The Salt Street Journal nr. 52



Saptamanal de cuvinte proaspete

Nr. 52 / 17 aprilie 2000, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Dorin Popa & Danut Manastireanu, Eugen Grigoroscuta, Dan Gheorghiu, Marin Cantea, Chris

Cuprins: Editorial, Prima stire, Cuvantul, Exercitii de intelegere, Intersectii, Raftul de carti, Cinquecento, Andante, Trandafiri din Saron, Perspective psihologice, Cronica cinematografica, "De ce plangi, pe cine cauti?", Interviu cu Claudius, Un bob de sare, Un alt bob de sare, Sunt tanar, Curier&Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe/unsubscribe

Eduard Orasanu

Editorial

Nu ma pricep sa scriu editoriale, desi de 52 de saptamani asta fac. Nu ma pricep sa conduc o revista, desi de la 70 de adrese, cifra de la care am pornit, astazi SSJ se trimite la peste 600, plus doua pagini web, plus Serate..

Nu ma pricep sa cer, asa cum nu prea stiu sa dau, dar ma preocupa mult sentimentele de prietenie si durata unei relatii.

Asadar, poate ca nu exista SSJ, ci doar o mana de prieteni, saritori, energici, visatori si cu mult bun simt. Ei imi spun ca exista revista, ca totusi ma pricep sa scriu editoriale si stiu sa conduc o echipa. Cu totii se agata de aceasta sansa ivita, nascuta, construita; sansa de a fi impreuna, sansa de a capata o identitate: “Tu esti Aretta care lucrezi la SSJ?”, “Aaa! Daniel de la SSJ”, “Ionutz, redactor-sef adjunct...”. Sansa de a vedea ca sinceritatea si frumusetea merita, castigul si bucuria de a scrie despre pictura si muzica, despre tinerete si indoieli...

Nu ma pricep sa scriu editoriale, desi un an intreg asta am facut, ba am mai scris, din cand in cand, si pentru alta revista ieseana, “HAR”, plus o rubrica in revista “Foaie”...

Nu ma pricep sa castig, asa cum simt gustul ratarii si al desertaciunii, dar cred mult in prietenie, in acea prietenie care nu se termina, in care nu incap minciunile, tradarile, viclesugurile si meschinariile.

Asadar, poate ca traiesc un basm ce inca dureaza, desi prietenii mei imi spun ca e o realitate. Ei imi spun ca putine oferte le vin din partea societatii, a comunitatii laice sau religioase. Putine se pot face in tara asta, desi prea multe sunt de facut. Cu totii se agata de foaia alba si de ganduri, de munca si satisfactiile aduse de ea: “Sabina, cand vor mai fi Serate?”, “Cine e Alina?”.

Cam asta e...

PS: La implinirea unui an de la aparitie multumesc celor ce au fost alaturi de noi prin rugaciunile si incurajarile lor, iar lui Dan Gheorghiu si Arpi Foszto pentru ca au dat si din buzunarul lor.

Ne-am intalnit pentru ca semanam!


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Prima stire

- Ieri, 16 aprilie 2000, la Biserica Baptista de pe Sararie a avut loc un botez nou-testamental. 12 suflete au marturisit in apa botezului credinta lor in Hristos, au marturisit si totodata ingropat trecutul lor pacatos si au pornit cu speranta si o credinta ca inimile lor au fost pe deplin schimbate. La acest serviciu special, care a incheiat o saptamana de evanghelizare in Biserica de pe Sararie 32, a fost invitat fr. Vasile Talos, rectorul Facultatii de Teologie Baptista din cadrul Univesitatii din Bucuresti.

Am ramas impreuna pentru ca suntem diferiti!


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

M. P.

Cuvantul

Despre anormalitatea normalului

Obisnuiesc a eticheta fapte, lucruri, fenomene ca fiind normale ori anormale. Obisnuiesc, de asemenea, sa conving pe altii de anormalitatea ori de normalitatea unui lucru. Am impresia ca gresesc facand aceasta. Gresesc?!

Semnificatia sintagmei “normal” difera de la individ la individ, de la context istoric la context istoric, de la spatiu religios la spatiu religios, de la zona geografica la zona geografica etc. Nu poti afirma despre un fenomen ca este NORMAL fara a da dovada de subiectivitate.

Ce tie iti pare normal, vecinului tau ii pare deplasat, inacceptabil, deci ANORMAL. Este extrem de greu sa definesti normalul ori sa trasezi limitele normalului, daca nu imposibil. Nu-mi propun acest lucru. Voi continua sa vorbesc despre “normal” dintr-o perspectiva personala.

Consider ca, pana la un anumit punct, in spatiul crestin putem distinge clar intre normal si anormal. Continuand pe aceasta linie, vad conceptul de “normal” ca avand doua dimensiuni, si anume: una reala si una ideala. Prin “normalul real” inteleg mediocritate, simplitate, superficialitate. Prin “normalul ideal” inteleg excelenta, complexitate, profunzime. Ciudat este insa ca cei care sunt, exista in “normalul real” considera anormali pe cei care sunt, ori tind sa fie in “normalul ideal”, si invers. E normal? Nesincronizarea celor doua concepte provine din faptul ca ideologia “normalului real” isi are esenta in sintagma “PENTRU A FI UN OM NORMAL NU TREBUIE…”, in vreme ce ideologia “normalului ideal” isi are esenta in expresia “PENTRU A FI OM NORMAL TREBUIE…”.

O alta deosebire dintre cele doua concepte reiese din faptul ca, pentru a fi in “normalul real”, singura conditie este aceea de a te naste, de a fi pasiv, de a vegeta, de a fi la fel ca ceilalti, de a te incadra in tipare. Pentru a fi in “normalul ideal”, ai nevoie sa te detasezi de turma, de gloata, de cireada, si de a excela, in acest fel intrand in “normalul ideal”. Mergand mai departe pe linia diferentelor dintre cele doua concepte, gasesc ca in “normalul real” exista, vietuiesc mase, gloate fericite, gloate in care flagelul imbecilitatii patrunde cu usurinta si se impleteste in chip desavarsit cu fenomenul mitocaniei. Rezultatul de multe ori tinde a fi mascat galagios, prin snobism. In “normalul ideal” nu putem vorbi de gloate, ci de indivizi retrasi, cu bun simt, de un pesimism moderat, controlat, si… tacuti.

Normal… anormal… “normal real”… “normal ideal”. Totusi ce e normalul? Cred ca multi dintre noi existam, pasivi, intr-un “normal anormal”, ori in normalul numit de mine “real”. Acum imi dau seama ca, de cand m-am nascut, am ignorat un fenomen: fenomenul identificarii anormalului cu normalul.
*
Visez o prabusire a lumii intr-un “normal ideal”.

“Exercitii de intelegere” VII

Dialog intre Dorin Popa si Danut Manastireanu / Radio Nord-Est Iasi / Decembrie 1999



Dorin Popa

Din cate stiu Biserica Baptista face parte din randul bisericilor neoprotestante.



Danut Manastireanu

Desigur.

Dorin Popa: Bisericile evanghelice, penticostale, tot din randul bisericilor neoprotestante fac parte?

Danut Manastireanu: Da. In Romania, dintre bisericile recunoscute oficial, cu statut de cult exista patru biserici evanghelice sau neoprotestante: Biserica Baptista, Biserica Penticostala, Biserica Crestina dupa Evanghelie si Biserica Adventista. Cred ca ar trebui sa mai adaugam o a cincea confesiune la ora actuala pentru ca Cultul Crestin dupa Evanghelie cuprindea in sanul sau doua biserici, doua ramuri: biserica clasica a crestinilor dupa Evanghelie si ceea ce se numeste astazi Biserica Evanghelica Romana, mostenitoarea unei miscari de reinviere spirituala care a inceput prin anii '20 in Romania, condusa de preotul Tudor Popescu. Acesta este si motivul pentru care ei se mai numesc “Tudoristi”. Deci am putea spune ca in Romania sunt cinci confesiuni evanghelice sau neoprotestante, dar ultima dintre acestea nu este reprezentata in Iasi.


(textul integral in “Exercitii de intelegere”)

Eugen Grigoroscuta



Intersectii

De ce m-am decis sa nu mai scriu?
Are vreun sens?

Intr-o tara in care justitia condamna la 3 ani de inchisoare un om pentru ca a furat - fara probe concludente - 4000 de lei, nu mai e nimic de scris si spus.

Nu doresc sa apar infractorii si infractionalitatea, dar ce face aceeasi justitie cu cei ce au furat intreprinderi, vapoare, miliarde din banci? Nu mai incerc si alte exemple de hotie pentru ca ar fi acoperita rubrica pana la sfarsitul anului.

Mai are vreun sens sa scriu cand, in timp ce ni se spune ca nu sunt bani pentru bolnavi, care ar mai putea trai (nu este oare crima morala?), pentru invatamant, pentru majorarea unor pensii - care oricum sunt de batjocura - pentru, pentru, pentru nimic de fapt, domnii parlamentari sfideaza o tara intreaga si isi maresc consistent lefurile.

CINISM! Alt cuvant nu gasesc. Si totusi, nu decizia in sine m-a socat, ci modul in care a fost votata: toti au fost pentru; au disparut disensiunile politice si personale, si puterea si opozitia s-au constituit intr-o echipa - ce e drept, condamnata la retrogradare.

Cine fluiera sfarsitul mandatului? Cat de actual este astazi Eminescu: "Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!"

Mai are vreun rost sa scriu? Fara sa-mi dau seama, deja se pare ca am dat un raspuns.


(recomandam a se vedea “arhiva de aur” – Eugen Grigoroscuta si "Intersectii")

Eduard Orasanu

Raftul de carti

Mircea Cartarescu - “Travesti”

Adolescenta, un ocean intre tarmuri prea inguste, un dans pe jaratec, o primavara care nu simti cand incepe si nu stii cand se termina.

Adolescenta, un sunet care nu e accesibil orcui, o armonie care nu e posibila decat in gand si printre lacrimi, o suma de confuzii si o alta de iluzii.

Adolescenta, o rascoala a patimilor si a instinctelor, ceva in mine, ceva in tine, ce plange, ce rade, asteapta, se daruie, minte, moare si ia viata.

O varsta a incarcerarii in scoli posomorate, cu profesori prafuiti si limitati, printre fuste prea stramte si scurte, prin closete imbacsite de tutun si in care se discuta doar porcarii.

O varsta a hoinarelii prin cartierele mastodont si industriale, cu nopti petrecute la chefuri si in discoteci, o fuga de parintii prea ocupati si neajutorati; cu lecturi din intunecatul Cioran si din reviste ce se vand doar din rafturi speciale...

Adolescenta, un zbor plin de naivitate care planeaza peste spuma credintelor si a convingerilor, o daruire religioasa absoluta si nemarginita.

Adolescenta, un vis ce adie cald si imbelsugat, ca o toamna plina de roade, ca o strada linistita si curata, intr-un oras linistit si curat, intr-o tara...

Adolescenta, o creta cu care se scrie pe tablita sufletului despre un ocean asezat langa un alt ocean, despre un sunet mereu polifonic, despre o rascoala ce cunoaste aceiasi invinsi si castigatori, despre un zbor simtit cu doua aripi, despre vis, despre visul ca intr-o zi totul va fi bine.


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Aretta Bazdara

Cinquecento

"Totul este in noi, opera noastra este un fel de jurnal" (Pablo Picasso)

“Betsabeea” - Rembrandt (lucrarea a fost realizata in anul 1654 si se afla la Paris - Luvru).



Femeia. Vad in ochii ei frumusetea tristetilor dulci, acele lacrimi care ramin undeva adinc scrise si pe care din blindete si dragoste nu le plingi niciodata. Femeia. E frumoasa... Capul usor plecat priveste cu recunostinta la batrina doamna care-i sterge pasii, goliciunea trupului rapeste orice dorinta de a ghici si atinge, dar... dar ramine chipul, ochii, gura plina... Ii vad trupul si totusi... Parul e prins sus, o suvita doarme pe umeri; parca cineva mi-ar povesti un basm, un basm in care printul nu a fost inventat niciodata si poate e basmul realitatilor noastre...

Desenul e clar si foarte bun. Se vede exercitiul si munca, este cert ca Rembrandt a fost un foarte bun desenator; fara aceasta siguranta a desenului niciodata nu s-ar privi opera sa cum se priveste acum. Cunostea mai bine decit era permis, poate, anatomia corpului uman si asta datorita zecilor de studii de desen, miilor de ceasuri petrecute cu mina pe carbune. Putem vorbi si de maiestria realizarii jocurilor de lumina si umbra. S-a afirmat ca Rembrandt a lasat lumina “sa pluteasca peste imagine, in mase furisate si misterioase” Heinrich Wolfflin), aceasta lumina s-a oglindit in operele sale “ca o enigma, ca o problema de rezolvat...”

Se spune ca artistul are ceva ce altora le lipseste. Sa fie un alt lut? Am vazut un artist mort. L-am plins... si nimeni poate nu-i mai duce dorul. Ma gindesc acum, daca in moarte suntem asa comuni, poate... poate... viata... I-am vazut iubind. Da, aici este diferenta... ei iubesc altfel si... nu pot sa se faca iubiti... “Am privit cerul in drumul lui spre noapte si am implorat timpul sa-mi ingaduie a cunoaste iubirea. Au fost ginduri rele ce m-au durut si oameni... acum inteleg asa multe. Stiu, am fugit printre pasi de cer... am mers cu el in drumul lui... am mintit ca-mi este iubit si am uitat a ma intoarce pe pamint. Acum e asa tirziu... nu mai vin inapoi..."


(Recomandam a se vedea "Istoria SSJ-ului in 6 desene" & Cinquecento - Aretta Bazdara)

Daniel Grigoroscuta

Andante

Mauro Giuliani (1781-1829)

Concertul pentru chitara si orchestra in la major

Nascut la Bologna, Mauro Giuliani a dovedit un extraordinar talent in domeniul chitarei inca din adolescenta, cand tehnica sa interpretativa a devenit cunoscuta in intreaga Italie, lansandu-l in acelasi timp intr-o serie de concerte prin Europa. In 1807 s-a stabilit la Viena, unde concertele sale i-au castigat un loc in elita muzicala a orasului. A compus peste 300 de piese pentru chitara, dintre care patru sunt concerte pentru chitara si orchestra completa sau cvartet. Primul dintre acestea este concertul in la major.

Concertul este structurat, potrivit manierei clasice, in trei parti: Allegro maestoso, Andantino siciliano, Alla polacca.

Inca de la prima auditie a piesei se poate sesiza virtuozitatea lui Giuliani in ceea ce priveste chitara; o virtuozitate insa cultivata “in dulcele stil clasic”, care (poate) aduce ascultatorul la exaltare, cand orice poate deveni motiv de bucurie. Este insa vorba despre un alt fel de bucurie decat cea din preclasicism, cand sentimentul este mult mai ancorat in rational, mai rezervat, tinzand mult spre sobrietate (avand in vedere si influenta Bisericii asupra muzicii in Baroc). Personal, inclin spre a doua varianta, deoarece acest sentiment il consider veritabil, ma implineste, si nu ma simt “gol” cand am incheiat auditia piesei respective. Filosofia unei epoci (muzicale) cred ca este factorul care influenteaza maniera si scopul compunerii pieselor: in preclasicism, compozitorii recunoasteau si chiar implorau inspiratia divina pentru a-L slavi pe Mantuitor prin muzica, si apoi pentru a incanta auzul semenilor (astfel procedau Bach, Corelli, Vivaldi, Albinoni, Pachelbel s.a.); odata cu trecerea in clasicism, se construieste un alt sistem de valori: se adopta filosofia umanista (sunt si exceptii), omul devine centrul Universului, deci o fiinta perfect capabila sa poata crea ceva doar prin propriile forte, fara a avea nevoie de ajutorul cuiva. Unde s-a ajuns? La muzica “clasica contemporana”, despre care Iosif Sava spunea ca nici macar nu merita a fi numita muzica…

SDG


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Dan Gheorghiu

Trandafiri din Saron

PUTERE INTRUPATA

Putere intrupata in valul greu de nimb
Ecoul Tau rasfrange Lumina peste timp;
Renasti adancul Vietii in gandul fara tel,
Tu ii intinzi Cununa si Drumul plin de zel;

Patrunzi in nefiinta pierduta in vapai,
I-adaugi Inaltimea si-o faci parau vioi,
Iar in strafundul firii de Taina Ta cuprins
Desfaci zagaz Iubirii si dorului aprins.

Ramai rodita-n Lanul amiezilor tarzii,
Sa nu apuna toamna in suflete pustii;
Si creste-ma din seva precum un spic de foc,
Si ma ridica-n Tine cu Rodul la un loc;

Dar, mai presus, ma naste putere din Puteri
Ce poarta-ntelepciunea in crez si mangaieri,
Sa-Ti recunosc sublimul traind ce e sublim
Si-apoi, sa-Ti fiu ecoul in lutul anonim!

9 ianuarie 1978


(poeziile "Trandafiri din Saron" pot fi citite in "arhiva de aur" - Dan Gheorghiu)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

Despre adolescenta (II)

Transformarile fizice care au loc in timpul adolescentei sunt legate de noile proportii ale corpului, de diferentierea sexuala care se definitiveaza acum, modificare care este dependenta direct de natura feminina sau masculina a fiecarui individ. In general, aceste schimbari ii iau pe adolescenti prin surprindere. O buna relatie si comunicare cu parintii sau cu specialistii in acest domeniu poate sa atenueze si sa diminueze brusca realitate careia trebuie sa-i faca fata.

Transformarile psihice sunt mult mai concrete si esentiale, ele au si o serie de consecinte nu doar asupra echilibrului interior al individului care se modifica, ci si asupra intregului sistem de relatii cu ceilalti. Scopul adolescentei consta in achizitionarea tuturor caracteristicilor varstei adulte, lucru care se produce intr-un mod iremediabil. Functia adolescentei este de a recunoaste in realitatea existenta posibilitatile fiecaruia, care le va permite indivizilor sa-si aleaga o cale si sa se angajeze in viata adulta. Pubertatea releva si evidentiaza un potential latent existent intr-un “patrimoniu ereditar” si de aceea modalitatea in care el este educat si definitivat va fi edificatoare pentru tanarul adult.

Ritmul cronologic al transformarilor psihice nu este atat de riguros ajustat ca cel somatic. Ceea ce este remarcabil la pubertatea normala este fericita
“alianta” intre dinamism si stabilitate, transformare profunda si globala ce respecta psihicul individului. Deveniti adulti, se poate vedea in fiecare din noi copilul care am fost. Rari sunt cei care nu traiesc astfel de ciocniri si care nu sufera din cauza acestei faze a vietii. Unele din aceste perturbari pot fi pasagere, altele inspaimantatoare si cu grave repercusiuni. Pare a fi un sistem “cauza-efect”: apare o cauza care determina o reactie coportamentala de raspuns care va determina drept consecinta in viitor alte reactii comportamentale.

Tot acum inteligenta se diversifica, puterea de abstractizare a gandirii creste, aptitudinile particulare se precizeaza. Cu toate ca tanarul pare preocupat mai mult “sa-si traiasaca viata” si in special aceasta perioada a adolescentei, el isi pune primele intrebari serioase asupra construirii viitorului. Exista pe langa adolescentii “normali” doua extreme foarte periculoase: adolescentii preocupati doar de lucrurile exterioare care-i incita si care-i pot distruge, de traire a prezentului, netinand cont prea mult de barierele sociale si de consecinte, si adolescentii preocupati doar de viitor, inchisi in lumea lor, invatand sau fiind prea timizi. Echilibrul pentru un “adolescent normal” se gaseste undeva la mijloc.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)

Marin Cantea



Cronica cinematografica

Am avut ocazia sa vad pe video filmul american "Orasul Nebun", film ce are in rolurile principale pe Dustin Hofman si John Travolta.

Daca Napoleon spunea ca pana de scris este mai ascutita decat sabia si poate face mai multe victime, filmul se inscrie pe aceleasi coordonate, descriind rolul mass-mediei in societatea actuala si mai ales rolul televiziunii, al carei atu principal este imaginea.

Pentru ca un post de televiziune sa aiba audienta trebuie sa vina cu informatii cat mai noi si cu imagini cat mai graitoare despre realitatile cotidiene, traite zilnic de populatie. Faptul ca la un muzeu un paznic (John Travolta) este dat afara datorita lipsei de fonduri nu impresioneaza pe nimeni, dar daca paznicul o ameninta pe directoarea muzeului cu o pusca in incercarea disperata de a-si recapata slujba, aceasta poate deveni un subiect foarte interesant pentru stirile de la postul local de televiziune. Si fiindca un reporter (Dustin Hofman) era intamplator in muzeu in acele momente, pentru el evenimentul capata noi sensuri, fiindca va cauta sa-i dea o amploare cat mai mare, exploatand astfel sentimentele oamenilor, simpatii si antipatii. Si astfel neinsemnatul paznic ajunge vedeta de televiziune. Din greseala paznicul isi raneste grav un fost coleg de munca si reporterul isi ia asupra sa sarcina de a-l salva tesand in jurul lui o aureola a unui om nefericit, victima a societatii. Dar cazul in sine devine foarte interesant, fiindca doreste sa-l preia postul de televiziune nationala. Oamenilor de aici, viata unui simplu paznic de muzeu, nu le spune absolut nimic astfel ca ii vor crea o imagine total opusa.

Paznicul isi da seama in ce situatie se afla si se sinucide. Jocurile actorilor sunt admirabile. John Travolta nu mai este tipul dur, care iese invingator din toate situatiile, ci un om care clacheaza la nivel psihic datorita greutatilor vietii. Dustin Hofman va fi omul fin, bun psiholog, reporter care poate aduce audienta postului de televiziune la care lucreaza. Cunoscator al psihologiei maselor, reuseste sa le influenteze folosindu-se de cele doua instrumente care ii stau la indemana: imaginea si sunetul. Pentru ca unui om ii poti crea o imagine favorabila sau una total opusa incheiem cu urmatorul motto “lumea mass-mediei da viata si omoara”.

Atentie, vin alegerile.


(textele din "Cronica cinematografica" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Marin Cantea)

Eduard Orasanu

"De ce plangi, pe cine cauti?"
(partea a doua)

In cea dintai zi, cand dimineata venise, cu pas grabit si insufletit o femeie alearga. In sufletul ei framantarile toate, iar cineva trebuie sa le stie: “A alergat la Simon Petru si la celalalt ucenic pe care-l iubea Isus si le-a zis: 'Au luat pe Domnul si nu stiu unde L-au pus'”. Fiecare cautare incepe cu recunoasterea unei lipse, recunoasterea unei mari absente, a unui mare disparut. A cunoaste incepe de la a nu cunoaste, de la a marturisi: nu cunosc!

Pe cine cauta ea? Pe Cel ce i-a daruit iertarea, sensul. Cautarile ei? Blocate, sfarsite, ucise. El era “mort”. Sa fie esenta si miezul structurii feminine o vadita nepricepere cu privire la alcatuirea minunii? Sa nu aiba acces la taina? Sa fie pragmatismul si eficienta dezavantaje pentru a intelege si accepta o alta “masura”: credinta? Sau, dimpotriva, sensibilitatea si credinciosia dau sens si trup minunii, o fac sa continue?

Si ce te faci cand cei pe care ii chemi, ii soliciti, nu pot sa te ajute? Ei nu pot sa explice, sa implineasca si sa astampere setea cautarii. Si ce te faci cand acestia sunt “piatra” pe care s-a zidit Biserica si Apostolul iubirii?

In cea dintai zi, cand dimineata venise, o femeie sedea si plangea. In sufletul ei framantarile toate erau fara raspuns. Fiecare cautare cunoaste ragazul, asteptarea si meditatia. Fiecare cautare exista prin neabandon, prin neparasire, prin nerenuntare. Exista prin lacrimi…

“Pe cand plangea, s-a plecat sa se uite in mormant. Si a vazut doi ingeri in alb”. Fiecare cautare inseamna a te mai uita inca o data, inseamna a ti se descoperi, a ti se revela. Cautarea inseamna sa fii atat de aproape de o lume ce e atat de departe, sa privesti nevazutul, sa auzi neauzitul, sa vorbesti cu bunii ingeri…

“'Femeie, de ce plangi?' 'Pentru ca au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus.'” Ce vor fi stiind ingerii ca sunt lacrimile? Dar cine poate sti de ce plange o femeie!? Sa fie esenta si miezul structurii feminine astfel concepute incat sa aspire catre Domnul (domnul) ei? Si ce usor accepta ideea mortii lui Hristos!


(textul “De ce plangi, pe cine cauti?” poate fi citit integral in "Eduard Orasanu – De ce plangi...")

Chris

Interviu cu... Claudius

Cand stai de vorba cu Claudius, nu poti sa nu fii realmente impresionat de modestia care-l caracterizeaza. Este genul de om pe care ti-l faci prieten in primele cinci minute de cand l-ai cunoscut. Compozitor, textier, vocalist, poliinstrumentist, Claudius si-a petrecut o buna parte din viata pe scena, in studiouri si in salile de repetitii. Cu toate astea, cel putin la prima vedere, el pare un om obisnuit, extrem de echilibrat si fara a poseda ceva din aerul unei vedete. O discutie cu el, decurgand intr-un mod natural, ca intre prieteni, e o adevarata placere.



Chris (foto: SSJ)

Claudius, intre anii 1992 - 1997 ai fost chitarist al formatiei CRISTIA, formatie care a inregistrat un album demo si a avut concerte in tara despre care s-a vorbit mult. Cand tota lumea se astepta sa deveniti un varf de lance in muzica cu mesaj crestin din Romania, CRISTIA s-a destramat. Te-am regasit apoi slujind ca lider de lauda si inchinare intr-o biserica din Cluj. Intre timp ai absolvit Academia de Muzica la sectiunea Tuba, dar cel putin deocamdata nu profesezi... In 1998 - 1999 devii membru in trupa One (chitara-bass), dar din nou, cu toate ca trupa “beneficiaza” de muzicieni foarte talentati si cu experienta, in scurt timp se destrama. In sfarsit, anul trecut apare albumul tau “Camara cu cantece” care marcheaza debutul carierei tale de cantautor. Spune-ne, cum a fost drumul pana aici?



Claudius (foto: "HAR")

Drumul pana aici a fost dificil. Desigur ca acum, privind in urma, pot spune ca a fost necesar. De fapt am inceput sa cant la 15 ani impreuna cu trei dintre prietenii mei. Dornici sa ne exprimam talentul, am intocmit un grup care mai tarziu s-a numit Emanuel B. Eu cantam la chitara - bass. Formatia Emanuel B a activat cam trei ani. In acest timp am cantat la mai multe evanghelizari, am aparut la doua editii ale festivalului “Cristia” si am inregistrat un album: “Ce este omul”, care se mai gaseste la Studio Mesaj. Dupa ce toti membrii trupei am intrat la facultate in diferite orase, activitatea grupului Emanuel B a incetat. Eu, fiind la Cluj, am continuat sa cant la bass in trupa Mesaj care pe atunci avea componenta: Ionel Bonta - chitara, Anca Ciora - clape, Lili Copaceanu - voce, Cristian Tranca - tobe. In 1993 se naste trupa CRISTIA unde eu cantam la chitara. Impreuna cu aceasta formatie am progresat foarte mult din punct de vedere muzical. Aveam cateva ore de studiu individual zilnic, plus repetitii cu toata trupa de trei - patru ori pe saptamana. In aceasta formatie am inceput sa compun primele piese reusite.

(Va urma - Publicat prin amabilitatea revistei "HAR"©)


(textul integral in “Chris invita la dialog pe Claudius”)

Alina Simion

Un bob de sare

Nu pot simti nimic. Eu nu am suflet, e prea plecat de la mine. S-a dus de mult si... nu-i pot varsa nici macar o lacrima caci nu am ochi, caci nu pot vedea. Am ingropat ochii intr-un loc sigur, prea sigur, sub un copac. M-am gandit ca asa as putea sa-i feresc de privirea urata, privirea lumii intregi. Dar sincer, sufletul si ochii, ochii mei si al meu suflet mi-au fost furate si nu-mi pot aminti pentru ca n-am avut nicicand Amintiri, cu atat mai putin acum.


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Sabina Dodan

Un alt bob de sare

Intre noi exista munti
inundati de apele ploii,
intre noi exista tacere
impusa de ranile timpului,
intre tine si mine
exista o singura punte:
prima sau ultima...


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Ionut Apostu

Sunt tanar

Despre “copilaria” de a fugi

Cand spun “copilaria” de a fugi, ma gandesc la acea actiune de a fugi de acel ceva sau cineva cu care nu poti fi de acord sau pe care nu poti sa-l privesti in ochi. Nu poti sa-l privesti in ochi deoarece stii ca ti-a gresit… ai fost tradat sau, mai bine spus, ti-au fost tradate sentimentele, idealurile si principiile in care ai crezut cu atata inversunare, si asta nu din cauza ca acestea erau gresite. Ti-a gresit si nu stii cum sa reactionezi, sau nu stii cum sa te porti deoarece sunt doua actiuni distincte sau mai degraba doua stari diferite: o persoana (poate) stie ca nu a gresit si atunci nu are de ce sa-si ceara iertare şi atunci se comporta ca atare, deoarece nu realizeaza
“normalul”, iar celalata persoana stie ca a fost nedreptatita si atunci nu poate privi in ochi o persoana care nu isi da seama de realitate, de normal.

Ceea ce vreau sa transmit nu este decat ca de multe ori fugim si nu stim de ce fugim, fugim si nu ne mai oprim din cauza inertiei care ne mentine pe “orbita”. Poate cateodata cel mai bine este sa lasi lucrurile asa cum sunt pentru a nu complica si mai mult situatia. Rezolvarea normala este “servita” imediat pe tava: Iertarea… Ori, cum vei sti ce e iertarea, cand nu stii ce este Hristos? Asa de simplu este cand citesti despre iertare si atat de greu cand trebuie sa te lupti cu tine insuti. Sa te lupti cu gandurile, cu sentimentele, cu trupul tau. Si mie unul nu mi se pare deloc normal ca eu, care sa zicem ca am procedat corect, sa ma lupt cu mine pentru a nu fi rautacios sau mai degraba pentru a nu judeca, iar celalalt sa aiba totul, sa nu se lupte pentru a afla care este intr-adevar “normalul”. Este asa de simplu sa fii superficial si asa de greu este sa privesti in ochi un om nevinovat, un om care stii ca a facut tot posibilul pentru a intelege, pentru a nu judeca, pentru a-ti arata “normalul”.

Dar poate ca mai trebuie sa inveti lectia despre iertare, sau sa inveti sa vezi frumosul, sa te educi in a vedea pe Hristos… si asta este valabil si pentru unul si pentru celalalt. Ca pana la urma, cand va fi sa raspunzi pentru faptele tale, singura intrebare va fi “de ce nu ai facut ce ti-am spus” si nicidecum “cine te-a nedreptatit…?

“Copilaria” de a fugi este totusi un lucru intelept atat timp cat ai puterea si stii cum sa iesi de pe “orbita”…


(SSJ la un an de existenta, foto: “Poiana cu Statui”)

Curier & Posta redactiei

Daniela Ivan (Timisoara): Buna ziua, ma numesc Daniela Ivan si sunt din Timisoara si sunt studenta la drept anul 1. Din intimplare am citit revista dumneavoasta si mi-a placut foarte mult. Daca puteti, v-as ruga sa mi-o trimiteti si mie. Va multumesc!

Nota redactiei: Buna ziua, ma numesc SSJ si sunt fericit ca “intamplarea” face, de astazi inainte, sa ma primesti.

Arpi (Iasi): Dragi prieteni, cu ocazia aniversarii unui an de existenta va doresc o viata lunga si binecuvantata de Dumnezeu. Cu prietenie, Arpi

Nota redactiei: Multumim, draga Arpi, pentru urarile tale si totdata pentru gandurile tale frumoase in ceea ce ne priveste. Fii binecuvantat! Cu aceasi prietenie, SSJ-ul

Nota redactiei pentru Nelu Sandru (Deva): Va multumim pentru noua colectie de adrese. Cum sa va rasplatim? Va nominalizam la un loc in Academia Prieteniei.

Epilog: Sa fie cautarea, a trai, un mereu si imprevizibil balans intre a sti si a nu sti, a intelege si a nu intelege, a reusi si a nu reusi (esec), a fi oprit de limite si a avea putinta de a le depasi?


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

Pentru subscribe, unsubscribe, scrieti la adresa: (...) - trimiteti adresa si in functie de ce solicitati - o vom copia in / sterge din - banca de date. Indiferent de varianta, va multumeste:

The Salt Street Journal

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu (redactor sef)
Ionut Apostu (redactor sef – adjunct)
M. P.
Sabina Dodan

"Frumusetea va salva lumea!" F. M. Dostoievski
iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: