O inima pentru SSJ!





Lena Grigoroscuta



"draga edi,

am citit mesajul tau cand eram in agitatul paris, dar am asteptat sa ajung 'acasa' sa iti scriu. interesant ca atunci cand sunt in paris spun ca pau e acasa, iar atunci cand sunt in pau spun ca iasi e acasa. cine mai stie? ...

imi pare rau ca iti pare rau ca doar un moment de nostalgie imi aduce aminte de tine. e si nu e asa. e asa pentru ca atunci am hotarat sa iti scriu, nu e asa pentru ca nu e prima data cand ma gandesc la tine. il mai intreb din cand in cand pe tata: ce mai face edi? si apoi... ceva trebuia sa ne lege; SSJ-ul... dar SSJ-ul nu m-a legat de toti cei pe care i-am cunoscut prin acest intermediar, asa ca mai e loc si de putin optimism. sau sunt eu prea matematica in gandire? ... si pt ca nu stiu daca ne mai scriem pana de sarbatori (desi mi-ar placea), ti le doresc luminoase si aducatoare de Frumosul pe care Il definise SSJ-ul!" (Lena Grigoroscuta 2006)



(Lena Grigoroscuta, in aceasta poza alaturi de Sabina Dodan, Ionut Apostu si Eduard Orasanu, la una din intalnirile SSJ)



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Iata titlurile textelor de mai jos:

. Cadouri...
. Un zambet...

. A inceput scoala!
. O usa spre... o alta scoala
. Prieteni buni
. Lacrimi de Craciun
. Pretul platit
. Mori de vant desenate
. Stanca mea
. Bogatii
. Minciuni
. Fica mama
. Asteptand...
. Mult, putin
. Geamul
. Sfarsit de poveste
. Metode didactice
. Jumatati si intregi
. Oameni buni, oameni rai
. Matematica barfei
. Cartea - invatatura si intelepciune
. Cersetorii din 13
. A trecut o saptamana de cand...
. Ce bine ca Europa FM e aproape!
. O zi in Pirinei
. Primul meu Craciun in Franta


Linkuri:

Eugen Grigoroscuta - Galeriile de reflectii scripturale

Daniel Grigoroscuta - Galeriile de muzica clasica "Andante"

Daniel Grigoroscuta - Texte publicate in dosarele SSJ

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Cadouri...
(debut in SSJ nr. 36)

A fost cel mai frumos Craciun din viata ei pentru ca primise cel mai pretios cadou, daruindu-l pe cel mai frumos.

Era un copil vesel, gata oricand sa multumeasca printr-o imbratisare oricui ii daruia ceva, orice; bucuria ei cea mai mare era sa primeasca si de aceea astepta cu nerabdare doua zile din an: ziua ei de nastere si Craciunul. Nimic nu putea intuneca bucuria acestor zile pentru ca ea era mereu in centrul atentiei si, bineinteles... primea cadouri.

Era ajunul Craciunului. Sub un brad frumos impodobit zari mult asteptatele daruri. Le desfacu mandra, bucuroasa, multumind necontenit parintilor prin zambete si imbratisari. Parea fericita. Deodata, o vorba a parintilor ii intuneca bucuria: "Ce minunat ca Isus S-a nascut pe acest pamant pentru noi. Ce onoare sa putem sarbatori nasterea Lui." Era prima oara cand auzea acest lucru, dar o intrebare chinuia acum mintea ei de copil: de ce ea? de ce sa primeasca ea cadouri? Groaza i se citi pe fata la gandul ca altcineva ar putea primi cadouri de ziua ei, acea zi care ii apartinea doar ei. Colindele reinviara in mintea ei: "Fecioara Maria... naste pe Mesia... pe Fiul Cel din vecie... Ce L-a trimis Tatal mie." Asadar acest Copil era un cadou oferit ei chiar de ziua Lui, dar ce putea face ea cu un Copil si unde este Copilul? "Sa Se nasca... si sa creasca... sa ne mantuiasca." Oare nu e vorba despre Acel Isus despre Care parintii spun ca a murit si a inviat? A inviat... traieste... deci poate primi daruri. Oare o papusa I-ar placea? Sau o ciocolata? Sau un palton nou... Dar oare o fetita ca mine?

Se auzeau inca glasurile colindatorilor. Singura in camera ei, privind cerul instelat, se gandi ca acolo sus trebuie sa fie Isus. Doar asa spuneau parintii. Sopti: "Isuse, Ti-ar placea un cadou ca mine? Daca da, La multi ani!" Acum fetita era bucuroasa pentru ca oferise un cadou Sarbatoritului: pe ea insasi. Nu stia ce va urma, nici daca darul ii fusese acceptat.

Trecura ani. Fetita crescu si afla mai multe despre Domnul Isus, Care S-a nascut, a murit, a inviat pentru ea. Ea... este de fapt eu, dar viata nu-mi mai apartine. Este a Lui din acea seara de Craciun. In fiecare an insa, Ii repet: "Doamne Isuse, ia viata mea ca pe un cadou de ziua Ta", pentru ca, desi un cadou oferit ramane al sarbatoritului, timp de un an de zile mai iau inapoi ceva din mine. Va veni insa un Craciun in care voi fi a Lui pentru totdeauna acolo sus, unde Isus Isi asteapta cadoul, care nu este decat multumirea pentru darul pe care El mi l-a oferit intai.

(Un cadou scris special pentru SSJ. Multumim, el ne impodobeste sufletele.)

...

Un zambet

Un zambet, doar un zambet poate aduce speranta, bucurie, incurajare. Acest zambet poate fi o realitate, o reflectare a sufletului, sau poate fi masca de protectie a unei inimi ranite, zbuciumate, descurajate.

Eram la scoala in timpul unei ore grele, stresante. Asteptam sa fiu numita la raspuns; priveam in jur si am remarcat ca o colega se uita la mine insistent; era trista si descurajata. In acel moment am simtit pentru ea dragoste si i-am zambit... Dupa ora, colega mea a venit la mine, m-a imbratisat si mi-a multumit pentru zambetul meu. Fara a banui ca sufletul meu era poate mai zbuciumat ca al ei, mi-a spus ca a citit pe fata mea o bucurie unica.

Cateva zile mai tarziu, intr-o duminica seara, dupa incheierea timpului petrecut in biserica, o tanara, o prietena crestina a venit la mine si mi-a spus ca am probleme. Mi-a mai spus ca in zadar incerc sa ascund durerea din suflet printr-un zambet. Am simtit atunci dragostea ei pentru mine, o dragoste similara cu cea oferita colegei mele.

Am intalnit doua persoane carora le-am zambit: una cerea, alta oferea dragoste si un exemplu de crestin real, capabil sa dea, nu doar sa primeasca, preocupat de durerea celui de alaturi. Si aceasta numai o dragoste de origine divina o poate face: dragostea care este Insusi Dumnezeu.

...

A inceput scoala!

1 septembrie... inceput de luna, inceput de toamna, inceput de scoala... Pentru intaia oara, dupa 12 ani, inceputul scolii in Romania nu a insemnat si pentru mine inceputul unui nou an scolar: nu am mai primit nici un orar, nu am mai completat liste cu manuale, nu am mai asteptat nerabdatoare sa aflu daca voi avea colegi sau profesori noi. Si totusi a fost o zi speciala in viata mea: dimineata am fost la scoala unde am absolvit ciclul gimnazial, am revazut cei mai dragi profesori, care m-au intampinat cu dragoste si mi-au amintit de acei ani frumosi. Mi-am indreptat apoi pasii spre liceul in care am invatat in ultimii patru ani: din nou profesori dragi, dar ceva mai reci, mai rezervati, desi bucurosi si emotionati de intalnire; poate ca era prea scurt timpul de la Bac incoace.

Cu oarecare nostalgie am pornit spre Universitate - unde voi invata cel putin patru ani de acum inainte. Urma sa-mi depun diploma de Bac si sa inchei un contract de studii. Dar... surpriza! Accesul in Universitate era interzis pentru ca in interior se desfasurau niste examene. Acea usa inchisa - la propriu - parea sa ascunda in spate o lume rece si neprimitoare. Pentru o clipa am simtit ca locul meu nu e acolo si atunci mi-am dat seama ca ceva s-a schimbat in viata mea: nu mai sunt ce am fost 12 ani - eleva. Nu am putut sa rostesc decat: "Multumesc, Doamne ca m-ai ajutat pana aici!"

A inceput scoala pentru unii, iar eu ma intreb daca a trecut cea mai frumoasa perioada - a liceului - asa cum spun cei mai multi, sau daca viata frumoasa abia incepe, asa cum a afirmat un student. Oricare ar fi raspunsul - si cred ca nu este pentru toti acelasi - traiesc cu convingerea ca intreaga viata a unui crestin este frumoasa pentru ca exista Cineva Care nu e niciodata respingator, neprimitor si lipsit de dragoste, si acesta este Tatal meu.

Mult succes in noul an scolar elevilor ce se numara printre cititorii revistei!

...

O usa spre... o alta scoala

Asteptam cu nerabdare sa aflu ce ascund usile inchise ale Universitatii, cand, cu putin inainte de inceperea anului universitar, Dumnezeu mi-a deschis o usa spre o alta scoala. Am fost invitata sa intru pe ea atunci cand mi s-a propus sa fiu profesoara de matematica timp de doua saptamani la scoala din Larga Jijia, un sat aflat la 25 km de Iasi. Am pasit pragul acestei usi intr-o dimineata ploioasa de septembrie, cand am urcat in autobuzul ce urma sa ma duca la locul de munca. Bucuria, emotia, teama, simtul responsabilitatii se inghesuiau in inima mea dand nastere unei rugaciuni: "Tata, ajuta-ma!"

Prima camera in care am patruns a fost cancelaria: era usa spre oameni mari, era incaperea in care trebuia sa ma comport ca un om mare.

Urmatoarea camera a carei usa am deschis-o a fost sala de curs a clasei a V-a. Inauntru ma asteptau copii curiosi sa afle cum e sa ai profesor la fiecare obiect, si nu un singur invatator. In inchipuirea mea, aceasta a fost incaperea in care m-am apropiat cel mai mult de varsta copilariei: am jucat cu cei mici, am ras cu ei si le-am ascultat visurile legate de viitor.

Urmatoarea clasa ce ma astepta nerabdatoare era clasa a VI-a: ei erau cei mai veseli din scoala, dar nu obraznici. In aceasta incapere am trait cel mai emotionant moment din cele doua saptamani: nimic nu m-a impresionat mai mult decat lacrimile Mioarei, o fetita cu un handicap fizic si psihic, atunci cand mi-a raspuns "da" la intrebarea: "Ai inteles divizibilitatea?" Gingasia ei m-a facut sa o pretuiesc si sa o indragesc mai mult decat pe toti ceilalti colegi ai ei.

Cel mai greu mi-a fost sa deschid usa salii clasei a VII-a. Erau renumiti ca fiind cei mai neastamparati, si asa au si fost. Erau galagiosi, dar nu impertinenti. In aceasta incapere am invatat sa iubesc si sa iert copiii; doua saptamani am intrat cu teama la clasa lor, dar in ultima zi au fost cei mai cuminti, iar cea mai obraznica fata si-a cerut iertare in numele intregii clase.

Asteptam cu nerabdare sa-i cunosc pe cei de-a VIII-a. In sala clasei lor am invatat sa fiu un prieten: sa le ascult problemele, sa nu-i desconsider, sa nu-i jignesc, sa le tin partea in cancelarie, sa-i ajut.

Dincolo de faptul ca am predat cu cea mai mare placere matematica, materia mea preferata, la scoala din Larga Jijia am invatat lectii de viata, iar profesori mi-au fost... copiii. Impreuna cu ei am trait momente unice: bucurii, tristeti, satisfactii, dezamagiri. Au fost doua saptamani obositoare, dar mai mult decat extraordinare, la sfarsitul carora am rostit cu adanca recunostinta: "Tata, multumesc ca m-ai ajutat!"

...

Prieteni buni

Cea mai placuta zi a saptamanii este pentru mine duminica, si aceasta in ciuda faptului ca imi petrec toate duminicile intr-un mod asemanator.

Timpul scurt pe care il am la dispozitie intre cele doua servicii divine (de dimineata si de dupa-amiaza) imi place sa il folosesc in mod util: cu prietenii mei cei mai buni sau cu familia; si, sincer, nu stiu cum mi-as imparti timpul daca n-ar fi vorba de o singura intalnire.

Astfel, dupa masa de pranz, desi nu suna nimeni la usa si nici nu plec de acasa, sunt invitata la o cafea "acasa" la prietenul meu cel mai bun, impreuna cu alti doi amici.

In camera fratelui meu, totul pare diferit duminica; locul meu, mai ales, pare mai primitor ca niciodata, iar atmosfera este mai placuta ca niciodata. Totul incepe cu afirmatia: "Ce cafea buna ai facut, Daniel!", dupa care lucrurile decurg de la sine. Fiecare are dreptul sa spuna orice, sa planga, sa rada, sa glumeasca, atat timp cat nu intrerupe pe altcineva. In aceste cateva ore, parintii (ceilalti doi prieteni) par a fi fratii nostri mai mari: amintiri din tineretea lor, secrete ciudate abia acum dezvaluite, probleme mai usoare sau mai grele, intamplari spuse si ras-spuse, aprecieri, mustrari si sfaturi, dezamagiri si bucurii, se succed parca intr-un mod firesc intre patru pereti pe un fond muzical linistit, pe placul tuturor. Regina dupa-amiezii este sinceritatea, acea sinceritate care duce la o lacrima, de asemenea nestapanita, stearsa insa tot aici. Nimeni nu paraseste camera altfel decat bine dispus, dar avand impresia ca timpul a trecut prea repede.

Desi o veche zicala spune: "Prietenii ti-i faci, rudele ti le da Domnul!", sentimentul pe care eu il incerc in fiecare duminica dupa-amiaza este acela de multumire adresata Celui ce mi-a daruit aceasta familie, intr-o lume in care cei mai multi tineri si-ar dori ca cei din familie sa le fie macar prieteni, daca nu cei mai buni, sau ca cei pe care ei ii considera cei mai buni prieteni sa fie familia lor. Extraordinar lucru este sa poti sa fii un prieten in si pentru familia ta!

...

Lacrimi de Craciun

Toate imi spuneau ca va fi una din cele mai frumoase sarbatori de Craciun din viata mea.

Stateam in Biserica, asteptand sa incepem cantarile pregatite pentru mareata sarbatoare. Si deodata o veste m-a zguduit: una din prietenele mele cele mai bune a ramas fara tata. Prima intentie, primul gand a fost: "Doamne, de ce de Craciun? Doamne, de ce tatal ei?"

Bucuria imi disparuse, tristetea ma coplesise, lacrimile nu mai puteau fi stapanite. Cum aveam sa mai cant, cum aveam sa mai duc bucuria nasterii Lui? Ce va insemna de acum Craciunul pentru familia prietenei mele si chiar si pentru mine?

Un lucru stiu sigur: Craciunul ramane sarbatoarea nasterii Domnului Isus, iar Acest Isus este Domnul ei, este Mantuitorul prietenei mele.

Nu i-am privit inca ochii, dar stiu ca sunt plini de lacrimi. Sunt convinsa insa ca in aceste lacrimi se rasfrange curcubeul care ii da speranta, care o mangaie si care ii spune ca Pruncul sarbatorit deja l-a primit pe tatal ei.

Nu stiu ce sa-i spun, nu stiu cum s-o alin, dar El o poate face, si ii poate da pacea si linistea de care are nevoie.

...

Pretul platit

Stateam si eu ca Petru la un foc. Cautam caldura, doream avantaje, chiar si atunci cand acestea nu se potriveau unui copil de Dumnezeu. Nu rare au fost situatiile cand nu ma diferentiam cu nimic de colegii de scoala, pentru ca ma inspaimanta gandul izolarii si al marginalizarii.

Pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic, dar m-am trezit la o granita, in fata unei alegeri: caldura, deci avantaje, sau un climat rece, aproape de gheata, care - am realizat prea tarziu - oricum nu ar fi stins flacara partasiei cu Domnul. Nu voiam sa aleg pentru ca nu voiam sa renunt nici la focul ispititor, nici la partasia cu Domnul. Credeam ca inca sunt in lupta, dar deja o pierdusem, ma credeam inca la granita, dar, de fapt, din flacara partasiei cu El mai ramasesera doar carbunii.

Nu m-a intrebat nimeni nimic… dar El S-a intors si S-a uitat tinta la mine. Stia tot si fara sa ma priveasca, dar eu trebuia sa-I prind privirea ca sa-mi fie rusine, ca sa ma umilesc, ca sa ma caiesc, ca sa plang, ca sa nu-mi mai pese de focul lumii, ca sa trec de partea cealalta a granitei, ca sa-I cer sa reaprinda El carbunii.

Pacatuisem si nu meritam atentia nimanui, cu atat mai putin a Fiului lui Dumnezeu. Dar El S-a uitat tinta la mine ca si la Petru, iar cand L-am vazut mi-au dat lacrimile. Am plans si eu cu amar, iar printre suspine am rostit: "Multumesc pentru ca Te-ai uitat si la mine!" I-am mai multumit si pentru lectia primita si I-am cerut sa ma ajute sa accept marginalizarea celor din jur, pentru ca se merita sa platesti pretul atunci cand Insusi El iti spune: "Pentru ca Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea va uraste lumea." (Ioan 15.19)

...

Mori de vant desenate

Am cunoscut o fetita silitoare si ambitioasa. In clasele primare avea medii maxime, cu o exceptie: la desen. Deseori, plansele ei erau criticate de catre invatatoare, iar notele - 8, maxim 9 - erau trecute in catalog inainte de a-i fi vazute desenele. Se stia deja ca desenele ei sunt cele mai nereusite, o considerau un antitalent.

Se parea ca totul era pierdut…

Intr-o zi insa, o idee prinse contur in mintea fetitei: va munci o zi, doua, trei numai pentru o plansa; va ilustra pe o singura foaie "Punguta cu doi bani": o baba si gaina ei… multe oua in burta babei… un mosneag si un cocos tantos, impunator… si multe, multe bogatii… Deja fetita se vedea in fata clasei admirata, apreciata, data ca exemplu, cu nota 10 in catalog, in sfarsit…

Zis si facut; dupa cateva zile de munca grea, aparuse in blocul de desen tot ceea ce fetita desenase vreodata mai bun. Cand a fost strigata la catalog, s-a indreptat repede spre catedra pentru a nu primi nota inainte de a-i fi vazut desenul.

Inima ii batea… Invatatoarea privi plansa, zambi, apoi spuse: "N-ai facut-o tu! Nu ti-e rusine?" Toate visele s-au naruit intr-o secunda, toate iluziile de a fi apreciata s-au topit in lacrimile ce-i curgeau pe obraji. A incercat sa explice, a incercat sa se apere, dar invatatoarea era de neclintit.

A plans mult si si-a intrebat acasa parintii: "De ce?" Nu spunea decat: "invatatoarea a fost rea cu mine"… Rautate… Peste 2-3 ani a numit-o nedreptate, iar cand a mai crescut a numit-o lupta cu morile de vant; a fost un ideal de neatins, a fost dorinta de a dovedi ca poate, a fost iluzia de a lua nota 10 si de a-si vedea plansa la panoul cu cele mai bune desene din scoala; dar s-au risipit toate…

Au trecut multi ani de atunci, dar ca ieri imi amintesc acele zile, iar vorbele invatatoarei nu le pot uita: "N-ai facut-o tu!". N-am inteles niciodata de ce nu m-a crezut, de ce nu mi-a oferit o sansa, de ce m-a acuzat, de ce m-a facut de ras, de ce m-a considerat infranta inainte de a intra in lupta…

Ce minunat insa ca intr-unul din acesti ani, in ciuda atator lupte cu morile de vant, am intrat in lupta cea buna a credintei, credinta care nu va da gres cat timp Dumnezeu ma sustine; nu sunt suficient de puternica pentru a iesi infranta, atat timp cat El este hotarat sa ma sustina!

...

Stanca mea

Zilele trecute am avut ocazia de a vedea sau auzi mai multi oameni plangand de bucurie: o doamna plangea de bucurie ca a primit un televizor color, gandindu-se ca zilele ce vor urma nu vor mai fi asa de plictisitoare, o sportiva plangea de bucurie ca a castigat un concurs important, altcineva plangea de bucurie ca a revazut o persoana draga.

Atat de mult m-au impresionat acele lacrimi, ca m-au facut sa-mi amintesc de o duminica dupa-amiaza in care lacrimile de tristete mi-au fost transformate in lacrimi de bucurie. Ciudat ca nimeni nu mi-a oferit nimic: nici vreun obiect, nici vreo suma de bani, nici faima, ci doar am deschis cartea de cantari la cantarea ce urma a se canta: era de incurajare, era exact ce aveam nevoie; o stiam si imi placea pentru mesajul ei: "Isus Hristos in veci va fi o Stanca tare in furtuni, ... vant racoritor,... far stralucitor." Imi placea pentru ceea ce este Domnul Cristos. Dar din acea dupa-amiaza imi place pentru ca El e Stanca mea. In refren se repeta mereu "E Stanca mea". Intai am cantat cu neincredere "E stanca mea", apoi tot mai convinsa: "E Stanca mea". Nu oricare stanca, ci Stanca veacurilor si nu a noastra sau a bisericii, ci a mea. Ultimul refren l-am cantat cu lacrimi in ochi: "In El vreau sa ma-ncred / Caci e Stanca mea / E Stanca mea... / O Stanca tare in furtuni".

Valuri si furtuni in viata nu ocolesc pe nimeni, dar cand Stanca tare in furtuni e a mea, lacrimile de tristete se schimba in lacrimi de bucurie.

PS: Pentru redactorul caruia ii place in mod deosebit aceasta cantare: Stanca tare in furtuni e si a ta, iar valurile vietii tale nu o pot clatina.

...

Bogatii

Se spune ca fericirea in viata o gasesti nu cand ai tot ce iti doresti, ci cand te multumesti cu ce ai. Astazi, cei mai multi oameni nu sunt multumiti cu starea lor materiala, oricare ar fi aceasta. Asta imi spune mie ca idealul de bogatie nu este o suma de bani, ci de a avea mai mult ca in prezent.

Am insa o colega la facultate care nu intra in categoria acestor oameni. Despre starea ei materiala mi-am dat seama nu din vorbele ei, ci doar din niste situatii. Atunci cand ii imprumut cursurile, ma roaga sa i le las ceva mai mult, ca sa le copieze, desi i-ar fi mai usor sa le fotocopieze; ea niciodata nu-si cumpara mancare; uneori nu vine la scoala pentru ca nu are bani de bilet si sta foarte departe, iar alteori intarzie pentru ca vine pe jos; odata, mi-a povestit cum verisoara ei – care sta in aceeasi camera cu ea in camin – foloseste din cerneala ei fara rusine, iar ea scrie cu pixul; deseori, cand o intreaba colegii ce-a mai mancat, raspunde scurt, fara nici o jena: cartofi.

Cu toate acestea, Simona nu e niciodata trista si niciodata nu s-a plans ca nu are bani. Exista si oameni mai saraci ca ea si, pentru acestia, Simona e bogata, pentru altii insa e saraca. Ea se considera fericita, multumita, ea nu este complexata si nu ii invidiaza pe cei mai avuti ca ea. Intotdeauna imi zambeste cand ma vede, intotdeauna e vesela, intotdeauna iti sare in ajutor la nevoie.

Simona a descoperit implinirea si fericirea in a se multumi cu ce are. Simona este un exemplu si, paradoxal, uneori e invidiata de cei care au mai mult decat ea...

...

Minciuni

Stau cateodata si ma intreb de ce spun oamenii minciuni; cred ca un raspuns ar fi ca o fac pentru a obtine unele avantaje pe care adevarul nu le ofera. Realitatea e ca in zilele de azi a spune o minciuna nu mai este un pacat, nu mai apasa constiinta omului, nu mai incalca vreo lege morala.

Printre studenti exista multe minciuni uzate, printre care aceea de a fi trecut pe o lista cu prezenta fara a fi la curs. Si cui ar strica o prezenta in plus, chiar de nu participa la curs? Asa se face ca, la sfarsitul unei ore de curs, un profesor rasfoia carnetelul pe care studentii isi scrisesera numele si grupa. Curiozitatea il face sa aleaga un nume oarecare; sa zicem X. Ciudat sau nu, dar nimeni nu reactioneaza. Profesorul insista, dar tacerea domneste printre studenti. Expresia fetei profesorului se schimba: nu poate crede! E dezamagit ca oamenii pe care ii credea integri mint. Si, normal, vrea sa gaseasca vinovatul: "Cine l-a scris pe X, desi nu e prezent?". Din nou, tacere. Dezamagirea devine dispret. Din nou nu poate crede: alti studenti mincinosi si lasi! Cauta argumente pentru a-l convinge pe vinovat sa-si recunoasca vina, dar acesta nu are curajul de a-si asuma raspunderea. Oricum, profesorul il va fi aflat citind numele dinaintea celui absent. La ce mai folosesc observatiile, reprosurile...? Inca 10 studenti se mai aflau pe lista prezentilor absenti. Cu siguranta, profesorul nu trecea pentru prima data prin aceasta experienta, dar eu nu l-am vazut niciodata atat de trist si dezamagit, nici chiar cand primea raspunsuri dezastruoase la intrebarile legate de cursul pe care il preda. Dar acum afirma descurajat: "M-ati suparat cat pentru o saptamana!" ...Si pana acum nu l-am suparat vreodata! Studentii rad, ii amuza situatia! Mirarea mea devine mai mare cand aud o voce in spate: "Bine ca n-a verificat lista acum doua saptamani, cand scrisesem si eu doua colege! Mare noroc am avut!" Asadar, reactia acestui om nu a trezit nici o constiinta. Bine ca nu m-a prins, si atat! Si am inteles ca ar minti din nou daca ar sti ca nu e descoperita.

Nu, a minti nu e o crima in sensul propriu al cuvantului. Dar minciuna distruge caracterul, adoarme constiinta celui care o practica si ucide complet increderea in acesta. Minciuna este un pacat, dar poate privit ca prea mic si practicat sub diferite forme, din nefericire, de atat de multi oameni care se considera integri, de incredere, morali...

...

Fiica mama

Privind in urma la anii care au trecut, descopar printre prietenii mei o fetita cu ochi negri, cu par lung si negru si cu un zambet fantastic. Era foarte frumoasa, dar nu aceasta te atragea la ea, ci veselia si buna ei dispozitie, care o faceau foarte indragita si iubita. In ciuda aparentelor, nu avea o viata usoara: avea patru surori si un frate, toti mai mari, si se descurcau greu cu banii. Problema ei cea mai mare insa nu era aceasta, ci conflictele cu mama ei; daca stateai sa o asculti, te cuprindea mila. Uneori era certata pentru ca era neascultatoare, alteori pentru ca nu face treaba, desi facea treaba prea mult pentru varsta ei si, nu de putine ori, lipsea din grup pentru ca trebuia sa stea cu nepotii ei.

Anii au trecut fara a schimba ceva din frumusetea ei fizica si morala. Dar s-au schimbat alte lucruri in viata ei...

Prima schimbare a fost cea a nasterii din nou, a acceptarii Domnului Isus in inima ei ca Mantuitor si Domn personal.

Apoi, o alta persoana i-a tulburat linistea sufletului. Era printul ei, un baiat la fel de chipes ca si ea, care, putin mai tarziu, avea sa-i devina sot. Deja avea motive suficiente sa caute o relatie mai buna cu mama ei. Devenise crestina si, dupa casatorie, in ochii celei care o crescuse avea alt statut... Lucrurile mergeau din ce in ce mai bine.

De putin timp prietena mea este mama; da, in viata ei a aparut o alta persoana foarte importanta, un copilas atat de dragalas si de dulce... Iar acest copil i-a schimbat total atitudinea fata de mama.

Mi-a povestit, cu lacrimi in ochi, momentul in care a pasit pragul casei parintesti, intorcandu-se de la maternitate. Cand a intalnit privirea mamei ei, i-a fost rusine. Si-a plecat capul si a inceput sa planga. Deja incepuse sa inteleaga cat e de greu sa ai un copil, sa-l cresti, sa-l ingrijesti. Statea cu copilasul in brate in fata mamei ei, era fiica si mama in acelasi timp si, din momentul urmator, a devenit si prietena pentru cea care o nascuse si o crescuse.

Gandindu-ma la povestea ei si la vorbele pe care mi le-a spus, ma tot intreb: de ce trebuie sa afli ca mama e bolnava ca sa o ajuti mai mult si sa o ingrijesti, de ce sa astepti pana devii parinte ca sa o intelegi si sa o asculti, de ce sa regreti cand nu mai e si sa o pretuiesti, de ce sa crezi ca ti se cuvine sa ai mama si sa nu o consideri o binecuvantare...? Si nu gasesc raspuns.

...

Asteptand...

Cand eram copil, asteptam cu nerabdare zilele festive si sarbatorile, mai apoi am asteptat prima zi de scoala, apoi rezultate la examene si admiteri; ca tanara, am asteptat tabere, excursii, intalniri cu prietenii mei; o alta mare asteptare a fost cea a zilei botezului... Si cate altele nu am asteptat...

De ceva timp am asteptat sa apara lacramioarele... Acum le admir gingasia in vaza de pe birou, in gradina bunicii, in mainile copiilor ce striga neobositi: "Lacramioare, lacramioare parfumate!", bucurandu-se nespus cand buchetul din mana se micsoreaza.

Este sezonul lacramioarelor, dar in curand se va sfarsi, iar cei ce le iubesc vor mai astepta un an...

Privind in urma, vad asteptari implinite si neimplinite, vad evenimente ce au meritat asteptarea si altele care m-au dezamagit, vad amintiri placute si neplacute. Cert e ca, ceea ce odata era viitor, pentru o clipa a fost prezent, iar acum e trecut.

Ce astept acum? Astept reintalnirea cu primii mei elevi, cu cei carora le-am explicat intaia oara cate ceva din tainele matematicii si care, odata, mi-au implinit asteptarile.

Ma mai poarta insa gandul si spre o alta asteptare – unica, pentru ca nu se va transforma niciodata in amintire, ci atunci cand imi va fi implinita, va deveni un vesnic prezent: astept "fericita nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Cristos."

Si ce bine e sa astepti azi, cand asteptarile sunt un risc, ceva ce nu poate fi decat minunat, ceva ce nu dezamageste, ceva ce izvoraste din Dragostea suprema...

...

Mult, putin?

O suta de numere SSJ: sa fie mult, sa fie putin?

Sa comunici de 100 de ori cele mai importante evenimente din Iasi si din Romania sutelor de cititori, sa cauti 100 de subiecte interesante care sa atraga atentia inca de la prima pagina, sa asculti 100 de piese muzicale de cateva ori ca sa le spui si altora despre comorile ce se ascund dincolo de notele insirate pe portativ, sa privesti 100 de picturi ca sa-i convingi si pe altii ca si culoarea emotioneaza si transmite mai mult decat o imagine deosebita, sa gasesti 100 de cuvinte, sa nu obosesti sa fii tanar 100 de saptamani desi ai probleme, sa rezumi 100 de carti de pe raftul bogat, sa aduni 100 de boabe de sare si langa ele alte 100, sa oferi 100 de perspective psihologice, sa fii destinatar si expeditor de 100 de ori si, printre toate aceste sute, sa iei interviuri, sa reflectezi la Scriptura, sa dezbati probleme teologice... Si acestea reprezinta doar forma finala: sa fie mult, sa fie putin?

Dar sa stai sute de ore in fata computerului ca sa faci sursa, sa trimiti si sa primesti articole prin e-mail, pe o discheta sau pe hartie, sa cauti de 100 de ori ceva mai nou, mai atractiv, mai interesant... sa fie mult, sa fie putin?

Sa fie apreciati, pretuiti, incurajati, respectati si sustinuti cei 7 care, de 100 de ori, s-au prezentat: "The Salt Street Journal".

...

Geamul

Se apropie miezul noptii. Stau in camera in fata unei hartii, cu un creion in mana. Privesc, ascult in jur, caut inspiratie, caut ceva care sa nu ma lase rece.

Sa ma inspire sunetul: ticaitul ceasului sau muzica de la radio?

Sau poate ma inspira vreo carte: langa mine e manualul de Turbo Pascal ce m-a chinuit toata ziua, in fata un teanc de cursuri pline de informatie abstracta; zaresc si biblioteca: as lua o carte, dar nu sunt de serviciu la "raft".

Deodata, o idee! Deschid geamul si, in loc sa vad vesnicul si plictisitorul bloc de garsoniere locuit in cea mai mare parte de batrani, privirea imi este atrasa de copacii ce se pleaca in bataia vantului si a ploii, simt aer curat, proaspat, aud latratul unui caine, pe care in orice alte conditii nu l-as fi suportat si, la unul din geamurile din fata, zaresc un batran asezat la o masa, studiind sau scriind ceva. Cu cativa ani in urma ma scotea din sarite cand, copil fiind si jucandu-ma cu prietenii mei, ne fugarea trimitandu-ne la culcare, caci el nu putea dormi din cauza urletelor noastre. Radeam de el fiindca, spuneam noi, "se culca odata cu gainile".

Acum il pretuiesc, acum pretuiesc si cainele, si ploaia, si furtuna. De ce? Azi a fost prima zi din viata mea cand n-am iesit din casa, cu exceptia zilelor in care am fost bolnava si nu am avut voie. Azi a fost prima zi cand am iubit latratul unui maidanez si pe batranul de la apartamentul a carui fereastra o privesc fara sa vreau, azi am ascultat toate stirile la radio, azi am invatat Turbo Pascal, azi m-am plimbat prin casa ca niciodata.

Mai sunt cateva secunde pana la miezul noptii. Maine, de fapt azi, am sa duc gunoiul, am sa iau si paine, am sa fac toate cumparaturile, am sa ies cu siguranta din casa. Pana atunci insa, mai deschid o data geamul: batranul e tot acolo, scrie ceva: poate un jurnal, poate o scrisoare, poate testamentul; poate si el regreta ca nu a iesit astazi din casa...

...

Sfarsit de poveste

Se povestea intr-un numar mai vechi al SSJ despre o zana, ai carei obraji aprinsi erau scaldati in lacrimi de dorul lui Fat-Frumos, care nu se mai indragostea. Narator era, pe atunci, bibliotecarul de serviciu, iar ascultator era „andantescul lui prieten“.

A trecut mai bine de un an de atunci si aflat-am si sfarsitul povestii, ce-i drept moderna, care, vai, nu s-a terminat cu „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Un an in care, nu, Fat-Frumos nu a crescut cat altii in trei, nu a batut nici un record, nu a capatat puteri miraculoase in lupta impotriva computerului-balaur. E adevarat, doar zana il privea ca inamic.

Un an in care si alte zane au suspinat dupa acelasi Fat-Frumos, mereu pe ganduri, mereu indecis, gandind ca zana preferata e prea mica, prea naiva...

Intr-o buna zi, „naiva zana“ rosteste – aparent fara mila – cuvintele magice: „Adio, vis!“, caci intr-adevar, multe visuri iubise. Si el care o credea fara curaj, fara putere de decizie si prea indragostita.

Abia atunci parea Fat-Frumos sa se trezeasca la realitate, sa-si dea seama ca ii este draga, insa visul ei se spulberase, inainte de a deveni realitate. Nu, dragostea nu li s-a aratat ca o bucurie, ca in povesti, insa cei ce au asteptat refrenul: „Fara de bucurii iubiram, Fara tristeti ne-om desparti“, l-au asteptat in zadar. Micile bucurii – stiute doar de ei (sau poate doar de ea) – au facut ca obrajii zanei sa fie in lacrimi pana azi...

Ce-a ramas din poveste? A ramas Fat-Frumos si o fata, caci zanele sunt frumoase, bune si stiu sa vorbeasca...

Si daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti…

...

Metode didactice

Se spune ca cel mai usor dobandesti cunostinte prin practica, aplicand teoria. Nu credeam insa ca ceea ce nu am invatat in 12 ani de scoala la geografie voi invata in mai putin de 2 saptamani. Capitolul: Relieful Romaniei, subcapitolul: Carpatii Meridionali, lectia: Muntii Retezat.

Dupa 13 ore de mers cu trenul, m-am trezit alaturi de 9 prieteni, in orasul Petrosani, oras important pentru industria petroliera. O jumatate de ora de mers cu autocarul si 5 km de mers pe drum forestier a fost introducerea in muntii Retezat. Am aflat cate ceva si despre clima zonei: ploi dese, reci, vant aproape permanent (am aflat acasa ca erau vanturile de vest si de nord).

Cuprinsul lectiei a inceput dimineata in cort, pe malul apei, odata cu primul urcus greu si cu orientare turistica de care nu ne puteam lipsi. A plouat iar, dar nu a fost chiar rau, caci am poposit la o stana, unde am aflat mai multe despre obiceiul transhumantei.

Dupa o noapte linistita, la adapost de ploaia marunta dar rece, am continuat urcusul. Privelisti splendide ne-au incantat privirea, dar nici lectia de zi nu s-a lasat prea mult asteptata: am dat de jnepenis (termen ce imi parea cunoscut din timpul orelor de geografie), am dat de stanci si am descoperit o caracteristica a Masivului Retezat (de care mi-am amintit vag): relieful carstic. Descoperirea nu s-a oprit aici, caci spre seara am zarit primele tauri - termen ce il inlocuieste pe cel literar: "lacuri". Ca prin vis mi-am amintit de vorbele fostei mele profesoare: "In muntii Retezat intalnim un relief glaciar, cu urme caracteristice: circuri, vai, lacuri glaciare. Aici se gasesc 80 de lacuri, printre care Bucura si Zanoaga, cele mai mari din tara." Ce usor imi parea acum, cand le vedeam, cand le cercetam, cand le admiram. Sosirea noptii ne-a gasit la "taurile Custurii", cel mai frumos loc in care am campat.

A doua zi ma astepta lectia despre fauna caracteristica: am vazut capre negre, marmote si soimi. Acum cu siguranta nu voi mai uita substantivul "marmota", ba chiar as putea sa-l explic.

Ziua cea mare a urmat firesc, ziua in care am fost cei mai inalti oameni din zona: ne-a fost predata lectia "geografiei matematice". Am atins cel mai inalt varf din Retezat (Peleaga - 2509m), in toata Romania existand 14 varfuri de peste 2500m. A fost sublim! Seara am ajuns la lacul Bucura, unde am deslusit misterul temperaturii medii anuale: 10 grade Celsius. A fost cea mai friguroasa noapte, atat de friguroasa incat rucsacii erau aproape goi. Nu ne-a doborat insa frigul, si nici oboseala, caci urmatoarea zi am luat-o de la capat si am escaladat vf. Retezat. Ciudat sau nu, dar a fost mai grea coborarea, caci era multa stanca, ploua si nu era nimic anormal sa iti alunece piciorul la orice pas. Fiecare in parte stie cat de aproape a fost de accidente, dar cu totii stim ca am ajuns cu bine la cabana Pietrele, uzi din cap pana in picioare, dar entuziasmati si multimiti pentru ca gasiseram un loc ferit de ploaia ce nu mai contenea.

Parea ca urmeaza incheierea lectiei, dar a doua zi am batut toate recordurile personale: am mers 27 km pe drum forestier, apoi pe sosea, pentru ca la sfarsitul zilei sa ajungem intr-o gara ca vai de ea, cu purici si fara sala de asteptare. Ce mai conta? Dupa atatea nopti in cort, acceptam orice conditii.

Am petrecut apoi o zi in Cluj si 4 zile in Vatra Dornei, unde ne-am simtit cu adevarat in vacanta (respectiv, concediu).

Asa s-a incheiat aventura Retezat, asa a luat sfarsit lectia mea, asa am invatat cate ceva despre tara mea, printr-o metoda grea, dar fascinanta, pe care ar prefera-o multi...

...

Jumatati si intregi

(text publicat in SSJ nr. 120, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 06 – Dragoste / Eros / Erotic. Acest text a fost publicat "la cerere" si in revista ALO+)

Jumatate si intreg-ar parea un titlu perfect pentru o lectie de matematica la clasa a 5-a pentru a introduce fractiile.Iar daca ai intreba pe unul din elevi ce inseamna jumatate si intreg ti-ar spune ca marul e intregul, iar daca il tai exact pe mijloc obtii 2 jumatati.Iar daca ai merge la aceeasi clasa la ora de limba romana la o lectie despre locutiuni verbale si ai face o aplicatie in jurul cuvantului "jumatate", n-ar lipsi de pe lista elevilor "a-ti gasi jumatatea".

In matematica, "jumatate" se scrie ½.Si oare cum s-ar interpreta din punct de vedere matematic expresia amintita?Daca-ti cauti jumatatea inseamna ca esti o fractie:1/2, iar a o gasi inseamna sa afli o alta fractie(1/2 ) alaturi de care sa formezi un intreg; la ora de limba romana s-ar spune sa-ti gasesti un partener pentru intreaga viata.

Unde-ar fi problema? In matematica 1/2+1/2=1.Deci, daca-ti gasesti jumatatea si "te pui in comun " cu ea,"te aduni" cu ea, rezultatul e mult doritul 1.Mai exista insa un alt fel de adunare, inselator as zice eu:1/2+(-1/2).Rezultatul e, de fapt, o diferenta, nu o suma. E atunci cand o jumatate construieste, iar cealalta darama.E atunci cand semnele sunt diferite, deci si sensurile de inaintare, iar concluzia e 0.

Si daca inselatoriile s-ar sfarsi aici, ar fi bine. Iata insa una si mai mare: 1/2:1/2=1.

Aceiasi operanzi, acelasi rezultat. Difera insa operatia: e impartire. Ce-i drept, rezultatul e tot 1, insa pozitiile jumatatilor difera: unul doar da, "se imparte",iar partenerul doar ia. La 20 de ani e usor sa spui ca tu vrei sa fii cel care ofera; insa dupa tot atatia ani de parteneriat s-ar putea sa nu mai ai ce da...

O notiune ce se studiaza ceva mai tarziu in matematica e produsul cartezian, al carui rezultat in cazul de fata e perechea (1/2, 1/2). Noutatea e ca nu exista nici o operatie, nici o legatura intre cele doua elemente ale perechii. E drept ca se formeaza o pereche, insa cand parantezele se inchid, intre cele doua jumatati exista o virgula rece si atat. N-am idee cum e sa fii in interiorul parntezei, insa, daca as fi, as prefera orice operatie acelei virgule.

Poate nu e extrem de greu sa-ti gasesti jumatatea. Dificultatea apare la operatie: tu esti 1/2, iar rezultatul trebuie sa fie 1, prin adunare. Nu sunt in masura sa dau sfaturi sau retete pentru a obtine un tot, un intreg, dar daca "+" inseamna dragoste, atunci stiu reteta: dragostea e indelung rabdatoare, e plina de bunatate, nu pizmuieste si nu se lauda, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar. Dragostea acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul!

...

Oameni buni, oameni rai

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)

Zilele trecute am revazut imagini din timpul Revolutiei din decembrie '89. Ma patrund atat de mult aceste imagini, fiindca imi dau seama ca le-am trait si eu acum 12 ani!

Insa in fiecare an alte si alte ganduri noi imi trec prin minte. Anul acesta, m-am oprit la oameni: oamenii de atunci si cei de acum.

Copil fiind, am inteles revolutia ca un fel de razboi, insa nu intre popoare, ci intre oamenii buni si cei rai din Romania. Noi - familia mea si prietenii nostri - eram oamenii buni, iar Ceausescu, familia si prietenii lui erau cei rai. Cat despre cei care au condus Revolutia, ei erau cei mai buni dintre cei buni, ei erau eroii mei! Asa ca atunci mi s-a parut firesc sa moara raii, iar noi sa fim liberi, sa traim fericiti pana la adanci batraneti! Nu e greu de inteles ca pentru mine era o poveste, iar noi, bunii, cei ce aveau nevoie de eliberare.

As zice ca povestea mea continua si dupa 12 ani, insa nu precum cele care plac asa mult copiilor; un lucru e sigur: noi am ramas cei buni, acum suntem liberi, insa cei ce ne conduc, o parte din cei mai buni de alta data, nu mai sunt salvatorii si eroii nostri, ci se apropie de personajele negative ale povestii; doar noi suntem in continuare buni.

Pe data de 6 decembrie in Biserica Crestina Ortodoxa din Romania se sarbatoreste Sf. Niculae, si de 12 ani incoace tot se aduna oameni la mormantul lui Ceausescu la aceasta data si, ciudat, din ce in ce mai multi il regreta. Din ce in ce mai multi il clasifica in categoria celor buni... alaturi de noi!

Nu e politica domeniul meu si de aceea n-as putea explica situatia social-economica si politica din tara dupa 12 ani de libertate. Cum vad eu lucrurile dupa acesti 12 ani? Inca neclare - cel putin pentru mine - pentru ca cei ce odata au fost rai acum sunt buni si invers...

Si uite-asa m-a facut revolutia sa ma intreb cand sunt buni oamenii, cand sunt rai, dupa ce criterii sunt intr-un fel sau altul si... cum suntem vazuti noi, "cei buni" din povestea mea, in familie, in Biserica si oriunde mergem. Si mi-a mai amintit revolutia de un text drag mie, rostit de imparatul Solomon: "Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui".

...

Matematica barfei

(text publicat in SSJ nr. 126, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 11 - Despre barfa")

A vorbi despre barfa mi se pare destul de greu, fiindca toti stim ca este un lucru rau, dar toti am facut-o macar o data. Imi pare barfa o problema practica, nu una teoretica, una cu care trebuie sa lupti, nu una despre care sa vorbesti.

A vorbi despre matematica barfei mi se pare insa usor, deoarece “operatiile” barfei sunt, dupa parerea mea, lesne de identificat si de inteles. Amplificarea si multiplicarea - caci despre acestea e vorba - au, scoase din contextul matematicii, sensuri apropiate: amplificare inseamna marire, largire, iar multiplicare e sinonim cu inmultire, sporire. In matematica, lucrurile stau altfel: cei doi termeni desemneaza operatii diferite si conduc, evident, la rezultate diferite. Sa le luam pe rand!

Amplificarea este o operatie ce se aplica in general fractiilor, fara a modifica valoarea lor, desi aparentele spun altceva. Iata cum vad eu legatura cu barfa: obiectul de amplificat e adevarul, insa oricat ar fi marit sau largit, el ramane acelasi, desi, cum spuneam mai sus, aparentele inseala. Adica realitatea e una singura - si in final ramane doar ea - si nu poate fi modificata prin vorbe transmise de la persoana la alta.

Multiplicarea inseamna inmultire, acea inmultire pe care o invata copiii in clasa a doua: se aplica numerelor de orice tip si le modifica (daca e vorba de numere pozitive, le mareste). In matematica barfei, se multiplica numarul “cunoscatorilor”, adica al celor ce afla “informatia” despre cutare sau cutare. Logic ar fi ca acest numar sa nu se modifice prin inmultire, ci prin adunare, dar nu uitati ca ne aflam pe taramul barfei, unde ce se afla se transmite si tot asa...

Pe scurt, barfa inseamna amplificarea - mai mult sau mai putin a - adevarului despre o persoana (sau mai multe) si transmiterea acestuia, multiplicand astfel numarul “stiutorilor”.

Ar fi nedreapta insa matematica daca amplificarea si multiplicarea l-ar privi doar pe “barfit”. Si cum matematica e cinstita, “barfitorul” nu scapa: el nu devine mai bun prin practica barfei, in schimb “ce seamana omul, aceea va si secera!”. Si cum un graunte de grau rodeste si aduce mai multe boabe, se intelege ca el va secera mai multe vorbe defaimatoare decat a semanat! Astfel vad eu matematica barfei, o problema ale carei ipoteze conduc la concluzia mai sus amintita: un avertisment care s-ar putea sa nu fie valabil doar pentru viata pe pamant!

...

Cartea - invatatura si intelepciune

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

"Nu-i rau, mai Stefane, sa stie si baietul tau oleaca de carte [...] Din carti culegi multa intelepciune, si, la drept vorbind, nu esti numai asa, o vaca de muls pentru fiecare." Aceste randuri fac parte din Amintirile din copilarie ale lui Creanga si se constituie intr-unul din textele preferate ale profesorilor de limba si literatura romana. Imi amintesc si acum lectia de la clasa a VIII-a despre personajele Amintirilor. Despre David Creanga, bunicul lui Nica, ni se spunea ca reprezinta taranul intelept care intelege importanta invataturii, idee argumentata cu citatul de mai sus. Mi se pare interesant ca mai intai cuvantul "carte" apare intr-un sens figurat, de fapt, intr-o locutiune - "a sti carte" - insemnand invatatura, stiinta, cultura, iar in a doua fraza "carte" are sensul propriu, acela de scriere tiparita si legata. Despre importanta invataturii nu cred ca mai e nevoie sa spun ceva. "Ai carte, ai parte!" spune un vechi proverb. E drept ca in societatea noastra nu e chiar asa sigur ca daca esti invatat, vei avea un trai decent - doar daca esti castigator la vreun concurs de cultura generala - insa fara aceasta calitate, sansele se reduc simtitor.

A doua afirmatie insa, "Din carti culegi multa intelepciune" m-a dus cu gandul la o alta, din Biblie: "Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte, cautand sa faci tot ce este scris in ea; caci atunci vei izbandi in toate lucrarile tale, si atunci vei lucra cu intelepciune." Aceeasi idee a intelepciunii pe care o dobandesti citind si cugetand, numai ca de data aceasta nu din carti, ci din Carte! Si daca ma mai gandesc ca despre omul caruia ii este adresat indemnul, este scris pe aceeasi pagina a Bibliei ca "era plin de duhul intelepciunii", atunci trag concluzia ca acea carte merita citita. Da, merita, caci era Cuvantul lui Dumnezeu.

Ca si tanar in societatea de azi, nu pot ignora invatatura, stiinta, cultura; tot astfel, ca crestin, nu pot ignora Cartea lui Dumnezeu. Intelepciune culegi din multe carti, insa cea care rezulta din cugetarea la Cuvantul lui Dumnezeu e cea care vine de sus si e "curata, pasnica, blanda, usor de induplecat, plina de indurare si de roade bune, fara partiniri si nefatarnica".

...

Cersetorii din 13

(text publicat in SSJ nr. 131, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 16 – Despre cersit si cersetori")

In tramvaiul 13 din Iasi se invata lectii grozave despre cersit!

Dimineata, cand plec la scoala, tramvaiul 13 este suficient de aglomerat datorita rutei pe care o are: trece prin Centru, iar apoi urca in Copou, unde invata cei mai multi elevi si studenti din Iasi. Si tocmai fiindca tramvaiul e aglomerat, iar traseul lung, locurile pe scaun sunt foarte cautate de tineri, mai ales cele de la geam (in cazul in care tramvaiul e cu locuri duble). Aceasta e introducerea lectiei!

Cuprinsul incepe la statiile urmatoare, cand locurile sunt deja ocupate, iar in 13 se urca persoane in varsta. Si pentru ca tinerii nu se inghesuie sa ofere locurile acestora, nu de putine ori am observat privirile batranilor care par sa spuna: Of! Tinerii din ziua de azi nu mai stiu ce e politetea! Unii chiar rostesc aceste cuvinte si obtin mult doritul loc.

Exista o statie pe traseul in discutie in care se urca deseori copii de tigani, care se ocupa cu... cersitul. Si incep: Dati si mie-un ban/ Ca eu sunt copil orfan!” sau alte asemenea texte insotite la sfarsit de Tatal nostru. Si cine credeti ca ii alunga din tramvaie? Batranii care stau pe scaune si se simt deranjati de copiii cersetori.

Dar mai este o categorie de nemultumiti, care isi cere drepturile in tramvaiul 13 si sa nu va mirati cand o sa aflati ca sunt chiar vatmanii. Unii dintre acestia practica o metoda mai ciudata de a vinde bilete: dai cu 1000 de lei mai putin (in conditiile in care un bilet pentru o calatorie costa 5000) si primesti un bilet deja compostat (vatmanii il numesc refolosibil, eu i-as zice second-hand) pe care trebuie sa il returnezi cand cobori, desigur daca accepti targul, iar diferenta de 4000 de lei e castigul vatmanului de pe urma afacerii.

Deja am ajuns in Copou si as putea sa ma intorc acasa, caci am invatat destule in aceasta zi; deodata imi aduc aminte de lucrarile si examenele la care noi, tinerii din tramvaiul 13 cersim intr-un fel sau altul o nota mai buna (iar insistenta e mai mare cand e vorba de 5-ul sfant). Deci si noi suntem cersetori!

Concluzia lectiei e ca tramvaiul 13 ar trebui sa faca turul orasului, caci toti cersim; respect, bani, iar bani, note, prestigiu, dragoste, admiratie, ... si fiecare din noi si-ar putea completa lista - sunt valori pe care ni le dorim, pentru ca noi consideram ca le meritam! Ce spun altii? Ca tanar crestin care circul cu tramvaiul 13, cred ca batranii merita respectul meu, insa modul in care isi cersesc drepturile imi provoaca revolta; copiii tiganilor nu-si fac decat meseria, insa ei cersesc ceva fara ca macar sa merite; cat despre vatmani, e drept ca salariile sunt mici, insa desi toata lumea pare sa iasa in avantaj de pe urma afacerii, o constiinta de crestin nu e dispusa la aceasta; despre examenele si notele noastre profesorii ar putea sa scrie articole intregi, intitulate Cersetorii din Copou, si tot asa...

...

A trecut o saptamana de cand noi, romanii ne salutam cu “Cristos a inviat!”.

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

Dupa 7 zile de la sarbatoarea invierii Domnului Isus, impreuna cu un grup de tineri am vizitat o Biserica din apropierea Iasului. Ne gandeam sa ducem si altora bucuria invierii, sa incurajam prin poezii si cantari. Nu mica ne-a fost surprinderea cand, ajunsi in fata unei case simple, taranesti, ni s-a spus: “Aici e adunarea!”. Am intrat si... surpriza: in incaperea unde avea sa se desfasoare serviciul religios erau 6 persoane. Pareau bucuroase si pline de pace. La salutul nostru “Cristos a inviat!” ne-au raspuns, aproape cu lacrimi in ochi: “Adevarat a inviat!”. In Iasi nimeni nu mi-a raspuns atat de sincer, atat de cald si atat de real.

Ne-am asezat pe cele cateva scaune din incapere. Un barbat rosti privind soarele ce stralucea superb: “Ce zi frumoasa!”. O batrana incepu atunci sa cante:

"Frumoasa zi e ziua Ta/ Isuse, Domnul nostru/
Iti multumim ca harul Tau/ Ne-a dat si daru-acesta!”

Si din nou ochii i se umplura de lacrimi. Au inceput sa cante cu totii. Au urmat alte si alte cantari; pareau sa aiba o alta carte de cantari decat a noastra; de fapt diferenta era in inima, in viata, in slujire, in dedicare. I-am ascultat rugandu-se: si-au cerut cu totii iertare pentru pacate, iar apoi le-am ascultat si problemele: erau crestini care sufereau pentru Numele Domnului Isus; preotul si ceilalti sateni le faceau probleme, ii vorbeau de rau, cautau sa-i impiedice sa se intalneasca. Cine i-ar fi putut opri? Au mijlocit plangand pentru oamenii din sat care mor nemantuiti, pentru preotul care citeste Biblia si totusi e departe de Adevarul Cartii. Cata dragoste! Savurau orice cuvant despre Domnul, fie ca era un verset din Biblie, fie ca era poezie sau cantare.

M-am simtit minunat in acea Biserica. Oameni care nu au avut haine noi de Pasti, nici coruri care sa le intoneze piese celebre, nici predicatori renumiti, mi-au raspuns prin viata lor simpla “Adevarat a inviat!”. De bucurie si de incurajari am avut parte si noi, nu doar ei. In drum spre casa imi spuneam mereu:”Cu adevarat Domnul a inviat!”.

A trecut o saptamana de cand noi, romanii ne salutam cu “Cristos a inviat!”. Dar cati raspund?

...

Ce bine ca Europa FM e aproape!

(text publicat in SSJ nr. 135, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 19 – Radiourile Evanghelice / 'Micul Samaritean’”)

Faptul ca frecventele posturilor de radio Micul Samaritean si Europa FM difera (in Iasi) doar prin 0.5 MHz nu e deloc rau, ba chiar uneori e avantajos.

Voci ca ale lui Iosif Ton sau Liviu Spercy m-au tinut ore intregi langa Micul Samaritean si atunci nu-mi pasa ca Europa FM e aproape. Insa alte voci ce rasuna la Micul Samaritean ma fac deseori sa exclam: "Ce bine ca Europa FM e aproape!". Dupa cum astept predicile de miercuri si de vineri la 20:30, tot astfel sunt ore din zi si din noapte la care imi displace total sa ascult Micul Samaritean. Jingle-urile, aparent inaltatoare si idealiste ascund voci dulcege, dar care nu spun nimic despre realitatea in care, crestini sau nu, toti traim. Astfel ca la auzul lor schimb repede pe Europa FM unde ascult cu deosebita placere emisiunea "Romania in direct", unde romanii spun ce-i doare si unde vocea lui Robert Turcescu te atrage, te tine pe Europa FM!

Fiindca sunt in Iasi si fiindca am libertatea sa aleg ce ascult, exclam fara nici o teama: "Ce bine ca Europa FM e aproape!".

...

O zi in Pirinei

A trecut aproape o luna de cand sunt in Franta, mai exact in Pau si aceasta dupa ce am trait 20 de ani in Romania si numai in Romania. De aceea orice comparatie, intentionata sau nu, e cu Romania, iar lucrurile care m-au impresionat, m-au impresionat fiindca in Romania sunt altfel!

Stiam despre Pau inainte de a ajunge aici ca la echipa locala de basket a debutat Ghita Muresan pe plan international si, in plus nu-mi erau necunoscute vorbele lui Lamartine: "Pau este cea mai frumoasa priveliste de pe uscat, dupa cum Napoli este cea mai frumoasa priveliste de pe apa". In luna ce-a trecut am aflat si am trait multe; am ales insa pentru acest numar una din cele mai frumoase zile, 14 septembrie, zi petrecuta in Pirinei cu un grup de tineri crestini.

Cu punctualitatea ei nu stau tocmai bine, dar nu am curaj sa condamn lucrul acesta la ei, fiindca nu e intre cele care m-au impresionat... Am plecat cu o ora mai tarziu decat era programat, dar cred ca timpul a fost recuperat pe o distanta de 150 km, parcursi desigur in masini, pe sosele care permiteau o viteza de 120-130 km/h fara probleme. Am ajuns la 2200 m cu masinile, lucru surprinzator pentru mine, avand in vedere "experienta montana" din tara. Si mai surprinzatoare a fost insa pregatirea turistilor pentru drumetie la coborarea din masini: toti in afara de mine aveau bastoane speciale pentru munte, toti cu aceeasi exceptie aveau crema pentru protectia pielii impotriva vantului si soarelui si as putea continua. Traseul a fost greu si foarte aventuros, in special datorita portiunilor abrupte de stanca acoperita de gheata. Peisajele pe care le-am vazut sunt greu de descris. O splendoare, nu alta! Am vazut un canion urias si un crater vulcanic foarte interesant din punctul de vedere al corpului geometric de care se apropia prin forma!

La 2500 m erau mai multi turisti decat am vazut la aceasta altitudine in Romania; motivul cred ca e altitudinea mare la care ajungeau masinile. Cel mai in varsta turist avea 80 de ani, lucru impresionant!

Cu sau fara bastoane, cu sau fara bocanci speciali sau mai stiu eu ce, am ajuns in varf la 3006 m doar jumatate dintre noi. La aceasta altitudine mi s-a spus ca am trecut testul si sunt admisa in grupul de tineri! Ciudat test! Acolo a fost fantastic! Varful respectiv era de fapt in Spania. De o parte se vedea Spania, de cealalta parte Franta, iar eu eram romanca. Privelistea era de vis, dar ceilalti nu pareau sa traiasca visul. Cred ca a fost doar al meu si a luat sfarsit repede, caci eram iar in intarziere. Am trait si un mare regret acolo sus: ca prietenii mei cu care am colindat Carpatii nu sunt cu mine. As fi dat orice sa fie langa mine cineva - l-as fi preferat pe fratele meu - care sa imi inteleaga starea si cuvintele
romanesti care au ramas doar in gand...

Cand scriu aceste randuri de la fereastra camerei mele, care e la etajul 9, se vad Pirineii. Se mai vad si alte lucruri care ar merita atentie si care poate s-ar incadra mai bine in subiectul acestui numar. Daca cititorul a descoperit in textul de mai sus detalii care sa fie in concordanta cu subiectul, e bine (dintr-un anumit punct de vedere). Daca nu, a fost "prostia" mea sa descriu o zi in Pirinei intr-un numar ca acesta...

...

Primul meu Craciun in Franta

Am inceput sarbatorile cu o consolare pentru a-mi astampara dorul de tot ce am mai frumos acasa (familie si prieteni): e poate o sansa unica sa traiesc un Craciun in Franta. Nu stiu daca a fost sau nu ultimul, dar stiu ca planul meu nu a mers. Am sarbatorit intr-o familie plina de dragoste pentru mine, dar inca nu stiu daca am sarbatorit Craciunul. Au fost cadouri cum inca nu am vazut, dar am simtit un gol in inima provocat nu de faptul ca sunt departe de Iasi, ci de o atentie minora acordata Sarbatoritului. Mi-au lipsit si colindele si bradul natural si frigul, dar acestea in plan secundar.

Pe 25 am primit un mesaj de la un prieten drag din tara: "Linistea sa se astearna peste sufletul tau... Doar atunci vei putea sa auzi ingerii strigand de bucurie: "Cristos S-a intrupat!". Craciun fericit!". Am inceput sa plang si sa visez dar...

Am continuat ziua conform planului: programasem impreuna cu o prietena sa mergem pana in camin sa luam ceva din camera mea si pentru ca erau 17° am luat bicicletele! Le-am lasat la parter legate, iar cand ne-am intors lipsea una din rotile unei biciclete si saua celeilalte! Linistea sa se astearna peste sufletul tau... Lacrimi, teama si lupta sa fiu linistita! Avem idee cine a fost dar nu mai conteaza! A trecut Craciunul si la sfarsitul zilei de 25 pot spune ca am auzit ingerii strigand de bucurie: Cristos S-a intrupat! Nu stiu de ce si nu stiu cum am avut linistea si pacea necesare pentru a auzi ingerii dupa asa o zi! Poate a fost o minune de Craciun! Si, da, pot spune: am avut un Craciun fericit! Multumesc, prietene pentru ca m-ai ajutat sa am un Craciun fericit!

Asadar Craciunul in Franta nu e de vis, dar daca Sarbatoritul e in centru e un Craciun fericit!

Multa pace si un an 2003 senin tuturor in special celor care sunt departe de cei dragi pentru ca acum incep sa inteleg!

Niciun comentariu: