Istoria SSJ-ului in sase desene





(Aretta Bazdara, in aceasta poza alaturi de Alina Simion si Sabina Dodan)

"Am fost un pic dezamagita sa nu ma vad mai nicaieri printre amintirile SSJ-ului. Parca nici nu am fost si totusi in inima mea voi veti fi mereu... poate enervant de sentimentala, poate ranita sa nu-mi citesc numele, sa ma simt exclusa... mandra ca am facut parte din povestea unor tineri indrazneti si visatori. Si pare ca totul se termina aici... parca doar pentru mine. Azi ma simt mai matura si totusi Edi in mine a mai ramas acea persoana care a venit la tine cu un articol si cu emotii... mai tii minte acea dimineata in care mi-ai citit primul articol, tu erai serios eu la un pas sa primesc aprobarea lui Edi... Numai bine si soare oriunde ai fi... si in mine curge putin din SSJ poate mai mult decit vei sti tu vreodata... " (Aretta - iulie 2006)



(Aretta alaturi de Teo, prietenul - astazi sotul ei - la una din intalnirile SSJ)

Venirea Arettei Bazdara in SSJ a insemnat printre multe altele si posibilitatea de a spori farmecul si originalitatea revistei.

Titlurile textelor de mai jos:

. Nostalgia
. Toti iubim - (Rubrica adolescentei tale)
. Arta facatoare de minuni
. Erotismul in arta
. Arta de a ne incalzi
. Zel si tarie
. Valuri...
. Cozonac si tranzitie
. Autoexilare
. Recomandare
. Minunea
. O vorba dulce
. Calitate?!?
. Libertatea a ajuns sa se confunde cu lipsa de simt...
. Cautarea m-a indemnat sa vad dincolo...
. Nu stiu cum e sa faci armata
. Dezamagita de...
. Iubirea!


Linkuri:

Cinquecento - Galeriile de Belle Arte (texte prescurtate)

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Nostalgia

Verde. Campul era verde, isi plimba rasuflarea de colo-colo lasandu-se pipait de vant, acel vant al momentelor de vara... Un verde din acela ce pictorii cunoscatori ai culorii il nasc din combinatii, apoi il aseaza intr-o parte a tabloului, dand echilibru sau tulburand...

Verde. Campul traia prin acel verde perfect. Se ghicesc tineri departe cum se ating... Insasi atingerea lor tace sub povara timpului si a mortii...

Acum doua zile, cineva, poate un copil, a rupt o floare. A rupt o floare... rupt o floare... o floare... floare. Acum locul e gol, campul e verde si floarea e moarta. Moarta? Poate nu, dar cu siguranta isi ofera trista mormant intr-un nas.

Verde. Campul e asa verde. Aseara a plouat; picaturi din lacrimile cerului au iubit pamantul si in jocul pasiunii lor au atins fiecare floare, apoi s-au asezat cuminti pentru a muri... Joc de dragoste al tinerilor ploi si al vicleanului pamant. Ce iubire imposibila, o sarutare de moarte. Pamantul mai poarta pe palmele sale urma sarutului de ploaie. Locul e umed si cald. Ati vazut vreodata ochii celor ce se saruta? Nu vi s-a parut ca au acea sclipire nebuna a stelelor cand cerul e absolut si anormal de senin? Printre aceste minunate jocuri ale firii, se vad pasi. Poate fi o floare, care, nestiind cum sa moara, rupta din locul ei, cauta prin ziua drumul inapoi... sau, poate fi urma pasului de joc... joc de iubire dintre ploaie si pamant. Urma pasului de joc... Fiind o urma, poate lasa urme, si, iata ca s-a pornit a cauta... Ce? Un joc. O urma de pas de joc cautand un alt joc. Poate al tau... singurul nejucat inca...

Pasi ce duc cu ei in mod normal urme. De ce plang ceasurile in urma pasilor? Mi-e scarba de linistea si de calmul cu care ceasul imi soarbe timpul; as vrea sa-l palmuiesc, sa tip la el, sa-i trag cu pumnii in talpi. Sa lupt impotriva lui? Sa fac sa sangereze cine? Un biet razboinic imaginar, batut si de altii fara foloase. Un biet razboinic imaginar batut de altii...

Un pas... o clipa si-un alt pas. Un camp verde... Pas langa pas deseneaza usor o cararuie ce duce... in locul in care un copil rupe o floare. Se vad urme de pasi. Sa ne punem piciorul acolo "in urma" si sa vedem de se poticneste; daca da, atunci sa o desprindem caci ne apartine si sa ne luam urma acasa..

Iarba tinea in palme capul. Era un cap dintre acelea cu o fata alba ca urma zapezii lasata pe dealuri iarna tarziu, un cap frumos, cuminte. Gura? Gura era plina, usor prea plina, acea gura ce te infioara incat doreai sa o stapanesti. Parul usor trecut de umeri. Exact culoarea... o culoare precisa nu avea... era cand asemeni somnului de soare in asfintit, cand mai tacut... Un cap frumos, din nou cuminte, mult prea tanar, un trup lung, slab. Trupul intins de-a lungul campului parea o biata arca pierduta acolo de o mare ce fusese candva albastra... sau poate uitata... La inceput puteai sa crezi ca doarme somnul cel ultim, dar, din cand in cand se mai auzea un scancet ca de copil si... din cand in cand mana apasa cautand usor locul unde se ascunde inima... Vantul se oprea de-a lungul trupului jucandu-se cu parul, mangaia usor trupul. Vantul se oprea de-a lungul trupului ridicand cu o timiditate uluitoare rochia. Atunci usor se observau putin picioarele, gleznele. Atunci cand vantul prindea curaj, aratandu-se putin prea indraznet se vedeau genunchi, albi ca de prunc, albi si mici de puteai sa-i cuprinzi pe amandoi intr- un singur pumn.... un pumn tanar. Mana lui atingea usor ochii tristi si negri, obraji albi, gura necunoscatoare de taine. Saruta gura... acea gura plina. Dupa un timp sarutul isi facea sicriu din amintire si disparu nestiind ca a fost candva acolo... Ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste... Erau petale incat puteai sa-ti construiesti flori. Flori de camp, o multime de flori de camp. Erau petale acolo incat puteai sa construiesti flori...

Visele se prind unele de altele intr-o singura si perfecta hora a neimplinirii. Raman in singuratatea ochilor pierduti de lacrimi si intr-un tarziu se fac sau chiar mor in liniste, mintind ca niciodata nu au existat. Dupa o vreme din cenusa lor se naste "asa ca pasarea"se naste un alt vis dorit spre a se implini dar cade ucis in bezna noptii din cauza lunii… nefiind plina, acel perfect rotund; fara luna visele sunt ucise; de cine altcineva decat de cei care viseaza; curios… ucigatorii de vise… saruta cenusa si-si doresc un altul… sfidand moartea. Moartea s-a inventat sau a aparut din cenusa asa ca pasarea.

Joc de vis si joc de petale chinuie mintea… asa multe petale incat ai putea construi flori… asa multe visuri incat chiar ai putea visa… Petale de vis… petale de floare… Fiecare floare isi are petala ei… visul ei, lacrima ei. Visele se mai imbraca in rochii de gala si nu stiu prin ce minune se scoboara din totul lor pe pamant. Aici dantuiesc usor, cantand… asa plang florile prin jocul de talpi a viselor.

Trupul dormea imbinat in ganduri. Asteptarea… Mana se pierdea printre flori incat puteai sa spui, daca nu erai atent ca poate fi una din petale sau un rand de petale pierdute de vreo floare in drumul ei spre final. Toti putem fi flori daca dorim mult asa… doar daca dorim… ea dorea… Capul alb petala din petala asezate frumos, o floare alba de la inceputul vierii… O floare tacuta zamislita din lut ce fusese candva… Florile nu vorbesc, ele doar se uita. Atunci cand hotarasc sa-si lase petalele sa zboare un zbor in jos… cred ca au obosit a primi, si vor sa zboare… Florile nu mor niciodata; ele doar isi elibereaza petalele pentru a zbura, ele nestiutoare nu cunosc ca e un zbor in jos… un fnal in inceput… Dar stie cineva? Ochii negri pot fi urme de ploaie…buzele rosii pot fi capul sau locul unde se intalnesc petalele… sau centrul unde se prind fluturii...

Sa fim flori din acelea care au harul de a fi culese. Sa fim flori al caror zbor e dantuire de petale. Din trupurile noastre… din trupul ei… sa se deseneze radacina, ale noastre maini sa fie frunze… si restul… flori cu neinceput si nesfarsit numar de petale…

Florile… gingase aparitii pe spinarea pamantului… curioase fapturi ce poate, demult, au fost ca noi… asa… cu lacrimi.

Locul unde dormise trupul era putin umed… umed si rece… vantul dadea tarcoale florii… n-o stia, o straina… Ea, floarea… vantul se culca intr-un tarziu peste camp, peste flori, peste ea… Acel vant… … sau centrul de unde se prind fluturii… de unde se prind fluturii.

Urme de pasi cauta campul. Se aud vorbe... se simt atingeri... Urmele una langa alta se identifica, urmele se strang una in alta cunoscandu-se. Langa urme - umbre de trup, in cautare de loc. Acelasi camp calm, cu florile sale, cu vantul sau. Aici, acolo o floare... mi-a fost candva trup... demult un trup cu urma si cu umbra. Se aud rasete... Curios lucru rasul. Ce te face sa razi? Ce te face sa ma auzi razand? Campul tace, dar, e o tacere mai mult fortata, tace din teama, teama de a nu deranja cumva urma si umbra ei. Tacerile acestea lungi, zamislite din teama ma fac sa fiu trista. Tacerea ma deprima atunci cand teama isi face locuinta in mine, ma cheama la masa si-mi ofera... o alta portie de teama. Campul tace... asa cum mortii tac, dupa ce au vorbit prea mult si nimeni nu i-a auzit. Tacerea smulge din ceasuri noaptea ce se lasa peste urmele umbrei de trupuri. Trupuri dormite acolo, trupuri impletite din ceasuri tinere, nestiutoare de taine... si urma ma duce, peste gand, la o alta urma, alt trup. Trupurile se cheama unul pe altul intr-un limbaj necuvantat inca, sau poate intr-o veche si uitata limba, numita moarta. Sunt trupuri tinere din acelea ce parca se iubesc. Aici, in tacerea campului, moartea si iubirea se cununa... mor clipe, se nasc iubiri... mor iubiri, se nasc clipe... Din aceste trupuri mi-as face sicriu... sa dorm linistita, sa am alaturi si moartea si iubirea, sa le vad pe una si pe alta... Trupuri ce se cheama. Se aud rasete. Ce te face sa razi? Ce te face sa ma auzi razand? Ce joc neinteles... cata perfectiune in stangacie, cata frumusete, cata pasiune din care au harul de a gusta cei mai fericiti. Asa multe flori. "Sa legam floare cu floare sa facem coronita pentru tine." Florile saruta tamplele ce sunt iubite. Asa multe flori. Campul tace.

Sunt frunti care dorm pe alte frunti. Sunt frunti care dorm singure, absolute si doar ele. Sunt dorinte care dorm cuibarite langa alte dorinte. Sunt dorinte care dorm singure, multe care nu stiu a cere... sau nu pot. Se aud soapte. Un joc de soapte. O floare culeasa, un alt joc de soapte. Vorbirea, cuvantul e oare un semn ca se exista? Se sparg valuri de valuri construite frumos din lacrimi. Din florile campului, o floare culeasa... mi s-a spus ca avea urma ei purtatoare de umbra, dorinta ei, floarea a fost culeasa prin puterea curiosului destin si daruita. Ruperea ca o cadere in ape a soarelui. O inclestare de vise, lupte nemaigasite pe fata valului. Se sfasie gandurile, fiecare dorind a nu mai simti. Dar chinul era acolo. Valuri, iar valuri si chinul ce era acolo. Sarutul florii daruite e palid asemeni sarutului de ape dat zorilor... e dulce... e mort. Prin oglindirea suspinelor in sanul oglinzii se petrec amintiri, se iubesc regrete. Daruirea... Floarea fusese daruita. Din taceri facui coroana, din sange de vis sicriu. Se sparg lacrimi neplanse intr-un colt de paradis. Daruirea... Perfecta daruire. Un gest si poate nimic mai mult. Un gest efemer al curiosului indragostit. Floarea isi privi stapanul. Culegator tanar, ametit de parfumul iubirii, stie, invatat de nobilul sentiment sa daruie. Se aud ceasuri vorbind in soapta pe cararea timpului meu si... ma gandesc ca au fost campuri si flori.

Floarea fu daruita. O gasesc acum intr-o vaza perfect rotunda. In camera se aud voci. Vocile se imprastie prin toata odaia care e destul de mica. Un zambet usor de fata tacand si fericita... O atingere a doi copii pierduti in dulcele si necrutatorul chin al dragostei. Floarea priveste calm acest joc. Ea a fost candva in bratele lui. Nu stiu exact... acum e ea... acum nu e si un brat de tanar. - Frunza e umeda. Florile plang - Sa planga florile? Nu. Doar noi cei care iubim, noi stim a plange. Florile tac, tac si privesc. Floarea s-a intunecat murind. Era asa frumoasa. A trecut acum orice gand. Nu mai sunt nici flori, nici petale. A trecut pana si sentimentul care poate chinui. Iubirea. Cine poate iubi? Doar florile, cele care candva aveau umbra lor si maini... poate picioare si sani mici. Amintirile. Amintirile si ele iubesc. Dar, e un fel de iubire nedescoperita ce tainueste o mare dezamagire. Ce suntem noi inainte de a fi flori? Iubiri tainuite, un lung si trist sir de iubiri tainuite. Vasul e la fel de rotund. Acum e gol si rotund. Undeva pe masa de culoarea cerului dupa ploaie se poate vedea o petala de floare.

Am cautat intre ceasuri curaj sa vorbesc. Iata-ma ca tac asemeni florii. Ti-as vorbi dar te iubesc prea mult. De-ai putea intelege cum infloresc florile si cum mor ele mi-ai scrie cateva randuri, doar cateva. De-ai intelege, prietene, mi-ai scrie... Minte-ma, dar minte-ma frumos si lasa-ma sa cred o clipa. Sunt si eu la fel ca tine, un lung si trist sir de iubiri tainuite.

...

Toti iubim
(SSJ nr. 75)

"Nu trebuie intelese sentimentele/ele trebuie traite" N. Stanescu.

E oare adevarat? Poate... poate artistul dorea sa ne incurce... Sunt vise care se termina inainte de a incepe, sunt povesti care raman doar in carti frumos colorate... nu e momentul insa a ne plange de mila, viata e o lupta si suntem datori sa ''murim'' eroic. In anii tineretii ni se formeaza caracterul, intamplarile din viata noastra ne schimba in bine sau rau, dar ne schimba mult. Cea mai nedreapta si tulburatoare batalie e batalia sentimentelor, dincolo de aparente in fiecare din nou este nevoia de iubire...

Nu pot vorbi din punct de vedere psihologic, nu am cunostinta necesara, as vrea sa descoperim impreuna si sa intelegem de ce totul se cladeste pe dragoste. Un lucru e cert: toti iubim si dorim sa fim iubiti. Noi crestinii dorim sa fim curati in iubire, drepti, intelepti... dar sa recunostem chiar viata unui crestin nu e dupa carte. Sunt lupte si lupte ce dor tare. Cine din noi nu a visat la o imbratisare, la un zambet, dupa acel nemaipomenit cuvant in care ne e stransa existenta: “te iubesc”? Sunt milioane de intrebari, sunt diferite intamplari ce ne-au marcat, sunt lucruri care nu ne lasa sa dormim linistiti. Nu mai sunt povesti cu printi care au printese si care traiesc fericiti pana la adanci batranete... nu mai avem finale de basm sau avem prea putine. Ce este acum? Este esecul pe care l-am gustat cu totii si care a durut. Sunt tristeti, este frica de a nu fi placuti, frumosi, sunt sentimente neimpartasite. Suntem noi singuri...

Va las acum un gind si sa-l cunoasteti atunci cind vi se pare imposibil sa o luati de la inceput: Am invatat ca Dumnezeu vindeca orice rana si raspunde la orice intrebare...

...

Arta facatoare de minuni

(text publicat in SSJ nr. 119, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 05 – Sarbatoarea Iasului – Sf. Parascheva, act religios sau balci moldovenesc?")

De parca n-ar fi lumea destul de obosita... nu ar fi destule pacate... Ma plimb prin multime, simt o amosfera de bilci usor stropit cu un fel de divin umanizat. Refuz sa beau din ceea ce-mi ofera acest timp... Cineva ma indeamna sa cumpar un soi de arta facatoare de minuni. Icoana cutare ma poate vindeca de cancer. Nu vreau sa fiu ironica, e o sarbatoare... numai o simpla sarbatoare mult prea comerciala. Nu vreau nici sa judec, imi cunosc prea bine propriile porniri, dar e trist sa vezi cum perfecta creatie divina e inlocuita cu nimicuri. Traim intr-o lume prea bolnava de suferinta, prea trecatoare pentru a slavi haotic nu stiu ce bucata de lut uitat sa putrezeasaca. Cancerul trupesc vindecat de o frumusica icoana. Dar, Doamne sufletul meu prins in asa multe neintelegeri, ochii mei inlacrimati, dorinta mea dupa perfectiune, Doamne, cine o satura?

Strada iti oferea mai mult decit aveai nevoie... de la masti care nu aveau nici o vaga legatura cu ideea de divin... pina la cersetorul care se chinuia sa sensibilizeze, in fuga lui dupa mult doritul: “Da-mi un ban!”

“...Poate pe linga toate acestea erau acolo suflete care doreau pe Dumnezeu dar nu cautau unde trebuie... Pentru acesti oameni as vrea sa nu privim cu rautate ideea lor de sarbatoare... sa nu ne mindrim cumva cu mintuirea noastra... sa ne rugam doar...

...

Erotismul in arta

(text publicat in SSJ nr. 120, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 06 – Dragoste / Eros / Erotic)

In ce sens se poate vorbi de erotism... de dragoste...? Si ma intreb la ce bun o astfel de tema intr-o lume macinata usor dar sigur de un obsedat si malefic cint al unui soi de simtire pe care, din nestiinta, oamenii o numesc iubire. E pe buna dreptate o stupida comedie care se consuma intre un pat si alt pat. Degenerata dragostea a ajuns sa fie o ridicula povestioara in care asternutul e amintit cel mai des. Arta se dezvolata de cele mai multe ori sub sentimentul iubirii... Gaugain prinde cu luciditate in penelul sau iubirea pe malurile Pacificului... acea iubire primitiva, nelinistita, in care femeile, de un mister separator, te cheama a le descoperi. Sa nu-l uitam insa pe Rembrandt si pe frumoasa lui Saskia... O iubire care se termina prin moarte... si care totusi traieste azi prin culoare... Se pare insa ca marele pictor a mai cercetat pe pamint iubirea. Viata lui este tulburatoare si sta sub aripa a doua mari realitati: realitatea iubirii si cea a mortii . O picteaza pe tinara lui sotie foarte mult cu flori, simpla sau pe genunghii lui... o picteaza posibil din dragoste... Perceputa diferit iubirea se modeleaza in functie de personalitate. Arta palstica trateaza tema erotismului diferit de la artist la artist. Pina la urma toti vor a spune acelasi lucru dar o fac din porniri personale... Balasa mi se pare mai direct... Trupul femeii e clar un motiv de iubire la el... goliciunea insa nu respinge, nu bruscheaza... e atit de usoara si perfecta in puritate incit te impinge de la spate...

&&

Alerg departe de ce exista... sunt prea multe normalitati... Cerul se scurge in paharul meu cu apa de mare... pietrele au disparut de mult tare si am uitat unde s-au autoalungat. Mi se hranesc oasele cu oase, neputintele cu neputinte... Nu mai exist eu de ceva vreme si ma tot caut... inainte nu sufeream asa tare... dar paradoxal aceasta suferinta imi face bine.

...

Arta de a ne incalzi

(text publicat in SSJ nr. 121, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 07 - Student la anul 2000)

Scoala - ceva necesar? Disciplina - un fapt absurd sau o necesitate? Ideea de scoala ia valente multiple in sarmanul nostru secol.

Van Gogh isi lua saculetul in spate si mergea din loc in loc, se autoeduca. Picta nefiind elev in sensul strict al cuvintului. Se mai purta si obiceiul ucenicului, obicei care trebuie sa recunosc e foarte bun in deprinderea artei. Acum pe la noi e diploma care arata ca, cica stii, dar stii de la an la an mai putin. Acum nu vreau sa fiu rautacioasa, cu cit se cunoaste mai mult cu atit se cunoaste mai putin. Aberatii ?

Poate omul e prea obligat de cuvintul scoala, de febra unui examen, poate e prea enervat de "figurile unui profesor". Cred ca se invata acum nu de placere, pasiune ci de a fi cit mai rapid in fuga unei bucati de timp, pentru a face fata unor x cerinte. Si sa nu uit pentru minunatul banut asa necesar azi. Scoli fara Dumnezeu... porniri gresite acre te motiveaza a invata... Marii pictori, artisti din trecut simteau pasiunea in bataia inimii... in noptile de insomnie... in bucuria unei culori asezate bine pe pinza. Aici scoala. Se invata in primul rind sa mori nebun de placere ca faci ce-ti palce. Nu pentru nota ci pentru tine. Dar ce ne gindim la scoala? Sa luam saniile din beci, sa ardem cursurile pentru a ne incalzi si sa nastem plini de porniri salbatice o opera a noastra...

...

Zel si tarie

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)

Revolutia... ce ne-a adus ? Cred ca dupa acea varsare de singe care inca mai miroase a crima am primit un fel de nu stiu ce cu sos de prostie. Nu spun ca revolutia nu ar fi trebuit sa aiba loc... a fost necesara... pacat este ca bietii nostrii romanasi au cam incurcat oalele in mai toate domeniile. Am inceput prin a vota cu mult zel si tarie un infocat comunist dat drept revolutionar si care, spre nenorocirea nostra, inca mai bintuie scena politica romaneasca si am terminat daca pot spune asa pana mai ieri, azi prin a sfinti minunatea priveliste ce va gazdui mare noastra relansare turistica : "Parcul lui Dracula". Sincera sa fiu, nu cred ca "marele dracula", fie el cu dinti de plastic sau nu, ar fi simtit un moment nevoia unei ape sfintite sa-i curga pe crestet. Dupa ceva buni anisori de la revolutie nu mai spun... ar fi bine sa intrebam pe acei oameni care si-au pierdut frati, sotii, parinti in glorioasa noastra revolutie. Am uitat poate sau am facut-o intentionat... nu am spus nimic de arta. Ce v-ar interesa acum cind toti alergam dupa o bucata de craciun cu aroma de cozonac si carnita gata taiata de porc durduliu. Arta e mai libera azi in Romania...oameni talentati avem prea multi poate, saracia si prostia altora ne trage noua presul de sub picioare. Singuru lucru care lipseste in Romania e credinta in Dumnezeu, nu unul fals ce-l avem deja... Cel real biblic si Cel care ne va chema la judecata. Nu mai suntem copii, revolutia a trecut si a fost uitata... oamenii sunt mai liberi... lumea e acum mai mult decit oricind in intuneric... Sarbatori fericite linga un Dumnezeu biblic!

...

Valuri...

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")

SSJ!? Daca valurile cheama alte valuri... se formeaza, poate, o mare. Mai albastra... Nu te cunosc si totusi te stiu din pipaite si fara sa te mint te-am simtit. Dorinta poate fi radacina multor iluzii si cred ca intr-un anumit fel e si la baza iluziei mele, dar nu ma satur sa tot o tin in viata cu alte, mereu alte dorinte... Nu se poate vorbi real despre o stare de spirit atit de pasionala si neimpusa. Oameni prada acestei vieti... muritori... dornici de lumina. Iubirea, poate un motiv. Poate singurul, iar celelalte o acopera amagind ca nu ne odihnim doar sub obsesia cea mai dulce dintre toate. Rezistind intr-o lume materiala scriem pentru spirit si poate pentru noi mai mult...

SSJ!? Cine poate vorbi despre tine? Te stiu eu, destul... Si cine crede... poate eu sunt tu si nu numai. Tineretea ne chinuie in a iubi si iubirea ne pacaleste sa scriem. Miine vom uita ca am fost tineri, dar cu siguranta nu prea cred ca vom uita cit m-a iubit. Rataciti intr-o lume care nu este a noastra, supravietuim... si chiar mai mult visam.

...

Cozonac si tranzitie

(text publicat in SSJ nr. 125, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 10 - Romancele trudesc de sarbatori?”)

Ce te faci daca din vreme in vreme te apuca nostalgia... e cam necrutator si nedrept din partea mea sa va aduc aminte cit de dulce si proaspat miroase cozonacul gata scos din cuptor, dar cu orice risc am sa incerc sa va arunc inapoi in timp cu putine saptamani. Tanta Gospodina in fiecare iarna de Craciun face cozonac. Si nimic nu e mai minunat decit sa realizezi ceva cu miinile tale pentru cei pe care ii simti aproape de inima si-ti sunt dragi.

Numai ca teribila noastra tranzitie da peste cap inuman de repede planurile gospodinei. Cu niscai bani primiti de la neamurile din strainatate, Tanta, refuza sa citeasca preturile si indrazni sa cumpere oua. Oul ajuns un lux, fara el spre paguba burtilor noastre nu se poate face cozonacul. Mancat in special de Sarbatori cozonacul e deliciul meselor festive, asa la noi in tarisoara pe linga cirnat, toba si alea, alea facute din grasutul porc care niciodata nu reuseste sa afle ce e dincolo de Anul Nou. In fiecare din noi se afla o "Tanta Gospodina", mai saraca sau mai bogata nu conteaza... se pare ca bucuria tinde a fi aceeasi. Si cred ca dincolo de framintarile acestui veac, cei pentru care gatim cu drag isi gasesc timp sa ne aprecieze si mai mult timp sa manince. Iubirea ramane un mister... la fel si femeia.

Cel mai frumos si perfect mister e misterul femeii biblice. Acolo in lumea ei, barbatul poate gasi binecuvintare, daruire si frumusete. Cred ca ea reuseste indiferent de timpuri sa ramana statornica... si "este mai de pret decit margaritarele".

...

Autoexilare

"Plec ... nu stiu ce va fi ...dar poate va fi si mai bine ..."

(text publicat in SSJ nr. 128, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 12 - Emigrare sau exil interior?”)

Romanul pierdut in nesanse viseaza pe buna dreptate la o sansa. Cred ca toti mirosim "parfumul" de coruptie acuta din tara nostra si, cu siguranta, mai toti gustam "dulceata" saraciei servite fara prescriptie medicala de dimineata pina in vecii vecilor. Nu e condamnabil dorinta de a avea un trai cit se poate mai normal... dorinta asta ii tine pe romani pe alte paminturi, uneori infiorator de neprimitoare. Si nu se duc la ceva foarte sigur, se duc la o nadejde... ca poate. Cred ca Romania isi alunga cu zimbetul pe buze oamenii, multi dintre ei foarte valorosi, ii autoexileaza... Intr-o tara in care munca e platita in "biscuiti si seminte", in care un kilogram de banane poate fi un lux, in care manelisti dotati au banuti de nu stiu ce sa faca... dati-mi voie... si as fugi asa cum boala fuge dupa omul sanatos. Am vazut oameni de valoare, oameni fini, sensibili nepotriviti intr-o societate care se numeste a noastra. E inuman sa nu ai aproape nici o sansa...

"Nu vreau decit o casuta, o gradina mare cu flori albe si poate din cind in cind sa ma plimb cu barca pe lac... sa-i am pe cei dragi aproape. Nu vreau decit liniste si un brad impodobit de craciun, poate si un cozonac cu nuca... visul e o dorinta si un dor... un dor de dorinta .."

...

Recomandare

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

Ce va recomand? Fara a parea nitelus deplasata si cam ingusta la mintisoara va recomand sa cititi Biblia. Sa nu credeti acum ca va indemn sa neglijati oricare alta scriere, departe de mine acest gind... dar cred ca unele rinduri de carte nu ar trebui citite niciodata. Sunt carti care inconstient te golesc de divin... Ma gindesc acum ca totul e desertaciune... timpul dispare... tineretea se refugiaza undeva in spatele cortinei acolo unde noi nu o vom mai putea intilni niciodata... Va recomand o carte de valoare, fara timp, si stiu fara drum spre desertaciune...

Putin satula de mine si de imperfectiunea acestor timpuri caut disperata ceva care sa-mi schiteze macar ideea unei vesnice, imperisabile perfectiuni...

Hoinaresc citeodata prin mine si ma intreb unde va fi capatul de joaca, unde pasii mei vor uita sa simta... Refuz... nu vreau un astfel de deznodamint. Cred ca poti citi toate cartile din Univers; daca nu ai citit Biblia, e ca si cum sufletul tau a auzit vorbindu-se de lumina soarelui... de drumurile inzapezite pe care se stie o sanie cu zurgalai... de imbratisarea draga a doi prieteni... de dragoste... dar nu le-a trait niciodata...

"Cititi ce va indeamna inima, ce va multumeste sufletul... "

...

Minunea

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

Se vorbeste mult de aceasta sarbatoare si de la an la an se simte prea putin. Sunt satula de oameni care zic despre ei ca stiu si in realitate nu stiu nimic. Televiziunea ofera in aceasta perioada un fel de tocanita de religiozitate cu nuanta de lumesc. "Dumnezeu crede in oameni"... asta da lozinca de Pasti, dar ma intreb... ce e asta? Fiecare post de televiziune a incercat cum a stiut el sa introduca pe sarmanul telespectator in atmosfera de sarbatoare. Sincer imi vine sa rad, sunt oameni care cred in fantasme. Se face tam-tam in jurul transmisiei de pe litoral, unde nu stiu ce prea preasfintit va oficia slujba de Inviere. Si astfel tinerii vor sari putin gardul discotecii ca sa ia lumina, dupa care plini de voie buna vor asista la concertele care se fac special cu ocazia Sarbatorii. Si canta formatii romanesti cu versuri posibil goale de orice inteles inalt.

Oameni dragi, sa fim mai buni, mai darnici acum de pasti caci in restul anului nu e voie, legea interzice. Se pare ca aceasta e crunta si deloc amuzanta realitate in care continuam sa traim si uneori, spre nenorocirea noastra, sa ne simtim si bine.

Televiziunea ofera poate destule in aceste zile. Si ne ramane sa ne uitam la televizor... Astfel sarbatoarea se rezuma la facut curat, la mancat bine, si pe cei in putere la mers de luat lumina. Si gata, marti mergem din nou la treburile noastre... bine Doamne ca e o data pe an. Sa fie tragic sau sa nu mai fie deloc? Sa traim aceste zile cum ne duce mintea... sufletul.

"Dincolo de puterile si simturile noastre sta totusi minunea. N-as vrea sa uitam ca inca mai putem trai atingerea duhului. Vocea ei parca era un semn divin, lacrimile nu au intarziat sa apara, Dumnezeu S-a pogorat din nou pe pamant si de aceasta data am vazut cu ochii mei. Bataile cuielor ni se auzeau parca in suflet, iertarea imi era asa necesara caci Doamne ce mult am gresit. L-am vazut pe fratele Dinu cum abia vorbea, lacrimile erau acolo prezente, biserica toata era acolo in partasie... plangeau aproape toti. Fiecare probabil simtea diferit, dar era real momentul, taria smereniei si nevoia iertarii. Fratele Dinu a dat cina... asa multa liniste. Ce marete sunt minunile, ce profund e Dumnezeu. Nu am facut nimic sa meritam... asa se auzea din dreptul amvonului. Atata nevoie de sfintenie... refuz sa mai bat cuie in mainile Sale, sa mai strig "La moarte!". Nevoia iertarii - o necesitate care te innobileaza ."

...

O vorba dulce

(text publicat in SSJ nr. 134, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 18 - Despre fragmentare / regionalizare / provincialism”)

Sa vorbim oleaca ca oamenii, de una de alta, poate de frumoasa noastra Moldova.

Prinsa intre stegulete rosii si etichete nejustificate, Moldova rezista in timp in ciuda saraciei... saracie care limiteaza oamenii, instraineaza zimbete si ucide normalitati... Rupta de suflet, ciopirtita de oameni si lasitati cunosc o Moldova departe chiar de ea insasi... Basarabia. Nu fac politica si poate spre nenorocirea mea ma indepartez de subiect dar mi-a venit in minte Basarabia... nu ca as fi eu mare patrioata, cred ca generatia mea si cu siguranta cele viitoare sunt lipsite de acest sentiment necesar dar pierdut... spun doar... si poate nu-mi este ingaduit sa zic nimic.

Mi-a venit in minte ca ne uneste ce-a mai ramas: limba, accentul. Am avut o colega in liceu din Basarabia... uneori ma amuza accentul ei si fara sa-mi dau seama vorbeam aproape cu acelasi accent... Ce ironie, si ea ca si mine putea povesti usor, poate mai usor chiar, zicerile lui Creanga. De ce oamenii ciuntesc linistiti si fara remuscari idealuri?

Cred ca exista o Romanie, nu o regiune sau alta... Si mai cred ca romanii sunt unul si acelasi indiferent de accente sau de influiente. Vad un roman care ar trebui sa se uite in interior si sa vada clar si limpede lipsa sa de suflet, necredinta... avem aici o tara? Mi s-a zis ca romanul e primitor, ca romanul e darnic, ca romanul e... si e... si e... as vrea sa-mi zica cineva ca romanul e aproape de Dumnezeu... si chiar sa fie asa. Ma intorc din nou si iarasi la ideea desertaciunii, toate vin si se duc... As vrea sa se uneasca Basarabia cu Moldova... Sa fie oare o unire teritoriala sau se poate ceva mai mult? Pamintul e pamint. Sufleteste... o unire sufleteasca.

"Na ca am vorbit... sa fi vorbit oare cu accent moldovenesc...?!"

...

Calitate?!?

(text publicat in SSJ nr. 135, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 19 – Radiourile Evanghelice / 'Micul Samaritean’”)

Perfectiunea! Calitatea! Ce sunt oare acestea? Traiesc intr-o lume incercata de performante, sufocata de genii, o lume a calitatii vizibile... o lume care stie sa critice. Este oare buna critica? Si daca da, de ce irita, de ce deranjeaza? Se poate vorbi de calitate atunci cind este vorba de inima? curioasa noatra inima... ma intreb cu ce as putea sa o sensibilizez... iubirea poate ar minui-o, ar sti sa o faca sa plinga... Am ascultat cu atita pasiune un cintec binenteles cintat, de doi oameni simpli, poate falsori cu acte, nestiutori de muzica si totusi... cind ii intilnesc ii rog sa-mi cinte acel cintec: “Sunt strain si calator“... Tind sa cred ca Micul Samaritean, cum o fi el neperformant, enervant, imbatrinit si uitat a fi tinar caci nu-l cunosc mai deloc stie sa cerceteze. Il mai aud cind trec prin camera, razlet... si ma face sa ma gindesc la Dumnezeu... Nu ma pricep la muzica, dar chiar si asa am o inima si stiu ca multe cintece cintate de oameni invatati, instrumentisti nu m-au atins. Refuz oare calitatea, sunt o adepta a mediocritatii?

Cred ca Dumnezeu judeca altfel valoarea. Nu spun acum sa nu incercam a cauta calitatea, ea isi are rostul ei, spun doar ca Dumnezeu a ales lucrurile neinsemnate ale lumii ca sa faca de rusine pe cele insemnate, mari...

Oamenii vad diferit, inimile sunt diferite, conteaza doar puterea interioara de a dori a fi mai aproape de ceruri, sus acolo voi cinta si eu si credeti-ma nu am voce nici macar un pic...

...

Libertatea a ajuns sa se confunde cu lipsa de simt...

(text publicat in SSJ nr. 139, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 22 - 'Libera la mare'")

bun simt. Bunica mea imi povestea ca, pe vremea ei, acum 90 de ani, exista o floare... floarea rusinii. Si-mi spunea ca acea floare era rosie, dar treptat biata floare si-a pierdut culoarea, s-a albit. Acum cred ca a disparut si poate o alta floare i-a luat locul... floarea lipsei de simt. Si dupa cum stau lucrurile, treptat va deveni carnivora, dar nu stiu exact ce va cauta sa inghita. E usor sa judeci, zic eu si poate o zic si altii, nu stiu exact in ce se scalda Romania. In propria prostie sau in prostia altora? E clar ca pe zi ce trece e tot mai "deschisa la minte" tarisoara noastra, cu idei occidentale. Am acceptat asa multe, incit nu mai stim sa facem diferenta intre "e bine" si "nu e bine". A-ti arata podoaba trupeasca, fie ea demna de vazut sau nu, e o dovada, vezi draga dragulita, a unei deschideri la minte, si eu as zice si la nasturi. Atit cred ca ne-am deschis: hainele de pe noi. Oricum, la situatia noastra financiara, suntem intelesi de umblam asa sumarel imbracat. Si sa nu mai zic de adevarata emisiune a doamnei Tatu, ca sa ma exprim in termeni acceptati, care indeamna domnsoarele din tara si doamnele trecute prin viata sa aiba, domnule, incredere in ele, sa deschida afaceri, sa puna piciorul in pragul apartamentului, sa faca amor mai mult sau mai putin salbatic... si apoi urmeaza un zimbet ca de fetiscana si o timida dar inteleapta scarpinare a parului de pe ceafa... Fiecare cum il duce mintea. Unii au regrete, altii nu cunosc inca termenul. E adevarat, traim in societatea in care traim, asta nu inseamna sa fim dupa cum ne cinta ea. E greu sa mergi contra curentului, dar merita... Mai sunt inca oameni sensibili, a caror frumusete se reflecta in claritatea celor mai blinde vise, sa ne rugam pentru ca acesti oameni sa iasa in calea noastra.

...

Cautarea m-a indemnat sa vad dincolo...

(text publicat in SSJ nr. 140, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 23 - Destin, Fatalitate, Noroc")

acolo unde soarta nu a fost inventata. Dar de cine e inventata soarta? Sa fie oare de noi insine? Cred ca sunt doua mari categorii de oameni. Unii care isi iau viata in miini, stabilesc propriile reguli si cei care isi lasa viata in miinile lui Dumnezeu. Simplu ca buna ziua... ramine sa cercetam ce categorie ne caracterizeaza. Vai! Suna ca si o predica...

Nu sunt destul de "stabila emotional" ca sa tin predici, asa ca am sa bat cimpii citeva minute si se va vedea daca i-am batut cu gratie sau nu.

Ma intreb daca iubirea se afla vreo clipa in puterea noastra. Am citit cindva cind eram mai mica citeva rinduri si mi-au ramas in minte: cica acele rinduri spuneau ca uneori ne intilnim cu iubirea si suntem prea mindri, prea ocupati, prea egoisti ca sa o vedem si mergem inainte. In drum ne dam seama si dam sa ne intoarcem... Ne intoarcem si o cautam, dar realizam ca nu mai este acolo. Pur si simplu am pierdut-o! O realitate asa fragila si asa rivnita, iubirea, sa fie soarta sau sa fii chiar tu cel care o pretuieste sau o pierde. Nu stiu... Dumnezeu este singurul care poate si care stie ce e cu noi. Este o viata care e creata de El si o viata care ti-o creezi tu. Oamenii se pricep sa piarda. Si ma simt ca un salbatic devorind ultimele clipe de fericire. Ceasurile ma urasc probabil si eu nu-mi doresc decit sa stea in loc...

...

Nu stiu cum e sa faci armata

(text publicat in SSJ nr. 144, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")

si nici nu cred ca voi ajunge sa stiu Vreodata, dar mie una mi se pare o pierdere de timp. Daca esti pasionat de pistolase si grade mai merge, dar sa-l iei pe bietul Gheorghe si sa-l disciplinezi nitelus mi se pare deplasat.

Armata, zic eu, ar trebui sa fie o "scoala" bine organizata, unde sa te duci voios din pasiune si dornic de autodisciplina. La noi e un fel de nu stiu ce cu miros tare de saracie, disperare si, de ce sa nu zic, prostie. Iti fura un an din viata pe nimic... dar patria are nevoie de ostasi, de oameni bine instruiti, ca daca spre nenorocirea noastra suntem atacati... deocamdata nu suntem atacati decit de un trai sub limita normalului si politicieni cu burta, asa ca nu vad sensul istructiei. Voi?

Soldatul roman vesnic erou si muritor de foame. De ce aduna statul in nu stiu ce casute de "turta amaruie" bietii tineri care ies dupa un an pierduti si dezorientati rau, in nici un caz mai barbati. "Ma, barbatul trebuie sa faca armata!" ...ce fraza lipsita de vreo urma de gindire. Ce invata barbatul in armata: cum sa o bata pe Ileana si cum sa manince fasole, cum sa injure in grup si sa traga... ce ramine de vazut sau auzit...

Daca ar fi dupa mine, dar cum bine stiu nu e dupa vointa mea, ar trebui sa se intre cu examen in armata, sa fie o institutie pentru cei pasionati...

...

Dezamagita de

lumea in care traiesc nu pot intelege pornirile ei bizare. Prin ce sentimente banale si anormale isi construieste societatea valorile? Am nimerit intr-o lume care mereu si mereu ma izgoneste, sa ma simt ca picata de nu stiu unde! Sa sufar in fata pornirilor sale incorect desenate, sa judec si poate in ultima instanta facindu-i jocul sa urasc!? Ce minte bolnava cauta bucurie intr-o sarbatoare care dezumanizeaza, care intaraste prapastia intre normal si anormal. Eu inca mai caut zine la geam si imi fug ochii dupa printi imaginari. Stiu acum ca nu voi gasi niciodata ce caut... ca nu voi trai cum visez dar refuz categoric sa ma scald ca un nebun in normalitatile acestei lumi. Cum inventeaza omul sarbatori care strimba inima... Traim intr-o lume bizara, iubitoare de anormal si care cerseste inconstient prezenta raului. Nu mai exista povesti, nu mai sunt visatori. O lume rationala care nu mai crede in minuni, care nu mai face acte totale, o lume rationala care se multumeste sa guste cu tupeu din ce e mai urit, o lume care se culca linistita in bratele diavolului luindu-l drept inger...

"am obosit sa caut... dezamagirea e atit de chinuitoare si ma tem ca nu se va gasi cineva care sa ma inteleaga..."

...

Iubirea!

(text publicat in SSJ nr. 147, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 26 - Singuratate in doi")

Uneori sunt asa sigura ca nu exista... alteori prefer sa ma mint dar din toate nu invat decit ca dezamagirea doare... Sunt unii oameni care nu au loc in aceasta lume si trairea lor in acest cadru al realitatilor e doar un chin. Acei oameni iubesc total... de cite ori poti iubi in viata? Sincera sa fiu tare as vrea sa aflu...

Nu exista singuratate in doi... exista doar lipsa de dragoste si prostie. Mi-e scirba de asa zisa iubire a acestui secol... dar sa nu fiu asa dura, sa ma amagesc cu gindul ca poate in lumea asta salbaticita de progres exista undeva, cumva, o forma de iubire totala... si pe cine sa dai vina. Sa nu dam vina pe nimeni, unde exista singuratate categoric nu e dragoste... si ce poate fi mai nedrept decit sa iubesti si sa te simti singur si in acelasi timp luindu-te cu paradoxul la brat sa fii alaturi de persoana iubita. Unde sa fugi cind inima iti cere sa mai visezi si cind stii sigur ca nu mai poti ramine?

“niciodata nu am fost asa singura... niciodata nu am iubit ca azi. Inca mai caut sa visez si totusi stiu ca nu mai are rost sa caut..."



(prima grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)



(a doua grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)



(a treia grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)



(a patra grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)


(a cincea grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)



(a sasea grafica realizata de Aretta Bazdara pentru SSJ)

Niciun comentariu: