Ionatan Pirosca - Galeriile de poezii "Ionatane"







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Ionatan Pirosca, pe tot parcursul colaborarii sale la SSJ a fost un prieten saritor, energic si devotat.



Titlurile textelor de mai jos:

. Ionatane (I - XIV)
. Raspuns pentru morile tale de vant
. Dumnezeu modela istorie
. Un stil
. Leacul miraculos
. Locul larg dintre piscina si Dumnezeu
. A dat coltul cartii!
. Toti cersim
. Sarbatorim Invierea
. Provincialii
. O semanatoare
. Cand ni se face frig
. Hainoroc!
. Peisaj cu sperietoare de ciori
. Problema radacinilor
. Camila si urechile acului


Linkuri:

Ionatan Pirosca - Ingerul cel mai scurt inspre maine (fragment de nuvela)

Eduard Orasanu invita la dialog pe Ionatan Pirosca

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://ionatan.wordpress.com/

...

"Ionatane"
(debut in SSJ nr. 61)

sa facem din crestini de doua mii de ani, crestini de fiecare clipa, sa umble-n tara un popor de vii si nu, de cimitire-n strazi, risipa,

sa-i fie graul daruit de Tine, euharistic vinul tamaios, si-n inimi inchinate buletine de vot cu-mparatia lui Hristos!

...

"Ionatane"

cand va pricepe poporul acesta al meu, cand va intra in adancimea si inaltimea Cuvantului mantuitor?

pune-le Tu in mana, pulsanda, inima Ta ca o oglinda, sa se vada cand mor. poate se vor intreba atunci, poate vor respira altfel, cu plamanii cerului, cu narile lui, si vor invia, Doamne, vor invia oasele albe din vaile neamului.

...

"Ionatane"

interioare, cu fiecare in cate-un colt, o lume de interioare. singuratati izvorate, indaraturi de porti stingheritoare.

interioare, forme difuze incremenite de inimi seci. o lume goala ce nu Te simte cand tandru treci.

...

"Ionatane"

poti spune ca n-ai auzit? ca n-ai vazut? ca Duhul pe la tine n-a trecut? ca n-ai observat degetul ferm cu urmele de lacrimi si de lemn? ca nu erai acasa, erai adanc in tine, contempland deziluzii si vaste ruine?

un om umbla, un om alerga tot mai adanc din ochiul sau drept in ochiul sau stang. nu reusea sa-i curete de noroi: erau orbi, orbi, orbi - amandoi!

...

"Ionatane"

sunt om cu numar in umblat si-n zile, dar Tu Te-ai pus pe Tine capatai sfarsiturilor celor mai umile si-n vesnicie m-ai rostit intai.

nu pot decat sa fiu un om de aer, cand Tu respiri prin zile si frunzar. sa-nvat sa bata inima din vaier ca lana rugaciunii... alb si rar.

...

"Ionatane"

si ma intreb: cata sare sunt eu cand hrana lumii-o gusta Dumnezeu? in care colt din bucataria Sa se afla fiinta mea?

invrednicit sa fiu sarea pamantului, m-am dat apei, m-am dat vantului? fa-ma Doamne, limpede bocna la Tine in ocna!

...

"Ionatane"

Te-ntreb de visul cel ramas intreg, al vesniciei catre care-alerg. din toate-mi, Doamne, numai Tu mai stii savoarea unei noi copilarii. pe zidul tineretii, tencuit cu visuri, in picioare m-am suit voind sa-mi seman gandu-n pasari moi, dar am cazut cu el cu tot, apoi.

si chiar si visul, Doamne a cazut ca toarta la ulcelele de lut... si n-am stiut ca ma priveai plangand, strangandu-ma in brate, in gand.

...

"Ionatane"

nimic nu ni se spune pe de rost in lumea fumegand ca un taciune. mai trebuie in alergare post si in opriri adanca rugaciune.

mai trebuie chilii in orizont, si-n inima transee de chilii: sa fie inchinarea vesnic front, iar tu, Isuse, Domnul sa ne fii!

...

"Ionatane"

ce-i trebuie luminii abajur, supremul Soare-n vag conjur de ceata? Tu esti in noi alinul imprejur, gradina de-nviere-n dimineata.

Si n-ar fi inca, sau de-ar fi cuvant sa poata-n lume spune toate cele,
Tu tot prea sus, prea binecuvantand, tot viu si vesnic m-oi purta prin ele!

...

"Ionatane"

Tu iei de mana mana mea si impreuna spre zorii calzi din ochii Tai privim, si, Doamne, nu e clipa ce se-amana de la o zi la alta, sa n-o stim.

nu e perdea de ingeri pe gradine sa nu ne prindem glas in corul lor ca albiile raurilor line ale plutirii rugaciunilor.

...

"Ionatane"

si nu Te-ascunzi de nimeni, niciodata, cum n-ai fugit de Golgota atunci... lumina Ta o stiu, caci duce-o pata: sunt eu... sunt pata ce cu tine-o urci!

...

"Ionatane"

si cum in fum cuvintele trecute din aripi dau zadarnic, din ecou
as vrea sa ies, cu sunetele-mi multe, sa ma pronunte numele-mi din nou.

sa treaca-n fum cuvintele si ele si mana de miresme ce le umple
Tu pune-mi, Doamne, inima cu vele pe marile tacerii sa triumfe.

...

"Ionatane"

spune-I ca nu mai poti zbura, ca nu mai stii drumul din aer al rugaciunilor. ca nu mai canta ca-n copilarii lemnul merilor, perilor, prunilor.

spune-I cat te doare frica din ceilalti, visele din pietrele ce le pun capatai, ca, pe deasupra, plopii sunt mai inalti, ca nu poti, dedesubt, sa mai ramai.

...

"Ionatane"

cand ma vei pune sa-Ti citesc poeziile, la inviere, eu nu voi sti decat o calda si uriasa tacere: atunci le vei recita Tu, corectandu-mi toate erorile si punand in loc ranile Tale, ca-n flori, culorile.

...

Raspuns pentru morile tale de vant

Chiar imi place joaca asta, am impresia ca tu trebuie sa treci pe aici macar pentru ca sa ma faci pe mine sa-mi amintesc de unde am plecat si sa-mi pun intrebari...

Iubeam enorm sa citesc si sa scriu. De fapt, nici nu prea faceam altceva. N-am fost niciodata un om de actiune, unii se nasc pentru virtual. Visarea, contamplarea, au si ele rostul lor.

Morile de vant macina totusi, chiar daca se hranesc cu aer. Sunt si ele acolo, in economia divina, poate doar pesimismul e de condamnat, dar si asta poate fi convertit in ceva pozitiv prin credinta. Nu ti-a cerut nimeni sa schimbi lumea, nici n-ai avea cum altfel decat schimbandu-te pe tine, modul tau de viziune. Lumea e a lui Dumnezeu si a celui rau, care tinde in permanenta sa uzurpe autoritatea Lui in vietile noastre.

Nu spun ca e cineva scutit de lupta care se da in el insusi, eu am fost unul din cele mai incercate astfel de campuri, pana am inteles ca trebuie sa ma decid de partea cui sunt. Apoi am putut privi si suporta sangerosul razboi aproape impasibil, uneori total nesimtitor la pierderile de element vital care era absorbit de pamantul care eram, doar pentru a curge iarasi, la o noua confruntare...

Am fost nefericit cat timp am observat amanuntele... Realitatea, esenta este dincolo de ele. Fata mea care are 15 ani ii spune admirativ surorii ei mai mici: "Ce ochi albastri ai!" Ea observa amanuntele. Amanuntele incep sa o devoreze.

Cel rau ascunde cel mai usor in el, amanuntele. Important e cum vezi si ce vezi, nu ce culoare au ochii!

Fac si un pic de literatura acum, un pic de "proza" cum spunea monsieur J., dar numai fiindca stiu ca-ti place. Iar mie imi place pentru ca ma provoci.

M-as bucura sa continuam joaca asta. Vremurile sunt ale lui Dumnezeu. Noi doar le traim. Intram in ele si acolo aratam ce suntem si cum devenim. Dumnezeu asta vrea sa vada, si fie credem, fie nu, acolo suntem obligati sa ne manifestam. O facem zi de zi, ceas de ceas, sub ochii lui, "cu inima de mana", cum spuneam intr-o poezie.

Da, poate ai dreptate sa te ingrijoreze mersul spre dezastru al lumii, dar nu e nimic confuz decat atunci cand confuzia stapaneste ochii nostri. Crede-ma, am ajuns sa nu mai pun pret pe multe lucruri, iar ultimul lucru la care am renuntat a fost acela ca eu as insemna ceva sau ca as mai putea face ceva... Bine, vei spune, dar la tine e o situatie speciala.

Asculta-ma bine, toti avem, ba nu, toti suntem situatii speciale, inaintea lui Dumnezeu. Fiindca "toti oamenii au pacatuit", fiecare in felul lui. Trebuie sa faci asa cum face Dumnezeu, este singurul lucru cu putinta: treci peste, cum spunea Wurmbrant, de cand a murit Hristos, adica din vesnicii, pacatul tau nu mai exista. Altfel, in moartea ispasitoare a lui Isus crede Dumnezeu, dar tu nu, facand-o astfel doar o vina in plus pentru tine...

De aici se trag singuratatea, lipsa de comunicare... Fiecare este apasat, redus de pacat la un sine hidos in care se oglindeste. si acolo fiecare vede oglindindu-se, vremurile. Adica pacatul lui si al altora. Fiindca lumea reala este altfel, lumea reala este una singura, aceea facuta de Dumnezeu, care a creat si apoi a vazut "ca toate lucrurile erau bune". Sa fi reusit Satana sa strice bunele intocmiri ale Domnului? Da, atata timp cat ele vor fi vazute prin subiectivitatea omului. Pentru ca astfel a ales el sa atace. El e tatal minciunii. Adica tot ce ne prezinta el, realitatea a carui stapan este el, este o minciuna.

Sa luam ceea ce framanta cel mai tare pe tineri: sexul. Dumnezeu a creat o pereche de oameni, nu de ingeri. Adam si Eva au avut aceleasi caracteristici si inainte de caderea lor in mreaja Satanei si dupa. Tot ceea ce a facut acesta a fost sa intoarca privirile omului de la Dumnezeu catre sine. Asa au vazut cei doi ca erau goi... Da, acuzi dezgolirea din zilele noastre si ai perfecta dreptate. Creata de Dumnezeu, goliciunea era "buna", arata spre slava Creatorului. Cand a intrat in mana Satanei, ea a devenit instrument de tortura.

Instinctul sexual, atat de necesar, in economia crearii omului, "coasta" comuna, elementul determinant al apropierii si uniunii procreatoare a devenit arma de temut. Setimentele, trairile cerute de existenta familiei in vederea implinirii planului divin au fost deturnate. Nu e de mirare ca astazi lumea e plina de "posedati". Iar apropiera sfarsitului vremurilor amplifica eforturile Satanei. Noi, mantuitii, trebuie sa intelegem clar: Satana e in criza. Venirea Domnului, care se apropie si care va duce la inlaturarea lui, este trambitata de ingeri. Imparatul se pregateste sa vina! Satana a intrat in criza de timp, iar ce vedem noi sunt racnetele lui spasmodice. Nu incepe o epoca noua acum. Ne apropiem de implinirea vremii, atata tot. Goliciunea trupeasca si sufleteasca si toate suferintele adiacente sunt rasuflari de efort ale tatalui minciunii.

Secolul XXI, ca intreaga istorie este, si este al Domnului, indiferent ce zic celebrii. Fiindca "Frumusetea nu va salva", ci a salvat lumea! Da, eu m-am invins pe mine si am reusit sa patrund in cea mai ascunsa tainita a inimii mele, dar cand am ajuns acolo am vazut ca luptasem degeaba, doar ostenisem si imbatranisem inainte de vreme. Ma invinsese Hristos cu mult inaintea mea! Te las in mana Lui!

...

Drepturi

(text publicat in SSJ nr. 120, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 06 – Dragoste / Eros / Erotic)

ziua Domnului este aproape isi aprinde
astrii de foc pe vertrebrele tale si ele
rasuna ca niste imense si false chimvale
zanganitoare ia-ti pruncii uitatii
codrul de paine mimarea durerii
ia-ti doctoratul
iubirea cea mare amanta amantul
averea purcelul porumbul din camp
rufele-ntinse pe culme dinescul stanescul
si fugi catre muntii cu piatra adanca
ce poate s-ascunda ce poate ce inca...
doar umbra ti-o uiti cea care te stie
ca o moarte din copilarie

...

Dumnezeu modela istorie

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)

Nu, nu era chiar ca-n "Mizerabilii", la noi in oras n-au fost baricade pe strazi, desi ce se ascundea prin reteaua de canalizare n-am stiut si nu stiu.

Plutea in aer de catva timp. Inca din vara lui 1989 intrasem intr-un grup clandestin si pregateam publicarea unor manifeste impotriva regimului comunist, manifeste care nu au aparut niciodata. Eu n-am apucat sa vad prototipul acestui manifest, securitatea insa, da, cum aveam sa aflu ulterior! Din cei cinci oameni (eu nu stiam atunci decat pe acela care ma cooptase in grup), unul era informator. Nu ma intereseaza care, nu m-a interesat niciodata. Il stie Dumnezeu.

Lucram intr-un muzeu, undeva intr-un parc, foarte aproape de stadionul unde aterizase elicopterul dictatorului cu putin timp in urma, in octombrie. Fusese, probabil, ultima lui "vizita de lucru".

Ascultam relatarile posturilor straine de radio, infrigurat, ingrozit de ceea ce se intampla la Timisoara. Cosmarul dura de cateva zile. Apoi a venit anuntul: gata! Suntem liberi! Am plecat imediat spre primarie. Era cald, era ca-n mai. Ceausescu a fugit!

Imbratisari cu oameni necunoscuti, larma, claxoane sacadate sau prelungi, interminabile, drapele fara steme, cu gauri mari, "pe acolo a fugit dictatorul", m-am surprins gandind si razand singur. In balconul primariei vorbeau tot felul de oameni. Unul din ei, cel mai vehement, era un informator pe care-l stiam. Fusese "sub acoperire" intai intre baptisti, apoi intre penticostali.

Noaptea a inceput sa se traga. Se dadeau arme. "Eu am arma mea", le-am spus. Erau nedumeriti. "Asta!" si le-am aratat Biblia pe care o inghesuisem in buzunarul interior al hainei. N-au inteles prea mult. Au murit atunci la noi in oras ca martiri ai revolutiei 53 de oameni, fara sa-i fi omorat cineva! Cine trasese? De ce? Doar armata era cu noi.! Si Militia. Securitatea avea postati la poarta paznici cu TAB-uri.

La megafoanele primariei s-a anuntat ca "avioane rusesti de bombardament se indreapta spre noi". Lumea de pe platoul din fata a disparut. Avioanele n-au aparut niciodata, dar lumea a disparut. Si eu am plecat. Trebuia sa-mi vad familia. Locuiam intr-un bloc undeva, intr-un cartier marginas al Brailei, langa o unitate militara. Noaptea se trasese tare, mi-a spus sotia. Ea si fetita noastra care avea 3 ani dormisera in cada de la baie, de frica gloantelor ratacite. Pe peretele exterior al blocului s-au vazut mult timp urme de gloante. Lipsisem mai bine de 48 de ore.

Timpul isi pierduse insemnatatea, in fata istoriei. Am mancat, am dormit putin si am plecat iar. Se facuse noapte.

In parcul oarecum izolat, nu departe de un cimitir, era Sectia de Stiinte Naturale a Muzeului unde lucram eu. Trebuia sa verific daca s-a intamplat ceva acolo. Chiar in fata portii aparuse un militian inarmat. Cand am dat cu ochii unul de celalalt, nu stiu cine a tresarit mai tare. "Ce faceti aici?" m-a intrebat. "Caut teroristi!" am spus, mai linistit, avand chiar puterea sa glumesc. In cimitirul din apropiere se tragea. La Muzeu, totul era bine.

M-am rugat acolo, in intuneric. Dumnezeu modela istoria. Era calda, era vie, in mainile Lui. Iar mainile Lui eram noi oamenii. "Macar copiii mei sa traiasca liberi." Asa gandeam.

Dimineata am fost si am donat sange pentru ranitii revolutiei. Atunci m-am captusit cu hepatita virala B si C pentru care aveam sa fiu pensionat cativa ani mai tarziu.

Dumnezeu modeleaza istoria. Ea e calda, e vie in mainile Lui. Iar mainile Lui sunt vietile noastre. Asa e!

...

Un stil

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")

Buun! Sa o luam asa: sunt intrebat cat de mult e joaca si cat de mult e serios faptul ca SSJ-ul e o revista. De parca ar fi putut fi altceva! Nu stiu. N-am unitati de masura pentru grimase... Sigur ca unii zambesc, altii se incrunta, citind. Nu chiar intre agonie si extaz, dar undeva intre o bataie si alta de inima, undeva intre Frumusete si Hristos, eu tot as pune chestia asta care se cheama SSJ.

Daca face SSJ-ul un act cultural... Categoric, da! Adica nu SSJ-ul, dar oamenii care il fac, da. Iar bravul lor act cultural se cheama SSJ. Care este calitatea, la cate ace se prezinta tinuta revistei, este iarasi problema celor care o fac. Cum este reflectata si cum reflecta ea si cu de care (nu de cal!) ochelari vede si este vazuta invartindu-se prin cultura inceputului de mileniu informational, ne va arata viitorul.

Dar e unica in felul ei. Adresandu-se in principal unei categorii de cititori cu mai putine prejudecati, mai deschisi noului si de ce nu, suficient de curajosi si pregatiti pentru a invata sa foloseasca un calculator (ma refer la cei din Romania) sau obisnuiti cu acest mod de a face cultura si de a o intelege (ma refer la cititorii din tari mai evoluate), SSJ-ul poate trece mai usor decat alte reviste (intre revistele tiparite, doar Alo+ o mai face) peste conservatorismul formal si stagnare culturala. Cred insa ca ar putea face mai mult daca s-ar implica si acei lideri care stau bine... geografic! Adica au si latitudine culturala, dar si longitudine financiara. Din pacate, asemenea oameni sufera prea adesea de, “mare altitudine”!

Revista respira tinerete, asta e clar! Chiar ii sta bine avantul ludic, studentesc, altfel n-ar mai fi SSJ. Are aerul unui domn cu preaserioasa-i palarie tinuta strengareste pe-o ureche.

Stiti ceva? Fiti SSJ si rugati-va pentru asta! Ma rog impreuna cu voi!

...

Leacul miraculos

(text publicat in SSJ nr. 126, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 11 - Despre barfa")

Zice Edi: sa barfim... barfa! S-o barfim in scris!

Stii ca-mi place? Asta se intampla atunci cand nu poti inghiti pe cineva. Il mesteci si-l mesteci in gand, de unul singur, sau dupa vreun colt cu amicu', soata, vecinii, si tot nu-l poti inghiti. Cauti nodurile din papura, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plamanii privirii iti ies din orbite, scuipi cu tot naduful zilei arse de soare, ca tot nu-l inghiti.

Iti sugerez sa scrii despre antidotul barfei, imi spune Edi. De ce crede el ca as fi bun pentru asa ceva? Am fost eu medicul ei, sau prietenul ei bun? Specialist in barfa, adica... Poate ca are dreptate. Stau si ma gandesc pe cine am barfit ultima data. A, da... Dar nu era barfa, era adevarul gol-golut spus fara patima si resentimente, raspicat si obiectiv. Ce daca mi-a facut rau, a durut si a trecut. Nici gand de barfa. Fiindca barfa e un fel de razbunare a neputinciosului. Adica, draga, daca stii asta, iti devine si tie nod in gat si poate-i faci tu ceva ce nu sunt eu in stare.

Antidot pentru barfa? Pentru ca nu pot inghiti pe cineva? Pentru ca ma inec in public cu dumicatul asta? Pentru ca devin penibil, dizgratios?

Tata avea un leac atunci cand ma lacomeam si cautam sa inghit bucate multe si repede si ma inecam: imi dadea o palma zdravana dupa ceafa! Si cand nu poti inghiti pe cineva si te ineci barfindu-l, leacul e tot asta.

Numai ca-l administreaza Dumnezeu!

...

Locul larg dintre piscina si Dumnezeu

(text publicat in SSJ nr. 129, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 14 - Pastorul, vila si piscina)

M-a scos Dumnezeu la loc larg", spunea un pastor cu mai multi ani in urma, dupa revolutie.

Of, ca multe a mai adus revolutia asta! Ea e vinovata. A adus multe si pe multi. Americani, mai ales. Cu buzunarele si cu inimile pline. Era necesar sa stea undeva. Casa pastorului era prea mica.

E rau sa-ti faci oaspetii sa se simta ca acasa?

Spinoasa problema! Daca eu nu m-am lipit niciodata de bani, nu inseamna ca altii n-au voie. Ca suna a dispret fata de iubitii nostri enoriasi autohtoni, as fi rauvoitor daca as spune.

Si David Il lauda pe Domnul: "Te laud, Doamne, ca mi-ai scos inima la larg." Iar inima lui avea patru camere. In cate camere trebuie sa stea inima unui pastor? Anatomica chestie!

Ce, noi n-avem copii? N-au si ei inimi? Oaspetii, cand vin, isi lasa inimile la vama? Pai adunati cate camere se fac! Unde sa intre atatea inimi?

Numai ca lui David Dumnezeu i-a scos inima la locul larg care e dragostea Lui. Ce mananca molia e treaba moliei.

Si nu numai atat: domnii directori de biserici predica despre foloasele smereniei si despre locul inimii fiecaruia, care e langa propria comoara. Iar ceilalti asculta si invata. Invata ca binecuvantarea inseamna sa ai vila, masini, bani, glorie, ca o lucrare crestina veritabila numai cu asa ceva se face si eventual pentru asa ceva...

"Ce usor de manipulat sunt americanii astia!" imi spunea recent cineva. Ei sunt de vina!

Sa ne spuna ei asadar cum se umple locul larg dintre piscina si Dumnezeu.

...

A dat coltul cartii!

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

Nu stiu de ce atata sfiala pe mine cand sa scriu despre carti... Parca e mai usor uneori sa le scrii decat sa vorbesti despre ele.

Dumnezeu a scris o Carte si ne-a pus-O in fata zicand: "Acesta este Fiul Meu preaiubit!". Unii O citesc si traiesc, altii cauta prin librarii tot felul de elixire, isi ascut corzile memoriei si baierile mintii sa mai duca pana la capat o amarata de zi, cand ar putea sa citeasca vesnicia. Treci pe drum si te inunda nimicul dintre coperti prafoase (era sa zic paroase), maculatura de vorbe naste zbierand dintre coperti closetii la culoare maculatura de oameni, doar pe ici pe colo, sfioasa, cate o alba de carte nu stie cum sa rasara... Da coltul cartii, ca vine primavara, nu ma opresc sa gandesc.

Cum sa n-ai burta, cum sa ai bani, cum sa faci cu mana pamantului sau sa-ti creasca unghiile... Era o vorba mai demult despre unele filme (sau carti): cai, pistoale, femei goale. Cam asta consuma acum romanul. Inteligentia integramatica este superlativul cultural al masei de romani casnici masurat in sutele de milioane castigate la TVR.

Despre noi... Un frate din Bucuresti se ruga zilele trecute "... cat de bune e mainile Tale, cat de frumosi este ochii tai..." Mi-am imaginat biblioteca bietului om si bogatia lecturilor lui. Mie imi vine sa plang.

Sa mai vorbim despre poezie? Tare as vrea!

Haideti pana la libraria cerului, oameni buni, a dat coltul Cartii!

A! Era sa uit: la multi ani SSJ!

...

Toti cersim

(text publicat in SSJ nr. 131, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 16 – Despre cersit si cersetori")

De unde vin si unde se duc cersetorii? Din ce coclauri de saracie si pacat apar pe la colturile strazilor, in preajma bancilor, in trenuri ori in usa bisericii sau pe bancile ei? Cat e intentie de a specula buna credinta si sentimentul de compasiune si mila, si cat e realitate a pierderii oricarei speranta? Toti cersim, unii pentru bani, altii pentru viata vesnica. Unii de la semenii lor, altii de la Dumnezeu. Eu cred ca intotdeauna exista speranta.

Am intalnit de mai multe ori pe tren un om cu o plaga urata la picior, prost pansata, prin care patrunsese si se inchegase in mod dezgustator, sangele. I-am dat ceva ori nu i-am dat, nu mai stiu. Trecea dintr-un compartiment in altul expunand disgratiosul blazon al suferintei lui. L-am urmarit cu privirea. Credea ca e singur cand si-a aranjat elasticul care tinea "rana", de fapt doar un plasture aranjat sa arate cat mai infricosator, lipit de picior...

"Cereti, si vi se va da" a spus Domnul nostru. "Aduceti rugaciuni si cereri cu multumiri", iar cand Lui nu I S-a dat crezare, a intins palmele: "Verifica! Pune mana in semnul cuielor! Ia pulsul Adevarului!"

Toti cersim, unii pentru bani, altii pentru viata vesnica. Dar cati sunt dispusi sa-si descopere ranile pe care le invoca, ori macar semnele lor? Nu cumva aratam mereu acelasi plasture legat cu ata alba a duplicitatii de propriul nostru suflet?

...

Sarbatorim Invierea

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

Sarbatorim Invierea. Ne luam la intrebari moartea de toate zilele si incercam sa uitam de ea. Scormonim prin buzunare dupa ultimul ban. Am varuit, am gatit, am cheltuit, ne-am uitat urat la biata picatura de apa pe care-o scapa robinetul de la baie, defect, ca acum avem apometru, ne-am inghesuit in noi insine cocosandu-ne de atata introspectie si mustrari de constiinta, da’ acum gata. E sarbatoare. Nu prea stim de ce, da’ e. Ca la Craciun, adica. Si va trece ca si Craciunul. Nu cu mancare de porc, ci de miel. Am cutreierat pietele toata saptamana dupa un miel mai ieftin. Macar de asta, ca porc la Craciun n-am avut cu ce sa iau. E bine ca e cald si iesim la iarba verde. Il vad si pe cutare cu stupi da vanzare, poate-l pacalesc. Ei, afaceri... lar ala de vizavi de-si face vila, cica e mafiot mare. Globa a lu' Stut, de se are bine cu toata politia. E cu carnea vie si cu drogurile. E si la el sarbatoare. Se zice ca va avea nunta fiica-sa peste trei luni. Nunta tiganeasca. In casa copilu' tuseste tare, da' afara e cald. Prea cald, spune la ziar. Defect de sera... Si gardu' trebuie reparat... Uite cum e... Ma vede strada in izmene...
"Hristos a inviat!", vecine!

...

Provincialii

(text publicat in SSJ nr. 134, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 18 - Despre fragmentare / regionalizare / provincialism”)

M-am uitat in jur, m-am gandit la ce se vede-n ziare, am cautat o solutie la subiectul de mai sus si nu stiu ce sa spun. Am fost mereu si am ramas un provincial. Nu chiar la marginea lumii, dar un provincial. Tot gandindu-ma, am ajuns sa-mi zic: "Ei, dar cate provincii are inima ta?" Si ca un poet ce ma vreau, am inceput sa brodez. Dar tot nu-mi era limpede unde vreau sa ajung.

Da, sunt provinciali si-n inima Bucurestiului, atrasi de mirajul capitalei, ardelenii sunt considerati provinciali, dar au mai degraba inimi de "capitalisti", moldovenii, printre cei mai oropsiti de istorie, au si ei valorile lor pe care, daca ar fi sa-i dam crezare lui A. Toynabee, si le-au cizelat prin confruntari indelungi cu alte culturi... Capitala isi datoreaza pozitia si prestigiul tuturor acestor oameni, facandu-se un centru de interferenta.

Dar "capitala" inimii unde e, cum se cheama? Care sunt "provincialii"? Biblia ne spune clar: Isus e Capitala! Toti ceilalti suntem provincialii. Pot locui si vietui si-n buricul pamantului, ca tot provincial sunt. Aportul meu cultural adus din "capitala" inimii - "caci din prisosul inimii vorbeste gura" - va reprezenta "Capitala". Aici nu incape un "si invers". Isus ar trebui sa fie capitala itineranta a intregii lumi. Romania? Are peste douazeci de milioane de provincii, fiecare cu capitala ei. Doamne, cand vei face Romania Mare?

...

O semanatoare

(text publicat in SSJ nr. 135, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 19 – Radiourile Evanghelice / 'Micul Samaritean’”)

Era o discutie in direct la RVE Cluj despe o carte de poezie crestina. Nu am uitat si nu voi uita acea discutie, fiindca atunci am inteles mult despre ce inseamna (sau ar trebui sa insemne) un radio crestin. Am avut parte de multe asemenea discutii in mai multe parti in tara, dar atunci s-a intamplat ceva special: s-a vazut!

Era dimineata si un sentiment de libertate a inimii ma facea sa vad in acea zi de iarna vara iubirii pentru toti cei ce, din maruntaiele marelui oras, ne ascultau. Ii simteam aproape si as fi vrut sa le transmit tuturor vara aceea libera si sincera dintr-o zi indiferenta de iarna. Dupa discutie mi s-a spus ca s-a primit un telefon de la un ascultator care se afla pe patul unui spital din Cluj, ca omul acesta dorea acea carte si ca dorea sa discutam. M-a uimit si m-a incantat. Seara l-am vizitat pe acest om si i-am dus cartea. Ne-am rugat impreuna. Era o brazda care astepta o samanta. Orice om e o astfel de brazda. Si m-am gandit: orice om poate fi o samanta. Orice RVE, o semanatoare.

...

Cand ni se face frig

(text publicat in SSJ nr. 138, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 21 - Cei sapte ani de-acasa")

Oare este posibil, pe caldurile astea? Cand ma gandesc la anii copilariei, da! Racoarea varstei cand zapada era intotdeauna mare sau cand verile insemnau doar praful tandru adunat peste gleznele goale... Cei sapte ani de-acasa inseamna mama, tata, fratii mei si peripetiile fara numar ale copilariei. Nu pentru toti copiii, desigur... Am fost printre cei privilegiati.

Educatia de atunci era cea de acasa, era cea din biserica si era cea... de pe drumul dintre ele. Va voi povesti ceva scurt. Poate ne mai racorim. Sau ne incalzim...

Intr-o seara de iarna cu multa zapada, tata ne-a pus pe sanie pe mine si pe fratele meu, ne-a acoperit bine cu patura si am plecat catre biserica. Asa facea el iarna, cand era zapada. Era o duminica seara minunata, iar fasaitul zapezii sub talpicii saniei ni se parea ca un zbor subtire de ingeri. Ningea. In jurul fiecarei lumini de pe strada, fulgii aproape compacti in jocul lor abia daca mai ingaduiau cate unei raze sa ne lase a privi imprejur. Sub patura era cald. Nici nu stiu cand am atipit si, la o smucitura a saniei, am alunecat fara zgomot. Am tresarit, dar zapada era asa de frumoasa si de moale, ca am inceput sa ma joc cu ea, desi vedeam cum sania se indeparta. Apoi am inceput sa strig, dar nu ma mai puteau auzi, erau departe acum. Am incercat sa ma ridic, dar mi-era prea frig si ma ncarcase zapada. In cele din urma i-am vazut din nou pe tata si pe fratele meu, strigandu-ma si venind fuga inapoi. Eram acoperit de ninsoare, iar lacrimile aproape ca-mi inghetasera pe obraji. Tata m-a luat, m-a scuturat zdravan si m-a asezat langa fratele meu, invelindu-ne iarasi bine. De data asta ne-a leget unul de celalalt cu cordonul hainei lui. "Cum v-ati dat seama ca am cazut?" l-am intrebat in soapta pe fratele meu. "Cand mi s-a facut frig la spate." mi-a soptit el. Cand am ajuns la biserica, batranul pastor vorbea despre unitate si despre caldura dragostei fratesti. Era cam de-o seama cu tata, dar eu asa il vedeam. L-am prins de mana pe fratele meu. Plangea. Si eu plangeam. Si cred ca si tata. Da, si el plangea.

Simtim ca ni se face frig? Inseamna ca fratele nostru a cazut. Inseamna ca are nevoie de noi. Inseamna ca noi avem nevoie de el. Trebuie sa-L anuntam imediat pe Tata!

...

Hainoroc!

(text publicat in SSJ nr. 140, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 23 - Destin, Fatalitate, Noroc")

Exista in centrul orarsului nostru o toaleta publica. Povestea ei - numai anecdota, sau nu chiar - suna cam asa: se zice ca un grec pripasit pe meleagurile noastre, un om care a crezut in noroc si si-a tocat averea la tot felul de jocuri, fara sa ajunga vreodata sa se imbogateasca, a mizat, chiar si pe patul de moarte pe un bilet de loterie, rugandu-se, ca intotdeauna, norocului. De data asta zeul i-a fost favorabil si omul a castigat o mare suma de bani. Dar cum tocmai urma sa-l intalneasca personal pe acest zeu al lui, a lasat banii cu limba de moarte pentru construirea toaletei publice, ca toata lumea sa vada ce hazna e norocul!

Romanii se inchina azi norocului, mai mult ca oricand. Firmele uzeaza de el pentru atragerea clientilor, oferindu-le altare sub capacele de bere, pe etichetele de cafea, pana si pe huba-bubele de mestecat. Probabil e asa in toata lumea, nu numai la noi. Nu mai vorbesc de cazinouri sau alte asemenea.

Zarurile sunt cuburi facute sa stea in echilibru. Daca le arunci, ele vor cauta echilibrul. Asa ca intotdeaua vor avea o fata ascunsa... Exact aceea pe care se bazeaza echilibrul. Aceasta intotdeauna pierde, la oameni. Oamenii mizeaza mereu pe ce se vede, pe ceea ce e mai neimportant in mentinerea acestui echilibru. E corect sa mizam pe ce nu se vede? La Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns.

Dar si El a folosit zaruri! vor spune unii. Ce erau "Urim si Tumim" la evrei? N-au tras soldatii romani la sorti petru camasa lui Hristos?, ca asa ne spune Biblia. Ucenicii n-au ales prin tragere le sorti un alt tovaras in locul lui Iuda? Ce, noi nu putem face tot asa?

Nu stiu, nu e usor de inteles. Ce spun, aia cred si aia traiesc. Dumezeu a creat un univers care poarta in sine legile Lui si Il guverneaza. El intervine dupa planul Lui. Ele insele, aceste legi, slujesc planului Lui. El stie cine e ucenicul potrivit si le arata celorlalti ucenici, dupa credinta lor ca El le poate arata, ca are un plan. Si daca foloseau alt procedeu, tot Matia castiga. El stie cine e soldatul roman care e demn sa poarte camasa lui Hristos si arata asta zarurilor care se invartesc. Traditia spune ca acest om a devenit ucenic al Lui. El stie pe cine sa lege si pe cine sa dezlege, ca planul Lui sa mearga inainte. Dumnezeu nu are gustul riscului si nu face experiente. El este Insusi planul Lui perfect. Nu ajunge?

"Dar pe voi, care parasiti pe Domnul, care uitati muntele Meu cel Sfant, care puneti o masca 'Norocului' si umpleti un pahar in cinstea 'Soartei', va sortesc sabiei, si toti veti pleca genunchiul ca sa fiti junghiati; caci Eu am chemat, si n-ati raspuns, am vorbit si n-ati ascultat, ci ati facut ce este rau inaintea Mea, si ati ales ce nu-Mi place." Asa spune El prin prorocul Isaia (Isaia 65:11-12).

Pai, daca El vorbeste de soarta ("va sortesc..."), cum sa nu cred eu? Dar soarta aceasta e Legea Lui, care spune clar: ce nu e alb, e negru (alba-neagra lui Dumezeu!). Zarurile au o fata pe care tu n-o vezi, dar care exista. Acolo e vorba Lui, e Legea Lui, e intelepciunea Lui. Cine nu raspude chemarii Lui, nu va vedea niciodata aceasta fata. Cea mereu castigatoare. Singura mereu castigatoare. Poate ca doare uneori, poate ca adesea e greu de dus. Dar este fata castigatoare. "Voia mintii pacatoase" este fata care se vede a zarului. Ea poate sa arate intr-un fel sau altul, zarul oricum va ajunge la echilibru, echilibrul e legea instituita de Dumezeu. Nu valoarea pe care mintea pacatoasa o da fetei care se vede...

Citeam recet o istorioara: un tanar absolvent de facultate astepta de la fratele sau mai mare un cadou substantial, cu ocazia absolvirii... Acesta ii promisese bani pentru o masina. Dar a venit momentul si deceptia lui a fost uriasa: fratele i-a oferit doar... o Biblie! A aruncat-o cat colo si s-a suparat cumplit. N-a mai vrut sa-i vorbeasca, n-a mai vrut sa-si intalneasca fratele niciodata, pana la moartea acestuia, peste foarte multi ani. Atunci a catadicsit sa vina la inmormantare. Raposatul ii lasase cateva lucruri. Printre ele era si acea Biblie. A sters praful de pe ea si a rasfoit-o cu gandul aiurea. Dar in carte a gasit ceva: un cec datat cu ziua absolvirii lui, care avea inscrisa exact suma de bani promisa de fratele lui atunci.

Unii zic: "Norocul si-l face omul" si nu gresec prea mult.
Dumnezeu zice: "Tot ce gaseste mana ta de facut, fa!"
Eu zic: "Hainoroc!"

Zarul tau inca se-nvarteste?

...

Peisaj cu sperietoare de ciori

(text publicat in SSJ nr. 152, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 28 - Ce sunt pocaitii?")

Biserica este in lume. Pocaitii sunt in lume. Raul si binele sunt amestecate. Graul cu neghina cresc impreuna. E vina graului? E vina Semanatorului?

Cioara urii si-a lasat samintele peste tot. Ce sa facem, daca si astea rasar si se ingrasa sub aceleasi ploi ca si graul? De ce sa calcam in picioare si sa distrugem lanul, numai fiindca nu vedem exact acum care-i grau si care-i neghina?

Ce unii numesc "politica eclesiala" poate fi dragoste de frati. "Fund raising" - unduirea sub bataia vantului. Sponsorul din America - sperietoare de ciori.

Da, nu toate lucrurile sunt frumoase. O sperietoare de ciori nu e frumoasa. Dar e utila. Ce treaba are graul, decat sa rodeasca? Ca si neghina, de altfel. "Dupa faptele lor ii veti cunoaste."

Nu m-am simtit niciodata tolerat in biserica mea, chiar daca pot fi caracterizat ca "ciudat", dimpotriva, ma simt dorit si fericit sa fiu acolo, fiindca nu ma duc acolo ca sa vad oameni. Daca m-as duce sa vad oameni, barna din ochiul meu ar creste pana m-ar acoperi. Iar eu as crede ca sunt paiele din ochii fratilor mei. Acolo ne gasim cel maai bine, eu si cu Domnul meu. Si cand ma gasesc cu El, sorb ploaia dragostei si ma satur. Sunt in lan si sunt in siguranta. Siguratatea de fir rebel, amenintarea frangerii sub un vant mai puternic, m-au obosit.

Dumnezeu mi-a dat raspunderea firului de grau: sa incoltesc, sa cresc, uneori cu neghina alaturi, sa ma sprijin de celelalte fire cand bate vantul (ce daca sunt si de neghina, important e sa raman in picioare!) si sa fac rod. Si neghina face rod. Pana la seceris.

...

Problema radacinilor

(text publicat in SSJ nr. 153, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 29 - Pocaitii si cultura")

Nu cred despre mine ca as fi un "om de cultura". Imi stiu limitele si mi le stie si Dumnezeu. O anumita pricepere speciala, abilitatea de a ma juca intre si cu vorbe, da, mi-a dat. Nu vreau si nu pot sa ascund darul acesta. Care, inaintea Lui, devine o mare raspundere. Puterea de a evalua situatiile, de a vedea just, o au multi. Mai putin dorinta de schimba ceva. Mai ales cand intr-o stare veche de lucruri se afla infipte radacinile existentei lor. A o darama inseamna, pentru cei mai multi, a-si anula propriile radacini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimba...

Din ce in ce mai des, in ultima vreme, mai ales in umbra aparent inofensiva a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocaiti si se adreseaza acestora. Nu substanta existentei evanghelice ii deranjeaza, ci formele invechite, devenite anacronice. Revista SSJ, grupul "Cuvinte la schimb", revistele lui Alin Cristea, gazduiesc in mod programatic "esente" de modernism evanghelic. Intotdeauna si peste tot se duce o lupta surda intre vechi si nou si regula e ca noul sa invinga. Cum spuneam insa, si el, la randul lui, va fi inlocuit candva, daca si-a pus radacinile in lumea aceasta. Daca nu si le-a ancorat in cer.

Dupa '89 intre evanghelicii din Romania a inceput sa se simta mucegaiul. Igrasia culturala era la un nivel periculos de ridicat. S-a simtit imediat cum s-au deschis usile bisericilor. Si asa cum valul de aer curat patrunde in mod treptat intr-o incinta, la amvoane a ajuns tarziu, daca a ajuns. Dar se pare ca deocamdata e la nivelul randurilor din spate si pe la balcoane, pe unde se inghesuie tinerii si nou venitii. Si smeritii. Cei care nu cauta locurile dintai in sinagogi. Adica cei care, cel mai adesea, ar avea un cuvant greu de spus spre bunul mers al bisericilor.

Liderii s-au polarizat: unii incearca sa se adapteze imbratisand in mare parte noua deschidere culturala. Acestia sunt cei mai putini, sunt tineri, sunt inteligenti si sinceri. Altii au incercat si incearca sa deturneze in interesul lor noua stare de lucruri, neputandu-se adapta, datorita diferitelor limite, de cele mai multe ori nerecunoscute si neasumate. Ei lupta cu disperare pentru a-si pastra statutul de mici dictatori locali luminati si vizionari. Pentru acestia e mult mai important sa construiasca biserici imense si costisitoare, de o violenta si inutila ostentatie, decat sa editeze o revista crestina sau sa sponsorizeze o manifestare culturala care sa nu le implice importantul nume. Tot felul de oameni le fac tot felul de rugaciuni prin piete si tare le place. De ce sa se schimbe locul radacinilor lor?

Nu mai vorbesc de "Ne(e)ro"-ii plini de talente si de bani, care nu scapa niciodata ocazia sa-si promoveze cartile (penibile), intotdeauna cand predica in locuri noi. Oare de ce nu spun unor astfel de lansari mascate altfel decat "serviciu divin"? Fiindca toti, si cei sinceri, amintiti mai sus, si ceilti, pretind ca vorbesc in Numele Domnului, ca fac voia Domnului... Pe cine sa credem?

Cred ca e bine sa cautam radacinile. "Dupa faptele lor ii veti cunoaste". Dupa faptele culturale le vom cunoaste cultura. Dupa atmosfera culturala din biserica stim care e nivelul de cultura al liderului.

Lucrand in grupul de discutii despre literatura crestina, am fost uimit sa constat ca sunt straini mai motivati sa ajute la emanciparea culturii evanghelice romanesti, decat pastorii romani, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de facut cu ei (A se vedea cele doua categorii de mai sus!). E simplu: unii nu pot accepta sa investeasca in lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Iti trebuie credinta pentru asta. Iti trebuie radacini in cer.

M-am legat de pastori, pentru ca de acolo cred eu ca vine problema. "Oile" pasc ce li se ofera. Daca nu inteleg azi, vor intelege maine. Daca nu inteleg ei, vor intelege copii lor... Dar un "om al lui Dumnezeu" va sti intotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e ca toti isi spun asa, dar multi isi tin radacinile in fabricute personale si finantari externe. Si (inca) le merge!

Pocaitii si care cultura? Ca tare-i bine sa pluteasca intelesul termenului asta undeva unde sa nu ajunga nimeni... In fond, chiar se intrevede o incompatibilitate, intre a fi pocait si a fi preocupat de cultura. Asa cum fiinta lui Dumnezeu parea ca e incompatibila cu existenta umana plina de pacat. Pana la intruparea Sa. Pocaitul sincer si adevarat va face cultura sincera si adevarata. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai sa ne fie radacinile in El. Aici cred eu ca e problema.

...

Camila si urechile acului

(text publicat in SSJ nr. 155, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 30 - Pocaitii si bani")

Un subiect "gras"! "Pocaitii si banii"! Nu neg ca m-am tot intrebat: ce-as putea spune eu despre asta? Tatal meu are o vorba: "Tata n-a avut bivolita, si nici eu n-am". Cum ca adica saracia e ereditara. Ei bine, cel putin pana la generatia mea vorba i se confirma. Si eu sunt tot dintre cei care vor intra usor in Imparatia Cerurilor. Asadar, ce sa spun eu despre bani? Intelept ar fi, daca nu cunosc o problema, sa nu ma bag. Dar macar o poveste tot va voi spune. Reala, cat se poate de reala. Si aproape hazlie, daca n-ar fi durut... Ca orice incercare, de altfel.

Intr-o dimineata de iarna lunga, lunga cat un cosmar de om sarac, primesc un mesaj:"Domnule, eu sunt Reverendul Cutare din Nigeria si te anunt ca numele dumitale figureaza in testamentul defunctului X, un industrias american bogat si filantrop care a trait si a murit aici, intr-un codicil prin care devii mostenitorul a nu mai putin de un milion de dolari."

Ce-ati face, daca ati primi un astfel de mesaj? Ce credeti ca am facut eu? Pana la urma asta are mai putina importanta. Numai ca, pana m-am convins ca asta era o incercare de excrocherie, m-am simtit chiar indreptatit sa primesc asa, din senin, banii aceia. Ma vedeam demn de o asemenea minune a lui Dumnezeu.

Da, El poate si asta. imi spuneam. Dar chiar era necesar sa fie asa? N-am iubit niciodata banii, dar perspectiva de a rezolva enorm de multe probleme, m-a facut sa le si vad. Pana atunci nu sesizasem cu adevarat dimensiunea saraciei si a neputintelor, dar deodata au devenit cumplit de mari, de neindurat de mari si dureroase, strigatoare le cer... Asa ca mi-am pierdut linistea. O tulburare urata incepea sa puna stapanire pe mine. M-am gandit, atunci: da Dumnezeu daruri cu tuburare? Iti ia el pacea, cand binecuvinteaza? Nu! Asa ca m-am rugat, m-am linistit si nu am mai raspuns acelor oameni.

Intre timp mi s-a confirmat ca exista o retea africana de spalare a banilor prin intermediul unor naivi ca mine. Dar asa cuvinte crestinesti si atata miere in atitudine, numai la unii pastori de-ai nostri am mai vazut!

Asa ca tot am de spus ceva despre bani: cand iti piere somnul din cauza lor, inseamna ca e undeva o camila care se apropie de urechile acului!

Niciun comentariu: