Tineretea e timpul cresterii si al miscarii. Este primavara vietii omului.”

De cele mai multe ori, despre adolescenta se vorbeste ca fiind intersectia momentelor progresive si regresive care vor da mai tarziu coloratia particulara fiecarui individ. Desfasurandu-se de-a lungul mai multor ani, adolescenta provoaca inevitabil bulversari fizice si psihice. Tanarul adolescent poate suporta suferintele fara ca fiinta lui sa fie neaparat dezorganizata, distrusa sau invinsa.

Adolescenta este definita si marcata de varsta de 12-18 de ani pentru fete si 14-20 de ani pentru baieti. Aceste limite sunt vagi, deoarece aparitia si durata adolescentei variaza dupa sex, rasa, conditii geografice si mediu socioeconomic. Este varsta la care apar cele mai importante transformari fizice si psihice.

Conflictele psihice interne se explica prin preocuparile adolescentului asupra propriului corp care suporta acum cele mai importante transformari, prin dificultatile cu parintii si cu anturajul din care face parte. Pe plan psihologic, adolescenta este marcata de activarea si inflorirea instinctului sexual, de conturarea intereselor profesionale si sociale, a dorintei de libertate si de autonomie, de amplificarea vietii afective.

Cele mai dureroase conflicte sunt cele intrapsihice, cele legate de confruntarea adolescentului cu imaginea de sine, cu pulsiunile pe care le resimte: erotice, agresive sau violente. Ele sunt insotite de obicei de o incercare de a scapa, de refugiu sau abandon. Socurile pubertatii provocate de transformarile organelor genitale si bulversarile pasionale sexuale de autoconservare care sunt insotite de schimbari considerabile in psihicul adolescentului sunt inevitabile, de asemenea si transformarile pozitive sau negative care vor insoti aceasta perioada.

O alta sursa de neliniste si angoasa este confruntarea tanarului cu ideea ca este momentul la care trebuie singur sa ia destinul in propriile maini si sa infrunte realitatea externa, sa se sustraga tutelei parintesti de care a depins pana acum. In transformarea lui tanarul regaseste incertitudine, intristare, disperare, dar in acelasi timp si placerea de a iubi, de a-si cladi un viitor, de a trai, pentru ca acum este perioada cea mai frumoasa a vietii lui. Toate confruntarile pe care trebuie sa le depaseasca nu fac altceva decat sa dea culoare vietii si sa-l pregateasca pentru perioadele care vor urma.

II

Transformarile fizice care au loc in timpul adolescentei sunt legate de noile proportii ale corpului, de diferentierea sexuala care se definitiveaza acum, modificare care este dependenta direct de natura feminina sau masculina a fiecarui individ. In general, aceste schimbari ii iau pe adolescenti prin surprindere. O buna relatie si comunicare cu parintii sau cu specialistii in acest domeniu poate sa atenueze si sa diminueze brusca realitate careia trebuie sa-i faca fata.

Transformarile psihice sunt mult mai concrete si esentiale, ele au si o serie de consecinte nu doar asupra echilibrului interior al individului care se modifica, ci si asupra intregului sistem de relatii cu ceilalti. Scopul adolescentei consta in achizitionarea tuturor caracteristicilor varstei adulte, lucru care se produce intr-un mod iremediabil. Functia adolescentei este de a recunoaste in realitatea existenta posibilitatile fiecaruia, care le va permite indivizilor sa-si aleaga o cale si sa se angajeze in viata adulta. Pubertatea releva si evidentiaza un potential latent existent intr-un “patrimoniu ereditar” si de aceea modalitatea in care el este educat si definitivat va fi edificatoare pentru tanarul adult.

Ritmul cronologic al transformarilor psihice nu este atat de riguros ajustat ca cel somatic. Ceea ce este remarcabil la pubertatea normala este fericita
“alianta” intre dinamism si stabilitate, transformare profunda si globala ce respecta psihicul individului. Deveniti adulti, se poate vedea in fiecare din noi copilul care am fost. Rari sunt cei care nu traiesc astfel de ciocniri si care nu sufera din cauza acestei faze a vietii. Unele din aceste perturbari pot fi pasagere, altele inspaimantatoare si cu grave repercusiuni. Pare a fi un sistem “cauza-efect”: apare o cauza care determina o reactie coportamentala de raspuns care va determina drept consecinta in viitor alte reactii comportamentale.

Tot acum inteligenta se diversifica, puterea de abstractizare a gandirii creste, aptitudinile particulare se precizeaza. Cu toate ca tanarul pare preocupat mai mult “sa-si traiasaca viata” si in special aceasta perioada a adolescentei, el isi pune primele intrebari serioase asupra construirii viitorului. Exista pe langa adolescentii “normali” doua extreme foarte periculoase: adolescentii preocupati doar de lucrurile exterioare care-i incita si care-i pot distruge, de traire a prezentului, netinand cont prea mult de barierele sociale si de consecinte, si adolescentii preocupati doar de viitor, inchisi in lumea lor, invatand sau fiind prea timizi. Echilibrul pentru un “adolescent normal” se gaseste undeva la mijloc.

III

Important pentru definirea si abordarea adolescentei este situarea ei intre cele doua componente: somatica si psihica, si constientizarea faptului ca de-a lungul ei avem de-a face cu o perioada foarte complexa.

“Pubertatea normala este cea care se realizeaza la momentul cerut si impus de organism in toata plenitudinea sa, fara o ordine prescrisa dar intr-un ritm convenabil transformarilor necesare pentru ca un copil sa urmeze drumul care-l va transforma in adult”. Ceea ce conteaza cel mai mult este ca nici una din aceste transformari sa nu duca la pierderea echilibrului. “Reusita” va fi apreciata si judecata dupa rezultatul final, care consta in persoana “noului adult”.

Intre transformarile dintre cele doua planuri mentionate exista o maniera de disociere care creaza o ruptura intre cele doua dimensiuni profund integrate. Cu toate ca dezvoltarea corpului se poate realiza intr-o maniera armonioasa, pot exista probleme si dificultati la nivel psihic, si invers. Este clar ca cele doua componente nu se afla mereu in concordanata si nu ating etapa maturitatii in acelasi moment.

O mare parte a maturitatii psihologice se realizeaza de-a lungul adolescentei, fiind o durata care depinde in mod direct de civilizatie si de grupul social in care este amplasat fiecare individ. In unele cazuri, defavorizate, adolescenta pare sa nu se termine niciodata. Aceasta evolutie este marcata biologic de aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, lucru valabil pentru ambele sexe. Este momentul in care pot sa apara primele complexe legate de aspectul fizic, si daca acestea nu sunt depasite vor crea adevarate traume psihice in urmatoarele etape ale vietii.

De modalitatea in care se raspunde acum sentimentelor emotionale si afective va depinde labilitatea psihica a fiecarui individ. Este perioada primilor fiori ai dragostei, a primelor rani si esecuri emotionale care ii pot intari sistemul defensiv de aparare al adolescentului sau pot provoca fisuri greu de remediat mai tarziu care vor clatina mereu “edificiul afectiv” si asa greu construit. Tot acum se vor consolida si strategiile intuitive de gandire: tanarul poate raspunde si se poate comporta cu ceilalti in functie de experientele proprii traite, ceea ce nu poate constitui de fiecare data cea mai buna alegere. Ceea ce este absolut necesar unui adolescent nu este neaparat o indelungata chibzuiala si teama, cat mai mult o buna intuitie bazata pe sentimente puternice, in masura in care acestea s-au consolidat.

IV

Adolescenta nu este o perioada tocmai usoara a vietii fiecarui individ. In fiecare adolescent se da o mare batalie intre ascultarea, supunerea, renuntarea la mandria specifica fiecarui adolescent (mandrie care este mult amplificata in aceasta perioada) si respectul fata de parinti, intre docilitatea acceptarii dificultatilor materiale si emotionale ale celor din jur si renuntarea la tot ceea ce isi doreste si nu poate avea, intre tandretea prin care vrea sa se exprime si timiditatea de a nu se arata vulnerabil intr-o maniera infantila, de-a nu fi dezarmat de interdictiile pe care cei mai mari i le impun.

Tanarul adolescent este incurajat, stimulat sa infrunte lumea exterioara caminului familial, de-a se iubi pe sine fara nici o urma de indoiala, de a-si asuma propria libertate si de a-si castiga identitatea propriului corp pana va ajunge sa fie in locul parintilor lui.

Corpul adolescentului devine oglinda care absoarbe atentia critica a celor din jur si orice remarca nepotrivita il va deranja si va declansa un adevarat chestionar de intrebari cu privire la corpul sau. Este foarte importanta stabilitatea si pozitivismul imaginii de sine pentru ca sentimentele de siguranta sau nesiguranta pe care le traieste tanarul vor influenta intreg sistemul de relationare cu ceilalti. Ele contribuie in mod decisiv la formarea imaginii de sine si a stimei de sine.

Ceea ce este tragic pentru adolescenti este singuratatea. Oricat de protectori ar fi parintii si oricat de mult ar incerca sa-i puna la adapost de unele experiente prin care adolescentii oricum trebuie sa treaca, multi dintre ei devin niste "singuratici", inchisi in propria lor lume, ca o carapace care nu face altceva decat sa-i striveasca cu timpul. La realizarea acestui lucru contribuie parintii care ii retin in "foisorul parental" dincolo de varsta adolescentei. Este propria timiditate a parintilor transferata asupra copiilor care vor trai in permanenta sentimente de culpabilitate, considerand mereu ca nu sunt suficient de buni ca parintii lor si ca mai au mereu ceva de realizat.

Parintii se vor ascunde mereu in spatele afirmatiilor de genul ca au facut tot ce-au putut pentru ca proprii lor copii sa fie protejati si sa-si construiasca de pe acum "arme" pentru viitor printr-o supraincarcare materializata in studii, ore suplimentare, diplome, burse sau chiar relatii afective impuse. La cealalta extrema, a parintilor prea indiferenti si nepasatori, imaginea este si mai sumbra: esecuri scolare, complexe, un comportament afectiv necontrolat care duce la perturbari si manifestari deviante.

Unde se afla echilibrul intre modelele parentale? Greu de zis...

V

Nevrozele pe care le traiesc adolescentii au doua surse: pe de o parte nepregatirea suficienta pentru a-si asuma pe viitor rolul de mama sau tata, de sot sau sotie, pentru ca aceste cuvinte par sa invoce pentru ei prea multe responsabilitati si de obicei realizeaza implinirea acestor roluri sub presiunea celor din jur si a unei varste sociale care impune parca acest lucru, si pe de alta parte manifestarea agonizanta a singuratatii parintilor care resimt un vid imens in momentul plecarii copiilor; este sindromul "cuibului gol" care de cele mai multe ori diminueaza iubirea cuplului parental, care "se plafoneaza".

Este asadar o totala contradictie intre ceea ce isi doresc tinerii adolescenti si ceea ce trebuie sa se intample in realitate. Poate ca o cauza a acestor manifestari este o interactiune slaba intre cele doua tabere puse in discutie. Daca ar fi sa ne intoarcem putin inapoi am putea descoperi si alte cauze ale problemelor cu care se confrunta adolescentii. De multe ori gandurile, aspiratiile, temerile tinerilor nu sunt cunoscute parintilor pentru ca acestia evita discutiile cu ei motivand ca nu au suficient timp. Atunci cand se intampla un eveniment negativ in viata adolescentului, el tot la parinti apeleaza, dar acestia nu vor reusi sa inteleaga cum de s-a putut intampla asa ceva; apar certuri, tanarul izbucneste si apar reprosurile, pedepsele, este considerat ca fiind impertinent si se va interpune astfel un zid in relatia adolescent-parinte.

O alta cauza care are urmari asupra adolescentului este relatia proasta dintre parinti care-si consuma toata energia certandu-se si nu mai au timp sa acorde importanta relatiei cu copiii. Daca in familie se manifesta si agresiune fata de ei pana la varsta adolescentei si chiar in timpul ei, repercusiunile asupra psihicului viitorului adult sunt grave si este posibil ca la randul lui sa se manifeste violent in familia pe care o va avea.

O astfel de conduita negativa, aspra si exagerata a parintilor va determina din partea adolescentului incalcarea tuturor regulilor impuse ca un soi de razbunare manifestata contra lor printr-o sexualitate precoce, sau prin consumul de alcool, droguri sau alte comportamente distrugatoare. Adolescentii timizi vor fi si mai influentati de manifestarile exterioare daca nu-si vor gasi un suport psihologic in familie.

Deoarece adolescentii cauta sa urmeze mereu modelele pe care le apreciaza cel mai mult, este bine ca parintii sa caute la randul lor sa nu faca parte din categoria parintilor supraprotectori sau prea permisivi.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Stima de sine (I)

Dintre toate sentimentele si starile care actioneaza asupra noastra, parerea pe care o avem despre noi insine pare sa ne influenteze cel mai mult. Ea poate la fel de bine sa ne dinamizeze, sa ne dea incredere in noi insine, siguranta, dupa cum poate sa ne inhibe, sa ne faca sa nu avem incredere in fortele noastre, nesiguranta.

"Dintre toate opiniile noastre, cea pe care o avem despre noi insine este cea mai importanta. Este aceeasi distanta intre o buna si o proasta stima de sine ca intre pasivitate si actiune, reusita si esec".

Cuvantul "stima" provine din latinescul "estimare" care are o dubla semnificatie: "a determina valoarea a ceva" si "a avea o parere despre". Este important sa avem o parere critica despre sine pentru ca ea ne va influenta considerabil toate deciziile in viata.

Unii opteaza pentru diferite strategii de protectie, altii isi asuma riscul si se arunca in "bataia pustii". Primii se bazeaza si se sprijina pe obisnuinta, pe comoditate, sunt mai calmi si pasivi, ceilalti sunt stimulati de noi experiente, sunt activi si dinamici si nu dau inapoi in fata unei noi experiente. Exista cei care se simt bine in propria lor piele in toate circumstantele, au un grad crescut de adaptabilitate, si cei care se prabusesc in fata celor mai minore dificultati cotidiene.

Fiecare din aceste tipuri de personalitate isi pune problema valorii, a capacitatii si a imaginii lui in ochii proprii si in ochii celorlalti. Raspunsul ar putea fi gasit in "Henry V", de Shakespeare: "a te estima este un pacat mai putin important decat a te detesta".

"Nu ma iubesc", "cand cineva ma contrazice ma gandesc ca el este cel care a avut dreptate", prietenii mei cred ca as putea sa-mi gasesc o slujba mai buna, dar eu nu cred in competentele mele".... fiecare dintre noi a pronuntat poate una dintre aceste fraze. Ele fac parte din cotidianul nostru si iau nastere din aceeasi cauza: lipsa increderii in sine.

Megalomanii, orbi asupra lor insisi, se vad si se cred perfecti. Totusi, a te indoi uneori de tine este un semn de luciditate, dar a trai permanent in indoiala inseamna sa-ti scurtezi viata. Pentru a reusi, trebuie sa existe un echilibru intre aceste doua extreme, echilibru pe care fiecare il poate atinge printr-o buna cunoastere a propriilor potentiale.

II

Cum se fixeaza stima de sine in individ?
De ce este ea atat de fragila si susceptibila de a se sfarama?
In momentul actual ultima intrebare isi gaseste raspunsul in situatia economica actuala care il face pe individ sa se considere inutil, de dispretuit, fara nici o sansa.

Alte cauze ale unei slabe increderi in sine sunt: aparenta frumusete pe care oamenii o vad la cei din jur si care ii determina sa-si deteste propria imagine, performanta pe care o vad la ceilalti si care-i face sa fie mai buni decat ei, lipsa unor repere pe care sa se sprijine si care sa-i determine sa aiba incredere in propriile forte, existenta unei autoritati sau a unei persoane apropiate cu care se afla in permanenta competitie si pe care nu reusesc s-o egaleze toata viata (mama, tata, sotul, seful, sora sau fratele).

In principal, oamenii isi formeaza stima de sine numai prin comparatie cu ceilalti si raportandu-se la posibilitatile pe care, poate, ceilalti le au. Societatea si mediul propriu de viata sunt principalii determinanti ai unei stime de sine pozitive sau negative. Este important sa ne propunem idealuri pe care le putem atinge, in concordanta cu ceea ce suntem in stare sa realizam.

Stima de sine nu se limiteaza la propozitii de genul "ma iubesc", "nu ma iubesc", "pot", "nu pot", "sunt capabil", "nu ma pricep", ci ia nastere odata cu noi, se formeaza treptat in functie de personalitatea noastra si de obicei se stinge inainte de moartea noastra fizica. Inca din copilarie cei mici sunt capabili sa explice ce cred ei despre ei ca persoana si sa remarce o anumita diferenta intre ceea ce ar dori sa fie si realitate. La ei foarte important este sprijinul pe care-l primesc din partea parintilor si a colegilor.

Se pune problema daca un copil care are o stima de sine redusa se va considera inferior tot restul vietii, deoarece se stie ca un copil cu o stima de sine ridicata va avea tendinta de a pastra aceasta caracteristica toata viata. Aici va interveni stabilitatea stimei de sine despre care voi vorbi insa in numarul urmator.

III

Pentru a atinge echilibrul, stima de sine se bazeaza pe trei componente: iubirea de sine, imaginea de sine si increderea in sine. Sa le luam pe rand:

Iubirea de sine inseamna a te iubi pe tine insuti in ciuda defectelor, a limitelor, si a sti sa te readaptezi in urma unui esec. Totul se manifesta si depinde de dragostea conditionata sau nu, primita in copilaria noastra.

Imaginea de sine - importanta nu este realitatea, ci privirea intima, interioara, pe care o purtam asupra noastra. O imagine de sine pozitiva este o forta interioara care ne permite sa credem in noi insine in ciuda dificultatilor si adversitatii. Ea depinde de proiectele pe care parintii nostri le-au format pentru noi si de interpretarea, conformarea noastra la aceste asteptari.

Increderea in sine se caracterizeaza prin aptitudinea de a ne imagina viitorul intr-o maniera pozitiva, fara sa fim ingroziti de acesta (“nu voi reusi niciodata sa ajung acolo”), lucru care ne incurajeaza in actiunile noastre. Ea depinde de educatia noastra si de grija, increderea pe care parintii ne-au aratat-o.

Dragostea de sine este cea care se construieste inca din copilarie: copilul cauta mereu privirea mamei, si aceasta ii zambeste si ii vorbeste. Va rade si va zambi si, daca nu mai vede privirea mamei, va plange. El este dependent acum de raspunsurile pe care le primeste din mediul apropiat.

In general, persoanele “dotate” cu o solida dragoste de sine au beneficiat de o dragoste parentala neconditionata: parintii nu si-au “dozat” iubirea in functie de rezultatele scolare sau de aptitudinea de a spune “buna ziua” unei doamne mai in varsta. In special, ei s-au abtinut sa ii compare in permanenta cu sora si fratele mai mare sau cu nu stiu ce verisor. Impresia parintilor care nu cred suficient de mult in copiii lor genereaza un sentiment de culpabilitate cronica care se manifesta prin comportamente autodistructive pentru copilul care va fi mereu certat si aratat ca un exemplu negativ.

Despre transmiterea stimei de sine de la parinti la copii voi vorbi in numarul urmator.

IV

"In fiecare dimineata ma detest".

Din aceasta replica este usor de aflat gradul iubirii de sine pe care il are o persoana. "Ma trezesc ca sunt genial dimineata si stupid peste o ora". Chiar daca imaginea de sine si dragostea de sine sunt mai usor de identificat, increderea in sine este cea care se observa cel mai greu. Ea necesita un proces complex de elaborare si de interiorizare in personalitatea oricarui individ.

Revin din nou la faptul ca educatia pe care o primim si primele noastre experiente scolare influenteaza intr-o maniera decisiva increderea pe care o vom avea in noi insine. Din cea mai frageda copilarie, orice esec e comparabil cu o catastrofa si incep primele evitari ale situatiilor susceptibile sa ne provoace. Succesul consta in a nu capitula ci a cauta sa invatam de la cei din jurul nostru.

Stima de sine nu trebuie neaparat "antrenata", ea se transmite in mod inconstient de la parinti la copii. Daca de exemplu, un tata nu are incredere in fiul lui, va agonisi pentru acesta totul si tocmai aceasta dragoste pe care el i-o poarta il va transforma intr-o persoana inhibata si timorata care insa nu va duce lipsa de nimic, dar nici nu va fi capabil sa se descurce singur.

A cunoaste in copilarie, in proportii egale si dragoste si respect, va duce la dorinta proprie de afirmare. Din aceasta cauza, noi vom beneficia de o stima de sine solida in unele domenii, la celelalte trebuind sa lucram singuri. Astfel parintii foarte iubitori, dar care sunt foarte speriati de capacitatile copiilor lor de-a se descurca in viata, le vor inspira acestora o buna iubire de sine, dar nu si o solida incredere in sine.

Exista si situatia inversa cand parintii valorizeaza prea mult capacitatile intelectuale si profesionale ale copiilor lor, dar nu le dau acestora toata tandretea de care ei au nevoie, ei vor dobandi o suficienta si buna imagine de sine dar nu si o reala incredere in sine. Ei vor suferi toata viata din cauza carentei de iubire.

Pentru a dura, stima de sine se hraneste cu sentimentul de a fi iubit de cei din jur si de a avea valoare in ochii celorlalti. Ca toate sentimentele, ea are nevoie "sa fie alimentata" si sa fie in echilibru. Pentru aceasta trebuie sa dam dovada de luciditate, obiectivitate si trebuie sa ne abtinem sa minimizam in mod sistematic atuurile si calitatile noastre. Succes!

V

Normele de frumusete impuse de cei din jurul nostru, precum si contextul social general, sunt factori determinanti pentru stima de sine la orice varsta. Un rol hotarator il are modelul interior pe care fiecare din noi il alege la un moment dat si dupa care ne vom ghida toata viata. El este ales dupa un prototip existent in mediul apropiat si este sensibil la schimbarile produse de evaluarile facute pe baza acestui model de ceilalti si de schimbarile percepute ca reusita sau esec in experienta personala. Odata creat, acest model are tendinta sa reziste la eventualele dezechilibre pentru ca noi vom cauta si vom alege acele experiente care confirma si sprijina conceptul stimei de sine pe care deja l-am ales.

Stima de sine se modifica odata cu inaintarea in varsta. Ea cunoaste de obicei o involutie la varsta adolescentei pentru ca apoi sa creasca treptat si in mod decisiv. O alta descrestere a stimei de sine se va manifesta odata cu inceputul imbatranirii, cand adultul matur isi da seama ca valorile si competentele lui actuale nu-i mai folosesc si este pus fata in fata cu "inceputul retragerii". El se va gandi acum doar la ceea ce a fost el in viata, la ceea ce a realizat si la ce ar fi putut sa fie dar nu mai are timpul si puterea necesara.

Necesitatea de-a te iubi suficient de mult pe tine insuti a fost punctata si de Freud, care o numeste "narcisism". Acest cuvant se confunda in momentul actual cu "egocentrismul", care nu inseamna insa acelasi lucru. Fara un narcisism "bine intentionat", individul tinde sa se considere o nulitate. A te iubi pe tine insuti inseamna a-ti accepta defectele si esecurile fara a trece prin momente de criza. Este ceea ce astazi se numeste gandire pozitiva. Ea ne permite sa luptam contra adversarilor, sa perseveram chiar daca la orizont se-arata nori negri.

Cel care se iubeste pe sine intr-un mod corect devine "un bun stapan": indulgent, el continua sa se aprecieze la fel in situatiile defavorabile pentru "eu" (rupturi amoroase, concedieri, moartea unui prieten).

...

Reinstalarea stimei de sine

Pentru cei care nu au poate suficienta incredere in sine sau pentru cei care vor sa stie cum se poate consolida ea, exista zece "formule magice" care odata respectate si interiorizate in comportamentul nostru duc la o buna adaptare la viata de toate zilele.

A te cunoaste mai bine: este regula de aur in materie de stima de sine si consta in a fi constient de capacitatile si limitele proprii.

A te accepta asa cum esti: nu este necesar sa fii perfect, fara nici un defect pentru a avea o buna stima de sine.

A fi sincer: inseamna a fi responsabil de propriile emotii, de a-ti marturisi angajamentul in anumite obiective ("tin la prietenia ta"), exigente ("nu vreau sa fac lucruri care imi displac") sau temeri ("mi-e frica sa nu reusesc").

A actiona: actiunile sunt "gimnastica de intretinere" a stimei de sine, a ne fixa un obiectiv, oricare ar fi el si a-l respecta.

A impune tacere criticilor interioare: este vorba despre un discurs parental interiorizat si de a fi constient de propria existenta.

A accepta ideea unui esec: prin actiune se invata si riscul de a esua, care nu trebuie sa se transforme in momente de criza.

A te afirma: trebuie sa stii sa spui "nu" fara a fi agresiv, sa ceri ceva fara sa te scuzi, sa raspunzi cu calm la eventualele critici.

A fi empatic: a sti sa ascultam si sa simtim punctul de vedere al celorlalti chiar daca nu suntem de acord cu ei.

A te sprijini pe cei din jurul tau: a nu ezita sa le ceri ajutorul si a-l astepta chiar daca acesta nu se manifesta imediat, a fi mereu in grupul lor dar nu numai pentru a ne plange lor.

A iubi: iubirea este cea care poate face miracole si ea poate fi in functie de experientele noaste, principalul suport al stimei de sine. Intr-un cuplu fericit, stima de sine se dubleaza si se manifesta in mod singular prin intermediul a doua persoane.
Intreaga existenta a fiintei umane pluteste in jurul a trei de "i": imagine, iubire si incredere de sine! Fara dobandirea lor nu suntem nimic...



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Sensul vietii

Se-ntampla sa fim conceputi, se-ntampla sa luam nastere si odata cu prima zi de viata, incep sa se faca multe planuri asupra viitorului nostru. Le fac parintii, le face societatea, le face Dumnezeu.

Fiecare din noi, ierarhic, trece prin trei mari mistere si descoperiri in acelasi timp: cine suntem, de unde venim si incotro mergem. Daca la primele doua intrebari raspunsul face parte din noi, la a treia este nevoie de timp, de noroc si intelepciune. Insusi cuvantul "sens" are doua modalitati de abordare: ca directie (inainte, inapoi) si ca semnificatie (definitie, coerenta), ambele presupunand o relatie directa cu ceva exterior noua. Nu exista un sens decat fata de altceva. Pentru viata noastra sensul este dat de tot ceea ce ne inconjoara: familie, scoala, prieteni, mediu, toate actioneaza si ne determina la randul lor sa actionam, facand parte din "drumul" nostru.

Sensul nu este niciodata predeterminat, dat de altii sau impus. Ceea ce devenim este in mare masura creatia noastra, a ceea ce gandim, facem sau visam. Proiectia, anticiparea, imaginarea viitorului specifice doar omului, dau culoare si finalitate vietii. Este o lupta intre alegeri si cu cat suntem mai siguri de alegerile noastre, cu atat suntem mai fericiti. Daca nu ne gasim sensul, nu ne vom gasi niciodata nici locul, atat fizic cat si psihic.

Fiecare sens are o finalitate, un pol opus care-l contureaza. Sensul este mereu altul, mereu interiorizat, aproape de noi si in acelasi timp parca ne lipseste, separandu-ne de prezent si de noi insine. Sensul prezentului se bazeaza pe trecut si ia nastere prin anticipare.

Astazi se vorbeste tot mai mult de prioritati, de standarde prea inalte, si prin urmare, un sens greu de atins. Viata are sens prin ea insasi, ea nu este o enigma care nu poate fi rezolvata, un pariu pe care nu-l putem castiga, un pret pe care sa nu-l putem plati. Viata inseamna aventura, risc, dureri, pace, eforturi, intrebari... Raspunsurile se afla in sensul pe care il dam noi vietii...

...

Prizonerii vietii

Se intampla sa deschidem pentru prima oara ochii si sa descoperim viata... trec anii si vine un moment in care suntem surprinsi intr-o maniera pozitiva sau negativa de ceea ce am devenit.

Fiecare are rostul lui pe lume, nu ne putem indoi de acest lucru, dar fiecare din noi traieste momente pe care nu si le-a dorit si atunci te gandesti manios: "ce-ar fi fost daca...?" dar te opresti pentru ca nu poti rosti numele nefiintei tale si cazi, te ridici, si mergi mai departe.

Si fericirea si nefericirea sunt proprii fiintei umane, problemele ce apar sunt legate de masura in care suntem "sufocati" sau "plictisiti" de viata pe care o avem. Vorbesc doar de viata fizica, reala, biologica pe care, fie o chinuim lasand-o sa treaca, fie o traim si o fructificam la maximum.

Exista doua tipuri de prizonieri, victime ale vietii: cei care traiesc mult si foarte simplu si cei care au o viata prea scurta si agitata. Primii au beneficiat de educatie, traiesc in armonie cu parintii lor si nu au avut prea multe "bariere" in viata lor, totul decurgand de la sine. Ceilalti poate au urmat acelasi traseu dar a existat la un moment dat in viata lor ceva care le-a schimbat total drumul si comportamentul; lor le lipseste mereu ceva, sunt zbuciumati si, de cele mai multe ori, se autodistrug.

Ca sa fii fericit nu este nevoie sa faci parte din una din cele doua categorii, important este sa existe un echilibru biologic si mental si sa traiesti cu bucurie fiecare debut sau final de zi. Si, oricat de scurta pare aceasta viata, ea are un pentru fiecare un inceput si un final, intre care se scurge intreaga noastra existenta, dar suntem noi constienti de ea, o traim asa cum trebuie, o pretuim si suntem multumiti de ea?

Intrebari fara raspunsuri, raspunsuri cu semnul intrebarii... ele se afla in noi, trebuie doar sa ne intrebam...

...

Sansele vietii

Se-ntampla sa trecem ierarhic prin toate etapele vietii si sa simtim ca "viata ne-a suras": e noroc sau dar, e sansa sau ceva exterior noua, puternic si misterios? Fiecare dupa cum crede... clar este ca nu de putine ori fiecare simtim ca orice ghinion are si-o parte buna si orice nesansa aduce dupa ea o alta sansa. Ele fac parte din viata noastra si e important cum reusim sa ne agatam de ele si sa transformam totul intr-o izbanda.

Exista oameni care au avut aceste sanse toata viata ("norocosii") si exista oameni care au stiut sa pandeasca o singura sansa, esentiala pentru toata existenta lor. Nu cred ca exista si o a treia categorie, a celor care nu au avut parte de nici un strop de noroc.

Multi sunt constienti de faptul ca sansele intalnite in viata sunt date de Dumnezeu, altii se cred ei singuri responsabili pentru succesul lor, dar mai devreme sau mai tarziu, "roata" se intoarce in defavoarea lor.

Orice moment al vietii poate fi o sansa unica, si prin orice refuz putem sa dam cu piciorul unei sanse care ne-ar fi schimbat mult viitorul. De noi depinde... "daca-ti doresti cu orice pret un lucru trebuie sa-l lasi sa plece, daca nu se va intoarce, inseamna ca n-a fost niciodata al tau sau n-a fost dat sa fie al tau". Daca simti ca viata ta n-ar fi putut sa existe fara acel lucru, trebuie sa lupti pentru el si sa-l castigi. Pentru asta sunt date sansele...

Se mai vorbeste mereu de "omul potrivit la locul potrivit" ca de acel om care-a avut o sansa, a profitat de ea si a transformat-o in succes. E greu de zis daca tot meritul i se datoreaza lui... cert e ca fiecare primeste in viata mult ajutor, sansa, noroc, oportunitati, daruri, succes, reusite, posibilitati, ocazii, care nu vin insa niciodata singure. Cineva vegheaza asupra noastra si ni le trimite chiar daca le meritam sau nu...

...

Incercarile vietii

Exista momente in viata de care suntem mandri, pe care credem ca le-am "prins", sunt ale noastre si ne-au ajutat cumva sa progresam. Daca simtim uneori cum asteptam, cum ne plictisim sau nu avem ce face, simtim uneori ca trebuie sa dam dovada a tot ceea ce am acumulat pana acum. Si viata nu ne lasa indiferenti, ea a pregatit probe pentru fiecare, trebuie doar sa le trecem...

Sunt "teste" la care viata ne supune, sunt "sansele" vietii de care vorbeam intr-un articol trecut. Timpul nu trece asa nepasator pe langa noi... Ca tineri, ni se cere mereu sa aratam masura in care inaintam prin fiecare etapa de scoala sau facultate, pana la primul interviu pentru o slujba. Nu e deloc simplu, dar ca sa reusim trebuie sa trecem printr-o serie de incercari care nu pot fi decat favorabile, care imbunatatesc o experienta personala aflata in continua formare si ajustare.

Pe baza acestei experiente ne putem "cladi viitorul".

Se intampla sa vezi un anunt care cauta oameni ca tine sau sa afli de ceva de lucru de la un prieten, sau pur si simplu iti vine ideea ca ai nevoie sa faci altceva. Trebuie sa simti acel imbold care te trimite spre ceva necunoscut dar favorabil in acelasi timp. La inceput e nevoie de curaj pentru a fi deschis sa-accepti ceva nou, apoi intervine vointa si in masura in care esti fericit de ce faci, stii ca esti pe drumul cel bun.

Daca ne permitem sa "lenevim" sub acoperisul casei sau a scolii, cand incepi sa vrei mai mult de la viata, ea singura te arunca in "campul de forta", te testeaza sa vada de ce esti in stare si te trimite inapoi plin de resurse si cu o puternica incredere in sine.

Cei care se cred total nepregatiti refuza aceste incercari si le amana parca pentru un moment in care totul li se va parea si mai dificil. Cei care au avut succes la aceste incercari si au profitat de ele cauta mereu alte provocari, se angajeaza in programe care poate-i depasesc dar ei nu renunta pentru ca se simt pregatiti si dornici pentru mai mult.

De noi depinde cum ne incepem viitorul.

...

AUTOAPRECIEREA

Autoaprecierea, recunoasterea, self-esteem, propria valorizare, parerea de sine – toate acestea sunt determinate de propria apreciere a atributelor fizice sau psihice ale fiecarei persoane la orice varsta.

O subapreciere este la fel de daunatoare ca si o supraapreciere. Prima provoaca complexe de inferioritate, timiditate si nesiguranta, a doua conduce la o viziune deformata asupra realitatii existente, cei din jur manifestandu-se neincrezator fata de persoanele respective.

Studiile arata ca autoaprecierea este mai ridicata la varstele foarte mici si la cele mai inaintate si mai scazuta la varstele medii: liceu, facultate, perioada de cautare a unui post de munca. Treptat, tanarul adult, eventual si casatorit va fi in masura sa faca o apreciere corecta, reala asupra vietii lui. Adultul matur, pe cale sa se pensioneze, se gandeste ca nu a reusit sa-si realizeze toate planurile si ca el nu a avut sansele pe care le au tinerii acum.

Fiecare varsta are aprecierea ei interioara si exterioara: batranii se uita zambind la cei tineri, invidiosi pe timpul lor, cei tineri ii respecta, dar sunt mandri de varsta lor frageda. Daca cei mici isi fac propria apreciere dupa hainutele pe care le poarta sau jucariile pe care le au, cei tineri se apreciaza dupa rezultatele scolare pe care le au, in masura in care scoala joaca un rol important pentru ei, daca nu, ei isi fac propriile aprecieri dupa parerile cercului de prieteni, lucru nu tocmai favorabil celor mai singuratici.

Cei maturi, odata angajati si casatoriti, se autoapreciaza unul in functie de celalalalt, pentru ca acum parerea celuilalt membru de cuplu este vitala. Succesul pe care ei il obtin se sprijina foarte mult pe suportul pe care-l primesc din partea celui drag, parerea parintilor trecand pe un plan secund, dar nu total indiferent lor.

Efectele unei supraaprecieri la oricare dintre aceste varste creeaza o imagine falsa, idilica, a unei realitati de care persoana vrea sa se ascunda, dar momentul infruntarii acestei realitati devine dramatic si greu de suportat, cei care se supraapreciau devenind acum cei care-si plang de mila.

Propria apreciere trebuie sa se faca corect la orice varsta, ea trebuie sa se sprijine pe multa incredere in sine si o adevarata confruntare a realitatii.

...

PUTEREA VOINTEI

Vointa este in general definita ca fiind actualizarea unor idei preexistente si abilitatea de a realiza intentiile propuse pe baza acestora. Este vorba deci, de o reflectie si de o angajare in realizarea a ceea ce ne-am propus, realizarea propriu-zisa fiind foarte importanta.

O mare parte din actiunile noastre depind de vointa, dar mai raman si alte activitati, pe care le realizam automatic sau sub impulsul sentimentelor. Tocmai pentru a nu deveni prea stereotipici avem nevoie de vointa.

Realizarea oricarui fapt, din punct de vedere volitiv implica patru etape: conceperea (ideea generala formata si formulata), deliberarea (o apreciere a solutiei optime), decizia (cea mai importanta) si executarea actiunii pana la capat, ceea ce determina autenticitatea rezultatului obtinut. Omiterea uneia dintre etape poate provoca un esec (o decizie pripita sau prea exclusivista va fi urmata de momente de indoiala).

De asemenea, la fiecare din aceste faze exista o serie de tulburari care pot sa apara, si anume: in momentul deliberarii, persoana poate sa cantareasca prea mult avantajele si dezavantajele modificandu-si actiunile in mod repetat si nerealizand nimic, in faza deciziei cei timizi sau anxiosi se vor multumi cu decizia pe care parintii ar lua-o pentru ei, plafonandu-se in slujbe simple care sa nu implice responsabilitati prea mari, iar in faza executiei, cei neperseverenti nu vor fi constanti in actiune si nu-si vor duce la bun sfarsit planul.

Vointa oamenilor va fi mereu legata de realizarile lor, de nevoile si dorintele pe care le au si de aceea vointa va fi mereu o optiune sau o dezbatere, un conflict de idei. Omul nu stie ce sa aleaga, este nehotarat si pentru aceasta el are nevoie de cea mai buna hotarare pe care o poate lua cu ajutorul vointei. Aceasta se poate educa, si treptat va conduce doar la alegeri bune. In ansamblul ei, vointa se poate realiza doar pe baza personalitatii totale a individului, a motivatiei acestuia, a educatiei sociale, a experientei anterioare acumulate prin invatare si perseverenta.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

MOTIVATIA

Motivatia este o componenta importanta a personalitatii, care se refera la ansamblul de factori dinamici care determina comportamentul unui individ. Daca acest comportament uman depinde de modificarile interne si externe ale organismului, atunci motivatia este cea care pune in functiune intreg organismul. Pentru orientarea intregului nostru organism, pe langa motivatie, exista o serie de factori constienti si inconstienti, fiziologici, intelectuali, afectivi sau sociali aflati in interactiune reciproca permanenta.

Pentru orice etapa de varsta, motivatia are un rol fundamental in realizarea tuturor planurilor propuse, ea este inclusa in vointa noastra si determina intreg drumul pe care alegem sa-l urmam.

Oamenii nemotivati in lucrul lor sunt oamenii automatic implicati intr-un sistem social care nu-i provoaca sa-si depaseasca conditia. Ei sunt in general satisfacuti de munca lor si traiesc o viata simpla.

Ceilalti oameni, aflati la polul opus, au trecut printr-o serie de experiente bogate care, mai mult sau mai putin placute, i-au mobilizat si motivat suficient incat sa-si doreasca altceva, mereu nou si superior.

Ca tanar, trebuie sa fii mereu motivat pentru ceea ce trebuie sa realizezi pentru ca deciziile luate acum sunt ireversibile si cu repercusiuni asupra intregului viitor. La polul opus motivatiei se afla indiferenta, pasivitatea, care conduc spre o viata monotona, lipsita de un sens potrivit caracteristicilor persoanei respective.

Vorbim despre motivatie in cazul oricarei actiuni si activitati care ne solicita toate resursele noastre, atunci cand dorim sa depasim o situatie complexa pentru care trebuie sa stim finalul. Suportul motivational il gasim in fiecare din noi si pentru a simplifica tot acest articol as spune ca motivatia se identifica in termeni normali cu "a vrea", dar nu un simplu vreau, ci stiu ce vreau cu adevarat

...

ADAPTAREA

Astazi se vorbeste tot mai mult de adaptarea individului la mediu, la societatea care-l inconjoara, la familie, la viata in general. Si cum viata actuala nu pare atat de simpla, parca ni se cere un grad si mai mare de adaptare. Aceasta inseamna ajustarea comportamentului nostru actual, conditiilor noi create.

Fiinta umana dispune de o anumita plasticitate cu ajutorul careia poate sa ramana in echilibru cu mediul sau exterior si interior. Importanta este adaptarea psihica a individului la tot ceea ce inseamna schimbare, modificare, rasturnare de situatii, atunci cand el trebuie sa apeleze la toate resursele sale si in final sa depasesca obstacolele.

Adaptarea, in orice varianta s-ar realiza eam, implica o dubla actiune: de asimilare (interiorizare a situatiei actuale) si acomodare (familiarizarea cu situatia actuala). Ambele procese fac apel la o serie de interactiuni ale individului cu resursele si posibilitatile sale pentru a mentine starea de echilibru prin care el va fi capabil sa se adapteze.

Prin aceasta adaptare directa a omului la mediu, toate functiile si procesele noastre psihice se afla intr-o permanenta ajustare intre schemele vechi incorporate si elementele experientei noi. Daca o persoana ajunge sa lucreze intr-un domeniu al educatiei, adaptarea se realizeaza in sensul acomodarii cu cei tineri si al intelegerii cat mai bune a acestora.

Se spune ca, in general, ne acomodam cu orice: frig, caldura, situatie noua, spre a supravietui si a fi mai putin nefericiti. Se pune insa problema varstei si trebuie specificat aici ca daca la varstele tinere adaptarea este foarte rapida, la varstele mai inaintate ea este mai greu de realizat, lipsind energia si rapiditatea necesare depasirii unor eventuale "socuri".

In concluzie, cu cat individul are mecanisme de adaptare mai puternic dezvoltate, cu atat poate face fata mai bine schimbarilor vietii si provocarilor pe care viata nu inceteaza sa le "ofere".

...

MATURIZAREA

Vorbind treptat despre vointa, motivatie, adaptare, apreciere, consider maturizarea ca fiind punctul culminant al oricarui individ. Ea consta in totalitatea transformarilor care conduc un organism la maturitate. Aceste transformari sunt atat fizice, cat si psihice, ultimele fiind si cele mai importante.

Maturizarea este un proces dinamic care se realizeaza in functie de varsta si conditii sociale. Tinerii din tarile cu o situatie economica mai slaba, supusi unei vieti mai dure, se maturizeaza mult mai rapid decat tinerii din tarile mai dezvoltate unde sansele de realizare sunt mai numeroase. Aceeasi situatie se intalneste si la nivelul unei societati in care exista paturi sociale si in care cei care au din punct de vedere material totul, par sa nu aiba si maturitatea necesara varstei lor.

Dar maturizarea psihica nu este determinata numai de conditii sociale, cu toate ca acestea sunt cele mai importante, ci si de schimbari de structura datorate ereditatii. Maturizarea sistemului nervos furnizeaza un anumit numar de posibilitati care se realizeaza mai devreme sau mai tarziu, poate niciodata, in functie de experientele concrete si mediu ambiant. Este vorba si de o forta a maturizarii, de gradul in care ea poate fi pusa in functiune intr-un context care o cere.

Maturizarea psihologica prin care se formeaza o personalitate adulta se formeaza ierarhic in functie de situatiile de viata si-l conduce progresiv pe individ sa se subordoneze unei realitati existente mai placute sau neplacute.

Familia are un rol hotarator in realizarea maturizarii copiilor. Cei supraprotejati si tinuti deoparte de toate problemele vor cunoaste mai tarziu maturizarea decat cei care au fost aruncati pur si simplu in “ghearele vietii”. Nu se poate stabili care din cele doua situatii este mai favorabila, sigur este ca, cu cat maturizarea este mai rapida, cu atat sunt evitate eventualele esecuri sau “greseli nechibzuite”. Maturizarea este realizata definitiv atunci cand individul este capabil sa-si asume responsabilitati.

...

Asumarea unei responsabilitati

Dovada maturizarii unui individ se realizeaza in momentul in care el este capabil sa-si asume responsabilitati, atat pentru el insusi, cat si pentru cei din jur. Indeplinirea acestor responsabilitati este dovada vie a gradului de constiinta pe care individul respectiv l-a atins.

Notiunea de responsabilitate presupune angajarea sociala, manifestata explicit sau implicit si maniera in care un individ poate sa dea socoteala, daca este cazul, in fata unei autoritati superioare.

Pentru a fi responsabil, trebuie sa fii in deplinatatea ratiunii mentale, deoarece bolnavii psihici sau copiii sunt considerati a fi iresponsabili si, de asemenea, trebuie sa fii liber in actiunile tale, sa nu fii judecat pentru un act negativ savarsit in conditiile unei amenintari fizice sau ale unei constrangeri morale.

Cu toate acestea, legile sociale si morale te fac responsabil de orice act care, cu toate ca nu l-ai savarsit, depindea intr-un mod sau altul de tine. Sunt oameni care "poarta pe umeri" responsabilitati imense, dar sunt si oameni care fug de orice activitate sau actiune de care ar trebui sa dea socoteala. De asemenea, sunt oameni care, cu toate ca sunt responsabili pentru ceilalti, iau decizii nefavorabile lor si favorabile interesului propriu. Cei lasi sunt cei care in momentul in care au incalcat legea nu se gandesc o clipa la o eventuala confruntare a realitatii, ci fug imediat. Astazi, responsabilitatile care ni se impun sunt covarsitoare, vina este aruncata foarte usor pe altii, de aceea sustragerea culpabilitatii unei persoane este indoielnica.

A fi responsabil este echivalent cu a-ti tine un angajament moral. Aceasta inseamna a respecta un contract social pe care fiecare din noi l-a incheiat in mod implicit in momentul in care s-a nascut.

...

Sentimentele

Sentimentul este o stare afectiva complexa, care combina o serie de elemente emotive si imaginative mai mult sau mai putin clare sau stabile care persista si in absenta cauzei care le-a provocat.

Sentimentele pot fi estetice, religioase, morale, de admiratie, de respect, de rusine, de culpabilitate, inferioritate, orgoliu, stima, teama, fericire, agresivitate, pace, liniste, furie, groaza, tristete, bucurie - toate coloreaza afectiv viata noastra si ne influenteaza comportamentul.

Sentimentele sunt intotdeauna legate de tendintele cele mai profunde ale individului, de dorintele lui realizate sau nerealizate. Toata experienta lui de viata se codeaza parca in sentimentele pe care le traieste si se decodeaza prin maniera in care el si le manifesta.

Uneori, individul traieste reactii emotionale subconstiente pe care nu le poate exprima liber si pe care le "ascunde" de ochii celorlalti. Dar pentru a putea trai din plin este recomandata exteriorizarea sentimentelor, oricat de triste sau neplacute ar fi ele, pentru ca altfel se poate instala depresia sau alte simptome nevrotice sau psihosomatice.

Exista persoane a caror exteriorizare a sentimentelor ne socheaza, ei sunt ca o oglinda, mereu sinceri dar parca ireali. Ei traiesc doar la exterior, la interior simtindu-se eliberati si de cele mai multe ori cunosc doar fericirea.

La polul opus, persoana care-si interiorizeaza sentimentele, le ascunde si le macina este o persoana sentimentala, inchisa in sine si care are o constiinta "secteta" a propriei valori, neexteriorizarea facand din ea o persoana etichetata ca fiind "un mister". Ea fuge de lume si de orice relatie cu ceilalti, abandonand mereu, dar poate deveni agresiva si violenta la provocarea celorlalti.

Sentimentele joaca un rol important in viata noastra, important este insa ca sa nu ne lasam dominati si influentati de ele astfel incat "sa ne pierdem capul".



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

AFECTIVITATEA

Pentru ca am vorbit in articolul trecut de sentimente, ele trebuie sa fie integrate alaturi de emotii si pasiuni in domeniul poate cel mai important al vietii noastre, si anume afectivitatea. Emotiile si pasiunile au fost dezbatute in alte articole anterioare, de aceea nu voi face decat o descriere scurta a lor.

Emotiile sunt reactii generale intense si de scurta durata ale organismului intr-o situatie neasteptata, si pot fi insotite de stari afective placute sau neplacute. Ele sunt mai mult "biologice" si inferioare sentimentelor sau pasiunilor.

Pasiunea este o stare afectiva intensa, stabila si durabila orientata exclusiv asupra unui obiect care este vazut intr-o lumina noua (dragostea, ura, placerea, puterea, ambitia ca forme ale pasiunii au surse inconstiente si pot sa conduca intreaga noastra personalitate).

Viata psihica este alcatuita la randul ei din trei domenii: inteligenta, activitatea si afectivitatea. Toate trei sunt indisociabile si rar se poate realiza una fara cealalta.

Afectivitatea este partea fundamentala a vietii umane pe baza careia se edifica majoritatea relatiilor interumane si totalitatea relatiilor existente intre individ si mediul sau. Chiar si gandirea poate fi afectata de emotiile noastre, iar sentimente ca securitate, bucurie, fericire, pot favoriza dezvoltarea intelectuala, pe cand sentimentele de anxietate si insecuritate pot fi responsabile pentru inadaptarea sociala a individului (esecuri scolare, somaj)

Afectivitatea, prin complexitatea si intreg ansamblul pe care-l cuprinde ne domina viata intr-o maniera de care avem nevoie pentru a supravietui intr-o lume care se vrea cat mai abstracta si precisa.

...

Exista un timp pentru adevar...

“In fiecare zi se invata ceva nou”, spunea Solomon. Cuvinte uitate, cuvinte noi, cuvinte dure sau tocite, cuvinte pe care am vrea sa le auzim, sau poate nu... Astazi noua ni se pare ca stim totul, cand de fapt uitam mai mult decat invatam. In urmatoarele numere voi incerca o aducere in prezent a unor cuvinte “magice”, uitate poate mult prea devreme sau de care ne este dor, incercand sa le dau o dimensiune mai actuala, luptand pentru includerea lor cat mai des in comportamentul si vocabularul nostru.

Dar ce este adevarul? “Adevarul este ceea ce este” (Aristotel), “adevarul supara”, “adevarul este o datorie”, “primul si ultimul lucru care i se cere fiintei umane”, “frumusete”, “un lucru periculos”, “marire”, o modalitate de a-i pierde sau castiga pe ceilalti, cuvantul copiilor, “adevarul starneste ura”, “adevarul este un fruct care nu trebuie cules decat cand este complet copt” (Voltaire).

Si totusi, adevarul e greu de gasit, aproape inexistent sau mult prea denaturat, iar in acelasi timp el este cel care desparte si uneste oamenii. Cert este ca oamenii isi construiesc singuri imaginea despre adevar functie de educatie si sistemul propriu de valori. Notiunea de adevar se insuseste treptat si este accentuata inca din copilarie cand copilul aude cel mai des fraze de genul “sa nu minti”, “nu-i frumos sa minti” sau “sa nu mai minti niciodata!”.

Nu exista nimic rau in aceste fraze, doar ca ele pot deveni obsesive pentru copii care asociaza orice fapta rea si nemarturisita cu o pedeapsa. Astfel ia nastere minciuna si mult mai tarziu ei vor intelege ca de fapt adevarul e o modalitate mult mai convenabila, pentru ca odata prinsi mintind, pedeapsa pare si mai dura pentru ei.

Psihologic, adevarul este “acordul gandirii noastre (perceptie, judecata) cu realul”. Adevarul este deci un caracter al cunoasterii noastre si nu a ceea ce exista, adica el se dobandeste odata cu intregul caracter al omului. Este de fapt una din cele mai valoroase calitati umane, care odata insusita, este greu de pierdut.

Exista un timp pentru adevar, el este acum!

...

Exista un timp pentru bunatate

Frumos cuvant: lung, melodic si parca definit prin el insusi. Un vechi proverb romanesc spune ca “bunatatea are doua domnii: sa nu faca rau nimanui si sa faca bine tuturor”. Adevarul este ca omului din ziua de azi ii este tot mai greu sa fie mai uman, mai bland, mai cumsecade. Mandria, orgoliul si chiar violenta il fac parca mai sigur pe sine si pare mai avantajat decat daca ar fi bun.

Se spune chiar ca impotriva temperamentului si caracterului s-a dat drept “antidot” blandetea pentra a domoli firea “navalnica” a omului. Dar in fiecare din noi exista “omul bun si bland”, doar ca preferam sa-l ascundem si sa-l aratam din greseala sau doar persoanei iubite.

Dar ce inseamna de fapt sa fii bun? Sa privesti soarele, sa-l saluti pe celalalt, sa-i intinzi mana cand are nevoie, sa zambesti copiilor, sa mangai cateii de prin parcuri, sa dai colegului sa copie, sa lasi bacsis la hotel, sa-ti aduci aminte de saraci de Craciun, sa duci gunoiul, sa lucrezi peste program, sa oferi scaunul din autobuz unui batran sa...... (fiecare sa completeze cu ceea ce crede el ca e bunatatea).

Dar bunatatea este asociata mereu cu rivala ei pentru ca omul e bun sau rau, o actiune are un caracter pozitiv sau negativ, adica e buna sau rea, si de aceea sunt greu de separat. Toata experienta omului ciopleste in el adevaratul caracter bland si bun, sau, din contra, neindurator si rau.

Ereditar, bunatatea nu se mosteneste decat in mica masura, odata cu mostenirea caracterului. In mod real, ea se dezvolta in timp si depinde de educatia primita si experienta practica pe care omul o traieste. Cel deprins sa sufere mereu va deveni ori bland, ori neindurator cu ceilalti.

Chiar daca astazi e tot mai greu sa fii bun, o calitate nobila care-ti ofera un statut apreciat si valorificat ca atare.

Exista un timp pentru bunatate, si el este acum!

...

Exista un timp pentru copilarie

Ii privim pe cei mai mici si-i invidiem pentru timpul lor fraged si pur si am da orice sa fim din nou ca ei. E timpul veseliei si al bucuriei, e timpul primelor impresii si intrebari despre viata, e timpul care nu se mai intoarce niciodata, e timpul pe care-l vom recunoaste traind alaturi de proprii nostri copii, devenind la randul nostru mai blanzi si mai copilarosi.

Prima impresie a copilului se mentine intotdeauna in constiinta lor. Prima bucurie, prima lacrima, prima grija, primul insucces, prima izbanda, toate formeaza "fondul" vietii lui. El va trai mereu sub impresia acestor senzatii de debut unice. Psihologii spun ca tot ceea ce ni se intampla in copilarie va avea repercusiuni asupra adultului. Cum sunt iubiti copiii acum, la fel vor iubi si ei la randul lor.

Chiar daca ei par sa ierte sau sa uite, vor fi de fapt urmariti de copilarie, care "adaposteste" totul si uneori ne trimite amintiri incarcate emotional.

Copilul imita tot ceea ce vede. Totul ii va fi o invatatura in formarea obiceiurilor, a gesturilor, vorbirii si intregului sau caracter. Aici rolul modelului se impune in mod obligatoriu, acesta luand locul tatalui sau a mamei. Lipsa unui model va provoca o confuzie totala in comportamentul celui mic, care cauta sa se identifice cu un adult. El va deveni un adolescent independent, razvratit si cu tulburari in comportament. La randul lui, va trebui sa depuna eforturi mari pentru a fi un bun tata.

"Copilul nu datoreaza parintelui viata, ci cresterea" (N. Iorga), orice copil inseamna o responsabilitate enorma. Ei trebuie sa fie fericirea parintilor lor, nu tristetea. Daca vrei sa te urmeze, trebuie sa incepi cu copilaria, daca ii castigi in acest timp, sunt ai tai pentru totdeauna.

Solomon: "asculta, fiul meu, invatatura tatalui tau si nu lepada indrumarile maicii tale, caci ele sunt ca o cununa pe capul tau si ca o salba imprejurul gatului tau".

E timpul pentru copilarie, nu-l pierde...

...

Exista un timp pentru dragoste

Alt cuvant magic, plin de fantasme, sursa de deziluzii, confuzie si suferinta. Nu exista dragoste adevarata fara entuziasm, fara obiectul iubirii, himeric, chiar daca existent doar in propria imaginatie. Iubim de cand ne nastem si ne lasam iubiti inainte de-a ne fi nascut... suntem creati din iubire, inzestrati cu iubire si murim iubiti. E un cuvant ce ne insoteste pe tot parcursul vietii, cu toate ca-l traim in mod diferit. Omului nu-i ramane nimic daca nu cunoaste iubirea. Nu conteaza daca e iubirea fata de o alta fiinta umana, el poate iubi viata, familia, pe Dumnezeu, poate sa invete de la ceilalti sa iubeasca, poate dobandi iubirea celorlalti, poate deveni iubit si asta nu e putin lucru.

Dragostea parcurge o serie de etape pana devine "autentica": putem vorbi de dragostea innascuta, cea pe care o simte cel mic fata de mama inca din etapa intrauterina si care e echivalenta cu senzatia de indragostit pe care o va cunoaste odata cu prima iubire, urmeaza iubirea de cuplu, cea care va da nastere unei familii noi si care va fi impartita odata cu nasterea propriilor copii, este si cea mai importanta si profunda dragoste, cea care-i confera individului echilibru si pace. De aceea orice zdruncinare in aceasta etapa de familie poate distruge totul, si chiar mai mult, se poate transforma in ura. Iubirea neconditionata e cea pe care o simte o mama cand vede zambetul copilului ei: este o iubire reciproca, constructiva si energizanta.

Atasamentul este tot o forma de iubire, manifestata fata de rude, prieteni, colegi, micutele animale de casa, fata de toti cei care ne vor binele. Ne simtim atasati de ei si nu ne raman indiferenti niciodata.

Pasiunea, ca forma a dragostei este cea pe care o citim in carti si o vedem in filme, si pe care, cand ni se intampla noua, nu o recunoastem. Ea este cea care ne face sa reactionam instinctiv si determina derutari pe plan emotional.

In fine, cea care ne va insoti pana la capatul zilelor este iubirea de sine, existenta mereu dar materializata acum prin sotie, copii sau nepoti. Te iubesti pe tine pentru tot ceea ce-ai realizat pana acum si e iubirea cea mai fireasca, e recompensa zilelor tale pe acest pamant.

Exista un timp pentru dragoste, nu-l irosi acum, "el este stofa din care este facuta viata!"

...

Exista un timp pentru familie

Se spune ca o societate este caracterizata in general prin maniera in care familiile de la baza ei traiesc: pentru ca aceasta societate sa fie prospera si in continua accensiune, trebuie sa existe un sentiment solid al familiei, o constientizare a valorii acesteia si a educatiei in general, pentru ca aceste doua cuvinte, “familie” si “educatie” sunt inseparabile. Sunt lucruri ideale, societatea actuala ne infatiseaza o imagine care anuleaza cu totul aceasta fraza dar poate exista totusi o speranta...

Traim vremuri poate mult prea moderne care sunt foarte contadictorii: e foarte greu sa se poata intemeia o familie in conditii economice defavorabile, tinerii prefera sa-si construiasca o cariera si de familie sa se ocupe mai tarziu, altii fug din start de aceasta idee si prefera o viata dezorganizata, dar in acelasi timp, tocmai pentru ca vremurile par atat de grele si murdare, omul cauta un refugiu in familie, fie in propria sa familie, fie isi construieste una drept “scut” impotriva tuturor problemelor sale.

Un alt argument de care se agata cei care nu doresc sa-si intemeieze o familie este numarul foarte mare de divorturi sau starea de dificultate materiala pe care o traiesc unele familii, tot mai dese parca. Numarul de copii abandonati ii fac sa se intrebe si mai mult daca ei nu vor ajunge oare sa-si abandoneze proprii copii. Sunt fenomene reale si caracteristice societatii noastre actuale dar asta nu inseamna ca familii reale si bine intemeiate nu mai exista, e doar o situatie de criza greu de “dezamorsat”.

Orice decizie de-a intemeia o familie incepe din momentul in care este formulata prima fraza de cerere in casatorie si de obicei cei doi implicati se gandesc pentru moment doar la ei. Copiii vor fi programati mult mai tarziu si ei vor da de fapt “esenta unica” a familiei pentru ca de cand e lumea si pamantul orice familie se intemeiaza in scopul procreirii si asigurarii de urmasi. Daca vremurile s-au schimbat si tot mai multi cred ca e o adevarata crima sa aduci pe lume un copil, nu poate fi decat o mare pacaleala pentru ca de fapt ei pierd tot ceea ce parintii lor au simtit cand i-au crescut si poate n-a fost tocmai usor, dar sunt ceea ce sunt...

Sunt vremuri grele, dar exista totusi timp pentru familie!

...

Exista un timp pentru fericire

Stiu, tot cuvinte mari, luate alfabetic dar tot mai greu de gasit in limbajul nostru obisnuit si spun asta pentru ca sunt luni de zile de cand nu am mai auzit pe cineva sa afirme ca este fericit. Dar fericirea "se masoara" cu alte unitati astazi si nu depinde doar de noi.

Mai stiu ca adevarata fericire e cea cu Isus, dar muritori fiind trebuie sa ne gandim la viata reala si concreta care nu trebuie sa treaca oricum, ci trebuie sa fie o viata cat mai fericita.

Dar ce inseamna fericire? O masina noua, o slujba banoasa, un/o iubit/a nou/a, un examen luat, o doza de drog, plecarea de-acasa, o masa gustoasa, caldura in apartament, benzina mai ieftina - lucruri mult prea efemere pentru zilele noastre in comparatie cu vremea lui Democrit care spunea ca "nici frumusetea, nici banul nu-l fac pe om fericit, ci numai intelepciunea si cumpatarea".

La exterior, e foarte important ca sa fii fericit "sa te impaci bine" cu propria ta imagine, sa te accepti asa cum te-a lasat Dumnezeu, sa fii sigur ca fiecare particica din tine are un pret inestimabil si valoreza mai mult decat orice dorinta de moment.

La interior, esential este sa-ti controlezi fiecare gand, gest sau traire pentru ca marea nefericire a oamenilor provine din cat de mult din ceea ce sunt ei arata celorlalti pentru ca traind unii cu ceilalti ne definim in raport cu ei si ne masuram fericirea raportandu-ne tot la ei. Din aceasta cauza, oamenii sunt de multe ori complexati, ne se impaca cu propria lor persoana si nu reusesc sa depaseasca cele mai mici probleme, prabusindu-se psihic. Ei sunt nefericiti, si nu sunt singurii pentru ca statistic, din zece oameni, doar cinci din ei sunt fericiti. Raportul este ingrijorator, si daca ne simtim fericiti in sufletul nostru, sa-i ajutam si pe ceilalti, pentru ca "fericirea nu este altceva decat... a fi un om bun".

E timpul sa fim fericiti si e timpul sa-i facem si pe ceilalti fericiti...

...

Exista un timp pentru frumusete

Frumos... greu de zis ce mai este frumos astazi, dar eu zic sa nu fim pesimisti, sunt inca lucruri frumoase de care ne putem bucura, lucruri mari si cu toate ca sunt mai rare, fericirea pare si mai mare.

Frumusetea inseamna blandete, inseamna pace, inseamna adevar - lucruri mari - dar frumusetea se traduce prin tot ceea ce ne inconjoara: parinti, prieteni, loc de munca, obiecte si oameni de care ne atasam cu atata ardoare, carti, animale de casa, imracaminte sau chiar o zi, un moment frumos din ea care ne face sa fim multumiti si sa spunem “viata e frumosa”, si cu adevarat cel mai frumos lucru de pe lume este viata.

Si fiecare viata aduce cu ea ceva special. De ea depinde tot ceea ce ni se intampla si pe baza ei apreciem daca celelalte lucruri sunt frumoase. Dar cum masuram frumusetea? Fiecare om este invatat cu o anumita frumusete, pentru ca fiecare o raporteaza la sistemul propriu de valori si la ceea ce viata ne-a facut sa apeciem ca fiind frumos: sunt oameni pasionati de arta, sunt oameni innebuniti dupa muzica, sunt oameni ce traiesc doar pentru carti, sunt femei ce se fac frumoase cu ajutorul a fel de fel de mijloace exterioare lor si sunt barbati care considera doar femeile ca fiind frumoase.

Inclin sa cred ca singura frumusete veritabila este una “naturala, cumpatata, cuvincioasa si putina” si izvoraste din fiecare inima deschisa si curata, gata sa simta in mod real ceea ce este cu adevarat frumos. Exista si oameni ce au o imagine denaturata a frumosului, ei se amagesc in spatele unei imagini false sau a unui obiect fals devenind fanatici si dependenti, ocolind frumusetea reala si falsificand-o. Sunt cei care vad viata frumoasa dupa ce vad si fundul sticlei goale, sunt cei ce idolatrizeaza o persoana publica, vedeta sau nu, sunt cei semi-adormiti si semi-narcotizati carora si cele mai grotesti lucruri li s-ar parea frumoase.

“Din suflet se nasc atat frumusetea cat si uratenia”, de noi depinde pe care o lasam sa ne domine

Frumusetea exista si poate e timpul s-o descoperim!

...

Exista un timp pentru iertare

"Orice greseala are iertarea ei, iar cine iubeste iarta".

Suntem de multe ori enervati si suparati, ne legam fara un motiv anume de ceilalti, ne simtim foarte lezati pentru ca ne vine foarte greu sa-i iertam pe cei care mai mult sau mai putin ne-au gresit. Si s-ar putea ca ei sa fi facut acest lucru inconstient, departe de orice sentimente negative pe care le-ar nutri pentru noi. Dar firea umana la fel de dulce si blanda e la fel de neiertatoare. Impacarea cu sine este determinata de perioada scurta sau lunga in care ii iertam pe ceilalti.

Omul bland e iertator, cel impulsiv va cauta mereu razbunarea, dar razbunarea aduce cu ea violenta verbala sau fizica. Acesti oameni nu vor ierta niciodata iar de cate ori vor putea, se vor razbuna pe cei din jur, chiar daca nu au facut nimic, doar imprejurarea fiind asemanatoare.

Sunt greseli ce pot fi iertate si unele care doar se uita, iar ranile ce raman devin si ele motive de neliniste si tulburare sufleteasca. Oamenii au tot dreptul sa fie suparati si sunt evenimente care le marcheaza si le schimba viata, dar asta ii face sa stagneze, sa nu poata depasi niciodata sentimentele care i-au incercat si i-au afectat atat.

Pentru a continua mai departe trebuie sa te impaci cu tine insuti si cu ceilalti, sa dobandesti pacea de care ai nevoie ca sa supravietuiesti.

Sa uitam situatia grea prin care trecem, sa-i iertam pe cei care au creat-o, sa-i iertam pe cei ce ne-au suparat si in primul rand sa ne iertam pe noi, pentru ca daca am putea privi inauntru nostru am vedea ca sunt multe fapte pe care ar trebui sa ni le iertam pentru ca altfel nici cei din jur nu ne-ar ierta. Daca noi vom reusi, cu siguranta ca vor reusi si ei. ("Iarta adesea altora, niciodata tie").

Vrei sa ai sufletul nobil? Invata sa ierti. Vrei sa ai pace sufleteasca? Iarta. Vrei sa nu mai fii singur, fii iertator, si restul vor veni de la sine.

...

Exista un timp pentru incredere

“Poarta cea mai bine inchisa este aceea pe care o putem lasa deshisa”. Si aceasta poarta e sufletul nostru lasat prea putin deschis si mereu ascuns de ceilalti. Si oamenii nu fac acest lucru fara un motiv anume, de cele mai multe ori e vorba despre increderea pe care o pierd sau o castiga pentru ceilalti, in functie de ea si “poarta” e inchisa sau deschisa. Altii pun lacate mari si se inchid in ei pentru ca nimeni sa nu le rascoleasca nici cea mai mica parte a sufletului lor. Acestia sunt egoisti sau “au patit-o”.

Increderea in ceilalti se pierde o singura data, restul sunt incercari nesfarsite de a ne convinge ca altfel nu se poate, traim cu ceilalti si prin ceilalti, nu suntem singuri, si nu putem sa ne-ncredem doar in noi. De asemenea, neincrederea este denaturata, ea porneste din convingerea ca toti ne inseala sau ne vor raul, ori ce se intampla in mintea lor stiu doar ei, restul e transpus prin noi si prin expectantele noastre.

Increderea in noi este o componenta importanta a sufletului. Ea da toata vigoarea si forta personalitatii, fara ea nu se poate trai printre ceilalti. Avand incredere in noi, privim viata si pe ceilalti altfel. In schimb, daca in ceea ce ne priveste ne simtim slabi si frustrati, vom fugi de cei mai buni ca noi fara nici o confruntare. Dimpotriva, sunt si cei care se considera slabi si incapabili de-a lua o decizie si care sunt dependenti de sfaturile celorlalti. Ei se incred mortis in ceea ce le spun si considera acestia ca fiind bun pentru ei. E o falsa incredere trecatoare si disperanta care ii linisteste totusi si-i determina sa zica ca la urma urmelor, asa credeau si ei.

La un nivel general si raportandu-ne la populatie, increderea se manipuleaza sau se falsifica pentru atingerea unor scopuri. Oamenii au incredere in optiunile lor, ei sunt siguri ca au facut alegerea cea mai buna pentru o sjujba, pentru o scoala, pentru o conducere si tradarea acestor optiuni provoaca revolte, partial indreptatite, niciodata rezolvate, din ele se nasc frustrarile colective si lumea nu mai poate avea incredere decat in ea insasi. Eu nu zic ca e bine sa nu ai incredere in toata lumea, dar nici ca fiecare trebuie sa devina propriul lui conducator. Traim printre ceilalti, avem nevoie sa ne incredem unul in celalalt!



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

De Craciun...

Primii fulgi de nea au cazut de mult, iar cand vezi pentru prima data in an stratul de zapada asezat te gandesti la un singur lucru: vine Craciunul... Iarna este cea care transforma total natura, facandu-ne si pe noi mai retrasi in sine, mai tacuti, mai calmi, aducand timpul odihnei, hibernarii si lenei, al sarbatorilor, al reflectiilor, schimbarilor si innoirilor. Lasam in urma rutina anului ce-a trecut asteptand mai mult de la cel care vine, intrand intr-o atmosfera speciala, a casei, a intimitatii incarcata de ritualuri si semnificatii.

Febra pregatirilor de sarbatori ne bulverseaza facand sa treaca pe langa noi prea multa agitatie, forfota, cumparaturi, strazi misunand de oameni, fiecare cautand pe Mos Craciun, zgomote, lumini, brazi, emotii, cadouri, felicitari, bucurii, sunet de clopotei si muzica de colinde, miros de cozonaci si de sarmalute, de curatenie, intalniri cu cei dragi, cu prieteni, cu rude... dupa ce scade intensitatea acestora asteptam cuminti si nerabdatori Seara Sfanta de Craciun, mereu alta, mereu noua, sperand poate o minune, impresionati de frumusetea fiecarui lucru, obiect, gest, sunet, surpriza, totul magic si infasurat parca in beteala de argint.

Dincolo de toate acestea, noi resimtim urmele timpului prin presiunea intregului an, prin cadenta sfarsitului de secol si de mileniu, pe care il masuram prin proiecte si asteptari, pentru ca acum luam contact cu implinirile si neimplinirile, cu realizarile si esecurile, cu dorintele sau ranile nevindecate. Acum nevoia de iubire, de comunicare, de valorizare a sinelui si a celuilalt devine mai importanta decat nevoia de siguranta, de implinire sociala sau economica, adica avem mai mult grija de suflet, alinand si lasandu-ne alinati.

Este in acelasi timp un moment in care cei singuri isi pot resimti in mod acut singuratatea. Exista doua categorii de indivizi singuri: cei care aleg in mod voit aceasta situatie afirmandu-si individualitatea prin libertinaj avand propriul lor stil de viata si cei carora le este frica de singuratate. Statisticile arata ca in plan psihologic, mai ales femeile traiesc in singuratate ca o consecinta a emotivitatii lor crescute, a nevoii de securitate, a pasivitatii si predispunerii spre sentimentalism. De aici rezulta fuga de confruntari, inchiderea si trairea in propria lor carapace, idealismul exagerat, hipersensibilitate, toate asociate timiditatii, complexul unui om nesigur, neadaptat, ca raspuns impotriva expunerii la un eventual refuz. Astfel apar frustrari si neimpliniri afective din cauza fricii de a nu fi respins. Se creeaza un cerc vicios, dificil de desfacut, in care singuratatea se adanceste, in pofida dorintei de afectivitate.

Ce trebuie facut pentru a alunga aceste sentimente negative? Sa riscam sa traim pe deplin, sa alungam teama de nesiguranta, sa ne spunem ca vom putea reusi. Fiecare dintre noi trebuie sa-i acceptam pe ceilalti asa cum sunt, sa imbratisam lumea cu dragoste, sa daruim fara a astepta o rasplata imediata in schimb. Sarbatoarea este un prilej de bucurie, de iubire, si chiar daca nu exista un partener, o familie, un copi, exista prieteni, parinti, Dumnezeu...

Craciun fericit tuturor!

...

Asa suntem noi.... (?)

Oameni... plini de sentimente, secati poate de ele, tristi sau veseli, razbunatori sau altruisti, mult prea complicati iar uneori incredibil de simpli, plictisiti sau plini de viata, puri, pacatosi, inteligenti, stupizi, fara speranta, luptatori, prieteni, dusmani, criminali, oameni ai Lui Dumnezeu, abia nascuti, singuri, dezorientati, plini de sine, educati, eroi, ignorati, necajiti, saraci, bogati, regi, sclavi, copii, batrani, femei, barbati... oameni.

Ne privim ochi in ochi: oameni. Dincolo de sentimente, dincolo de trairi, dincolo de vise, acolo unde ele se sfarsesc sau abia incep, ne ciocnim unii de altii, ne facem loc cu coatele, ne inghesuim dar ne ferim unul de altul. Oare Dumnezeu stia ce va ajunge Adam? Oare noi ne pretuim indeajuns de mult sa nu ne distrugem intre noi? Ne suntem indiferenti?

Suntem oameni intre oameni, suntem vesnic nemultumiti si cautam fericirea departe de locul ei real, ne luptam pentru locul celuilalt de langa noi si ne formam aspiratii mult prea mari pentru inzestrarea fizica si psihica reala. Si daca n-am fi fost oameni? Ce-a fost dat asa ramane... uitam insa ca dincolo de viata ne-am fi dorit sa fi fost altfel de oameni. Fiecare sa indrepte dar tot ce-i gresit in viata lui, sa nu se creada mai mult decat un om, sa caute ce-i cu adevarat fericirea pentru el.

...

Asa ar trebui sa fim noi...

Plini de dragoste, smeriti, fericiti, buni, luptatori, veseli, mereu aproape de ceilalti, cu inima deschisa, cu suflet de copil, curati... oameni. Putem sa fim toate acestea dar putem sa traim momente in care uitam ce suntem, de unde am venit si pana unde ne este permis sa mergem. E ca si cum am intra in sufletele celorlalti cu papucii plini de noroi – in puritatea sufletului de copil, odata ce creste, apar pete urate de murdarie care ajung sa dea sufletul la o parte.

Va veti intreba ce-am vrut sa spun, vi se par fraze ciudate... personal, sunt socata de omul de astazi. Cantaresc totul, ma uit imprejur, caut sa inteleg, sa-mi explic tot ce vad, sunt aspra in judecatile pe care mi le fac despre oameni, tanjesc dupa un model si dupa chipuri fericite. Vad doar suparare, ura, ignoranta, suflete pierdute. Ma caut printre ele si evit cat pot sa nu ma identific cu unul din ele.

Vreau sa aleg, vreau sa gasesc, vreau sa ajung sa fiu fericita de mine, vreau sa nu-i mai critic pe ceilalti, vreau sa traiesc.

Dincolo de tot ce-i negativ, ar trebui sa invatam ca suntem oameni... ar trebui sa trecem dincolo de fiinta noastra, sa ne vedem din exterior, sa ne placem, sa ne iubim, sa-I multumim Domnului pentru fiecare secunda ce trece, sa fim buni

...

Mai mult decat oameni...

Presupunand ca am invatat sa fim oameni, ma gandesc ca putem sa ne autodepasim, ma gandesc ca limitele noastre nu sunt restranse, ma gandesc ca o stare de multumire n-ar trebui sa ne fie de ajuns. "Omul cauta mereu sa se intreaca pe sine", la fel cum trebuie sa-si cunoasca propriile posibilitati, sa nu le exagereze, sa nu se compare cu cel mai bun ca el.

Omul e om, si nimic mai mult, dar barierile lui trec dincolo de real, il transforma in "omul cel mai bun", asta inteleg eu prin "dincolo de oameni". Sa fii omul cel mai bun e lucrul cel mai greu si putini sunt cei care se pot numi astfel. E starea suprema in care fiecare din noi am simtit sau vom simti ca ne-am atins scopul, ca sufletul, trupul si mintea noastra au dat tot ce-i mai bun din nou, ca suntem desavarsiti.

Dincolo de uman, e desavarsirea, dincolo de limitele noastre incepe perfectiunea, dincolo de viata aceasta, putem sa afirmam ca suntem pregatiti pentru alta. Aceasta inseamna sa fii multumit de tine, sa te autodepasesti si sa fii pregatit. Ca om ti-ai indeplinit menirea, dincolo de viata, cine stie, ce te asteapta?

...

Examene...

S-a terminat sesiunea!!! Poate sa vina vacanta cu trenul de Constanta! A fost ultimul examen, a fost a cincea sesiune, dar va fi oare un 10? Am indosariat ultimele cursuri, ma rog sa nu fiu nevoita sa le scot din nou pentru restante, ma rog sa iau note bune si la celelalte examene ce-au trecut, ma rog sa termin facultatea!

Era dimineata devreme, examenul era la ora opt, a trebuit sa ma trezesc mult mai devreme ca de obicei. Duminica dimineata…si Dumnezeu s-a odihnit in ziua aceasta. Oamenii dorm, nici macar cateii nu s-au trezit, pe langa gara ce mai vad cate un om si pe masura ce ajung la facultate imi dau seama ca nu sunt singura care sufera. Adormiti, mancand un covrig, cu mapele sub brat, se grabesc sa mai "prinda un loc". Ajung cu zece minute inainte de-a veni profesorul. Singurele locuri libere sunt in primul rand. Ma bucur ca ma pot aseza.

Ma simt obosita si ma gandesc ca se termina totul curand, ca trebuie sa ma mai mobilizez o singura data si gata…

Subiectele sunt mari, ma gandesc ca daca nu-mi pot aminti totul, tot voi avea ce sa scriu. Ma gandesc sa incep cu o fraza frumosa: "universul deficientului de vaz este un univers limitat…" ma cuprinde mila, trebuie sa vorbesc despre o categorie de persoane cu nevoi speciale, ma gandesc sa-I multumesc Lui Dumnezeu ca m-a facut cum m-a facut…

Scriu o ora aproape fara oprire, mai am una, ma gandesc sa mai fac o pauza. Sunt racita si am nevoie de un servetel. Vad cursurile. Sunt atat de aproape… Imi dau seama si unde se afla subiectul dat. Atat de aproape… nu, le iau si le pun in mapa, le dau deoparte, astept sa treaca ispita…

Seminaristul gaseste cativa colegi care incercau sa copie, se simteau prost, ma gandesc ca e bine ca m-am oprit. Mai scriu putin si plec. A inceput sa apara lumea pe strazi... ma duc acasa, am de scris pentru revista! Ramane aceiasi intrebare: va fi un 10?

...

Invidia astazi…

Am auzit zilele trecute un tanar la televizor care in mod real simtea nevoia sa impartaseasca “trauma” lui intregii tari. Era trist, deprimat, ingrozit de invidia dintre clasele sociale, dintre prieteni, dintre oameni in general… El incheia cu: “in viata mea nu am fost atat de invidios”.

Intrebandu-ne sincer cum stam privitor la aceasta problema, imi vine greu sa cred ca exista printre noi cei care pot afirma in mod sincer ca sunt straini de acest sentiment. Lucrurile sunt crude astazi dar nu ne ocolesc… suntem din ce in ce mai rai unii cu altii, ne dorim ceea ce celalalt are si ni se pare ca acesta are mult mai mult decat avem noi.

Invidia nu se manifesta astazi doar fata de avere, case, masini, in general fata de situatia materiala, ci trece si dincolo de ea, in interiorul sufletului unde isi gaseste sentimente fragile pe care le transforma in “aliati” intr-un razboi contra propriei fiinte, contra celor apropiati pe care de cele mai multe ori dam vina pentru situatia noastra. Cautam raspunsuri la intrebari de genul “de ce are el mai mult?”, “cum a castigat banii?”, “de unde are bani pentru o noua masina?”…. si tot asa, fabricand noi raspunsurile si refuzand un eventual adevar care pare nefiresc si imposibil.

Suntem invidiosi astazi pe oamenii rari, dar fericiti, pe cei care tocmai au reusit prin fortele lor sa obtina o slujba buna, suntem invidiosi pe sanatatea cuiva, pe frumusetea fizica, pe sentimentele pe care le traieste si manifesta la exterior.

Exista in fiinta umana zone foarte fragile, subrede chiar, care daca gasesc un fond predispozant pentru insusiri negative transforma intregul nostru comportament, ne lasa sa actionam impotriva celorlalti, si in final, contra noastra, pentru ca cel care are mai mult nu va da brusc faliment ,ci poate si mai bogat, iar celui invidios ii cresc sentimentele de furie si angoasa, renuntand intr-un tarziu.

...

Egoismul astazi...

Intre viciile actuale ale existentei umane, alaturi de invidie si alaturi de alte cateva zeci, la fel de importante, egoismul pare cel care "consuma" cel mai mult viata omului. El devine egoist cu propria lui viata din care "roade" putin cate putin... Ma gandesc ca viata omului a devenit atat de firava din cauza "atrocitatilor" care-i macina sufletul. Dincolo de comportamentul real, individul traieste iluzia propriului destin si-si spune "sunt normal", "sunt ca ceilalti, dar nu sunt egoist".

Dulce iluzie... Dar parca ce-i mai rau? Sa fii egoist cu tine sau sa fii egoist cu ceilalti? Si oare ce-i mai grav? Altruismul e tot mai rar, iar dincolo de ceea ce avem, atat cat avem, nu vrem sa oferim si celorlalti. Ma gandesc la oamenii bogati si ma gandesc la cei saraci, nu au nimic in comun... sunt oameni, dar nu se poarta ca atare: cel sarac ajunge sa-si doreasca nu o mica parte din ceea ce are bogatul, ci totul; bogatul se gandeste ca nu poate sa-l ajute pentru ca nici el nu are indeajuns. Suntem oameni intre oameni dar ne purtam ca lupii.

Si parca ce-i mai important: sa aduni comori in cer sau pe pamant? In fiecare din noi se sedimenteaza trairi negative, nu zic ca nu avem nici o vina, sa nu dam vina pe societate, dar nu suntem nevinovati. Sa fii simplu, sa fii darnic, "sa hranesti din bucata ta de paine un om si-un caine", nu e imposibil... e firesc si-ar trebui s-o facem mai des. Suntem saraci material, abia ne descurcam dar ar trebui sa veghem sa nu saracim sufleteste, sa nu distrugem sentimente nobile care-ar vrea sa iasa la iveala, sa-i ajute pe ceilalti dar care sunt inhibate de latura pragmatica si realista a sufletului care nu da voie sentimentelor frumoase sa se manifeste. E o lupta cu ceilalti dar e in primul rand o lupta cu noi insine si rezultatul final este unul decisiv... e cheia spre cer!

...

Viata

E usor sa spui ca dincolo de noi nu e nimic, ca ne bucuram de viata cand de fapt n-o pretuim, ca suntem asemeni primilor oameni cand de fapt suntem poate ultimii... Si parca ce e viata?

Dincolo de real, acolo unde incepe imaginarul, ma intreb ce sunt, ma intreb de unde am venit, ma chinui sa aflu unde trebuie sa ajung - si viata trece - si fiecare minut ma costa o intrebare, un raspuns pierdut sau niciodata aflat.

Exista ceea ce stim si exista ceea ce ne imaginam. Suntem oameni voiosi, suntem oameni tacuti si suntem oameni inchisi, la fel cum moartea inchide viata si pune stapanire pe suferinta, trecand dincolo de firesc.

Viata incepe odata cu noi dar continua chiar daca noi nu mai suntem. Viata nu are granite, ea le stabileste. Fiecare din noi priveste viata in mod diferit de aici si faptul ca vietile noastre sunt atat de diferite ca fiecare traieste o alta viata cand de fapt vietile noastre formeaza una singura.

Suntem secunde de viata, suntem franturi de imagini desprinse din basme, acolo unde timpul si viata nu se pot masura, suntem povesti fara sfarsit dar cu un inceput prestabilit.

Cautam singura cale existenta spre dezlegarea misterelor vietii, acolo de fapt devenim si mai nedumeriti, blestemand sau iubind viata.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Viata interioara

Un om e ca o moneda: exteriorul e ceea ce lasa sa se vada, e partea care se nimereste sa cada cel mai des atunci cand rotesti moneda, cealalta parte e partea interzisa, e sufletul plin de tacere, de zbucium, de frica sau pace.

Majoritatea oamenilor traiesc o echivalenta intre ceea ce sunt, fizic vorbind si ceea ce simt. Printre acestia, sunt cei carora le poti citi sufletul, le poti intui trairile, angoasele si emotiile, dar mai sunt si cei cu sufletul ermetic, pastrat doar pentru ei sau poate pentru Dumnezeu... Si oare ce conteaza mai mult daca nu acest interior, acest "sediu" al intregii noastre existente acolo unde sunt ascunse cele mai trainice trairi, acolo unde nu lasam pe nimeni sa patrunda si ne simtim tradati daca suntem descoperiti prea mult.

Ca oameni, nu suntem nimic daca nu descoperim in noi fiecare "portita" a sufletului, daca nu investigam fiecare particica din aceasta comoara mostenita fata de care avem datoria sa-i descoperim limitele, sa-i determinam capacitatea.

Ce se ascunde aici poate fi cheia spre deslusirea tuturor misterelor lasate parca pentru a fi descoperite, pentru a descoperi insusi sensul vietii. Fiecare om aduce cu el o comoara si ingroapa o avere...

...

Cheful de-a nu face nimic

Suna paradoxal dar se poate vorbi chiar de “un chef” de-a nu face nimic. Apatie, astenie, lene fizica, moleseala psihica, asa e primavara… Ne simtim ca treziti dupa zeci si zeci de ani sau adormiti ca de-o vraja abatuta in mod intentionat asupra noastra, o vraja care ne-a secatuit puterile, ne-a luat motivatia si cheful de viata.

Afara soare, inauntru moleseala… reinvie natura, doar ea mai trezeste oamenii care misuna asemeni furnicilor asteptand primele fruze inmugurite, primii stropi de roua, primele raze de soare dupa o iarna ciudata. Si nu-ti doresti decat sa dormi sub soarele liber, sa-ti cada petale de flori, sa mangai pamantul, sa…

Si oare ce-i mai frumos decat sa vezi batraneii plimbandu-se mai mult ca de obicei, dar nu mai mult decat cei indragostiti care-si cauta loc prin natura, facand parte din ea, dand culoare vietii? “A iesit lumea la plimbare” ii auzi pe cei care trebuie sa lucreze, invidiosi pe soarele de afara, pe dragostea celor din jur. Sunt panze pictate, imagini derulate cu incetinitorul, in care oamenii merg, tac, rad, iubesc viata si isi fac loc prin ea dincolo de greutati si probleme, refulate parca, trimise sa hiberneze intr-o alta lume, departe de anotimpul de-acum.

Si starea acesta, si soarele bland, si fericirea ne indeamna sa stam toata ziua, nefacand nimic, pierzand timpul, uitand de lume si de noi, molesiti si istoviti. Dar starea aceasta nu va dura mul. In curand vom renaste traind prin toate simturile noastre, revenindu-ne cheful de viata si de lume si toata invalmaseala si oboseala zilelor vor reveni fara sa mai avem timp sa spunem “frumoasa primavara”…

...

Adolescent astazi… (I)

Nu am trecut de mult timp de perioada adolescentei, dar o vad altfel la tinerii de astazi, o vad lipsita de sens, pragmatica si uneori instinctuala, pierduta, fara un scop, cu un viitor nesigur, bazandu-se pe norme si valori de cele mai multe ori gresite. Alearga toti care incotro, depasiti de libertatea aceasta imensa care se manifesta in fata lor desprinsa ca dintr-un film, plina de scenarii bizare, imitand pe cei mai mari si invatand totul parca de-a indoaselea.

Invata totul parca mult prea devreme, nerespectand ciclul normal al vietii, abatandu-i cursul spre ceea ce-si doresc mai mult, depasind limitele pe care nici macar nu au avut timp sa si le marcheze. Viata lor trece de oprelisti, au mult curaj sau mai degraba obraznicie, violenta nu mai pare o abatere atat de grava, la fel si viata intima, invata si au acces la un bagaj enorm de informatii dar sunt mult mai lenti, mai captivati de alte lucruri care daca nu ii multumesc, ii fac sa sufere.

Dar nu-i totul negativ in ceea ce-i priveste: se maturizeaza mai repede cu cat traiesc viata mai intens, au posibilitatea de-a schimba mentalitati, de-a invinge meseriile vechi si de-a crea altele noi, mult mai moderne, au un potential imens atat timp cat il modeleaza si il pun in valoare. Negativitatea isi are originea in libertatea prea mare, in pericolele strazii, in grupurile scolare, in societate in general.

Rolul societatii nu este deloc neglijabil, dar parca in loc sa formeze tineri, ea ii distruge. E o lume periculoasa pentru ei si e tot mai greu sa discearna intre bine si rau… dar oare nu-i la fel si pentru cei maturi?

II

Adolescent astazi...

Nu poti vorbi despre adolescenti fara sa nu te gandesti la ceea ce-i framanta cel mai mult in aceasta perioada si le da cea mai mare bataie de cap, ii face puternici sau ii doboara, le marcheaza viitorul sau ii ajuta sa creasca: dragostea. E vremea in care nu pot scapa fara sa nu se indragosteasca, sa sufere sau sa devina egoisti, sa nu-si imite parintii sau sa nu calce stramb.

Dificultatile incep din perceperea gresita a ceea ce ar trebui sa se intample, a ceea ce ar trebui sa respecte, dar nu pot sta sa chibzuiasca prea mult; ei actioneaza la primul impuls si sufera la prima mahnire. Se indragostesc si sunt cu capul in nori, isi pierd rabdarea sau nu asculta de ceilalti, sunt razvratiti si "se lovesc" de viata in mod dramatic. Timpul e atat de pretios si se scurge cu fiecare zi in care un vis mai plange, o dragoste abia incepe, isi cladesc un viitor sau darama o sansa.

Sunt tineri si fug de singuratate, isi fac prea multi prieteni pe care ii tradeaza sau ii neglijeaza, sunt avizi dupa tot ce e nou, incalca o regula sau e periculos, sunt fragili dar par puternici, sunt in continua schimbare si sunt mereu in atentia parintilor preocupati sau nu de educatia lor. Baietii cauta "prototipuri" de fete, vor ceea ce vad in filme si reviste, fetele sunt mai pragmatice si cauta ca o relatie sa aduca si alte avantaje, dragostea parca nu mai conteza atat de mult.

Sunt tineri la modul general, refuz sa cred ca ei sunt doar asa cum i-am descris eu, nu e totul pierdut si cred ca timpul va aduce vremuri mai bune.

...

Vreme schimbatoare, oameni schimbatori…

De fapt totul se schimba: varsta, ceea ce te preocupa, viata in general, cei de langa noi, tunsoarea, pisoiul din casa, parerile… Acestea din urma se schimba de fapt cel mai adesea si mai radical. Participand foarte recent la un focus-grup de sapte persoane si un moderator, tema fiind legata de familia traditionala si cea moderna, m-au incercat sentimente diferite, am avut impesia ca ceea ce afirm este de altfel indoielnic si ceea ce simt cu adevarat e cu totul altceva.

Dincolo de ceilalti si de ceea ce se discuta ma gandeam la ceea ce gandeam si afirmam in acelasi timp dar, ascultand si parerile celorlalti simteam cum vorbele mele cad, cum simt altceva, cum nu pot sa fiu sigura pe ceea ce simt. Si daca ieri era cald si gandeam pozitiv, astazi ninge si ma simt trista si totul se schimba odata cu mine.

Si ma intreb daca o sa iasa un articol din toata povestea aceasta… din asocierea unui fenomen natural cu unul psihologic, singura asemanare a celor doua e schimbarea.

„Oamenii se schimba“ e un cliseu sau un fapt real? Acolo unde lumea e gata sa aleaga un drum nou, pozitiv, ceilalti transforma un fapt real pozitiv intr-unul negativ si ne pierdem in amanunte, in trairi si emotii, si totul ne influenteaza si ne schimba comportamentul. Se spune ca singura care nu ne poate insela e inima, dar de cate ori nu ne-a inselat ea? Si fiecare schimbare aduce cu ea ceva bun, chiar daca e o incercare si chiar daca ne da sentimente ciudate.

Am intalnit oameni contradictorii care-au schimbat comportamente total opuse, dar oamenilor le este in general mai usor sa se schimbe in negativ, sa fii asa cum esti si sa accepti o schimbare care crezi ca ti-ar face bine, e indoielnic.

...

Schimbarea

Oamenii se schimba in mod inconstient, nu-si propun decat foarte rar acest lucru, viata insasi si ceea ce li se intampla ii face altfel, aceste schimbari sunt uneori atat de brutale sau numeroase, caci e imposibil ca persoana sa ramana aceeasi.

Schimbarea e diferita de maturizare, cea din urma se bazeaza pe schimbare dar reprezinta un fenomen mult mai complex, pe cand schimbarea nu inseamna neaparat si o maturizare. Chiar daca oamenii se schimba mult, nu trebuie neaparat sa se si maturizeze; ei devin mai vulnerabili, mai tematori, mai sensibili, dar nu maturi. Maturizarea cere un timp mai indelungat si o anumita intensitate a situatiei de schimbare.

Oamenii schimba metodele de abordare, comunicarea, isi schimba parerile, devin altii, dar nu-si schimba niciodata ceea ce simt in mod real despre ei – isi dau seama de schimbare dar in cea mai mare masura sentimentele si trairile lor raman aceleasi.

Si oare schimbarea e buna? Atat timp cat schimba omul dar nu-l transforma total, cu siguranta ca ea aduce dincolo de sentimentul noului, sentimente mai ferme, pentru ca, daca unele din ele se schimba, altele raman statornice si fidele, impartasite in mod vehement si cu siguranta.

Schimbarea poate insemna siguranta, la fel cum poate insemna si nesiguranta – oamenii care se schimba sunt in general nesiguri pe ei si pierduti in propriile lor idei. Sa speram doar ca generatia noastra nu e total schimbata, ca celelalte generatii ce vor urma vor provoca shimbari, dar nu radicale.

...

Paste rustic

Simt nevoia sa impartasesc celor care citesc aceasta rubrica indecizia de a scrie despre ceva anume pentru ca nu as sti ce sa aleg dintre 100 de numere SSJ, o vizita facuta la un spital de boli psihice sau o vizita facuta inainte de Paste unui bunic de 84 de ani? Fiind toate importante, voi face un amalgam, sperand sa va dati seama totusi despre ce vorbesc si sperand sa pastrez o nota coerenta acestui articol, fiind totusi unul festiv.

SSJ-ul (pentru ca poate fi personificat) a insemnat si inseamna in continuare o parte din mine, m-a ajutat sa cresc, sa dau frau liber imaginatiei, sa descopar si altora poeziile mele, sa dobandesc cativa prieteni, sa-mi petrec alaturi de ei sarbatorile si sa ma cunosc mai bine. Implicatiile psihologice ale acestui timp de cand „apartin“ SSJ-ului sunt doar pozitive, nu s-au petrecut schimbari miraculoase dar putin cu putin, plastic vorbind, au sapat in fiinta mea, modeland-o.

Pentru cei singuri, Pastele e chinuitor si dramatic, acolo unde am mers, bolnavii nu au voie nici macar sa se plimbe in curte, nici nu stiu ce se petrece exact afara, ca ceilalti se bucura si petrec… timpul e masurat prin perioadele dintre luarea pastilelor si eventualele vizite ale medicilor. Pentru cei mai putin gravi, rudele incearca sa-i externeze in aceasta perioada pentru a le produce stari placute, pentru a le mai diminua suferinta. Altii, se interneaza tocmai acum, de sarbatori, pentru ca imaginatia o ia razna si-si inchipuie ca Dumnezeu le vorbeste sau ca ei insisi au puteri divine. E o lume trista, de spital bine ingrijit, cu o groaza de prieteni patrupezi impartiti pe pavilioane, care te insotesc peste tot, povestindu-ti parca de oamenii de acolo, de suferintele lor, dar ei sunt afara si sunt bine, un loc cu livezi inflorite unde miroase a rai si unde de fapt tipetele sunt ca din iad, unde nu intalnesti decat ochi stinsi, cenusii din cauza medicamentelor si a lipsei de viata.

Paste la sat: cum te dai jos din tren, miroase a coca de paine, a soric afumat, a pamant proaspat arat si semanat. Culorile insotesc aceste mirosuri si-i zarva peste tot: femeile merg de la casa la casa sa vada cum le ies cozonacii, sa isi povesteasca de ouale rosii, sa se-ajute una pe alta ca doar nu mai este mult si-acusi se vad stransi cu toata familia devorand bunatatile pregatite cu-atata truda. Viata are acum alte semnificatii, dincolo de religie si de ajutorul lui Dumnezeu in care se incred cu strasnicie, parca mai important e sa nu se arda cozonacii si sa iasa pasca buna. Dincolo de munca depusa se gandesc ca e sarbatoare, ca vor sta cu totii desprinsi de muncile de zi cu zi, cu camara plina, cu familia aproape, la taifas, depanand amintiri… si cand stii ca ai 84 de ani, ca abia ii mai poti numara, nu te gandesti doar la doamna cu coasa fiindca tot trebuie sa-ti ari pamantul, sa ai grija sa ai ce manca, dar pensia e atat de mica… Barbatii adunati spre seara vorbesc tot de pensiile care inca nu au fost aduse, de cupoanele agricole, de arat si de taiatul vreunui porc, de vreo nunta care va sa vie, ca na, se va incheia postul… E o lume aparte, fara orasenisme si alegeri prea multe, o lume simpla, incarcata de mister dar mirosind puternic a cozonaci…

Si noi… cu noi cum ramane? Aici de o luna se aud doar batai de covoare, strazile sunt pline de vanzatori ambulanti care vor sa le cumperi din produsele lor fara de care Pastele parca nu ar iesi cum trebuie, de copii in vacanta care, ca sa nu?si incurce mamele prin bucatarie, stau cat e ziulica de mare afara… cu tineri intrebandu-se „cum vor petrece“ de Pasti… cu geamuri curate dar cu sufletul…

Fiecare stie cum e sufletul lui si n-ar trebui sa uite cum era si sufletul lui Isus care n-a sarbatorit si care a renuntat la propria viata pentru noi, dar oare cu folos?

HRISTOS A INVIAT!

...

“Viata nu e decat un vis neimplinit”

O spunea un imparat si daca el mai credea in vise, noi cu atat mai mult ne facem vise si ne ghidam dupa ele. Si daca ar fi sa ne aducem aminte de tot ce ne-am dorit si a ramas doar la stadiul de dorinta… fiecare din noi pierde un vis dar creeaza altul si visul cel mai mare ramane cel legat de propria viata, fericita sau nu… trista sau nu… pur si simplu viata! Asa e ea….

Chiar daca esti tanar sau batran, vita are aceiasi semnificatie: e suflu, e traire, e furnicatura inimii, delirul placerii sau agonia durerii. Ne agitam zilnic si ne dorim mereu altceva, trecem de vise si ramanem cu ceea ce e real, concret si e greu sa afirmi ca ai obtinut de la viata exact ceea ce-ai vrut…

Tot ceea ce dai in viata aceasta are un castig in viata cealalta – si daca viata n-a fost decat un vis neimplinit? Fiecare din noi ia viata ca atare, o transforma, o schimba, o modeleaza, dar nu o poate inlocui. Viata e viata – acolo unde incepe o viata, incepe un vis si visul acesta moare odata cu viata. Nu ajungem intotdeauna ceea ce ne-am dorit si sunt lucruri frumoase care ni se intampla dar pe care nu le-am dorit…

Suntem noi cei care se joaca cu viata sau viata se joaca cu noi? Si daca s-ar indeplini tot ce ne dorim? Ce plictiseala… si parca ce-i un vis? Parintii isi fac vise in legatura cu viitorul copiilor lor, copiii au vise legate de cei mari, vise au si cei indragostiti (poate cel mai mult dintre toti), fiecare din noi are cel putin un vis, un vis neimplinit, uitat de mult dar care revine obsedant in tot ceea ce facem..

Viata si vise, intrebari si deliruri, realitate si mister, o ingrozitoare evadare din tot ceea ce ne tine legati de pamant cand de fapt cu sufletul suntem in nori. Viata si vise… care din ele ne domina?

...

“File de poveste” (I)

Revin de pe „taramul agoniei“ – acolo unde visul se confunda cu realitatea, acolo unde trebuie sa te pui in pielea lor, sa te gandesti ca ai putea ajunge macar o data in viata ca ei… sa vrei sa-ti iei viata, sa ai impresia ca esti atacat de fluturi imensi, sa incerci sa demonstrezi teorema lui Pitagora generalizata, sa nu poti sa-ti infranezi dorinta de-a bea mereu, de-a lua pastile sau de a te mutila – de pe taramul celor mai „necajiti“ ca noi, psihic vorbind. Un spital de boli mintale.

Fara a incalca vreo regula de etica, voi lasa identitatea acestor pacienti necunoscuta, ei pot fi aproape oricine, chiar personaje fictive, pentru ca exista acolo oameni al caror eu s-a desprins incet incet de corpul lor, s-au pierdut pe sine, se afla in alti ani, in alte secole, timpul nu reprezinta nimic pentru ei, e doar un termen… O parte din ei sunt inchisi definitiv aici si ratacesc ca simple umbre intreband de-o tigara atunci cand ne vad, vrand sa vorbeasca, sa-si impartaseasca durerea, sau neobservandu-ne. Pe cei agresivi nu cred ca vom avea ocazia sa-i vedem, cu ei soarta a fost si mai cruda, iar camerele in care stau sunt camere ale unei „inchisori pe viata“.

Cum incerci sa afli mai mult, esti si mai speriat, ti se pare ca viata se opreste aici, ca pentru a fi din nou ca ceilalti ar trebui o minune, ii compatimesti si-i invidiezi pentru felul in care vad viata, te fascineaza si te socheaza, te lasa zapacit si nu te?ntrebi decat „In ce m-am bagat?“.

In curtea spitalului se construieste o biserica, iar doctorul cu care mergem ne repeta mereu ca acesti pacienti de aici ar putea fi mult alinati cu ajutorul acestei biserici si-al unui duhovnic. Dar oare cine are nevoie mai mare de Dumnezeu: pacientii sau cei ce se ocupa de ei? E o lume de care multi nu stiu, de aceasta mi-am si dorit sa vorbesc despre ea, pentru ca tot ce vezi si simti aici te macina zile intregi si te face sa te gandesti cu totul altfel la cei de langa tine, la oameni in general.

...

“File de poveste” (II)

Copiii… Sa-i lasam pe cei absolut normali… Sa spunem ca-l cheama Gabitu, ca are 5 ani, e distrofic, plurimalformat si ca s-a nascut cu o deficienta velopalatina, adica fara ceea ce numim in termenii uzuali “cerul gurii”, la care se adauga un glaucom la unul din ochi, ceea ce-l impiedica sa mai vada cu acel ochi iar la celalalt are deasemenea o acuitate scazuta. Operatiile care i s-au facut i-au lasat doua cicatrici urate la un ochi si la buze. Are cinci ani dar arata de doi, e mic si firav dar poate multe…

A fost adus pentru a invata sa articuleze sunete si cuvinte, pentru-a invata sa vorbesca… La inceput nu putea pronunta absolut nimic, tot aerul din gura era emis doar pe nari, de aceea cand vorbeste acum trebuie sa-si apese nasucul pentru ca sunetul sa se auda. Poarta mereu caciulita iar pentru ca se pare ca-si constientizeaza defectul sta cu o manuta la cap, incercand sa se-acopere (logopedul zambeste si spune ca „Gabitu isi tine capul ca-i tare greu... el e un om mare…“).

Nu poate sa nu-ti placa, chiar daca prima data ochii tai ar vrea sa evite imaginea lui, sa nu-ti vina sa plangi cand il auzi cum incerca, sa nu iubesti mai mult viata, sa nu te iubesti pe tine pentru ceea ce esti, sa nu te intrebi ce-ai face dac-ai avea un copil ca el, sa nu vrei sa renunti la o parte din tine pentru a-l ajuta… Dar el e puternic, ii place de noi, studentii, se-ntoarce sa ne mai salute odata silabisind incet “bu-na-zi-ua” si pleaca incet, bucuros ca logopedul l-a laudat, ca „un copil asa mic ca el a facut asa multe progrese azi“.

Ma intreb cum e lumea lui, ma infior cand ma gandesc cate ironii sau priviri miloase va trebui sa indure, cat de gelos va fi pe copiii de varsta lui, ce limitate vor fi posibilitatile pentru el si-l compatimesc cu toate ca el nu vrea lucrul asta si-as da o parte din mine sa fie ca noi… Astept sa-l vad din nou, cu sufletul cat un purice, intorcandu-se cu tot corpul pentru-a ne putea vedea „mai bine“, abia ajungand la clanta usii, stand cuminte pe scaunel si invatand ce e viata.

...

Maturizarea

Ni se intampla tuturor sa constatam uneori in noi o persoana oarecum schimbata, cu o alta perspectiva, sa descoperim ceva de care suntem multumiti si care ne da sperante, ne facem sa simtim cum progresam, cum am crescut si suntem mai incantati de noi. Starea de satisfactie si multumire care urmeaza dureaza doar pana in momentul in care gresim si facem din nou ceva copilaresc si imatur si increderea abia dobandita incepe sa scada…

Exista si o interpretare gresita a maturitatii, atunci cand luam hotarari nepotrivite, gresite, dar care la inceput ni s-au parut cele mai bune si le-am luat bazandu-ne pe faptul ca altfel nu se putea… Imaturitatea provine tocmai din siguranta prea mare pe care o afisam cand e vorba de alegeri prea mari, de hotarari importante, dar chiar si de fapte de viata mai putin importante.

Am intalnit oameni in varsta gandind ca un copil si am vazut copii mai maturi decat parintii lor. Exista o ipoteza conform careia un stil de viata plin de incercari si probleme accelereaza procesul maturizarii prin „invatarea din greseli“ care are loc intr-un ritm mult mai alert comparativ cu persoanele care duc o viata linistita, lipsita de probleme. Nu s-ar putea afirma ca acest lucru este universal valabil, deoarece exista cazuri in care unii duc o viata chinuitoare tocmai din cauza nenumaratelor decizii luate in mod gresit de mult prea multe ori. Ei nu au invatat din greseli, ba mai mult le-au invatat pe acestea care au devenit „un mod de viata“.

De asemenea, modalitatea in care luam unele decizii nu tine doar de maturitate, ci mai mult de inzestrarea noastra fizica si psihica, de felul in care „am fost claditi“. Important este daca aceasta inzestrare a ajuns sau nu la maturitate, adica la gradul cel mai inalt care poate dovedi posibilitatile noastre de orice natura. Am asociat maturitatea cu modul nostru de-a lua decizii pentru ca se pare ca aici ea poate fi observata cel mai bine, dar ea exista in orice gest sau simplu fapt pe care-l facem.

...

Stresul si relatia de cuplu

Stresul in cuplu pune in joc implicatii afective, emotionale si sociale de aceeasi intensitate, incat este dificil sa nu li se acorde aceeasi importanta. Conflictele si frustrarile afective, emotionale sunt traite cu aceeasi suferinta si acelasi regret. De la prima privire la simpla indragostire la prima vedere, de la dragostea profunda de mai tarziu la „dragostea“ metamorfozata in dusmanie, relatiile dintre parteneri au un drum de o intensitate infinita. Trecand de la exaltarea si indragostirea din prima zi, partenerii se gasesc cu totul altfel decat si-au si idealizat la inceput.

Obligatiile cotidiene, indiferenta, aparitia unor noi emotii amoroase exterioare transforma fiinta ideala in „cel mai rau partener“ iar cel care era frumos si intelegator devine urat si rau. Conflictele se instaleaza, cuplul se destrama. Daca el va mai dura din cauza contractelor sociale si economice sau doar pentru copii, relatia se alimenteaza intr-un mod autodistrugator si in ciuda suferintelor, legatura se mentine. Toti indivizii au nevoie de atentie si afectiune pentru a-si calma angoasele.

Refuzul partenerului ne face agresivi si vulnerabili.

Dintre toate felurile de iubire (iubirea pasiune, de joc, de prietenie, dependenta, practica sau altruista), individul traieste cate putin din fiecare, fara nici una din ele neputand gasi fericirea. Aceasta nu inseamna ca noi incetam sa mai iubim, ci doar ca sentimentul dragostei se estompeaza. Mitul romantic prin care cei doi se casatoresc, sunt fericiti si au multi copii s-a pierdut cu o viteza infricosatoare, pragmatismul si instabilitatea afectiva, cautarea inversunata de a cauta cat mai multi parteneri, partenere pare sa dea mai multa satisfactie (?) sau amagire ca au gasit fericirea.

...

1 iunie

Copil: dragoste sau nu, bucurie sau nu, programare sau nu… un copil nu asteapta sa te hotarasti, sa vezi bine ceea ce simti, sa fii bine pregatit pentru educatia lui – el doar apare, neadus de barza ci conceput in mod constient de catre parintii lui.

Copil: gangurit, zambete, manute ce cauta, ce vor sa invete, sa simta atingand, ochi mari ce vor sa exploreze lumea, plansete cand nu-si mai vede mama, primii pasi, primul cuvant, primul cosmar, poznele de mai tarziu, invatarea scrisului si cititului, jocul cu ceilalti copii, primele vanatai, primele esecuri la scoala, primele dezamagiri, prima iubire, prima cearta zdravana cu parintii… Sunt etape de viata pe care nici un copil nu le poate evita, ele sunt innascute si transmise ca atare, iar fiecare le face fata mai bine sau mai rau.

Copil: cinci litere cu clinchet de clopotel, cu suflu de viata, cu rasete si susoteli, cu miros de vacanta de vara, o fetita sau un baietel cu ghiozdanul in spate, cu gandul la joaca, cu genunchii juliti, cu buzunarele pline de pietricele sau surprize, rontaind bomboane sau rozandu-si unghiile, traind miracolul vietii, invatand tragedia vietii.

Copil: ceea ce-am fost sau ceea ce vom avea, amintiri din trecut, responsabilitate, daruire, pasiune, intelepciune, scoala, educatie, sprijin, incredere, ajutor, munca, viitor – cuvinte magice dar de care trebuie sa dispunem in vocabularul si abilitatile noastre. Calitatea de parinte nu se invata, ea se dobandeste in relatia directa cu “invatacelul”.

Copil: taram pierdut sau netrait inca, o perioada de viata inchisa ermetic sau sursa de incarcari pozitive, urmas al parintilor sai, un echilibru pentru societate, sot si parinte la randul lui – un copil e o oaza de fericire, e prtagonistul copilariei lui, e un destin si e o fiinta intr-o lume pe care o va descoperi si cerceta neincetat.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Despre viata...

„Lumea e vis – in fapt lumea este visul sufletului nostru“ (Mihai Eminescu). Ar fi minunat sa consideram mai intai visul ca facand parte din viata si nu invers. In ziua de azi o viata frumoasa pare un vis, iar ceea ce am putea realiza din viata noastra ramane la stadiul de proiecte sau neimpliniri. Dar viata nu e plina doar de tragism. Mi se reprosa la un moment dat tristetea si pesimismul din articolele mele si m-am gandit sa infatisez si aspecte reale, palpabile si pozitive ale vietii.

Dincolo de vise neimplinite, ceea ce ne dorim foarte mult la un moment dat se realizeaza, tocmai pentru ca a fost „visul nostru de-o viata“. Fiecare trece prin viata alungand vise, calcand peste dorinte, dorind lucruri reale, care mai devreme sau mai tarziu se indeplinesc.

Ierarhic, de la nastere si pana la maturitate, o serie de lucruri se intampla pentru ca asa e viata, dar o mare parte se intampla pentru ca asa ne-am dorit, pentru ca dincolo de vis am sperat mereu ca asa va fi. Fericirea va depinde insa de intensitatea si marimea celor propuse.

Copil, femeie, barbat, tanar sau mai matur, fiecare are visul lui si fiecare vis are finalul lui fericit… trebuie doar sa credem cu convingere acest lucru…

...

Nimeni nu-i perfect - e sesiune din nou

Aceleasi asteptari: chin, stres, lipsa poftei de mancare, nopti nedormite, cursuri uitate sau niciodata invatate, profesorul tiran, profesorul care mi-a dat 10, "dar oricum am stiut", gandul la mariri, la bursa sau la vacanta, ca mai bine s-ar termina odata cu sesiunea asta! Si caldura care-a dat buzna, nu putea sa mai astepte macar o saptamana, caci tot ce se asimileaza se pierde parca prin "sudoarea fruntii".

Si, cu cat ai trecut de mai multe sesiuni, cu atat asteptarile sunt mai mari... Orice nota mica te dezarmeaza si te socheaza, te face sa-ti invidiezi colegii si sa te simti pierdut…

Dar o sa treaca toate, caci timpul si-a dat si el examenele la timp si de facultate nu-ti mai aduci aminte decat cand vor avea sesiune si copiii tai.

Ajungi la examen, primii incep sa-ti tremure genunchii, urmeaza stomacul, si cand iesi de la examen iti dai seama ca perioada dinaintea examenului e total "in ceata", esti amnezic si abia iti mai aduci aminte "cantitatea" pe care ai scris-o si daca aceasta va fi suficienta ca sa treci examenul...

Dar oare sunt aceste examene atat de importante, nu e viata cel mai puternic examen? Nu e cel pe care trebuie sa-l depasim inainte de celelalte examene marunte? Si pentru viata e nevoie de sute de pagini, de timp, si de o singura sala, cu un singur profesor, e nevoie de tine insuti...

...

Iunie cu miros de tei…

Pentru cei din Iasi nu-i nici o noutate ca in aceasta perioada a anului parca toata viata in sine miroase a tei, dar vreau sa-i provoc pe ceilalti cititori la un articol de aromoterapie, terapie pe care iesenii o primesc zilnic si gratuit. De cum iesi din casa si ajungi prin zonele vecine cu zona centrului sau a Copoului, simti ca un val de toropeala amestecata cu buna dispozitie, de fericire cu poezie, de gradina a raiului in care ai atipit pentru cateva ore cat dureaza si plimbarea ta, te invaluie ca o pelerina de matase puternic parfumata, moale si pufoasa, cazuta parca din cer.

Din copacii frematand cade o beteala de polen ca o ploaie de fulgi galbeni, ce-ti invaluie tot corpul, te face sa crezi ca te-ai nascut odata cu acesti arbori, ca te-ai hranit toata viata cu polenul florilor lor si ca acum te-ai desprins de ei, i-ai lasat sa aiba grija de tine in schimbul unei flori de tei cu care sa-ti impodobesti cositele, o floare de tei pe care s-o saruti si s-o mangai, sa-i scrii o poezie sau sa citesti una: „Floare de tei,/Cat de curand te treci/Ochilor mei lucind/Te-ai arata pe veci.“ (Mihai Eminescu).

Acum ma gandesc ca teii acestia au o anumita putere, sunt cetateni de vaza ai orasului, sunt personaje mitice laudate de poeti, sunt o parte din noi si sunt fericiti sa ne incante cu mirosul lor in schimbul prezentei noastre pe sub crengile lor, tinandu-ne de mana, indragostiti si uitand de viata, cu gandul la rai sau la atingerea lor.

Si cu fiecare perioada, singura de fapt din an cand ei infloresc, se imortalizeaza alte amintiri si-ti aduci aminte ca fugeai de la scoala ca sa stai in parc, ca batranii tei iti aduc aminte ca scoala e pe terminate, ca-ti rugai parintii sa te duca in fiecare duminica in Copou, ca intelegeai cu mai multa usurinta poeziile lui Eminescu sau ca prima data cand te-ai indragostit stii ca nu iti venea sa lesini din cauza emotiei, ci din cauza mirosului de tei care ti-a ramas intiparit odata cu imaginea iubitei sau a iubitului.

Dincolo de puterea lor aromatica e clar ca-ti improspateaza si sufletul, iar viata incepe sa se „improspateze“ cu fiecare luna de iunie pe care o traiesti cel mai intens.

...

Sa invatam sa traim!

Cum adica sa invatam sa traim? „Felul in care traiesc mi-l aleg singur, nu cred ca se poate invata!“ Gresit! A trai se invata de la soare, de la flori si si de la oameni, se invata de la noi si de la altii, de la viata in general. Fiecare se raporteaza la viata lui pe care-o traieste ca atare si nu se gandeste ca ar exista un model dupa care ar trebui sa se raporteze, viata se traieste asa cum este, niciodata altfel…

Putem totusi sa ne imbunatatim viata, sa modificam tot ce „ne incomodeaza“, putem sa ne perfectionam si sa construim alte directii, sa invatam de la noi insine pentru-a face ceva nou si bun tot pentru viata noastra, tot pentru noi; important e sa invatam atunci cand trebuie si sa nu trecem pe langa sansele pe care ni le poate oferi o situatie sau alta.

Asa cum un micut invata primii pasi sau primele cuvinte, viata se invata la fel, se traieste pe baza experientelor acumulate anterior. Ea vrea sa se imbunatateasca mereu, se transforma tocmai datorita greselilor pe care noi evitam sa le mai facem, pe baza comportamentului pe care l-am invatat si repetat de-atatea ori. Dar in acelasi timp, putem sa nu invatam niciodata, sa repetam aceleasi greseli si sa traim pe-aceeasi muchie de cutit la infinit, indiferent de ceea ce ne-ar fi oferit viata in continuare.

Astazi se pare ca invatam tot mai greu cum sa traim si ne impiedicam tocmai din cauza greselilor pe care inca nu le-am invatat si pe care le-am uitat si le repetam ingreunandu-ne singuri viata… e o viata dura de aceea parca ar trebui sa ne calculam fiecare miscare, sa nu gresim un singur pas, sa nu devenim inamicii nostri cei mai puternici pentru ca refuzam sa fim atenti si sa pretuim fiecare farama de viata… Sa invatam deci sa traim si sa pretuim viata asa cum trebuie, pentru ca nu-i decat o secunda la o infinitate de ani.

...

Din nou despre file de poveste

M-am intalnit din nou cu Gabitu, copilul despre care vorbeam in numarul 101 al revistei. Am fost uimita ca m-a recunoscut: poate din cauza ca la ultima intalnire i-am oferit o carte de colorat si culori, poate din cauza ca am lucrat cu el si-am desenat amandoi, poate din cauza ca mi-a zarit o lacrima in coltul ochiului atunci, prima data cand l-am vazut.

Era in fata mea, atat de mic, intr-o bluzita viu colorata, mestecand un bat de la inghetata. Am mers langa el si-am intrebat: „Ce faci, Gabitu?“. S-a intors cu tot capul, asa face ca sa te poata vedea cu ochisorul cu care mai poate vedea si mi-a zis: „Bine“. „Mai mergi la doamna?“, l-am intrebat. Ca si cum i-am provocat amintiri frumoase a dat fericit din cap. Era cu o surioara de-a lui ceva mai mare ca el, fara probleme atat de grave, dar care-i semana leit, care mi-a spus ca acum a inceput sa mearga si la gradinita de la centrul logopedic si ca mama are grija sa-l duca. Era ca si cum primisem o veste buna, eram bucuroasa ca-l intalnisem, ca poate viata lui va fi mai buna de-acum incolo.

E imaginea copilului care o sa ma urmareasca toata viata, asemeni unei himere, e imaginea copilului care m-a invatat sa-mi inhib repulsiile latente fata de acesti copii pe care „tehnic“ ii numim copii cu nevoi speciale, e imaginea copilului pentru care as da o parte din mine doar ca sa stiu ca viata lui va fi frumoasa si ca va invata sa vorbeasca, sa iubeasca si sa fie fericit.

Daca-as putea sa intervin in viata lui poate c-as face-o, dar uneori viata trebuie lasata sa-si urmeze cursul, familia il poate ajuta mai mult decat mine, am sa ma multumesc sa-l vad pentru cateva minute, ici si colo, viata va sti cand – voi pastra imaginea lui asa cum l-am intalnit, mic dar puternic, neajutorat dar progresand, trist dar fericit… Ce stie fericirea de viata lui?

...

In cautarea timpului pierdut…

O alta zi de vacanta, pe care mi-am dorit-o, nu zic, dar fiind vorba de aproape trei luni, mi-e teama ca voi avea timp sa ma si plictisesc. Fiecare dimineata incepe cu putin aer proaspat si, de lene sau de plictiseala, imi place sa urmaresc oamenii, sa fac povesti despre ei si vietile lor, sa presupun unde se duc sau ce-au de facut.

Si zilnic, fiecare om isi poarta povestea prin fata geamului meu, si nu stiu daca?i fericit sau trist, indragostit sau singuratic, cu gandul la scoala, la serviciu sau la cafeaua pe care n-a avut timp s-o bea; toti sunt misteriosi sau doar umbre intr-o alta dimineata, intr-o alta zi, pe un altfel de drum, mereu altul, mereu acelasi.

Personajele: tineri si tinere care prefera sa mearga pe jos, patronii de la magazinele de jos care mai fac aprovizionarea sperand incasari mai mari, cativa pusti care abia s-au trezit si vor sa se joace pe calculator la o sala abia deschisa chiar sub scara mea, un gunoier cu cinci caini dupa el care spera sa le dea si lor din ceea ce-ar gasi de mancare, un setter, bucuros ca stapanul l-a scos la plimbare, care-a dat de-o mata care s-a si suit in copac si acum o supravegheaza, oameni si oameni, soare pe cer si vrabii mult prea galagioase, care or sa taca insa cand vremea se va incinge.

Si viata merge inainte: oamenii nu se opresc, e clar ca au o destinatie si-un scop precis, ca si vietile lor. E doar o zi care se va termina mult prea curand si maine vor trece tot pe sub geamul meu, mai grabiti sau mai impacati cu sine, oameni vii dar oameni minusculi, asa cum ii vad eu, dar cum n-am sa stiu niciodata ce-i in sufletul lor...

Ziua trece si nu-i mai urmaresc decat seara dar atunci parca-i si mai greu sa intri in sufletul lor. Dar e interesant sa visezi la vietile lor, sa numeri stelele si sa astepti aceeasi imagine in zorii urmatoarei zile.

...

Caldura mare…

Nu vreau sa para ca un articol decupat dintr-o revista pentru femei, dar temperaturile din ultima vreme nu mai sunt binevenite, ele au devenit „dusmanul“ nostru cel mai teribil, prezent in fiecare picatura de apa ce curge de pe noi, in insomniile din fiecare noapte, in nuanta pe care pielea noastra a inceput s-o capete sau in fiecare cana de apa rece bauta dintr-o rasuflare, sperand c-o sa ne simtim mai bine.

Caldura ne face apatici, ne irita si ne indispune, ne face sa fim nervosi si artagosi sau din contra, plictisiti si mohorati, in toate cazurile afectand relatia noastra cu cei din jur. E ca si cum am fi urmariti si incoltiti, nu ne da pace si ne face sa suferim. Nu-i un atac personal dar confruntarea ne lasa sleiti de puteri, ne consuma si ne topeste. Totul in jur se intampla parca mai incet, mai lipsit de viata, ca printr-un ecran de acvariu. Cel mai bine trebuie sa fie la mare, acolo caldura nu mai e dusman, ci cel mai bun prieten.

Dar soarele? Soarele s-a transformat in „prajitor de oameni“, el e cuptorul central de la care pornesc toate: insolatie, arsuri de piele, dureri de cap. E puternic si nu-i rezista nici un nor, nu-l provoaca nici o ploaie, sunt clipe in care ai impresia ca asa ar trebui sa fie in desert, dar blocurile cenusii opresc imaginatia si ne-aduc aminte ca e o alta zi, in acelasi decor, la aceeasi temperatura.

N-ar trebui sa fim suparati pe vreme. Ma gandesc ca ea nu-si face decat datoria, ma gandesc ca toate au un rost si ma sperie aceste dezechilibre pe care noi le-am provocat, distrugand planeta. Eu zic sa invatam sa-i facem fata, sa ne bucuram de apa si sa ne racorim cu o inghetata… S-aveti o vara cat mai racoroasa!

...

Acolo unde incepe viata, incep visele

Statistic, articolele mele se refera la viata in proportie de 90%, uneori mai poetic, alteori mai dramatic, de aceea m-am gandit sa scriu despre viata ca “principala ocupatie” a omului, ca darul cel mai de pret, ca fericire si chin, ca dar, ca respect pentru parinti, ca inceput si sfarsit, ca familie, ca nou nascut, ca tot ce vreti si se leaga de viata.

“Asa e viata, e grea, duc povara…”, “Sunt fericit ca traiesc…”, “As vrea sa nu ma fi nascut niciodata…” sunt cuvintele noastre si nimic n-ar avea sens daca nu este cu adevarat important, dar e normal ca anumite intrebari sa ne puna in dilema intreaga viata. Ce inseamna lumea, de ce-avem nevoie pentru-a iubi, pentru-a fi fericiti, pentru-a nu mai considera viata ca o enigma, ca o cursa pe care trebuie s-o castigam, pentru ca uneori, asemeni unui concurent pentr-un trofeu, facem lucruri de care nu suntem tocmai mandri si multumiti. Cine gaseste primul raspunsul e cel ce invata sa traiasca din plin.

Viata nu-i un pariu, nu-i o cursa, nu-i o ghicitoare, e fragila, asemeni unui obiect care se poate sparge usor, asemeni unui obiect mic pe care-l poti pierde, asemeni nisipului care ne fuge printre degete, asemeni unei picaturi uscata de soare.

Viata e frumoasa, sunt sigura de asta si nu conteaza cat de grea sau usoara este pentru ca viata e scurta, mult prea scurta si mult prea putin pretuita, dar e viata noastra si de noi depinde s-o putem numi fericita sau trista. Asemeni unei faclii, la cea mai mica atingere sau unda de vant viata se poate stinge, ea se poate sfarma in bucati, ineca sau autodistruge.

Traiti viata asa cum merita ea, asa cum meritam noi!

...

Lacomia

Voi incerca o abordare a lacomiei din trei perspective: materiala, culturala si alimentara folosind trei prototipuri: omul lacom dupa avere care toata viata lui agoniseste capitaluri materiale, omul lacom dupa cunoastere care sta afundat in carti si alerga dupa diplome si acte care sa-i "ateste" capitalul intelectual pe care-l detine si omul lacom mereu preocupat de ceea ce mananca, supraponderat si, de cele mai multe ori, complexat de infatisarea pe care o are.

Sa le luam pe rand: omul materialist, pentru care banul spune totul: lui ii ajung banii pentru viata de zi cu zi dar ii mai si raman si se gandeste ca trebuie sa-i stranga, sa-i puna deoparte, zice el "pentru zile negre". El isi face planuri peste planuri cu acesti bani, dar sa-i investeasca nu se incumeta pentru ca se gandeste ca-i poate pierde, asa ca-i lasa in banci unde macar vor avea o dobanda. Mai sunt ceilalti, care-i strang in fel de fel de plicuri, cutii sau seifuri ascunsi de ceilalti din casa si tot adunand valoarea banului scade si disperat isi da seama ca nu mai poate face prea mult cu ei. Acest gen de persoana a suferit de cele mai multe ori de saracie in copilarie si acum cand reuseste sa aiba banii proprii si suficienti pe deasupra, nu se incumeta "sa se desparta de ei". El vede in bani doar prezenta lor fizica, palpabila, nu si puterea lor de a fi rulati, de a se multiplica. Este omul zgarcit, caruia nu-i place sa riste si care se simte mai bine cand stie ca banii sunt aproape de el: ii vede, ii numara, nu-i da si tot aduna...

Pentru omul avar dupa elitism si culturalism lucrurile stau cu totul altfel: el este in stare sa-si dea si ultimii bani pe carti, documente sau dictionare. Camera lui este locul in care-si petrece majoritatea timpului si de obicei adoarme cu ochelarii pe nas si cartea sub perna. Pentru el singurul tablou din camera este un C.V. caruia ii tot adauga cate o diploma. El este disperat dupa aprecierile celor din jur si-i place sa dea zeci de examene, sa publice zeci de articole si sa scoata cate o carte pe an. Este, de cele mai multe, ori lipsit de afectivitate sau se iubeste doar pe el si cartile lui. Lumea exterioara este o lume care il ajuta doar sa supravietuiasca fizic si-i ofera scena culturala pe care se poate manifesta. Timpul este crucial pentru el pentru ca nu-i ajunge pentru toate proiectele sale si, in afara de satisfactii intelectuale, el nu primeste altceva de la viata: se automarginalizeaza, dar este "plin de glorie".

Ultimul prototip al omului lacom este cel al "mancaciosului", "pofticiosului", al celui care mereu intreaba "cand mancam?" Despre acest tip de lacomie se vorbeste cel mai adesea ca o lipsa de masura in folosirea hranei. Orice dictionar va defini lacomia ca o exagerare a conduitelor alimentare care devin dezordonate si se manifesta printr-o lipsa de control al apetitului. De obicei aceste persoane au probleme cu alimentatia sau nu au depasit psihic niciodata stadiul bucal din copilarie. Ei sunt cel mai adesea complexati de imaginea lor dar devin si personaje comice pentru cei din jur. Pentru ei, lacomia se manifesta la nivel de potolire a foamei pe care o simt in permanenta. Bolnavi sau nu, ei sunt tot o categorie marginalizata a carei imagine de sine este scuzabila si pusa pe seama unei boli.

Un vechi proverb romanesc spune ca "cele mai mari greseli si rautati din lacomie de avere si slava se nasc pe lume", si societatea actuala ne face parca pe toti sa fim lacomi dupa ceva. Important este sa nu ne pierdem cumpatul si sa cadem in aceasta extrema pentru ca viata noastra se va transforma intr-o continua alergatura indreptata spre autodistrugere.

...

Bradatel 2001

S-a terminat tabara… am plecat trista, dorindu-mi parca sa stau acolo o vesnicie, sa nu ma mai intorc la viata prea normala de zi cu zi, sa raman acolo unde am invatat atatea, unde am simtit atat si m-am cunoscut, mai bine zis m-am recunoscut pe mine. A fost spiritual o confruntare cu ceea ce am si tot ceea ce pierd neavand, mi-am dat seama cat de „falimentara“ sunt in anumite domenii si cata nevoie am sa ma schimb.

Tabara a fost mai organizata ca niciodata, plina de ocazii in care sa ne putem cunoaste unul pe celalalt, sa muncim in echipa, sa folosim toate resursele pentru a castiga o competitie in care de fapt n-a contat cine a castigat, ci cat de bine s-au simtit tinerii intre ei, cat de motivati au fost ca sa-si foloseasca toate abilitatile si calitatea de-a fi sociabil. Echipa in care am fost a iesit ultima in clasament, dar n-am simtit nici cel mai mic regret, sunt bucuroasa ca in schimb am castigat cativa amici, stiu ce placute au fost repetitiile si cat de „pline de experienta“ au fost unele situatii in care am fost pusi.

Tabara despre care vorbesc si pe care nu am prezentat-o inca se tine in fiecare an, in prima saptamana a lunii august, in muntii Retezat. Este o tabara internationala in care se aduna tineri din toata tara si din diaspora (Ungaria, Moldova, Ucraina, Iugoslavia, Germania, Austria, Olanda, Italia, Australia, Canada, SUA) si a fost organizata la ideea pastorului Samy Tutac de la Biserica Betel din Timisoara si de Matei Istudor din Atlanta, SUA.

Am sa acord restul articolului oamenilor care au oferit aici hrana spirituala, urmand sa dezvolt apoi articole despre continutul mesajelor pe care ei le-au transmis. Cei care s-au ocupat de transmiterea mesajelor biblice au fost Samy Tutac (Timisoara), Viorel Iuga (Arad), P. Dugulescu (Timisoara), Matei Istudor (SUA), Cristi Rata (SUA). Toti sunt oameni minunati, plini de viata si credinta, cu inima inca tanara, capabili sa rascoleasca orice inima impietrita sau necredincioasa. Serile sau diminetile in care au predicat au adunat mai toti tinerii din tabara, au oferit acestora cuvintele pe care inima lor voia sa le auda cu disperare intr-un mod degajat, niciodata extremist sau amenintator. Cu totii au capacitatea de-a ajunge la inimile celor care-i asculta, de-a spune lucrurilor pe nume, de-a infatisa viata pe care ar trebui s-o avem intr-o noua lumina, mai aproape de Dumnezeu…

Au fost lectii despre viata, lectii despre Dumnezeu, lectii despre fericire si am plecat de-acolo cu o fraza care o sa ma rascoleasca mult timp de-acum: „cel mai greu lucru in viata e s-o traiesti zilnic…“

Iata 10 atribute de care ai nevoie pentru a te simti bine la Bradatel:

Sa fii tanar cu inima,
Sa fii sigur ca Dumnezeu e aici,
Sa traiesti fiecare clipa din plin,
Sa nu mananci prea multa inghetata,
Sa-ti faci cel putin 10 amici,
Sa-ti placa mancarea,
Sa uiti de necazuri,
Sa te bucuri de soare,
Sa fii actorul principal in sceneta,
Sa nu regreti nici o clipa ca ai venit aici.

Hrana spirituala…

A fost un mesaj in tabara care m-a impresionat profund, un mesaj pe care l-as asculta zilnic ca sa-mi dea putere, ca sa-mi propun sa ma cunosc in fiecare zi si ca sa ma lepad de „individul exterior“ din mine, la care tin foarte mult si care de fapt ma distruge. Suntem atat de mult atasati de ceea ce suntem la exterior, incat la ceilalti tot exteriorul ne atrage si ajungem sa-i respingem pe cei care fizic nu ne fac placere. Am inteles ca inaintea Lui Dumnezeu nu conteaza individul exterior, El ne cunoaste prea bine, pentru ca ne-a creat. Ceea ce apreciaza El insa este ceea ce-am realizat cu interiorul nostru, ce-am devenit si cum am transformat sufletul nostru pentru-a fi placuti inaintea Lui.

Fiecare persoana are un rol unic inaintea celorlati si mai ales inaintea Lui Dumnezeu, dar astazi uitam de rolul nostru si ne asumam cu totul alte roluri, nepotrivite si fara valoare, toate in defavoarea noastra, roluri pe care le copiem de la ceilalti sau ni le impune mediul familial si cercul de prieteni. Din aceasta nemultumire intre rolul ideal pe care ar trebui sa-l avem si rolul real pe care-l jucam dezvoltam un spirit critic exagerat fata de ceilalti si ajungem sa-i judecam, sa-i nedreptatim vorbind rau despre ei, sa-i indepartam astfel de noi, pierzandu-i.

„Suntem critici fata de ceilalti in domeniul in care noi falimentam cel mai mult“ si unde suntem slabi ne credem cei mai buni, ne aparam de neputinta noastra facandu-i pe ceilalti mai slabi si criticandu-i cand de fapt problema este la noi si nu la ei. M-a durut sa descopar aici o problema prezenta si la mine si poate si ceilalti s-au simtit vinovati, dar am inteles ca schimbandu-ma pot sa renunt la atitudinea negativa fata de ceilalti. Si mai mult, incercand sa-i iubesc o sa-mi schimb sufletul, si Dumnezeu ma va modela ca sa fiu asa cum vrea El, asa cum am nevoie ca sa fiu fericita, precum in cantarea care spune: „Schimba-mi inima/ Fa-ma mai curat/ Mai real, mai sfant/ Mai adevarat./ Tu esti olarul/ Iar eu lutul/ Fa-ma sa seman/ Doamne cu Tine“.

Pe munte...

Ca in orice an al acestei tabere, o zi, de obicei cea de joi, este „rezervata“ mersului pe munte. Cei care vor sa mearga se trezesc foarte devreme, isi iau rucsacul si, in mod organizat, impreuna cu un ghid, se merge pe munte. Daca in anii trecuti s-a mers doar la lacurile mari din Retezat (Bucura, Zanoaga), anul acesta „am facut“ Masivul Retezat (cota 2485), un munte superb, incapatanat si foarte greu de urcat, dar dupa ce te vezi „on the top of the world“, cum spun americanii, te gandesti ca a meritat fiecare pas si fiecare „hop“ trecut, pentru ca anul acesta a fost greu de urcat, nu gluma…

E atat de minunat sa ajungi acolo unde natura e in toata splendoarea ei, acolo unde esti sigur ca doar Dumnezeu putea sa creeze asemenea minuni, acolo unde cerul atinge muntii, apa curge printre pietre imense, florile marunte dau culoare peisajului care incepe treptat sa se inchida, capatand toate nuantele de cenusiu, acolo de unde daca privesti in jos iti vine sa ametesti, acolo unde totul are viata dar tacerea e mai puternica ca orice susur de apa, si, asemeni primului om, ti-ar placea sa crezi ca tot ce te-nconjoara iti apartine. Intr-un fel, muntii pe care-i vedem si de care ne bucuram cand ii urcam sunt si ai nostri, ei fac parte din sufletul nostru, din tot ce ochii ne-au dat sa vedem pentru ca Dumnezeu i-a creat ca sa-i vedem si ca, vazandu-i, sa-I multumim.

Acolo, pe munte, am avut timp sa fiu cu mine, sa-mi cercetez sufletul, sa-mi pun intrebari si sa iau decizii importante pentru viata mea. Nicaieri nu ai ocazia mai mult ca urcand pe munte sa ai un timp pentru tine, sa-ti masori puterile cu muntii, sa-ti dai seama de slabiciuni, asemeni unor pasi gresiti care te-ar putea face sa aluneci, sa-ti atingi limitele, sa-ti fie teama ca n-ai sa poti sa atingi varful, sa ceri indurare si putere ca sa te poti intoarce de unde ai plecat mai supus si mai smerit, mai obosit, dar cu o noua lectie de viata invatata pe dinafara.

Cand m-am intors in tabara ma incercau sentimente de tristete, era ca si cum a trebuit sa las acolo, in munti, o taina pe care am descoperit-o si de care nu eram gata sa ma despart inca, imi era teama sa nu uit sau sa pierd tot ce traisem si descoperisem, asemeni unei comori pe care muntii o vor ascunde din nou si n-am sa pot s-o mai recunosc niciodata. Sufletul meu s-a intors din nou la retrairea acelor momente magice, la intrebarile la care gasisem raspunsul. Ce pacat ca pana acasa l-am uitat…

Plecarea

Da, e un capitol special si un capitol trist al fiecarei editii a acestei tabere, in care timpul a fost prea scurt, deciziile pentru viitor mult prea mari, emotiile mult prea puternice, si de fiecare data am impresia ca nu ma pot acomoda din nou acasa, la aceleasi probleme, la aceleasi persoane pe care le vad zilnic si de care constat ca nu am avut timp sa-mi fie dor. Dorul e acum de munte, de viata, de timp fara griji, de Dumnezeu. O sa spuneti ca pe Dumnezeu Il pot gasi si aici, dar e mult mai greu, pentru ca simt ca am nevoie sa ma intorc acolo unde L-am gasit, acolo unde am hotarat sa lepad sufletul vechi si sa caut altul nou… Acasa am de luptat, aici trebuie sa ma inving, sa caut, sa sper…

E in fiecare an al taberei si o premiere simbolica a echipei castigatoare, o ultima seara in care „se culeg roadele“ (si la propriu, si la figurat), in care veselia si tristetea sunt la formele lor maxime, in care mesajul e atat de incarcat si plin de speranta si deznadejde ca te bate un gand sa nu mai pleci acasa, sa ramai aici intre muntii din jur pana ai sa hotarasti tu ca e vremea sa te intorci la „civilizatie“. E in fiecare an, in penultima zi de tabara, un foc urias care ne-aduna pe toti la flacarile lui, ca sa ne incarcam cu forta si energia lui, dar care ne oboseste in acelasi timp, pentru ca ne tine treji pana la rasaritul soarelui…

E in fiecare an al taberei si o ultima dimineata, cea mai trista dintre toate, in care se schima adrese, se mai „fura“ cate o privire si-un ultim suras, se promite venirea aici si la anul, se impartasesc vise si se afla ultime secrete… Fiecare preda camera si lasa acolo, pe perna, visele de fiecare noapte, si apoi toti pleaca… E de fapt o ruptura de un colt de rai in care ti-a facut placere sa vii si de care in mod brusc trebuie sa te desparti. Ramane insa si partea frumoasa a acestei tabere, care este o tabara excelenta, nu trebuie sa va ganditi ca aici e un loc din care oamenii pleaca tristi, acesta este doar cazul meu si a celor care isi pun prea mari sperante in ceea ce va urma, in ceea ce-a fost si trebuie „remediat“. E o tabara frumoasa, plina de viata, de oameni din toate colturile lumii, fiecare deosebit si frumos in felul lui, toti veniti sa caute pace.

Si cu fiecare tabara revine aceeasi lasitate si aceeasi tentatie de-a abandona totul, de-a uita tot ce-am trait si-am simtit in mijlocul muntilor, in mijlocul oamenilor, in mijlocul tuturor viselor facute acolo si pierdute aici. Si fiecare tabara devine o tot mai grea incercare careia ii fac fata atat timp cat dureaza; apoi, totul se intoarce la normal, mai bine-zis la anormal, la aceeasi viata de care nu sunt deloc multumita. Dar poate cer prea mult, dar poate nu stiu de unde sa cer si unde sa caut. La anul, in aceeasi tabara, imi promit ca am sa aflu! (S-astept atat?)

Niciun comentariu: