Daniel Branzei





Daniel Branzei



Titlurile textelor de mai jos:

. Sabina Wurmbrand
. Richard Wurmbrand - Ce l-a facut pe omul acesta asa de "special"?
. Tardelasul
. Vasile Branzei - Vremuri de imprimavarare
. Iosif Serac
. Geabou Pascu
. Vasile Talos - Un raspuns in doar 10 zile


Linkuri:

Mihai Lungeanu amintiri din detentie (despre Richard Wurmbrand)

Dosar SSJ nr. 03 - Amintiri din lagarul comunist (prima parte)

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://barzilaiendan.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/

...

Sabina Wurmbrand
(SSJ nr. 60)



Miercuri, 31 Mai 2000. De pe terasa casei familiei Wurmbrand, insula Catalina era ascunsa de un val gros de ceata. Aerul cald venit din inaltime sa mingiie fata rece a Pacificului era condensat in miliarde de lacrimi minuscule care te impiedicau sa vezi in departare. In casa era forfota mare. Peste membrii familiei, peste doamna notar venita sa legalizeze documente importante si definitive, peste infirmiera cufundata in fise medicale, peste cei ce stateau zi si noapte sa vegheze si sa ingrijeasca, picaseram si noi, grabiti sa participam sentimental la starea generala de teama si ingrijorare.

La aproximativ cinci ani dupa operatia de cancer la duoden, sora Sabina fusese transportata urgent la spital din cauza unei hemoragii interne. Primele analize au confirmat teama: stare de cancer generalizat. Pentru cei ce o vedeau pe sora Sabina "stilpul casei" vestea a veni ca un trasnet.

Prima inevitabila intrebare care s-a ridicat in inimile tuturor a fost: "Ce se va face cu fratele Richard?" In tot acest timp, sora Sabina si-a ascuns cu strasnicie suferinta proprie. Toata lumea s-a preocupat de fratele Richard, crezind-o pe dinsa intr-un fel "nemuritoare." Vestea ca Domnul s-ar putea s-o cheme acum pe dinsa prima acasa a rasturnat toate calculele si previziunile noastre.

Cind, in sfirsit, ni s-a permis sa mergem s-o vedem, am gasit-o pe sora Sabina adunata intre pernele patului, cu un zimbet obosit pe figura. Dupa citeva secunde, acest zimbet a fost insa inlocuit de obisnuita ei fata luminoasa. Fara indoiala, se bucura sa ne vada. "S-a intimplat ca intre buni prieteni.

... Noi l-am primit pe Domnul Isus in inima si in casele noastre, iar acum El ne spune: "Ajunge cit am stat impreuna la voi, acum mai veniti si voi la Mine acasa". Mi-am amintit motto-ul nostru de la Paste: "Credinta face totul posibil; dragostea face totul usor."

Vorbele sorei Sabina raspindeau in jur mireasma inconfundabila a iubirii de Dumnezeu. Dupa ce am cintat citeva cintari si ne-am rugat, am dat sa plecam acasa: "Nu se poate. L-ati vazut pe Richard?" I-am spus ca dinsul a luat niste medicamente si se odihneste in cealalta camera. "Nu se poate sa plecati fara sa va vada. Treziti-l! "Ii va face o mare bucurie." Insistenta dinsei ne-a impins catre celalalt dormitor. Cind a deschis ochii sa ne vada, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: "Unde-i Bintea? Sa vina si ea aici." I-am spus ca este ocupata, dar ca va veni mai tarziu. L-am dus cu vorba. Desi stia ca sora Sabina fusese la spital, ceilalti hotarisera sa nu-i spuna care este situatia.

Primul pe care l-a recunoscut si l-a chemat aproape a fost fratele Traian Ban, tatal sotiei mele: "Uita-te la el! Ce faci "puscariasule"? E colegul meu!" Am cintat impreuna cu dinsul una din cintarile lui favorite, apoi l-am indemnat sa se roage pentru noi. Mi-a raspuns sagalnic si foarte obosit: "Nu s-ar putea invers?" In clipa aceea, l-am surprins iarasi ca pe un maestru sahist cu citeva zeci de mutari inaintea noastra. Am inteles ca... a inteles si ne cerea acum ajutorul nostru in rugaciune.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Cind ne-am despartit si am plecat peste deal, dinspre Catalina, oceanul rece isi trimetea norii pufosi si vinetii, ca pe o plapuma de noapte care sa acopere somnul celor peste cincisprezece milioane de oameni din valea Los Angeles-ului. Pentru doi dintre acestia, foarte dragi inimii mele, norii acestia vesteau o data mai mult apropierea serii, dar si asteptarea unor mult doriti zori ai unei "zile viitoare".

Astazi e Simbata, 3 iunie. Neanuntat si neasteptat s-au pogorit la noi din nordul Oregonului, tanti Valerica si nenea Aurel Popescu. Prietenii adevarati se string la necaz aproape si se incalzesc la focul amintirilor care-i pregatesc pentru vremurile viitoare.

...

Richard Wurmbrand - Ce l-a facut pe omul acesta asa de "special"?



La serviciul de inmormantare din Sky Rose Chapel, Whittier, California, eu am avut misiunea sa duc o coroana de flori din partea Colegiului Richard Wurmbrand din Iasi, Romania. Fara sa vreau, mi-am amintit de vorbele cu care primise fratele Richard vestea ca numele lui fusese ales pe firma unei institutii de invatamant: "Dar de ce nu mi-au cerut mai intai carnetul meu de note. Daca mi-ar fi vazut notele, poate ca nu m-ar fi ales ca simbol pentru setea lor de invatatura ..."

La urma urmei, de ce Richard Wurmbrand? Ce l-a facut pe acest om sa fie un model pentru o generatie intreaga? Ce calitati i-au inlesnit o influenta atat de covarsitoare asupra tuturor celor ce l-au intalnit? Am sa aleg trei raspunsuri la aceste intrebari, trei trasaturi specifice care l-au facut un om de exceptie, o personalitate tulburator de puternica, o figura de mit si de fascinatie.

In primul rand, Wurmbrand a avut: "o aureola de fanatism". Este vorba de un nimb care i-a insotit pe toti oamenii mari ai istoriei. Richard Wurmbrand a fost un om stapanit de o ideie profunda si devoratoare. Mediocritatea este izvorata adesea din preocuparea oamenilor de a realiza prea multe lucruri deodata, de a alerga dupa prea multe idealuri, de a se risipi subtire, cheltuindu-se in slujirea prea multor stapani. Richard Wurmbrand L-a servit pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu si intotdeauna doar pe Dumnezeu. Asta l-a ajutat sa-si concentreze toate resursele pentru implinirea voiei lui Dumnezeu in viata lui personala. O asemenea preocupare, un asemenea devotament, o asemenea fixatie a aparut celor din jur ca o obsesie. Omul acesta a fost un fanatic al lui Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost nebunia pentru Dumnezeu.

Daca un asemenea diagnostic exista, si cu siguranta ca Richard Wurmbrand l-a ilustrat in mod incontestabil, atunci majoritatea crestinilor sunt prin comparatie bolnavi de prea multa indiferenta fata de Dumnezeu, de o prea mare preocupare ca sa nu apara drept fanatici in ochii oamenilor din jur.

Un crestin adevarat este un nebun pentru Christos. Apostolul Pavel a fost cel dintai care a vorbit despre o "nebunie a crucii", care este o piatra de poticnire pentru lumea instrainata de Dumnezeu: "Caci, intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu, in intelepciunea Lui, Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii. Iudeii, intr-adevar, cer minuni si grecii cauta intelepciune; dar noi propovaduim pe Christos cel crucificat, care pentru Iudei este o pricina de poticnire si pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:21-24).

Richard a fost gata sa moara si, inca si mai greu, a fost gata sa traiasca pentru Christos. Nici sfaturile celor prudenti, nici dispretul celor intelepti nu l-au putut intoarce catre " o viata normala". Omul acesta a fost un "fanatic", un nebun pentru Christos. Un astfel de specimen este clasat mereu drept iremediabil si catalogat intre obsedatii lumii. Ca si Pavel alta data, si lui Richard i-a fost dat sa auda spunandu-i-se: "... esti nebun! Invatatura ta cea multa te face sa dai in nebunie" (Fapte 26:24).

Cineva spunea ca temperatura din bisericile crestine este asa de rece, incit, daca ar veni printre noi un crestin cu adevarat indragostit de Christos, am crede cu toti ca "are febra"! Un astfel de om plin de frisoane pentru Christos a fost Wurmbrand. Imi amintesc ca m-a prins odata la dansul acasa dupa ce ma auzise predicand. Mi-a spus: "Branzei, sa te fereasca Dumnezeu sa fii un predicator bun!" L-am privit perplex, dar dansul a continuat: "Sa fii un predicator nu bun, ci excelent!" Dumnezeu merita doar excelenta in slujirea noastra. Sa nu te multumesti niciodata sa-I dai lui Dumnezeu putin. Da-I tot ceea ce poti si da-I tot ceea ce poti intotdeauna!"

In al doilea rand, la Richard Wurmbrand a exista intotdeauna un caracteristic element evreiesc. Fiind evreu, a fost neobisnuit pentru el sa devina crestin. A fost inca si mai neobisnuit ca un astfel de evreu sa devina predicator si, chiar si mai neobisnuit, sa ajunga director de misiune crestina cu o raza de activitate care a cuprins toata lumea. Avest element evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand in cel putin doua feluri:

1. L-a ajutat sa ramana echidistant fata de toate ramurile crestinismului denominational. Ca evreu, el a fost mereu in stare sa se simta acasa in partasia crestinilor de tot felul, dar reusit sa si ramana intotdeauna singur, unic si inimitabil, "evreul", "jidanul", cel "altfel decat noi", exceptia, nu regula. Pavel Nicolescu ne povestea ca la Sibiu s-a tinut odata o mare adunare intr-o biserica ortodoxa si ca la acea adunare era asteptat cu nerabdare sa vorbeasca Wurmbrand. Ca de obicei, sora Sabina s-a strecurat prima printre oameni ca sa fie in fata cand va incepe Richard sa vorbeasca. O doamna simandicoasa si putin ofuscata a intrebat-o: "Stii draga pe cine sta lumea asta toata sa astepte? Pe un "jidan"!" "Da, stiu, a raspuns sora Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt "Jidan"!"

2. L-a ajutat sa aduca cu sine o mostenire extraordinara. Richard Wurmbrand a adus in crestinism o minte evreiasca si o inima care a simtit evreieste. Acestea i-au daruit o capacitate exceptionala pentru speculatia filosofica si un perfect simt practic in fiecare actiune pe care a intreprins-o. Probabil ca cea mai corecta caracterizare i-a facut-o Billy Graham, care l-a numit "Un veritabil apostol Pavel al veacului modern." Richard Wurmbrand a avut harul sa faca parte dintr-o ceata aparte numita de Dumnezeu "Ramasita".

Aceasta minoritate de evrei crestini, vii in credinta si in dragostea lor pentru Christos, este o avanpremiera a marii intoarceri a evreilor la Mesia pe care L-au strapuns.

"Ramasita" este dovada vie ca Dumnezeu n-a renuntat la Israel: "Tot asa, si in vremea de fata, este o ramasita datorita unei alegeri, prin har" (Rom. 11:5).

Ramasita aceasta a purtat uneori numele Pavel, alteori Doru Moscovici, alteori Feinstein, alteori Bianca, alteori Smilovici, alteori Sabina, alteori Carolina Branzei, alteori Richard Wurmbrand...

In al treilea rand, Richard Wurmbrand a fost un om cu o inima mare. Ar trebui aici sa spun ceva despre taina numelui pe care l-a purtat. „Richard“ a fost unul din cei mai iubiti si mai remarcabili regi ai Angliei. Pentru vitejia si caracterul sau maret, oamenii timpului l-au poreclit „Richard Inima de Leu“ si i-au asezat pe blazonul regal filigranul unui leu.

Fascinati de personalitatea acestui rege legendar, multi parinti au dat copiilor lor numele lui plin de glorie. La fel au facut si parintii celui despre care vorbim acum, si acest Wurmbrand poate purta fara nici o exagerare acelasi renume de legenda: Richard Inima de Leu! A fost o inima mare in pasiunea pentru Dumnezeu, o inima mare in dragostea pentru oameni si o inima mare in capacitatea de a intelege, dincolo de ratiune, realitati subtile la care numai inima omului are acces.

A avut o minte stralucita, dar nu s-a bazat prea mult pe ea. A preferat sa treaca dincolo de limitele ratiunii obisnuite si sa se orienteze in impulsurile subtile ale unei cunoasteri venite de dincolo de lumea constientului, din lumea intuitiei si a intelegerii duhovnicesti. Imi amintesc ca, in mijlocul unei controverse, m-a surprins cu o fraza din acelea la care te poti gandi apoi intreaga viata: „Eu nu te iubesc pentru ca ai dreptate, ci ai dreptate pentru ca te iubesc.“ Era o variatie a temei: „Dumnezeu nu este Dumnezeu pentru ca are dreptate, ci are dreptate pentru ca e Dumnezeu“, sau si mai adanc: „Dumnezeu nu ne da dreptate pentru ca meritam, ci pentru ca ne iubeste!“

Fraze la care mintea sta deoparte neputincioasa. Adevaruri la care insa inima tresalta si nu mai poate de bucurie!

...

Tardelasul

In 1 Februarie 2001, Dumnezeu mi-a facut bucuria sa pot oferi tatalui meu, care fusese internat in spital, bucuria de a se intalni pentru o zi cu trei din prietenii si colegii lui de lucrare din Romania: Vasile Talos, Geabou Pascu si Iosif Serac.

Spre deosebire de alte vremuri, cand ii admiram de la distanta, deoarece din cauza fragezimii varstei mele nu eram primit la intalnirile si discutiile lor, acum am avut ocazia sa stau cu ei si sa-i aud depanand amintiri din vremurile anilor 75 - 89, cand a inceput in Romania desprimavararea.

Acesti pastori baptisti, impreuna cu alti doi, Stefanuti Iosif din Braila si Iosif Ton din Ploiesti, alcatuisera atunci un grup de rugaciune si suport spiritual reciproc, poreclit in batjocora de fratele Ioan Bunaciu, Tardelasul. Numirea, nascuta cumva dintr-o transliterare a unui cuvant unguresc, sublinia ironic banuiala ca acestia s-au unit sa judece intre ei intreaga tara. Membrii acestui grup restrans de pastori din preajma Bucurestiului a fost luat repede in colimator de autoritati, iar membrii lui au fost eliminati de la orice fel de favoruri pe care Departamentul Cultelor le arunca ca pe niste ciolane cainilor cuminti care pazeau turma Domnului in Romania.

Unul din cei patru a spus: Va mai amintiti cand noi eram trecuti cu vederea la vizele pentru Israel? Atunci spuneam in gluma: Las ca noi vom vizita America impreuna... Cine ar fi crezut ca Dumnezeu va tine seama de vorbele noastre si ca vom ajunge sa stam impreuna de vorba... chiar in America?

Ii priveam acum cu drag, de aproape. Anii lasasera cute adanci pe obrajii lor, iar varsta ii incununase cu lastare de argint in par. Crescuseram si noi, generatia tanara, in umbra lor. Calcaseram si noi pe urmele lor cand, in anii Seminarului, fusesem prima promotie de lupta impotriva ipocriziei celor ce ne educau pentru falimentul spiritual in lucrare si pentru compromiterea nadejdii in victoria finala a Imparatiei. Asternuseram si noi in scris, in memoriul nostru, inspirati de pilda si lupta lor, avertismentul primaverii clocotitoare care se anunta in tara: Voi vreti acum, cand noi intram in Mai, Sa mai legati in lanturi primavara?

Marturia acestor oameni este greu de asimilat de cei din generatia actuala. Ei vin spre noi din timpuri si terminologii mult diferite de realitatile in care traim noi.

Pentru ei, securitate nu inseamna pace, liniste si prosperitate, ci opusul acestora: conflict, insecuritate, supraveghere amenintatoare si nesiguranta zilei de maine. Pentru ei, sedintele de orientare inseamnau nu ceva benefic, ci incercari organizate ale Statului ateu prin care se urmarea dezorientarea celor chemati sa mearga pe calea cea dreapta si ingusta. Iar intocmirea unui memoriu nu inseamna o culegere de amintiri sentimentale, grupate duios sub acoperitoarea unei coperte elegante, ci manifeste de protest si de lupta, documente nascute din durerea celor care nu mai pot, si au pornit sa-si revendice bruma de drepturi prevazute, dar negarantate de legile tarii.

...

Vasile Branzei - Vremuri de imprimavarare

M-am simtit mandru sa-l aud pe fratele Talos Vasile povestind ceva despre tatal meu. Imi aduc aminte ca eram inca tinerel printre ceilalti pastori din Bucuresti si incepuse vremea confruntarilor cu autoritatile comuniste si cu fratii din conducerea Uniunii, care nu intelegeau zbaterea noastra pentru libertatea de exprimare religioasa. Pe atunci, cei ce conduceau Comunitatea si Uniunea erau convinsi din interactiunea cu autoritatile de Stat ca lucrarea crestina nu are viitor in Romania. Imi aduc aminte cat de triste si resemnate erau vorbele lor cu care cautau sa ne linisteasca: "Mai baieti, nu va mai agitati degeaba. In zece, cincisprezece ani toate bisericile crestine din Romania vor fi inchise". Ce era si mai trist era faptul ca ei renuntasera sa mai creada in biruinta lui Dumnezeu si erau paralizati in postura unora care nu mai aveau nimic de facut.

Imi amintesc o imprejurare, prin anul 1974 sau 1975, in care m-am intarit in credinta mea prin ceea ce a facut fratele Branzei Vasile. Eram chemati sa fim trasi la raspundere de Comitetul Uniunii pentru atitudinea noastra de nesupunere fata de directivele Departamentului Cultelor. Suparase mai ales faptul ca, neincrezatori in reprezentantii Uniunii, trecuseram peste capul lor si ne adresaseram direct lui Ceausescu. Erau toti de fata si ne-au cerut sa dam socoteala de ceea ce facuseram. Mie, care eram cel mai tanar dintre cei prezenti, imi batea inima tare in piept si, desi nu aratam pe afara, tremuram inauntru ca o frunza in bataia vantului. Secretarul general al Uniunii de atunci scria de zor, parca avertizandu-ne ca acel proces verbal va ajunge si in alta parte, unde nu va fi citit cu nici un fel de bunavointa. Atunci, tin minte, fratele Vasile s-a ridicat in picioare si, dupa ce a privit spre cel care scria procesul verbal, a inchis solemn ochii si a zis cu toata emotia si solemnitatea: Astazi se scriu doua procese verbale: acesta de aici si un altul, mult mai important, in cer, la Dumnezeu care le vede si le noteaza pe toate. Fiti atenti la ce spuneti si la ceea ce faceti, caci totul se inregistreaza si se va tine socoteala pentru fiecare dintre noi. Atitudinea aceea de seriozitate si solemnitate cu ochii inchisi parca pentru noi, dar deschisi in lumea prezentei lui Dumnezeu, m-a intarit mult si a facut sa dispara orice teama din inima mea.

...

Iosif Serac

Eu cred ca cel mai greu ne-a fost atunci cand ne-am hotarat sa trimitem protestul nostru la Ceausescu si, ca sa fim liberi in ceea ce aveam sa facem, ne-am hotarat sa mergem fiecare acasa si sa cerem dezlegare de la sotiile noastre. A fost greu sa le spunem ca s-ar putea sa nu ne mai vada niciodata. Multi spun ca noi am fost niste eroi, dar trebuie sa recunoastem ca n-am fi fost deloc asa daca n-am fi avut ajutorul si suportul lor. Ele ar fi ramas singure sa ne creasca copiii.

Imi amintesc ca eu am luat memoriul scris de Vasile Talos si aranjat in forma finala de Iosif Ton, si am plecat pe traseul dinspre Arad cu Geabou Pascu. Alta echipa a luat alte copii ale memoriului si au plecat pe ascuns pe alte trasee din tara. Din socotelile noastre, mizam pe cel mult 16 pastori care sa ni se alature. Vremurile erau grele si multi traiau inca frica din timpul stalinismului. Atunci oamenii erau luati de pe strada si dispareau fara urme. Multi fusesera batuti si franti in anchete indelungate. Am ales sa mergem doar la cei pe care-i credeam inclinati sa ni se alature, si daca nu credeam suta la suta ca vor semna, cel putin aveam nadejdea ca nu ne vor turna la autoritati. In fiecare casa in care am intrat, am inceput discutia cu pastorul local spunandu-i: Frate, acum poti fi calaul nostru sau fratele nostru. Vrem sa-ti dam sa citesti un document pe care te chemam sa-l semnezi cu noi. Si daca-l semnezi si daca nu-l semnezi, tu ramai fratele nostru. Daca insa vrei, poti sa devii calaul nostru. Poti, dupa ce-l vei citi sa ne dai pe mana autoritatilor. Gandeste-te bine si raspunde-ne: Vrei sa citesti acest memoriu?

Surpriza noastra a fost ca s-au gasit nu saisprezece, ci cincizeci de astfel de pastori care au semnat memoriul. Venisera vremurile de desprimavarare. Dumnezeu facea minuni sub ochii nostri. Nu este acum locul si cazul, dar as putea sa va povestim, impreuna cu Pascu, cum a facut Dumnezeu minuni dumnezeiesti sub ochii nostri. Intr-o casa, pastorul a spus: Nu va suparati, nu pot sa semnez. Nu vreau sa ma bag in chestia asta. Noi am inchis dosarul si l-am bagat in servieta sa plecam. Cand, deodata, ne-a chemat inapoi si a spus: Semnez! Da-l aici. L-am intrebat cum de s-a razgandit. Mi-a spus: M-am rugat si am deschis Biblia si am citit: Vrem sa mergem si noi cu voi, caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi (Zaharia 8:23). Daca Dumnezeu este cu voi, vreau sa fiu si eu alaturi.

Cred ca reactia extrem de dura a autoritatilor nu s-a datorat atat faptului ca un astfel de Memoriu de protest colectiv era un fel de premiera in peisajul evanghelic, ci spaimei ca o asemenea organizare si culegerea atator semnaturi din diferite locuri ale tarii s-a putut desfasura fara ca securitatea sa prinda de veste. Evenimentul in sine era o negare a competentei organelor de stat, o incalcare a vigilentei organelor de supraveghere si control. Era ca si cum s-ar fi spus: Dac-au reusit asa ceva prapaditii acestia de sectanti, ar putea reusi si adevaratii dusmani ai societatii noastre comuniste. Nu-i de mirare deci ca multi si-au simtit scaunele clatinate si slujbele in pericol. Mânia lor avea sa fie doar exprimarea unei dorinte animalice de razbunare nascuta dintr-un sentiment profund de autoconservare.

...

Geabou Pascu

Il priveam cu respect si cu duioasa admiratie peste masa la care eram adunati. Avea acum degetele de la maini rasucite si deformate de reumatismul poliarticular. Fata ii era brazdata de riduri. Ochii ii erau insa la fel de frumosi si ageri, cu sclipiri de otelita invartosare. Era, dincolo de bruma varstei, acelasi teleormanean plin de ravna pentru Domnul si vesnic pornit impotriva dusmanilor dinauntru si dinafara ai Imparatiei; un munte de sentiment navalnic ascuns sub platosa unor purtari dure si doar aparent taioase.

Il cunosteam din anii cand m-a primit sa fac practica in bisericile baptiste din cercul Alexandria. Il vazusem acolo daruindu-se lucrarii cu o rara lepadare de sine. Alerga intre Tiganesti, Nenciulesti si Alexandria ca un Samuel modern intre Mitpa, Ghilgal si Betel (1 Sam. 7:15). Mergea cu bicicleta sau cu motoreta. Primavara, toamna si iarna, cand vremea era rece si vantul taios, se infasura cu ziare pe sub haine si disparea pe soseaua serpuitoare. Reumatismul de azi este dobanda investitiilor de entuziasm de pe vremea aceea.

Ii cunosteam vorba ascutita si strecurata cumva viclean, cu gand sa prinda sau sa-si surprinda glumet interlocutorul. Ma pacalise de multe ori in felul acesta. Intr-o dupa amiaza, cand ma ducea spre Tiganesti cu motoreta, mi-a strigat prin vant, peste umar: „Am sa-ti arat Tiganestiul nou!“ si a dat cu capul inspre coama dealului. Ca bucurestean obisnuit cu noile cartiere de blocuri, m-am uitat nedumerit spre costisa golasa si i-am strigat inapoi: „Nu inteleg“. „Acolo e cimitirul“, mi-a raspuns, fericit ca ma dusese.

Ce fel de crestin era fratele Pascu aflasem de mult de la tata: „Cand, dupa depunerea memoriului, ne-a arestat pe cei din Bucuresti, Pascu a fost arestat si el la Alexandria. Dupa multe zile petrecute la securitatea din Alexandria, Pascu a venit la Bucuresti, la noi, ca sa nu avem numai noi cinstea sa suferim pentru Evanghelie“.

Tot de la tata am stiut si ca sub aparenta duritate, fratele Pascu este un sentimental irecuperabil si lesne varsatoriu de lacrimi (ca sa nu spun plangaret).

Odata, cand tata, care a plans ultima data in viata lui in copilarie, langa trupul fara viata al mamei sale, refuza parca sa verse lacrimi intr-o partasie in care toti ceilalti plangeau, taica Pascu i-a strigat in gluma: „Ba Vasile, tu n-ai apa in cap, d-aia nu plangi! N-ai apa in cap. Asa zice Ieremia in capitolul 9: «O! De mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, as plange zi si noapte...» Tu n-ai apa in cap, de aia nu poti sa plangi“.

De plans, fratele Pascu n-a plans si nici nu s-a plans niciodata din cauza greutatilor materiale sau din cauza persecutiilor si arestarilor. Militienilor din zona le era drag sa-l tachineze si sa-l opreasca pe motive imaginare din rutele lui misionare. Atunci il puneau sa stea in picioare la un colt de incapere-carcera, dupa ce ii luasera in batjocora sireturile de la pantofi si cureaua de la brau, ca sa nu se spanzure cu ele.

...

Vasile Talos - Un raspuns in doar 10 zile

Talos, iti mai aduci aminte de ultimul memoriu adresat lui Ceausescu si semnat de tot Congresul Cultului Baptist in 11-12 decembrie 1989? L-am dus impreuna la presedintie.

Da, frate. Asteptam un raspuns de la Ceausescu si... Dumnezeu ni l-a dat in doar zece zile! Inspirat cumva de Dumnezeu, am adaugat atunci la textul memoriului un citat pe care vreau sa vi-l reamintesc acum. Dupa ce am scris: „Noi sustinem ca omul trebuie sa se bucure de libertatea de a avea sau nu o credinta religioasa si astfel subscriem la prevederea constitutionala din art. 30“, am adaugat: „Principiile credinciosilor baptisti au fost afirmate inca din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas Hewys, care scria suveranului Angliei urmatoarele: «Maiestatea Sa este un om muritor si nu este Dumnezeu si de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supusilor sai. Noi ne rugam pentru Maiestatea Sa si vrem sa nu aiba nici o suspiciune ca am fi impotriva Sa. Noi vrem sa fim supusi loiali in cele pamantesti. Religia omului este o problema intre el si Dumnezeu. Maiestatea Sa nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecator in cele spirituale intre Dumnezeu si om. Lasati-i pe oameni sa fie eretici, turci, evrei sau orice altceva, caci problema credintei nu sta in puterea pamanteasca sa fie judecata si pedepsita»“. Tin minte ca in originalul din limba engleza scria: „Maiestatea Sa este cenusa si nu este Dumnezeu“, dar m-am temut ca ar fi prea tare pentru ceilalti semnatari din Congres si am scris doar: „Maiestatea Sa este un om“...

Putin stiam noi atunci ca, in numai zece zile, Ceausescu avea sa fie muritor de-a binelea si ca va fi trimis sa dea socoteala inaintea lui Dumnezeu.

Niciun comentariu: