Ionut Apostu - Sunt Tanar (alte texte)







Ionut Apostu

(redactor sef - adjunct intre anii 2000 - 2003 la The Salt Street Journal)

Ce pot spune eu despre trei ani de SSJ?

Cred ca in primul rand mi-a dat ocazia sa invat sa ascult, desi de multe ori nu e usor. Cred in al doilea rand ca mi-a oferit sansa de a spune ce cred, ce simt. Cred in al treilea rand ca am invatat multe din experientele omului cel fara nume. In al patrulea rand am invatat, in cele din urma, sa nu dau cu pietre in umbrele ce se zaresc pe drum in cautarea unei identitati...

De demonstrat nu mai avem nimanui ca prietenia trece dincolo de greutati, dincolo de dificultatea caracterelor. Prietenia este un laborator unde se cioplesc oamenii, un atelier al creatiei... Cu drag, Ionutz



(Ionut Apostu si Eduard Orasanu la una din intalnirile SSJ)


.. despre ssj, ce sa spun? prost, rau, anevoios dar a aparut 4 ani. si asta nu are cine nega. poate mai bine fiecare isi vede de drumul lui. sa nu incurcam pe nimeni. sa nu luam pe nimeni cu sila. cel mai onest ar fi ca in momentul in care dau cu ochi de careva sa ma pot uita in ei. eu unul nu tin neaparat ca ssj-ul sa apara. dar ma gandeam ca romanismele sunt cele care imi sugruma existenta. si nu vreau decat sa lupt cu ele. cam atat. in rest, vorba ta, draga prietene, pace si prietenie... cat despre povestirori si persoanje... ele fac parte din scenariu. si ca in orice piesa, unii dispar, apar altii. piesa se adapteaza din mers. tot ce conteaza este profesionalismul cu care isi joaca rolul... si edi a fost excelent. (Ionut Apostu, un mesaj catre Mircea Paduraru)



(Ionut Apostu, Sabina Dodan si Lena Grigoroscuta la una din intalnirile SSJ)

Iata ca revin si eu cu ceva cuvintele. Apropos de indoieli, nu pot spune ca nu am niciuna macar. Am multe, cat timp imi va ocupa acest lucru, cat va trebui sa trag de fiecare, cat va fi nevoie sa renunt, cat va trebui sa tac, cat va trebui sa spun si cum.... Dar cea mai mare dilema a mea ramane: ce anume ne tine laolalta. Stiu ca firul rosu este foarte fragil, stiu ca depinde de noi (eu) cat va rezista. Asta in cazul in care exista un fir rosu...


(Ionut Apostu si sotia sa Adina)

Ionut Apostu, in SSJ a fost titularul rubricilor "Sunt tanar" si "Mozaic imaginar", dincolo de aceaste rubrici, el reprezenta toate "mecanismele" si "motorasele" prin care se invartea SSJ-ul.

Titlurile textelor de mai jos:

. Sunt tanar - Traiesc intr-un loc unde soarele rasare zilnic si apune cu regularitate...
. Sunt tanar - Se spune ca trebuie sa iubesti pe aproapele tau… sa iubesti chiar cand greseste.
. Sunt tanar - Asemanare...
. Vis versus Realitate
. Zapada...
. Mozaic imaginar (I)
. Mozaic imaginar (II)
. Mozaic imaginar (III)
. Mozaic imaginar (IV)
. Mozaic imaginar (V)
. Mozaic imaginar (VI)
. Mozaic imaginar (VII)
. Pilgrim 2001
. Zambete si regrete...
. Un jurnal
. Boala gingasa
. Neputinta si insuficienta
. Ochi de copil
. Stupoare
. Bariere
. Lipsa de semnificatie
. Libertate sau inchisoare?
. Alegere si responsabilitate
. Cum se traduce prostia?
. Lacrimi si sfinti
. Pod de flori
. Singuratatea ca fenomen
. Este o criza? Este sfarsitul SSJ?
. Biserica si Lumea


Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Traiesc intr-un loc unde soarele rasare zilnic si apune cu regularitate...

Deci, un loc obisnuit. Ma gandesc la acele locuri in care soarele rasare prea devreme si apune prea prea tarziu. Ce-or fi crezand oamenii despre locul lor? Este unul obisnuit?

Traiesc intr-un loc unde oamenii invata prea devreme ce inseamna infidelitatea si tradarea, si poate niciodata nu vor invata ce inseamna prietenia… Oamenii se schimba asa de repede, asa de usor incat te intrebi: sa ma obisnuiesc? Oare ce cred oamenii din alte locuri despre cei din jurul lor?

Este limpede ca totul se invarte, totul se schimba, si de cele mai multe ori, in rau. Parca este din ce in ce mai greu sa aud ploaia, sa vad un apus de soare, sa admir frumusetea din jurul meu. Nu putem nega ca a disparut Dumnezeu din mijlocul nostru… Conteaza aceste lucruri?

Traiesc intr-un loc in care amintirile nu mai au nici o valoare. Lacrimile sunt vazute ca o slabiciune, trebuie sa fii tare. Lacrimile sunt cele care te ridica, care te fac mai uman, mai real. Mi-e frica ca nu cumva totul sa devina fals, sa nu mai aiba valoare. Mie unul, mi-e groaza de kitch-uri…

Ma gandesc la acele locuri unde soarele rasare prea tarziu si apune prea devreme. Oare sunt acei oameni mai fericiti? Poate s-au obisnuit…

...

Se spune ca trebuie sa iubesti pe aproapele tau… sa iubesti chiar cand greseste.

Si de multe ori cel care sustine aceasta idee o face cu atat detasare si usurinta incat aproape iti vine sa-l crezi. Dar oare de ce nu se pune accent pe o alta latura a problemei, si anume pe exercitiul si autodisciplinarea in a nu gresi?

Este mai usor sa spui ca trebuie sa iubesti pe aproapele tau decat sa mustri, pentru ca trebuie intelepciune. E mai comod sa taci decat sa dezaprobi o anumita atitudine gresita. Ajungem astfel sa punem accent pe a ierta (desi este si aceasta importanta), si nu pe a fi corect, a te autodisciplina. Ori nu e mai bine sa stii ca cineva este de acord cu tine, chiar daca este gresit? Cum sa nu te simti incurajat in a fi ticalos, indiferent si insensibil?

Stau in cumpana si vreau sa dau crezare celor care imi gresesc, insa ce ma fac cu ei atunci cand insista cu indiferenta lor?

Vreau sa iert, insa ma izbesc de acea imagine a ipocriziei, ma opresc intr-o simpla privire (aparent simpla).

Ma gandesc la iertare si cred ca mai potrivit ar fi sa tac, sa fiu ceea ce vreau sa vad la altii; sa ma autodisciplinez, sa fiu corect, sa iert…

Se spune ca trebuie sa ierti… Cat de frumos suna daca nu privim si la jumatatea cealalta a problemei. E drept ca "a gresi e omeneste", insa ce efect are iertarea cand stii ca aceasta nu va opri lipsa respectului, nu va opri fatarnicia si fabricarea mastilor…

Vreau sa iert pentru a fi iertat… Sa pot privi inapoi cu bucurie, sa privesc inainte cu optimism. Dar se pare ca toate la timpul lor…



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Asemanare...

Va veti gandi, poate, ce titlu!!! Da domnilor, este un titlu ceva mai interesant, insa veti remarca cu siguranta ca si subiectul este la fel de interesant.

Stiti, desigur, care este deosebirea intre o nunta si o inmormantare. Ce are a face una cu cealalta?

Insa nu deosebirea o voi aborda, ci tocmai asemanarea, care cu siguranta va deranja pe unii. Ei, bine, care este asemanarea intre nunta si inmormantare? Si nunta si inmormantarea sunt "bune prilejuri de evanghelizare". Da, ati auzit bine, evanghelizare. Poate, veti gandi, si ce este rau in asta… Nimic, doar ca de multe ori evanghelizam mai bine fie la nunta (bucurie), fie la inmormantare (tristete).

Mie, personal, nu prea imi place cum suna cuvantul evanghelizare, cu atat mai mult "tehnica" realizarii acesteia. Ca sa nu mai vorbesc despre contextul in care se face.

De multe ori uitam ca cea mai eficienta metoda de a evangheliza este trairea zilnica, impactul fiind mai mare atunci cand cunosti un om si nu atunci cand il vezi.

Nu inteleg de ce se pune accent mai mult pe evanghelizarea celor ce asista fie la nunta, fie la inmormantare, decat pe mesajul care este adecvat. Nu mi-a placut niciodata proverbul "impusti doi iepuri dintr-un foc".

Pentru a se face evanghelizare trebuie multa clare viziune, multa intelepciune si de ce nu chiar bun simt. Ori nunta si inmormantarea sunt doua evenimente total duiferite, simple prin desfasurarea actiunii, insa complexe prin natura mesajului. Ori de ce sa faci evanghelizare, cand de fapt trebuie sa vorbesti mirilor si invitatilor lor, trebuie sa existe o destindere si nu o incrancenare la nivelul mintii.

Ori mai bine haideti sa facem evanghelizare prin modul nostru de viata de zi cu zi, sa fim acele lumini pentru vecini, colegi ori prieteni si sa nu asteptam sa moara cineva sau sa se casatoreasca o pereche pentru a putea sa spunem ceea ce trebuie sa facem.

Iata asemanarea intre o nunta si o inmormantare: "sunt bune prilejuri pentru evanghelizare". Ori mai bine sa lasam aceste doua stari, bucuria si tristetea, sa puna stapanire pe fiintele noastre si sa nu fim nevoiti a face riduri inutil.

...

Vis versus Realitate

Visam ca realitatea este cu totul alta… O realitate poate normala, poate naiva. Insa, in aceasta realitate eu nu fac decat sa pierd vremea, ma ratacesc in labirinturi ale imaginilor, amintirilor, sentimentelor. Nu fac decat sa creez lumi ireale si inexistente…

Se facea ca visul e realitate, sau poate realitatea era un vis. Depinde acum, cum viseaza fiecare, ce viseaza, etc. Am realizat ca visand cat mai frumos nu faci decat sa creezi o realitate cat mai dura, mai greu accesibila si aproape imposibil de trait. Oare nu suntem maestri in a visa frumos, ori cati isi permit "luxul" de a avea cosmaruri??? Nu facem decat sa visam frumos, ignorand realitatea de zi cu zi; ne cladim ziduri si ca totul sa fie cat mai complet asezam in varful cladirii o morisca mare, care sa se invarta cat mai repede ca nu cumva sa se vada in dosul lor…

Ce s-ar intampla daca realitatea ar fi un vis? Probabil nu am sti cum sa iesim din vis, sau poate ca ne-am mula perfect pe cadru…

Realitatea e ca visam frumos, ne construim lumi in jurul nostru, batatorim drumuri pe care le vom rataci candva, pierdem vremea aiurea cautand alte si noi drumuri pentru a le explora. Insa de cele mai multe ori uitam ca sunt si unii care se lupta cu moristile noastre, se chinuie sa exploreze o cladire, si atunci obosesc si incep sa viseze realitatea… O realitate ce nu exista nici macar in visurile noatre cele mai frumoase.

Visam ca realitatea este cu totul alta. Si aceasta realitate nu e decat un alt vis frumos. Of, iar m-am ratacit in labirinturi demult inchise si explorate. Iar visez, desi realitatea nu imi mai permite acest lucru… Nu imi permit decat sa vad realitatea asa cum este ea…

...

Zapada

…cade peste strazile orasului linistit!

Ninge peste oameni, peste case… ninge peste sufletele oamenilor posomoriti si tristi. Ne punem cat mai multe haine pe noi sa ne fie bine, sa nu simtim frigul ninsori ce cade linistit peste orasul pustiu…

Ne construim ziduri si acoperisuri si nu simtim ca afara ninge, sunt unii carora le este frig si care ar avea nevoie de cate o haina ce o strangem tot mai tare pe noi…

Zapada cade peste distante, peste timp, desi se spune ca distantele nu conteaza… Conteaza cand este vorba despre sentimente, despre vieti omenesti, despre sufletele triste.

Cand vom scapa de aceasta zapada ce continua sa cada peste orasul trist… dormim in orasul inzapezit si nu ne dam seama! Stam linistiti asteptand poate primavara, sau cine stie ce…

Distantele devin tot mai mari, iar zapada continua sa cad peste orasul linistit si mohorat. Batatorim aceleasi drumuri zi de zi, sperand ca o data si o data sa dispara stratul de zapada. Dar poate ca aceste drumuri batatorite ne vor ajuta candva sa ne regasim drumul spre casa… sau poate vom fi ca Hensel si Grettel, ratacind drumul, din cauza soarelui…

Batatorim aeleasi drumuri zi de zi si uitam ca sub zapada sunt inca ghiocei ce vor sa infloreasca… Ii strivim sub greutatea pasilor nostri, sub greutatea orgoliului nostru. Si cat de gingasi sunt ei, si cat de imprevizibili suntem noi.

Asteptam poate sa vina primavara, sa topeasca zapada, iar distantele sa devina iar cele obisnuite… dar oare am uitat ca sub aceasta zapada se afla noroi, multa mizerie… si odata aparute ne vom fi dorit iar sa ninga, sa acopere totul cu desavarsire. Zapada cade linistit peste un oras din ce in ce mai trist, peste oameni angoasati, peste oameni preocupati de propria persoana. Ori uitam ca eficienta si sensibilitatea vor invinge nepasarea, si indiferenta…

...

Mozaic imaginar (I)

Ne invartim zi de zi pe aceleasi carari batatorite si prafuite si nu observam ca razele soarelui cad in acelasi loc, aratand parca ostentativ petele negre, murdare…

Am ajuns somitati si parca ne inaltam tot mai sus. Scuze exista, desigur, insa cate dintre acestea sunt justificate? Ne luptam ca mastile sa nu se schimbe intre ele, fara sa le putem controla, cand de fapt nu facem altceva decat sa copiem. Copiem pana si greselile si defectele… Am ajuns sa vad mascarici, ei, da, domnilor mascarici scoliti, citind pentru palmares si mai putin intersat in a asimilia, in a se transforma, desigur in bine…

Mai vad si oameni ce se chinuie a face fata indiferentei, insa se pare ca e tot mai greu. Mai ales si cu astenia asta de primavara… Unde este acea clarviziune care sa ne dea putere, credinta si patima in ceea ce facem?

Am pierdut pana si simtul orientarii si ne destramam usor, batuti fiind de vant, fara a prinde radacini intr-un anume loc, mai sarat sau ba, insa se pare ca este asa greu sa te ancorezi in niste principii proprii!

Nu cumva ne-am ratacit pe aceste carari batatorite, impotmolindu-ne de casete si cantece, intre ratiune si spontaneitate, intre zambet si blazare… Sa avem totusi puterea de a spune “Si totusi asta e!”, fara a ne zbate inca putin, parca e prea mult…

...

Mozaic imaginar (II)

Priveam pe geam, in sus, si nu zaream altceva decat cerul… As fi vrut sa zaresc si oameni, si pasari, asa doar, doar s-ar mai inviora peisajul. Dar am vazut si niste lacrimi, niste lacrimi ce raman, indiferent cat as dori sa dispara…

Bunul meu prieten, tu zici ca schimbarea vine din eliminarea incertitudinilor si alegerea lucrurilor profitabile. Se prea poate sa fie asa, insa dezamagirea e mai mare cand stii ca ai stat cu mina intinsa, sa fie apucata si de unul si de altul, de cei pe care ii poti considera prieteni. Am obosit asteptand, si poate asta ma face mai inabordabil. Sau poate nu stiu eu cum trebuie sa fie un prieten?

Frustrarea mea vine din neputinta de a ajuta, de a ridica un om… Un om ce candva imi intinsese o mana, imi acordase asistenta. Or, acum nu au ramas decat lacrimi, lacrimi ce se inalta in sus, nu dispar, dar nici nu cad. Ele raman, pentru a aduce aminte de zilele triste, de zilele ploioase, cand nu se puteau vedea decat artificii…

Multumirea poate fi citita intr-o singura privire si respectul poate fi interceptat dintr-un singur cuvant… Sunt constient de ceea ce sunt, de ceea ce fac, si cu toate acestea nu ma inalt. Nu imi sta in fire, eu vreau doar sa vad lacrimile ce se vor transforma candva in pasari. Ele vor pleca, sau poate vor ramane, dar nicidecum nu vor cadea…

Nesiguranta poate fi combatuta doar intr-un singur mod, pe care tu il cunosti atat de bine. Poate ca asta iti va aduce atat de multa liniste, incat ai sa doresti putina forfota.

Privesc in jur si vad oameni, vad lacrimi ce dispar, si imi dau seama ca nu mai sunt in acelasi loc. Asta datorita tie, bunul meu prieten!

...

Mozaic imaginar (III)

„Privit de pe pamint, smochinul nu dadea roade…“

Dar daca modul de privire nu era corect? Sau daca in evaluarea aceasta nu s-au luat in calcul si eventualele obstacole, fie ele si imaginare? Sau poate sunt obstacole reale, in mintea fiecaruia. Vorbesc despre bariere intr-o lume in care nu exista, teoretic, bariere…

Privind pe geam, o bariera, lumea pare total diferita. Este mai activa, mai calda, mai frumoasa. Insa daca treci dincolo de fereastra, si vrei sa privesti inapoi nu prea ai cum, deoarece soarele bate in geam si te orbeste. Sau poate vezi tot lucruri frumoase. V-ati gandit ca poate geamul este de vina si deformeza lucrurile? O simpla fereastra este element despartitor intre o lume si alta lume. Depinde din ce parte privesti…

O privire necesita ceva mai mult efort. Poate trebuie sa cureti putin geamul, sau de ce nu, in ultima instanta sa il spargi. Ai fi uimit sa vezi ca aceeasi lume nu mai e, exista doar realul, nicidecum imaginarul.

Un copil statea la geam si privea dincolo… E drept ca nu avea nimic, nici macar parinti care sa-l iubeasca… El admira lumea ce se vedea dincolo de fereastra si i se parea un lucru teribil. Isi dorea atat de mult sa treaca dincolo, incit era in stare de absolut orice. Chiar sa minta. Asa ca se hotari sa iasa afara, sa traiasca ceea ce vedea dincolo. Privind in departare, vazu un batrin ce pasea meticulos, parca masurindu-si fiecare pas. Se hotari sa alerge intr-acolo, insa se impiedica si cazu. Nu observase o piatra suficient de mare. Se ridica plin de singe si isi continua drumul… Nu facu multi pasi ca iar se impiedica de o radacina, si isi zdreli genunchii… Oare nu se gindeste sa mearga ceva mai prudent??? Se pare ca incepe sa isi dea seama ca trebuie sa priveasca atent, nu doar sa alerge. Privi la batrinel si deodata parca i se deschisera ochii, si incepu si el sa mearga ceva mai prudent. Trecu apoi prin dreptul unei vitrine si se privi. Nu mai era copilul ce trecuse dincolo de fereastra si se sperie. Era ceva mai matur, avea multe rani, si totusi voia sa ajunga la batrin…

O privire a fost de-ajuns sa realizeze diferenta intre ceea ce vedea pe geam si ceea ce era dincolo. Dar unde poate duce curiozitatea, poate prejudecata si de ce nu indiferenta.

Exista si ferestre care redau intocmai realitatea fara sa o deformeze, depinde numai cum privesti… O bariera intre o lume si alta lume.

„Cerul striga: nu distrugeti smochinul care aduce roade…“



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Mozaic imaginar (IV)

„Mormintul e gol…!“ O, cit de simplu e sa constati acest lucru… Dar oare ce se ascunde in spatele acestei propozitii?

Natura umana e construita in asa fel incit sa vada ce este simplu, sa caute ce e mai usor si banal. Si ce poate fi mai banal decit un mormint? E atit de adevarat ca noi nu cautam altceva decit mormintul, sa il identificam, ca apoi sa aflam unde e trupul. Oare nu era stiut faptul ca El va invia a treia zi dintre cei morti?

Sarbatorim un Paste ce s-a pierdut in timp, am ajuns sa ne legam de traditii si obiceiuri, cind de fapt este o sarbatoare atit de simpla. Complicat, nu? Cind trebuie sa vedem simplu vedem copmplicat, si invers… E simpla prin ritualul ei, insa are o semnificatie deosebita. Este o sarbatoare a jertfei, a jertfirii – a slujirii.

„Mormintul e gol…!“ Pai cum are sa fie, daca El a zis ca va invia? Oare nu e aceasta un semn al necredintei, al neascultarii cuvintului… Or noi, nu! Trebuie sa ne convingem, sa cautam un mormint, sa ne convingem ca e gol, pentru ca apoi sa ajungem sa credem ca Hristos A Inviat!

Participam la o sarbatoare ce se pierde, se degradeaza… Se degradeaza din cauza indepartarii de Jertfa, de cruce, de mormint. De am face din mormint un reper, sa ne intoarcem mereu acolo, sa descoperim ca e gol…

...

Mozaic imaginar (V)

Sa ne imaginam ca suntem intr-un bazar. Tarabe, oameni galagiosi, muzica de proasta calitate, gardieni… Ce fel de bazar ar putea fi? Pai unul obisnuit, in care oamenii vin, privesc, daca au de luat ceva iau, daca nu pleaca precum au venit. Dar unde sunt adevaratii negustori, care stau de vorba cu tine, sa te convinga ca marfa lor e buna, ca e ieftina; unde-s negustorii cinstiti care sa iti faca si rabat in cazul in care cumperi mai mult?

Sa ne imaginam ca orice biserica ar fi un asemenea bazar. Tarabe, oameni galagiosi, muzica ieftina, gardieni… Ce fel de biserica ar fi aceasta? Pai una obisnuita, in care oamenii vin, privesc si de cele mai multe ori pleaca cum au venit. O, Pastorul e de vina, veti sari cu totii… Him! Dar unde-s acei oameni care sa te primeasca cu caldura? Se pare ca nu e loc de ei in bazar, ca sunt altii care fac mai multa galagie, ei trebuie sa mearga la periferie unde taraba lor va fi vesnic plina.

Sa ne imaginam ca un bici, un bici de nuiele, s-ar invirti prin aer. Tarabele s-ar rasturna, galagia s-ar transforma in mutenie, tarabagii ar fugi care incotro. Ei, dar ce ar ramine? Ar ramine un loc gol, gata sa fie umplut cu acei care stiu la ce foloseste un bazar, acei negustori care stiu ce inseamna a trudi din greu, caci ei au stat pina atunci la periferie.

Si cind te gindesti ca fiecare din noi vine saptamina de saptamina in acest bazar? De multe ori ne intindem la vorba cu acei negustori care nu stiu altceva decit sa sporovaiasca, pierzind din ochi adevaratii negustori ce stau la periferie si asteptind ca si marfa lor sa aiba cautare. Se pare ca acest bazar este frecventat cu aceeasi obsesie duminica de duminica, privind si asteptind ca biciul sa se invirta prin aer, tarabele sa zboare

...

Mozaic imaginar (VI)

De multe ori imaginarul este atit de inselator incit te poti pierde visind si facind planuri, atingind chiar perfectiunea. Dar cit de dezamagitor este cind te lovesti de realitate, de lucruri ce nu ar trebui sa se intimple.

Sint atit de revoltat impotriva firii umane, impotriva indiferentei si nesimtirii. O, cit de usor este sa nu faci si cit de greu e sa faci ceva. Observ adevaratul caracter cind trebuie facut ceva ce este greu, nu cind totul e usor. Sa vezi caracterul uman atunci cind trebuie sa renunte, sa sacrificie! Ce sa sacrifice? Din timp, din orgolii si mindrii ce nu isi au nici un rost…

Sint atit de revoltat impotriva prieteniei ce nu este nici macar tovarasie! Maturitatea nu tine de numarul de prieteni ci mai degraba de constanta si adincimea relatiei. O lipsa de maturitate este mai degraba egoismul si lipsa sensibilitatii umane, indiferenta si totodata prostia. Unde este acea dragoste care sa te faca sa iti dai viata pentru aproapele tau?

Sint atit de revoltat impotriva actiunilor ce sunt facute doar sa umple timpul! De ce sint fortat sa fac un lucru din respect cind ar trebui sa il fac din placere? Sint fortat de oameni, pardon prieteni, care nu stiu decit sa isi vada propriul interes, propriul confort. Se pare ca totul pleaca dintr-o perceptie gresita a unor notiuni elementare, cum ar fi: prietenie, dragoste, slujire, si lista ar putea fi atit de lunga. Sau poate sa fie dintr-o lipsa totala a unor principii… Vorbesc despre o generatie ce nu se va stinge curind, caci timpul ei abia a inceput.

Bine ati venit intr-o lume ce se pare ca nu e nicicum imaginara, este o lume reala, care se perinda in mediul nostru, un mediu evanghelic si totodata atit de mizer. Unde e acea intelepciune izvorita din frica de Domnul? Se pare ca e doar pura demagogie in plin progres evanghelic… Trist, dar totusi astia sint oamenii ce cindva vor ajunge buni demagogi!

...

Mozaic imaginar (VII)

In peregrinarile mele imaginare am uitat ca exista o lume reala, o lume in care mai exista si frumos, mai exista si dezamagire, ca na, unde s-a mai vazut ca totul sa fie perfect? Exista si prieteni frumosi si dragi, exista si dragoste neconditionata dar mai sunt si oameni care nu stiu decit a vedea praful in loc sa il stearga…

Imi imaginam tot felul de lucruri fara a observa ca ma afund in acea lume care o descriam ca fiind dezumanizata. Uitam sa privesc in urma pentru a vedea rascrucea, spre a sti unde sa ma intorc.

As vrea sa nu alerg dupa himere greu de ajuns, sa ma multumesc cu ceea ce pot vedea, insa cine poate spune clar care sunt himere si care nu? Acele himere care te indeparteaza, care te fac sa uiti zbaterile si poate uneori victoriile personale asupra propriului eu. As vrea sa pot spune ca am ramas acelasi, insa probabil as fi subiectiv.

In peregrinarile mele imaginare nu am incetat sa vad oameni fericiti, dar cu tristete am vazut si oameni nenorociti. Unii se zbateau sa devina fericiti altii se zbateau in a-si construi imagini false despre ei insisi. Si culmea, acestia erau receptionati corect…

Si unde mai pui ca exista atita singuratate, atita raceala, incit abia daca o mai observi. Zici ca face parte din cotidian, ca asa si trebuie sa fie. Parca astepti mereu sa ploua, mereu astepti sa vezi ceva rau, de parca totul s-a intors cu susul in jos.

In peregrinarile mele imaginare mi-am dat seama ca fericirea nu poate fi obtinuta decit intr-un singur mod. Unul nu foarte usor, dar totodata accesibil tuturor. Ar mai ramine doar sa tai multe sfori, sa dau inapoi lucrurile ce nu imi apartin nicicum.

In tot acest timp am simtit si multa caldura dar si dispret. Am stiut a trai intr-un tunel imaginar, fara a afecta prea mult capacitatea de orientare, a fost ca o portita de scapare pentru a nu vedea multe lucruri care m-ar fi afectat.

Himere exista si vor exista tot timpul pentru a da speranta, pentru a da culoare unei lumi care tine de imaginar, de capacitatea de a te bucura intr-un univers tot mai neprimitor si pustiu…

...

Pilgrim 2001

(text publicat in SSJ nr. 119, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 05 – Sarbatoarea Iasului – Sf. Parascheva, act religios sau balci moldovenesc?")

Iata cum a fost denumit acest mare eveniment care s-a abatut asupra orasului nostru pentru citeva zile...

Pentru citeva zile Iasul a fost centrul spiritualitatii rominesti, a fost o tinta precisa pe hartile multor cetateni romini si nu numai. Privita din interior, a insemnat forfota, a insemnat o transformare a Iasului intr-un imens bazar in care cu greu faceai fata.

S-a pierdut conotatia acestei srbatori, daca a avut vreodata una. Ma gindesc la nopti nedormite, la un rind imens pentru a trece prin fata unei racle... Se spune ca toleranta ar trebui sa puna stapinire pe mintea noastra si sa acceptam pur si simplu aceasta forma de manifestare a unor oameni ce sunt pierduti, deznadajduiti si vin aici ca si cum ar fi singura scapare, singurul mijloc de a comunica cu divintatea.

Eu sunt de acord ca toleranta ar trebui sa fie cea care sa ne opreasca a nu judeca, ci doar a accepta. Ori nu prea poti sa accepti asemenea fapte atita timp cit singura fericire pentru om ar trebui sa fie Hristosul, cel care nu a “incaput” niciodata intr-o racla, El a trebuit sa moara si sa invie pentru ca noi sa putem vedea in intunericul din jur.

Se pune logic intrebarea: ce simt acesti oameni, de ce nu vor sa priceapa ca singura fericire este insusi Dumnezeu, nicidecum alte forme de a te inchina. El ramine, a fost este si va fi singurul Bun, fara a putea pune vreodata pe acelasi nivel alte fapte, lucruri, persoane. A-L pune pe acelasi nivel cu asemenea fapte ar insemna sa-L coborim, pe cind El a trebuit sa moara si sa invie pentru a ne inalta pe noi...

Iasul, loc de pelerinaj? Ma cam indoiesc atita timp cit banii primeaza. Ma indoiesc atita timp cit anumiti oameni cistiga enorm de mult in detrimentul unor oameni atit de sarmani. Singurul loc de pelerinaj, acceptat de orice crestin adevarat ar trebui sa fie locul unde Hristosul a murit ca noi sa avem viata. Asta este singurul loc de pelerinaj in care ar trebui sa alergam zilnic pentru a ne gasi resursele spirituale trairii in ascultare de Dumnezeu...

...

Zambete si regrete...

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)

22 Decembrie… scene ce cu greu pot sa mi le aduc aminte. In fiecare an aceleasi scene, aceleasi emotii si trairi. Am sentimentul ca evenimentele au fost in van, din prea mult zel sau poate prea multa prostie. Dumnezeu modela istoria? Cine stie? Poate erau doar oamenii care incercau sa faca prin propriile puteri ceva, sa schimbe o stare. Poate multi, care erau ceva mai inaintati in varsta la acea vreme nu vor fi de acord cu mine, insa opiniile sunt diversificate si care mai de care mai contradictorii. Vazand zilele acestea “procesul” sotilor Ceausescu, mi-a venit sa rad: ei au fost judecati si condamnati pin prisma faptului ca taranii din provincie veneau sa cumpere paine de la Bucuresti… Poate acest lucru era mai putin important. Mie, unul, mi s-a parut ca s-a facut risipa de vieti omenesti intr-un cadru ata de bine regizat incat nu pot sa nu sufar alaturi de familiile celor ce au murit cu arma in mana, zic eu ca fraierii. Eu nu am facut armata si poate de aceea nu stiu ce inseamna a executa un ordin, dar cand zic fraieri nu ma refer la bietii soldati ce au fost doar tinte mobile pe harta scenariilor unui personaj ce acum zambeste atat de carismatic pe toate posturile de televiziune…

Imagini desprinse parca de nicaieri, oameni atat de modesti luptand pentru o cauza ce au considerat-o nobila. Steaguri fluturand in aer, strigate de victorie, carti aruncate pe geam, TAB-uri si multi soldati cu pistoale automate in mana. Luptau! Cu cine? Eu unul inca nu stiu, ceea ce am vazut a fost doar ceea ce putea pricepe un copil la 10 ani… multa cruzime, parca prea devreme intrata in lumea de basm schitata de minti bolnave.

S-a luptat pentru o cauza nobila. S-a luptat pentru libertatea ce avea sa aduca atat de multa robie. O robie ce probabil nu se va sfarsi ci se va adanci tot mai mult. O generatie dezaxata, fara nici o noima, alearga in colo si incoace incercand sa realizeze ceva… Ce? Probabil incearca sa isi gaseasca o identitate atat de falsa incat nu poti sa nu spui ca acei soldati au murit de pomana. O generatie care eu nu o pot inchipui construind benefic, nu mi-I inchipui familisti, crescand copii… Atat de multe regrete pentru cei care au lasat in urma copii si familii fara a pricepe macar de ce.

Zambete si regrete… Poate multi vor zice ca nu prea stiu despre ce e vorba, insa acum, dupa 12 ani de zile incep sa vad destul de clar, cu siguranta nu vad multe detalii insa ceea ce vad eu mi-e deajuns. Vad multa nepasare in fata divinului, multa nepasare fata de semeni si nu in ultimul rand multa nepasare fata de trecut.

Aceasta “revolutie” a adus mult bine celor care au suferit inainte, dar parca altfel erau oamenii atunci. Oare numai in vremuri grele stim a ne aduna si a ne apropia unul de celalalt? In cazul asta ar fi anormal de straniu sa asteptam din nou acele vremuri. Sunt imagini care mintea mea de copil din acea perioada le percepea ca fiind extraordinar de bune. Multa dragoste ce avea sa se transorme in raceala de parca Polul Nord avea sa isi schimbe lacasul in sufletele oamenilor… unii zambesc, altii regreta.

Dumnezeu e cel care zambeste fiecaruia, ii mai ingaduie putin timp pentru a realiza ca El e cel care regizeaza intreaga istorie, o modeleaza pentru a ne da noua sansa de a ne regasi impreuna sper a alunga atat regretele cat si zambetele…

...

Un jurnal

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")

La inceput de an romanu’ isi pune multe dorinte, obiective de indeplinit in ceea ce priveste noul an. De parca timpul nu mai are valoare, de parca timpul trece si ne asteapta pe fiecare din noi sa ne ducem la bun sfarsit aceste dorinte si planuri, desprinse din multitudinea gandurilor fiecaruia.

Ciudat sau nu, dar cu SSJ nu am pus absolut nici o dorinta in acest an. Exista prin sine, prin cei ce contribuie la aparitia acestui jurnal ce se incapataneaza sa apara iar, si iar.

Chiar la inceputul acestei reviste o persoana intreba daca aceasta este de la Dumnezeu. Initial am ramas blocat de intrebare, poate de directia raspunsului mai degraba decat de menirea intrebarii. Nici macar pana in ziua de azi nu mi-am raspuns la aceasta intrebare; e o revista la care scriu crestini, dar nu cred ca se poate spune despre ea ca e crestina. E mai degraba evanghelica din cauza faptului ca majoritatea celor care fac posibila aparitia jurnalului sunt evanghelici.

Ce a insemnat SSJ-ul pana acum? Greu de spus, chiar si dupa doi ani si jumatate. Din punctul meu de vedere acesta a daramat bariere si ziduri, uneori materiale, alteori mentale. Ce ar trebui sa faca in continuare SSJ-ul? Poate ar trebui sa predea stafeta, ori ar putea incepe sa recladeasca pe o temelie mai buna, mai eficienta si de ce nu, mult inoita.

Pentru mine SSJ-ul a insemnat mult timp pierdut, multe semne de intrebare pentru unii ce nu sunt obisnuiti sa lupte cu romanismele si le iau ca atare. Am cunoscut multi oameni frumosi, oameni ce nu stiu inca dar sunt membri de onoare ai Academiei Prieteniei, care i-am simtit aproape in lupta noastra cu morile de vant, din dorinta de a avea o portie de cuvinte proaspete in multitudinea de rostiri prafuite si putregaite.

Amintiri ce imi vin in minte si imi dau seama ca in cu totul alt context nu as fi avut parte de ele. Amintiri ce au facut sa trezeasca in mine ceva mai multa atentie in a cantari lucrurile, in a le accepta si de ce nu, de a le refuza. Un jurnal ce apartine unei strazi de mult apuse, cu oameni cu tot, cu case cu tot, cu biserici cu tot… A ramas doar timpul care parca ne asteapta nu sa ne facem planuri, ci sa ne oprim din nebunia alergarii noastre zilnice, sa oprim gandurile navalnice care ne inunda si judecata si mintea si sa stam o clipa sa ne gandim la Hristos, care este singurul care poate salva lumea…

...

Boala gingasa

(text publicat in SSJ nr. 126, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 11 - Despre barfa")

Interesanta ideea birfei... Contagioasa si uneori cronica.

Ma gandeam care ar fi efectele acestui fenomen, ce uneori ia amploare destul de mare, indiferent de context, de spatiu si timp...

Cu siguranta un efect ar fi acela ca ponegresti o persoana, ca iti bati joc de el, si oarecum te pui intr-o lumina ceva mai buna. De ce oarecum? Pai in primul rand eu unul nu vad deloc bine pe unul care incepe sa birfeasca. Si probabil multi sunt care iau aceasta atitudine, si astfel birfa se intoarce ca un bumerang si loveste chiar mai tare.

O alta ipostaza in care am reusit sa ma pun este acea a celui despre care se vorbeste. De multe ori se vorbeste aiurea si e posibil ca nici macar o idee sa fie adevarata despre respectivul. Si atunci cum te-ai simti sa auzi ca nu stiu care a zis ceva despre tine, si tot asa, vorba aia, acestea se multiplica repede nu gluma.

Eu cred ca acest fenomen este o uriciune inaintea lui Dumnezeu. Cu siguranta ma raportez doar la mediul evanghelic, caci aici de multe ori se nesocoteste acest aspect. Asa m-a invatat Domnul sa tac, cind m-a responsabilizat pentru fiecare cuvant care-l rostesc. Cu siguranta ca totul porneste de la nivelul mintii unde se nasc cele mai multe scenarii, dialoguri si monologuri. Aici este problema de fapt. In momentul cand deja ai gandit un lucru negresit ai sa si il infaptuiesti.

De ce se birfeste ? Cine birfeste mai mult ? Intrebari la care nici nu vreau sa ma mai gandesc. Este trist ca de multe ori distrugi o imagine ce se prea poate sa fie alba, doar asa de dragul de a iesi in fata cu ceva mai bun... Scenarii de afirmare de sine, rautate, acestea sunt scenarii cel mai adesea folosite de cel care stie cel mai bine sa minta pentru a te duce atat de gingas spre capcana aceasta a clevetirilor si vorbelor rautacioase. Chiar daca uneori ai impresia ca vorbesti de bine, se aluneca usor spre defecte si chiar ajungi sa rizi de ele. A spune ca vorbesti de bine pe cineva in lipsa acestuia, este un risc pe care eu nu vreau sa mi-l asum, este un risc de a pierde terenul castigat atat de greu...

Cu siguranta ca birfa ajunge sa te roada, precum moliile, si negresit ajungi sa te imbraci cu zdrente. Si la un moment dat vei descoperi ca esti gol si vei fugi sa te ascunzi... Unde ? Nici nu vreau sa ma gandesc !

...

Neputinta si insuficienta

(text publicat in SSJ nr. 129, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 14 - Pastorul, vila si piscina)

Incalciti in sisteme organizatorice, structuri ierarhice si grile de salarizare pastorii din bisericile evanghelice par a se stinge incet, incet, lasand o imagine a neputintei si insuficientei.

Daca vorbesc despre neputinta, ma refer la acea neputinta de a transa lucrurile, de a le prezenta ca fiind rele sau bune. Ori tendinta este de a nu supara pe nimeni, de a fi reconciliant intr-un mediu ce nu permite acest lucru. Si daca ne permitem sa fim reconcilianti cu pacatul, atunci sa ne fereasca Dumnezeu!

Cand vorbesc de insufiecienta ma refer la acel aspect al vietii fiecarui crestin, care ar trebui sa ne aduca plinatate si anume relatia cu Dumnezeu. Se simte ca slujba de pastor este doar o slujba, si prea putin exista motivatia corecta a lucrurilor incredintate, ce ne-au fost date cu un singur scop: actul preotiei.

Incalciti in sisteme organizatorice, fortati sa accepte de cele mai multe ori conditiile altora, pastorii nostri isi vad de viata lor (e normal sa fie si asa), numai ca numarul membrilor din biserci scade…

Am vazut si vile, si piscine si masini scumpe… Bani irositi pentru a crea o imagine, pentru a prezenta o evanghelie a unui Dumnezeu ce intr-o buna zi ar putea sa ne renege…

Prinsi printre carti de teologie, pastorii si mai marii nostri nu mai gasesc Biblia. Se fac manuale de vestimentatie crestina, se inventeaza noi adevaruri, se cauta acoperiri pentru pacate; ma uit la toate aceste si ma intreb daca e normal asa ceva… Normal nu e, numai ca firele din incalceala se vad de la distanta si ma tem ca nu care cumva ele sa fie cele care indeparteaza oamenii de biserici.

Intentia noastra nu a fost de judeca pastorii si conducatorii evanghelici ci doar de a pune semne de intrebare. Eu unul un lucru am sa fac tot timpul: voi acorda neindoita incredere in mai marii mei. De restul se va ocupa insusi Cel care este dregator peste mai marii lumii acesteia.

...

Ochi de copil

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

Privita prin ochii copilului care mergea zi de zi la scoala cale de cativa kilometri buni, viata avea atat de multa culoare, o asa mare insemnatate incat parca parca isi dorea sa isi ia zborul spre inaltul cerului si sa ramai acolo pana venea bunicul lui, calare pe un cal sa il duca inapoi acasa.

Daca ar fi sa vorbesc despre carti si librarii as vorbi despre lipsa banilor pentru carti si sectiile de politie care s-au mutat in librarii: oglinzi concave, angajati ce se tin dupa tine de parca atunci isi cauta de lucru la raftul unde te pui in tema asupra noutatilor…

Daca ar fi sa aleg intre librarie si anticariat as opta cu siguranta pentru izul de epoca al unor anticariate, de mormanele de carti, citite si rascitite, de pe rafturi, pentru muzica ce se aude timid la un pick-up. Intr-un anticariat poti gasi cu mult mai multa viata decat in orice alt loc aglomerat din centrul oricarui oras. E drept ca e o viata ce trebuie descoperita cu multa imaginatie si de ce nu, rabdare.

Eu unul sunt un cititor fidel literaturii ruse. Mi se pare atat de reala incat cu greu nu imi creez tablourile in imaginatia mea. Este atat de profunda incat de cele mai multe ori ma vad in pielea oricarui personaj. Este atat de complexa incat cu greu nu poti sa o remarci, sa o indragesti.

Daca ar fi sa ma indragostesc de ceva anume, atunci acest ceva tine de un univers fantastic, plin de miros de migdal si trandafiri… Un scriitor ce scrie atat de fascinant ca ai impresia unui infinit ciclu de intamplari care parca sta in acelasi punct de la inceput pana la sfarsit. Acest fantastic tine de romanele lui Gabriel Garcia Marquez si nu in ultimul rand de nuvele lui.

Cartile si librariile nu tin deloc cont de ritmul alert al vietii, incapatanandu-se a ramane acel univers in care poti sa evadezi oricand, in care sa gasesti lumi demult apuse, lumi in care dulceata si chiseaua inca mai existau, de asemenea si gramofonul. O lume care a trecut demult lasand in urma urme adanci in mintea fiecaruia.

Dar sa ne intoarcem la copilul nostru ce a crezut ca se va transorma intr-un peste ce isi dorea sa inoate, trecand printre pietre care iau forma si suflul unor animale, spre marea de dincolo de munti, sa ajunga la Vaporul Alb…

...

Stupoare

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

Cu siguranta despre sarbatoarea pascala se pot spune multe. Se poate interpeta in fel si chip, se pot da nuante si chiar se poate zugravi dupa bunul plac al fiecaruia.

In forfota ce se isca in preajma evenimentului atat de important pentru noi, romanii, facem curatenie, dintr-un colt al casei pana in celalat, de cele mai multe ori scotand din caminele noastre si pe Cel care reprezinta Mielul, cel care ar trebui sa ne curateasca si sa ne sfinteasca. Si astfel ajunge acest Miel pe strada, se uita la oameni deznadajduiti, prinsi in febra sarbatorii fara Sens.

Sta si priveste un musulman, student intre atatia crestini, care din politete ureaza vecinului sau care se pregateste sa sarbatoreasca, „Sarbatori fericite”. Mielul se uita la acest biet crestin care intoarce la fel politicosul „Multumesc, asemenea”!!!

O sarbatoare a unui Miel dat afara din casele a tot mai multor romani, crestini de cand ma stiu… Lasat pe dinafara la propria lui sarbatoare, ingrozit sa vada cum in noaptea marei Lui victorii in fata mortii o tanara ia foc dupa ce niste tineri arunca un cocktail “Molotov” peste ea. O noapte care de cele mai multe ori este asociata cu faradelegi de neinchipuit. Si El sta si priveste cum noi sarbatorim Invierea si Viata.

Un Miel care cu lacrimi in ochi ne priveste si nu ii vine sa creada ca l-am scos afara inainte de a incepe sarbatorirea Lui. Nici macar nu l-am lasat sa intre in caminele atat de intunecoase, atat de hidoase cu praful care nu conteneste a se depune.

Cu siguranta El ne priveste si cu mila, si cu dreptate. O lacrima este pentru acum, una este pentru vesnicie. Doua lacrimi ce curg peste orase, peste inimi de mult ravasite. Plange si spera ca intr-o buna zi sa il primim si pe El la propria sarbatoare, o sarbatoare a rascumpararii si indelungii Lui rabdari.

...

Bariere

(text publicat in SSJ nr. 134, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 18 - Despre fragmentare / regionalizare / provincialism”)

Traversand tara de la nord la sud, de la est la vest este imposibil sa nu definesti foarte clar patru regiuni, cu oameni diferiti, cu obiceiuri diferite, cu mentalitati tot mai diferite si de ce nu, cu limbaje diferite. Poate ceea ce tine acest bulgare la un loc este cultura si limba.

Cand eram mai mic, tatal meu, intorcandu-se din delegatie aducea tot felul de dulciuri neinchipuite de mine in Iasi. Parca venea dintr-o alta lume, de pe alte meleaguri… Apoi, crescand mai mare am descoperit oameni diferiti, traind in zone diferite, avand bariere intre ei din ce in ce mai mari. Acum, vad o Moldova izolata din pricina prejudecatilor. Vorbeam odata cu un vanzator de CD-uri si casete si imi zicea cu o mare indignare ca „astia” ne cred tembeli, handicapati de nu trimit si in Iasi noutatile aparute in capitala. De obicei aici se ajunge la urma, daca mai ramane ceva. Si cam asa se petrece in mai toate domeniile vietii cotidiene romanesti…

Traiesc intr-o Moldova izolata cultural, desi paradoxul este ca tocmai de aici au iesit cele mai mari valori culturale romanesti. Sa fi fost aceasta izolare pricina genialitatii lor, a unicitatii lor? Traiesc intr-o moldova in care oamenii se incapataneaza sa lase timpul sa treaca atat de repede, ei mai zabovesc putin prin camarutele istoriei si culturii.

Daca vorbim de izolare si mentalitati, cu siguranta nu pot generaliza, desi in mai toate cazurile intalnite am putut sa observ oarece retinere in momentul “revelarii identitatii”.

Exista cu siguranta oameni care nu tin cont de origine, ei trateaza special fiecare persoana, fara a avea prejudecati, fara a pune etichete.

Din pacate acestia sunt din ce in ce mai putini, lasand loc izolarii si indiferentei umane. O Romanie in care sufletul nu mai conteaza, sistemul vizibil e din ce in ce mai accentuat, facand tot mai multi robi in prorpriile lor case, in propriile lor ganduri si activitati. O robie ce nu iti permite sa vezi dincolo de bariera, dincolo de acest sistem vizibil, nu iti permite sa vezi ca de fapt regiunile si le face fiecare, prejudecatile de asemenea, ca sa nu mai zic de etichete…

...

Lipsa de semnificatie

(text publicat in SSJ nr. 135, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 19 – Radiourile Evanghelice / 'Micul Samaritean’”)

Omul se naste cu o nevoie de semnificatie, de sens foarte acuta, nevoie ce cauta pe tot parcursul vietii sa o implineasca, fie aceasta materiala, fie ea spirituala.

Ca atare, tot ce va concepe mintea acestuia, se va concentra in elaborarea de mijloace si strategii pentru a-si atinge scopul, pentru a ajunge la acel sens dupa care va umbla o viata intreaga. Ce este interesant insa? Interesant este ca sensul poate sa fie bun, semnificatia tuturor actiunilor sale sa fie buna, in sensul de a nu fi egoista, dar mijlocul de care se foloseste pentru a atinge telul sa fie nu fie tocmai cel corect.

Am avut ocazia sa ascult undeva in Vestul tarii RVE, nu pentru multa vreme. Ce m-a incantat la acea vreme a fost calitatea artistilor prezenti in acel moment pe unda radiofonica. As mai fi stat sa ascult, dar stiam ca o minune nu tine mai mult de trei zile…

Am avut ocazia sa ascult undeva in Estul tarii un alt post de radio, crestin de felul lui, si sa fiu contrariat de calitatea jalnica a „produselor” oferite. Acum ascult acest post de radio foarte rar, si atunci din intamplare. Si am auzit ca acest post de radio nu plateste licenta pentru teritoriul Romaniei…

Am avut ocazia sa intru intr-un alt post de radio si sa vad multe CD-uri copiate, post de radio ce nu taie chitanta pentru serviciile oferite.

Cu siguranta ca lui Dumnezeu ii place calitatea si de ce sa nu fim noi cei mai buni, pentru El desigur. Ce daca altii au mai mult spatiu de emisie? Ce daca altii dau publicitate? Ce daca altii au umbrele deasupra capetelor lor? Oare nu avem noi de partea noastra cu mult mai mult?

Si iar ajung la intrebarea: Ce ma fac cu nevoia de sens? Ma uit in jurul meu pentru a ma inspira sau imi dau toate silintele ca toata alergarea mea sa fie de calitate, ca „produsele” mele sa fie cele mai bune in sensul implinirii de semnificatie?

Se prea poate ca in alergarea spre a implini aceasta nevoie de sens sa mori undeva pe drumul spre semnificatie, undeva intre jertfa si rascumparator, intre altar si templu. Si nu e tragic sa mori fara a intra in templu, sa nu mai apuci sa umpli nevoia de semnificatie dupa care ai umblat o viata intreaga, ai facut tot posibilul sa o implinesti, chiar daca uneori nu tocmai corect…

...

Libertate sau inchisoare?

(text publicat in SSJ nr. 139, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 22 - 'Libera la mare'")

“Libera la mare” este sintagma care s-a imprimat in mintile tot mai multor tineri, pina acolo ca a ajuns o rusine sa mergi cu parintii la mare, de cele mai multe ori nu se spune ca mergi cu parintii, ori daca mergi o vezi ca o inchisoare federala: nobody in, nobody out! Este o problema pur culturala pornita dintr-o necomunicare inter-generatii.

Anul acesta am avut ocazia sa merg pentru doua zile la mare. Mi s-a parut total schimbat de cum era in urma cu 4 ani. Mai multa lume, mai mult zgomot, mai multa dezinvoltura. Desi nu sunt un fan al marii, cele doua zile au reusit sa ma deconecteze, sa imi dea un surplus de buna dispozitie. Si asta nu din cauza privelistilor ce caracterizeaza plaja, ci mai degraba datorita valurilor in prag de seara, a apusului.

Am vazut oameni jefuiti de sentimente intr-un loc in care dragostea este calcata in picioare. Am vazut oameni dornici sa isi exalte toate simturile numai din priviri. Un loc in care impactul visual este mult mai mare decat in centrul orasului, unde, datorita si cadrului nu esti tentat sa dai mare importanta nefirescului…

Un loc in care firea isi cere drepturile cu atata furie incat mai bine este sa nu alegi aceasta varianta. Un loc in care goliciunea exterioara arata spre cea interioara. Oameni ce alerga dupa moment, uitand ca mai exista si un urmator moment si inca unul… Oameni furati de sentimente si de cele mai multe ori de adevaratele valori, asta in cazul in care le aveau, pentru a nu arata inspre ei, ci spre ce se vede, spre goliciunea generala, pentru a nu fi observata cea personala.

Libera la mare a ajuns inconstient o sintagma a unei generatii incatusate in moment, in acest acum, amanand ce va urma. O cupola in care intri si uiti de ce a fost si va mai fi, si in momentul in care iesi remarci cu surprindere ca nu ai nimic, ba mai mult, ti-a mai fost furat ceva…

...

Alegere si responsabilitate

(text publicat in SSJ nr. 140, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 23 - Destin, Fatalitate, Noroc")

Se spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”, dupa cum se pricepe si cum se descurca. A, si ar mai fi si cat de inteligent este. O foarte mare parte de adevar contine acest vechi proverb romanesc.

Eu unul nu cred in noroc, in destin sau soarta. Cred ca fiecare are puterea de a decide si hotari cum e mai bine pentru el. Dumnezeu a dat tuturor intelepciune si discernamant, dar mai ales nu a lasat omul fara libertatea de a alege. Mai usor este sa te sustragi asumarii responsabilitatii propriilor alegeri si decizii si atunci intervenim cu tot felul de afirmatii, gen: “cum mi-o fi norocul”, “asta mi-e soarta” si asa mai departe.

Mai normal mi se pare sa vorbim despre alegere si responsabilitatea ei. Normal este sa spui eu am ales sa fac asta, sau sa gandesc asa. Acum sa nu fim chiar atat de naivi incat sa zicem ca nu avem noroc la loto. Daca este sa o luam logic, care ar fi sansele sa castigi cand stii ca participa un numar foarte mare de jucatori? Si care este probabilitatea sa nimeresti cifrele? Aici mai degraba trebuie sa fii orb sa zici ca nu ai noroc.

Lucrurile evidente le numim destin. Ceea ce putem vedea cu ochii nostri avem impresia ca este soarta de care avem parte, dar nu ne dam seama ca nu este altceva decat o inlantuire a deciziilor si alegerilor proprii. Si cum sa mai iesi din situatia de a te declara falimentar decat resemnandu-te zicand: Asta mi-e destinul!

Eu cred ca Dumnezeu ne face constienti de prezenta binelui si raului. El nu inceteaza sa ne faca aceasta oferta, in fiecare clipa in fiecare moment al vietii noastre. Tot destinul nostru tine de alegerea facuta in fiecare moment al vietii, cu aceasta constienta a binelui si raului in mintea noastra. Daca il avem pe Dumnezeu viu in constiinta noastra, desigur.

Se spune ca norocul si-l face omul cu mana lui. Asa sa fie, dar!

...

Cum se traduce prostia?

(text publicat in SSJ nr. 143, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 24 - Daca prostia ar durea?)

Multa vreme am considerat ca prostia este acea stare de inadaptabilitate la conditii si cerinte diferite. Oare a fi prost inseamna a fi marginalizat? Sau poate prostia este acea stare interioara care te face sa fii altfel? Poti fi prost tocmai pentru a fi altfel decat toti ceilalti.

Multa vreme am crezut ca prostia poate fi considerata un adevarat fenomen de masa. Dar a venit Miskin si mi-a spulberat aceasta teorie despre prostie. Dupa Dostoievski, prostia este acea stare in care se afla idiotul, o stare mereu impotriva torentului care curge in sens invers. Prostia pare a fi acea stare de inconstienta, in care ratiunea este desupra sentimentelor normale. Prostia actioneaza impotriva ratiunii umane de masa. Prost esti daca nu mergi in acelasi sens cu marea majoritate.

Multa vreme am crezut ca prostia tine de vremuri si categorii sociale. Dar a aparut iarasi printul Miskin, “tont si prost”, in saloanele burgheze ale Sankt Petersburg-ului. Un personaj pe cat de ciudat pe atat de iubit de mai toti cei cu care intra in contact. Cu siguranta prostia nu tine de categorie sociala, si nicidecum de vremuri. Prosti au fost si vor mai fi…

Cu siguranta prostia este o stare generala, un fenomen ce nu cunoaste limite. Prostia tine de atitudine, vorba si de cele mai multe ori de tinuta exterioara. Daca e vorba de atitudine atunci nu putem sa nu mergem cu rationamentul pana la gandire. Ce gandesti pana la urma aia vei face. Cu siguranta a fi prost inseamna sa nesocotesti ce este in jurul tau, sa nu tii seama la ce se intampla. Prostia este ca un val tras peste ochi, care il strangi tot mai tare pe fata in loc sa te straduiesti sa il dai deoparte. Astfel pierzi frumusetea care poate sa iti aduca atat de multa bucurie. Ajungi sa iti bati joc de Miskin, sa il ridiculizezi si mai mult, sa distrugi universul lui.

“Caci voia lui Dumnezeu este, ca facand ce este bine, sa astupati gura oamenilor nestiutori si prosti”. (1Petru 2:15)

...

Lacrimi si sfinti

Lacrimi fierbinti cad peste orasul aflat in bezna. O bezna ce face ca ploaia sa cada necontenit peste fetele schimonosite ale trecatorilor ce se afla intr-un continuu pelerinaj. Nu stiu de unde vin si nici macar ce cauta. Cauta sa isi creeze pareri si convingeri pentru propriile actiuni si fapte. Ei uita ca ploaia cade peste ei, nu simt acesti picuri reci cazuti pentru a-i trezi din somnolenta generala ce se abatu peste orasul sfintilor. Preocupati sa aprinda lumanari uita sa priveasca in sus, sa vada de unde vine ploaie, unde se duce fumul lumarilor lor.

Lacrimi de foc cad peste case si biserici deopotriva. Ele nu tin cont de spatiu, si cu atat mai mult de finit. Ele cad atata timp cat mai nadajduiesc, ele cad si nu se mai termina. Obrazul ce le poarta a fost deja scuipat si palmuit, incat acum cu mai multa dragoste revarsa stropii de lacrimi pentru cei care il ignora cautand sa faca pe plac unor sfinti demult rapusi de vreme. Care este sensul acestor oameni rataciti in propriile minti, in propriile ganduri?

O sarabatoare transformata intr-un imens balci romanesc. Sfinti si bere, liturghii si concerte, vii si morti, sacru si profan in aceasi masura. S-au mancat 1.92 sarmale pe secunda, bugetul local va ramane cu peste 4 miliarde de lei de pe urma acesti sarbatori a "Sf. Parascheva". Puzderie de pelerini veniti din toata colturile tarii, incat localnicii abia daca mai aveau pe unde trece. Strazi inchise, masini lasate la intamplare, ce mai o adevarata sarbatoare. Paralizie totala... Dar marea intrebare: "Sarbatoare? A cui? A primarului? A sfintilor?" Cine mai stie? Ploaia continua sa cada peste acelasi oras inchis si mohorat. Noaptea este lasata demult, felinarele se aprind cand si cand luminand sufletele jefuite ale trecatorilor, pelerini care vin de nicaieri si merg niciunde, straduind-se sa ascunda cat mai mult goliciune lor...

Lacrimi si sfinti... Lacrimi de sfinti care se topesc in negura noptii, lacrimi calcate in picioare de aceiasi pelerini veniti sa aprinda lumanari peste sfinti...

Doi ochi blanzi privesc cu manie peste orasul in bezna. Lacrimile se transforma in sange si sfintii nu vad nici macar lumina lumanarilor aprinse pentru ei. Acesti doi ochi privesc cu nadejde peste luminitele aprinse din cand in cand in sufletele oamenilor. Ploaia cade marunt transformandu-se incet incet in stropi calzi de sange...

...

Pod de flori

Un cortegiu de oameni se indreapta spre cimitir. Parca sfideaza moartea pentru a invita pe cei dragi ce au trecut la cele vesnice sa li se alature in drumul spre casa pentru a se bucura de acea zi a lor. Un drum presarat cu flori, un cortegiu de oameni ce canta, ignorand prezenta mortii. Un drum intre cimitir si restul orasului, o punte intre doua lumi, intre certitudine si incertitudine, intre blazare si ignoranta, intre moarte si viata.

O actiune ce la prima vedere parca nu are de-a face cu “having fun”. Este mai degraba un moment in care te gandesti la cei dragi. Un import peste triburile bastinase, care numai ei stiau ce anume celebrau. Au venit crestinii si au crestinat absolut totul: sarbatori, obiceiuri, traditii si asa mai departe. Te mai miri de tot felul de paganisme existente in ritualurile actuale bisericesti. Se pare ca efectul a fost cu dus-intors, efectul fiind simtit astazi dupa sute de ani.

Igonranta a facut ca o sarbatoare pagana sa fie asimilata atat de usor de dragul entertainment-ului. Anul acesta am ramas uimit vazand pe strada grupuri de tineri costumati pentru Halloween, nicidecum pentru “Ziua mortilor”. Aceasi culturalizare fortata, aceleasi obiceiuri imbracate in haine noi… Am ramas uimit sa vad cata mediatizare a suferit aceasta zi de 31 Octombrie.

Un pod de flori intre locuinta mortilor si locuintele celor vii. Care sa fie vii, care sa fie mortii? Un pod pe care ai dreptul sa treci numai daca faci parte dintr-o categorie. Nu se face rabat nicicum. Mergi ori intr-o directie ori in cealalata. Un pod ce perimte mortilor sa vie in lumea viilor si viilor sa intre in lumea mortilor. Certitudinea este ca ai toate sansele sa te pierzi pe acest pod. Sa fie oare prea multe flori? Sa ignori mortii intr-atat incat sa nu realizezi ca te indrepti spre lumea celor vii? Cu siguranta cortegiul isi are rostul lui.

Un cortegiu de oameni. Ei canta, anunta intrarea lor in locuinta mortilor. Presara flori pentru ca mortii sa stie sa se intoarca in lumea ce odinioara i-a acaparat cu atata nonsalanta. O lume ce te face sa uiti de fond si iti ofera doar buimaceala formei. O forma transformata, o forma data dupa vreme si dupa cultura. Ce este bun la altii se potriveste si la noi. Paganisme au fost si vor mai fi de acum inainte. Ideea este sa reusim sa ne descotorisim de fond…

Un cortegiu ce merge agale spre locuinta mortilor. Morti ce privesc cu atata uimire aceasta intreaga procesiune. Singurul lor regret este ca nu au cum sa se bucure de atata atentie…

...

Singuratatea ca fenomen

(text publicat in SSJ nr. 147, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 26 - Singuratate in doi")

Ca finite umane, concepute dupa chipul trinitatii nu suntem destinate a fi singure. In fiecare din noi este un gol imens ce asteapta a fi umplut. Singuratatea consta in alegerile proaste de a umple acest gol cu orice altceva decat cu ingredientul original. Poti fi singur in mijlocul societatii, un inadaptat sau poti fi singur in mijlocul universului personal, un solitar cautand o copie a originalului.

O lume ce consta intr-un fir si o alegere. Un fir care duce in sus si o alegere ce ne poate duce in sus. Dar in acelasi timp ne poate lasa orbecaind dupa copii ale originalului. Si astfel singuratatea este cea care intervine, care ne arunca pe culmile trecute, in nostalgii de mult apuse, sau de ce nu iti coloreaza un viitor atat de frumos incat utit ca esti singur…. O singuratate in doi, in trei, in cati vreti… o nebunie generala, o societate insingurata.

Un fir ce se vrea a fi legatura intre doua stari. O alegere ce vrea a evita singuratatea. Un fir ce poate sa tina doi oameni fara nici o problema. Conditia ar fi sa se agate amandoi cu nadejde de fir, lasand lumea insingurata in cautarile ei nebunesti. Un fir si o alegere ce ne apar mai tot timpul. Singuratatea tine de fiecare in parte. Este o alegere personal ce nu are a face cu absolut nimeni decat cu golul imens si originalul ce trebuieste pus in forma lui initiala.

Singuratatea consta in dorinta permanenta de a taia acest fir, de a fi liberi in propriul nostru univers, de a refuza originalul oricat de generos s-ar oferi acesta.

...

Este o criza? Este sfarsitul SSJ?

Edi a incercat sa va starneasca sa scrieti cum va raportati la SSJ (cei din redactie). Daniel zice ca nu are ce sa scrie la acel mesaj.

(reactie la editorialul din numarul 149)

Bun!

Este o criza? Este sfarsitul SSJ? Eu unul vad si luminita de la capatul tunelului, dar vad si moartea revistei in acelasi timp. In ultimele zile m-am tot gandit cum ar fi mai bine. Si m-am mai intalnit si cu Edi si am zis: progres, dezvoltare. Ce-i ala progres intr-un grup?

Progresul revistei inseamna de fapt progresul individual. O crestere calitativa a ceea ce scriem despre lucruri ceva mai profunde. Revista nu da verdicte, noi scriem pentru noi. E drept ca nu ne stim cititorii sa ne putem pune in locul lor.

Eu nu stiu ce va fi, urmatorul numar nu stiu ce va contine.

M-am apucat de lucru impreuna cu Daniel la noul site SSJ si asta ar putea insemna dezvoltare. Intr-o singura directie. Cum putem face revista mai buna? Edi aducea in discutie copilaria cu care scriem desi avem facultati si licente. Cum se reflecta alte realitati din viata noastra in ceea ce scriem. Cum ne putem dezvolta individual? Astea intrebari.

Cand fiecare va fi gasit raspunsul la aceste intrebari poate va da un semn de viata.

...

Biserica si Lumea

(text publicat in SSJ nr. 151, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")

In zilele actuale biserica se confrunta cu provocari dintre cele mai diverse. Cum previne aceste provocari, sau cum sunt ele intampinate este greu de spus. Depinde de la zona la zona, de la oras la oras, de la biserica la biserica, de la om la om…

Biserica a fost instituita pentru a reprezenta Hristosul pe pamant si ca atare are datoria de a fi ambasadoare intr-o lume atat de ostila incat multi nici nu mai vad acest lucru. Toate atacurile sunt puse pe seama dezvoltarii societatii, pe seama democratiilor dintre cele mai diverse si de ce nu pe seama nevoilor din ce in ce mai diverse ale oamenilor.

Cum se raporteaza biserica la toate acestea? Baga capul in pamant sau incepe sa negocieze? Cum confrunta ea toate aceste “noutati” ale lumii noi? Pe ce anume se bizuie cand combate sau aproba “imprumuturi” dintre cele mai ciudate, care este justificarea si indreptatirea?

Biserci macinate de negot, de schimburi comerciale; mirodenii si matasuri; ceaiuri si cafele din cele mai scumpe si mai placute; asta e tot ce reuseste sa adune biserica actuala? Unele s-au pierdut printre atatea rute si drumuri comerciale incat cu greu mai reusesc sa se orienteze printre atatia luceferi stralucitori.

Cum arata Biserica lui Hristos dupa 2000 de ani? Poate singura, poate sluta atat de deformata incat cu greu o mai recunosti. Un Quasimodo al lumii contemporane, cocosatul alergand printre clopote si sfori, incercand sa scape de rusinea ce o poarta asupra-i…

Cum se vede Lumea din Biserica? De cele mai multe ori atractiva, fara ca nimeni sa combata aceasta imagine falsa a lumii. Ne amestecam atat de usor dar ne strangem laolalta atat de greu.

Pana unde merge negotul cu lumea? Cat de adanci sunt rutele comerciale? Iata intrebari care nu au raspunsuri, cel putin nu vor gasi raspuns pana nu vor fi macinate de “navigatori”.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Il semble que vous soyez un expert dans ce domaine, vos remarques sont tres interessantes, merci.

- Daniel