The Salt Street Journal nr. 56



Saptamanal de cuvinte proaspete

Nr. 56 / 14 mai 2000, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Danut Jemna, Dorin Popa & Danut Manastireanu, Dan Gheorghiu, Marin Cantea, Radu Mirza, Chris

Cuprins: Editorial, Prima stire, Cuvantul, Cugetari privind Evanghelia dupa Matei, Exercitii de intelegere, Raftul de carti, Cinquecento, Andante, Trandafiri din Saron, Perspective psihologice, Cronica cinematografica, "Mai tarziu", Interviu cu Claudius, Un bob de sare, Un alt bob de sare, Sunt tanar, Curier & Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe / unsubscribe.

Eduard Orasanu



Editorial

De la o vreme, de pe zidurile orasului imi zambesc diverse chipuri, prea multe, aratand o stranie detasare de sine si o bine ascunsa pofta de a se pricopsi: ba o mica primarie, ba un mic portofel de parlamentar. Unii au cate o mana intinsa cu care ma cheama, sau cu care, zic ei, vor sa-mi dea, sa-mi dea posibilitatea sa zambesc, sa rad a paguba...

Zambetul lor falfaie pe o margine de foaie, care alb-negru, care color, dupa buget si posibilitati, dar personajele purtatoare de zambet sunt cumva in neconcordanta cu realitatea care impune mai degraba o atitudine de sobrietate. Realitatea se scufunda in deriva...

Unele zambete sunt celebre in Romania, asa cum sunt si unele incrancenari; zambind, unii au asternut in jale tara, iar mari crispari au pagubit. Da, la capitolul jale si paguba stam foarte bine: o alta banca (Banca Internationala a Religiilor) isi cere felia sa de fraieri, de nervi si disperari. Si nu intamplator astazi se discuta despre paguba si pacaleala, iar un personaj ca Adrian Costea are o "spalatorie" la Paris ("spalatoria" de bani PDSR).

De la o vreme, de pe zidurile orasului imi zambesc diverse chipuri, prea multe, si fiecare dintre ele imi ureaza, parca, o zi placuta, o votare usoara, nervii tari pe urmatorii patru ani, o dezamagire utila, o naivitate maxima si multe altele de care au ei grija...

Zambetul lor tradeaza ca nu au priceput mare lucru din ceea ce traim, pentru ca a trai pentru noi inseamna a supravietui.


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

Tolle lege - Ia si citeste!



Prima stire

Sambata, 20 mai 2000, tinerii baptisti de pe Sararie intentioneaza sa plece intr-o vizita in biserica din orasul Galati. Ei vor ramane in localitate si in ziua de duminica pentru a participa la programul bisericii si a aduce salutul lor. Tinerii vor fi insotiti de pastorul Florin Vasiliu.

M. P.



Cuvantul

Eseu despre implinire

Implinirea... cred ca ar fi rezultatul stradaniilor noastre de a fi multumiti, linistiti, de a avea sentimentul reusitei, sentimentul suficientei raportat la un numar de planuri din viata noastra, planuri legate organic intre ele, avand o relativa ordine a prioritatilor.

As numi om implinit pe acela care pe plan spiritual, intelectual, sentimental, profesional si material, se simte realizat, se simte multumit de nivelul la care a ajuns.

Dar exista oare om implinit? Exista, cu siguranta, om "implinit partial". Insa acest "implinit partial" exista in masura in care acceptam o divizare a conceptului de implinire in doua: "implinire totala" si "implinire partiala". Dar o implinire Ne-totala, cum este cea "partiala", se mai poate numi implinire? O implinire "partiala" este o Ne-implinire, la fel cum si viata este o neimplinire, la fel cum si intreaga existenta este un lung sir de neimpliniri, la fel...

Implinirea "partiala" reprezinta punctul maxim, limita superioara la care poate ajunge, la care are acces omul. A fi om inseamna a te lupta din rasputeri, pana la sange, inconstient ori (tragic) constient pentru a atinge Ne-implinirea. A fi privat de implinire, nu si de impliniri, a fi nascut Ne-implinit, completand astfel inca o veriga in lungul lant al Ne-implinirilor, inseamna a fi om. A fi om inseamna a fi condamnat la Ne-implinire.

Cel mai evident si deranjator pleonasm din univers: Om neimplinit

... Poate implinire prin iubire?!? Nu. O implinire ivita din iubire este o implinire care, efemera fiind, logic si firesc EXPIRA; iubirile expira in timp si spatiu... devenind in cele mai fericite cazuri camaraderii afectuoase... iar in cele mai nefericite... Iubirile expira pentru ca o iubire intre doi oameni se naste dintr-o legatura mai adanca decat iubirea insasi: o Ne-implinire comuna. O iubire este o neimplinire... ceva mai tragica.

Si totusi m-ar implini o iubire inumana (neomeneasca), o iubire a carei intesitate, gravitate, farmec, prospetime sa ramana vesnic si nefiresc maxime... O iubire in afara timpului, care sa nu expire, care sa nu se nasca dintr-o neimplinire mutuala, ci dintr-o ilogica credinta in imposibil: o iubire divina, posibila numai in Dumnezeire.


(textul acesta se poate citi si in “Mircea Paduraru – Cuvantul”)

Danut Jemna



Cugetari privind Evanghelia dupa Matei (XXXVIII)

Exemplul cu leprosul mai pune in evidenta si un alt lucru, este un eveniment care slujeste drept pilda pentru om in general. Acest om, a carui carne putrezea pe oase si care era izolat de societate, traia o conditie la limita (nu numai un lepros traieste la limita - omul cazut in pacat traieste la limita, dar nu isi da seama usor; lepra a fost pentru acest om o conditie ca sa-si vada limita). Viata nu ii mai oferea nimic, aproape se poate spune ca nu mai avea viata, pentru ca un lepros isi doreste mai bine moartea. Acest om era privat de ceea ce era mai profund si mai esential pentru o fiinta omeneasca: relatia cu celalalt, gustul vietii. E insuportabil, e de nedescris, acest lucru inseamna moarte. Nu este deloc fortat (chiar Evanghelia ne trimite la o astfel de imagine) sa spunem ca viata omului in pacat este similara conditiei leprosului. Numai ca omul nu baga de seama, poate nici daca ar avea lepra aceea fizica. Si totusi, acest om, in situatia sa limita, poate intr-o asteptare transformata in disperare, primeste o provocare. Atent cum era, se leaga de o provocare simpla, banala, rostita de un om care nu dadea semne ca ar avea cheia tuturor problemelor. Credinta este un "ceva" care se naste in fiinta omului printr-o provocare care vine din afara. Acest "ceva", aceasta noutate nascuta in om are o referinta in ceva, in cineva spre care fiinta lui tanjeste pentru a realiza o intalnire. Fiinta se trezeste, ceva s-a cuibarit in ea si ii deschide ochii, ii face semn, ii arata o tinta. Si e interesant de observat ca provocarea vine prin cuvantul unui om. Cuvantul rostit atinge fiinta omului…


(textul acesta se poate citi integral in "Danut Jemna" - Cugetari privind Evanghelia dupa Matei)

Exercitii de intelegere XI

Dialog intre Dorin Popa si Danut Manastireanu / Radio Nord-Est Iasi / Decembrie 1999



Danut Manastireanu

Exista trei biserici baptiste in Iasi.



Dorin Popa

Unde sunt ele localizate?

Danut Manastireanu: Una dintre ele, cea mai veche, este pe strada Sarariei, a doua este plasata la capatul dinspre Hala Centrala al strazii Smardan, iar a treia este plasata in zona Combinatului de Utilaj Greu.

Dorin Popa: Dar cea care se construieste langa redactia cotidianului "Monitorul"?

Danut Manastireanu: Aceea este o biserica crestina dupa Evanghelie.

Dorin Popa: Si bisericile dumneavoastra au cruci, nu-i asa?

Danut Manastireanu: Unele biserici au semnul crucii distinctiv pe ele, altele nu. Depinde de decizia bisericii. Intr-o anumita perioada baptistii, evanghelicii in general, au fost rezervati fata de folosirea acestor semne; in ultima vreme se vadeste o binevenita tendinta de relaxare cu privire la aceste lucruri.

Dorin Popa: Dumneavoastra nu aveti nici un rang bisericesc?

Danut Manastireanu: Nu. Eu sunt laic prin alegere si sunt mandru de lucrul acesta.

Dorin Popa: Dar aveti importante studii teologice...

Danut Manastireanu: Da este adevarat, dar aceasta nu inseamna neaparat ca un teolog trebuie sa fie si un cleric. In istoria bisericii sunt persoane importante - amintesc aici doar de Nicolae Cabasila - care n-au fost niciodata clerici, si exista nenumarati altii care sunt teologi si sunt laici. Eu cred ca este extrem de important ca uneori teologia sa fie privita din afara institutiei, din afara unor legaturi profesionale care uneori pot fi de mare folos, dar alteori pot vicia sau influenta negativ gandirea teologica.


(textul integral in “Exercitii de intelegere”)

Eduard Orasanu



Raftul de carti

Ionel Teodoreanu - La Medeleni

Inca cu zane vorbind si inca in basme crezand muzica serpuieste tandra... La varsta cand abia se incearca puterile, cand pasii doar pipaie drumul - cel ce duce spre varsta adulta, muzica serpuieste tandra si nevicleana in "iatacul somnului" si prin livezile Moldovei.

"El e copilul tatei... si al mamei! Ciudat!... Sa fii unul singur si sa fii copilul a doi oameni! Unu plus unu face doi... Asta-i sigur! A invatat la aritmetica... Atunci de ce Danut e copilul si al tatei, si al mamei? Si cum se fac copiii?"

Inca zmei inaltand si inca marmelada mancand, la varsta cand abia palpaie umbra amorului, cand drumurile duc mereu langa poala mamei, loc invaluit cu parfum, cuvintele se impletesc cu cerul fierbinte si se ascund prin vaile din preajma Iasului.

"Intr-o zi, Danut, Olguta si Monica se jucau de-a culorile: nascocire de-a Olgutei. "Ce culoare ai vrea sa fii tu? Spune repede, ca altfel spui minciuni si ma supar!" Luat din scurt, pe neasteptate, de glasul si ochii Olgutei, Danut se zapacise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! "Albastru, Olguta" se hotarase el, scos din incurcatura de culoarea cerului. "Si de ce-ai vrea sa fii albastru?""

*

Nu avem destule lacrimi sa plangem "edenul" pierdut, clipele acelea in care doar vantul stia cele mai multe taine si cand soarele ne saruta cald si generos. Edenul - camin, cu odaile tacute sau pline de viata. Edenul - joc cu alergari pe dealurile verzi, lungi si zburlite precum o coama de cal. Edenul - ras cu Olguta, sora nostra zglobie, care aducea diamante in suflete, cu Monica, sora noastra cea sfioasa, plapanda si ganditoare, apoi calma si gata sa astearna frunze vii peste dureri si amaraciuni...

Edenul - Iasi, pierdut, pierdut, pierdut...

Aretta Bazdara



Cinquecento

"Totul este in noi, opera noastra e un fel de jurnal" Pablo Picasso

Ceea ce este vechi fascineaza... Pictura Etrusca: "etruscii sunt unul din popoarele Antichitatii a caror pictura este cel mai bine cunoscuta, multumita obiceiului lor de a-si ingropa mortii intr-o veritabila incapere menita sa-i reaminteasca defunctului viata pe care o dusese. Mormintele, zidite trainic, au aparat de atingerile timpului frescele sau picturile pe pamint ars din interior" (Citat din "Istoria ilustrata a picturii de la arta rupestra la arta abstracta" - editia a-III-a, Editura Meridiane - Bucuresti 1969).

Daca la greci pictura se oprea asupra fiintei umane in special, la etrusci plantele, animalele, pasarile surprinse in zbor demonstreaza puterea de intelgere a unui peisaj, omul este astfel, nu existent intr-o lume inchisa, ci traieste intr-un mediu larg. Pictura Greaca este, fara indoiala, o carte de studiu pentru orice tinar indragostit de arta plastica, un drum al initierii. Nu poti sa nu ramii surprins de frumusetea portretisticii - portrete pictate in tehnica frescei, de exemplu "Cap de fata" - fresca Cretana, sec.al XV-lea, Muzeul Arheologic Heraklion. Arta Greciei Antice place in toata complexitatea ei, de la sculptura, arhitectura, pictura pina la ceramica sau mozaic. Se poate vorbi, nu mult, ci, foarte mult despre cultura greaca, despre transformarile pe care le-a cunoscut arta in aceasta perioada, despre artisti ca Fidias - numit "Facatorul de zei", Policlet - cel care a creat tipul de frumusete ideala dupa teza Kalokagathiei (legaura dintre frumusetea fizica si cea spirituala) si bineinteles despre multi altii... deci daca se poate vorbi, voi incerca, bineinteles cu limite, sa vorbesc si eu...

...

In ce stare trebuie sa te afli pentru a putea picta? Cine poate sti? Cei mai multi din colegii mei lucrau cind erau foarte nervosi, iritati de mama, siciiti de profesoara, in pragul corigentei sau in cel mai rau caz inselati de una din iubirile lor - iubire ce o credeau ideala. Asa erau colegii mei: neintelesi de toata lumea si niste vesnic indragostiti mereu si mereu inselati. S-au gindit sa se sinucida? Poate, dar nici unul n-a facut-o. Trebuie sa ai indemn pentru a lucra, starea necesara... Daca ai un examen a doua zi doar roaga pe mama se te supere, gindeste-te ca fiecare clipa ne aduce mai aproape de moarte, si implora-ti prietena sa te paraseasca. Am scris de colegii mei pentru ca mi-e dor de ei, de vechiul meu atelier in care muzica rasuna tare si se faceau poante proaste. Tin minte ca era un perete pe care se scriau tot felul de "lucrusoare", mai mult sau mai putin inspirate. Intr-o zi am citit: "De tine nu-mi este frica... pe tine te urasc ca ai indraznit sa te ascunzi in mine asa adinc, te caut si te caut... nu te gasesc sa te dau afara. De ce vreau sa te gonesc? Poate te-as iubi asa cum nu meriti..." Cite iubiri n-au existat... si cite nu vor mai fi...


(Recomandam a se vedea "Istoria SSJ-ului in 6 desene" & Cinquecento - Aretta Bazdara)

Daniel Grigoroscuta



Andante

Chitara clasica... instrument ce isi are originile inca in primele veacuri ale existentei omenirii. Chitara clasica... sunete dulci, calde, linistitoare. Chitara clasica... instrumentul meu preferat.

Miercuri 10 mai 2000, am asistat la un recital de chitara clasica ce a avut loc la Filarmonica din Iasi. Am audiat piese din perioadele: preclasica, clasica, moderna si contemporana, in interpretarea chitaristului spaniol Josep Henriquez. Portretul artistului? Un om modest (desi preda la Conservatoare din aproape toata lumea si este invitat sa faca parte din juriile concursurilor internationale de chitara), care crede in ceea ce face. Un lucru pe care l-am observat si la ceilalti artisti (din domeniul muzicii clasice), si care m-a impresionat, a fost fata lui extrem de senina. Care sa fie cauza? Personal, cred ca muzica a fost un dar dat de Dumnezeu oamenilor. Multiplele forme in care muzica a evoluat (as zice: involuat) i-au schimbat valentele in conceptia contemporana. Muzica precum cea clasica, gregoriana, sau psaltica, a ajuns depasita, nu mai satisface. Ce satisface, totusi? O muzica in care auzim "Dumnezeu te iubeste", indiferent de maniera in care este cantata - de la negative ieftine (ce pot fi ascultate la unele posturi de radio protestante), pana la trash sau heavy metal? O muzica ale carei versuri nu sunt poetice in adevaratul sens al cuvantului, in care sunt cautati termeni care doar rimeaza, doar respecta masura, si atat? O muzica "crestina", devenita importanta doar in sine, din care s-a facut o "afacere" profitabila, cu "staruri" si "trupe consacrate" care urca si coboara in topuri "crestine" si dintre care unele au scos albume pana la numarul 18, 19? Eu unul consider aceste lucruri spoiala, bune poate pentru "feeling"-ul unora...

Dar cum Il lauda muzica clasica pe Dumnezeu? Voi incerca sa raspund printr-o alta intrebare: cum puteau crestinii protestanti din Evul Mediu sa stea in biserici ascultand compozitiile pentru orga ale lui Bach si sa Il vada in muzica aceea pe Dumnezeu? Sa insemne asta ca trebuie sa ascultam in biserici doar Bach? Nu, desi... cand pianistul crestin Ken Tucker a fost intrebat la modul ironic in Romania: "Si ce vreti sa spuneti? Ca ar trebuie sa cantam in biserici numai Bach si Händel?", el a raspuns: "Exista in Romania o biserica unde se canta numai Händel si Bach? Spuneti-mi unde este; chiar acum ma duc acolo!", se intelege, tot cu o usoara nuanta ironica.

Eu unul cred ca muzica de calitate (vocala sau instrumentala) este aceea care inca pastreaza in ea divinul de la inceput...

Exista oare o solutie? Poate ca nu exista nici macar o problema... sincer, cred ca exista.

SDG


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)

Dan Gheorghiu

Trandafiri din Saron

Cand ziua-aceea

Cand Ziua-aceea va veni sa puna lacat Noptii,
Sa-i ia navala pe Copii, lasand in vina mortii,
O, Ziua-aceea va lucra precum in taina hotul,
Va dezmorti, va secera, si-si va supune totul!

Cand Ziua-aceea va luci, va dovedi Viata,
Lumina ei va straluci sa ne arate fata.
O, Ziua-aceea de nespus, te-asteapta Pruncii-n ruga...
Adu miresmele de Sus si ia-ti umila sluga!

20 ianuarie 1978


(poeziile "Trandafiri din Saron" pot fi citite in "arhiva de aur" - Dan Gheorghiu)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

Stima de sine (I)

Dintre toate sentimentele si starile care actioneaza asupra noastra, parerea pe care o avem despre noi insine pare sa ne influenteze cel mai mult. Ea poate la fel de bine sa ne dinamizeze, sa ne dea incredere in noi insine, siguranta, dupa cum poate sa ne inhibe, sa ne faca sa nu avem incredere in fortele noastre, nesiguranta.

"Dintre toate opiniile noastre, cea pe care o avem despre noi insine este cea mai importanta. Este aceeasi distanta intre o buna si o proasta stima de sine ca intre pasivitate si actiune, reusita si esec".

Cuvantul "stima" provine din latinescul "estimare" care are o dubla semnificatie: "a determina valoarea a ceva" si "a avea o parere despre". Este important sa avem o parere critica despre sine pentru ca ea ne va influenta considerabil toate deciziile in viata.

Unii opteaza pentru diferite strategii de protectie, altii isi asuma riscul si se arunca in "bataia pustii". Primii se bazeaza si se sprijina pe obisnuinta, pe comoditate, sunt mai calmi si pasivi, ceilalti sunt stimulati de noi experiente, sunt activi si dinamici si nu dau inapoi in fata unei noi experiente. Exista cei care se simt bine in propria lor piele in toate circumstantele, au un grad crescut de adaptabilitate, si cei care se prabusesc in fata celor mai minore dificultati cotidiene.

Fiecare din aceste tipuri de personalitate isi pune problema valorii, a capacitatii si a imaginii lui in ochii proprii si in ochii celorlalti. Raspunsul ar putea fi gasit in "Henry V", de Shakespeare: "a te estima este un pacat mai putin important decat a te detesta".

"Nu ma iubesc", "cand cineva ma contrazice ma gandesc ca el este cel care a avut dreptate", prietenii mei cred ca as putea sa-mi gasesc o slujba mai buna, dar eu nu cred in competentele mele".... fiecare dintre noi a pronuntat poate una dintre aceste fraze. Ele fac parte din cotidianul nostru si iau nastere din aceeasi cauza: lipsa increderii in sine.

Megalomanii, orbi asupra lor insisi, se vad si se cred perfecti. Totusi, a te indoi uneori de tine este un semn de luciditate, dar a trai permanent in indoiala inseamna sa-ti scurtezi viata. Pentru a reusi, trebuie sa existe un echilibru intre aceste doua extreme, echilibru pe care fiecare il poate atinge printr-o buna cunoastere a propriilor potentiale.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)

Marin Cantea



Cronica cinematografica

Legenda calaretului fara cap

Cand realitatea nu-i mai inspira, multi regizori de film apeleaza la clasica imaginatie si la ecranizarea unor carti. Este si cazul lui Tim Burton, regizorul filmului "Legenda Calaretului Fara Cap", care este o ecranizare a romanului "Sleepy Holow" al lui Washington Irving. Pentru a da viata personajelor, Tim Burton apeleaza la Johnny Depp si la Christina Ricci, actori care vor juca in rolurile principale din film. In secolul al XV-lea, intr-o comunitate olandeza din "Lumea Noua", apare un fenomen ciudat, care da fiori tuturor locuitorilor tinutului. Un fost mercenar neamt, care lua parte la batalii numai de dragul lor si caruia ii placea sa omoare oamenii prin decapitare, ucis de dusmanii pe care si-i facuse, va reveni printre cei vii, fara cap, si va ucide, aparent la intamplare, oameni ai tinutului. Un politist venit de la New York (Johnny Depp) impreuna cu o frumoasa locuitoare a comunitatii (Christina Ricci) va descalci incetul cu incetul firul crimelor pentru a ajunge la persoana care sta in spatele lor. Ca in toate aceste filme, personajul ce apeleaza la fortele spirituale ale Raului pentru a-si pune in practica planurile, este pana la urma ucis si Raul dezlantuit nu pleaca decat dupa ce i se plateste un pret din lumea celor vii. Filmul are o vizibila tenta horror, cu rostogoliri de capete vii si sange, iar fundalul sonor folosit nu este muzica, ci tropotul si nechezatul calului calarit de calaretul fara cap. In astfel de momente efectele vizuale isi spun pe deplin cuvantul, ceturile vinetii sporind panica victimelor. Filmul cred ca este destul de slab, in sesnsul ca, in afara efectelor vizuale si sonore si a jocului ochilor, altceva nu prea avem ce vedea sau intelege.


(textele din "Cronica cinematografica" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Marin Cantea)

Radu Mirza

"Mai tarziu"
(partea a doua)

L-ai intalnit a doua oara cand erai la gradinita. Tocmai furasesi jucaria prietenului tau si ii rupeai linistit rotile, cand el te-a atins bland cu aripa pe umar: "Nu e bine..." "De ce?" l-ai intrerupt tu. "Asa a facut si el". "Da, dar tu nu esti ca el. Tu ai o chemare. Da-i te rog jucaria inapoi! Am sa-ti arat ceva..." "Mai tarziu", ai raspuns tu, fara sa gandesti. Atunci el disparu, iar in locul lui ramase imprimata pe perete imaginea unei cruci mari... numai ca, de data aceasta, pe cruce era rastignit cineva...

*

O petreceai pe EA spre casa. Era o dragoste spontana, sincera, dar cam emancipata pentru varsta ta. Ati ajuns in sfarsit in dreptul casei ei. Ai sarutat-o lung, posesiv. In momentul acela, peste tiuitul din urechi, parca auzeai estompat un imn de la biserica. "Maretul har... maretul dar... maretul far... maretul bar... asta e, maretul bar" si ai inceput sa razi sarcastic, mandru de gluma cu care ai stins acea licarire sfanta, precauta. Atunci l-ai vazut pentru a treia data. Nu mai era ingerul copilariei, cel putin nu mai arata asa. Era un batranel palid, cu palarie ponosita si riduri pe frunte. Dar tu ai stiut deindata ca era el. "Tinere, poate esti asteptat acasa. Cand eram eu de varsta ta..." "Invatai poeme de Shakespeare, nu?" i-ai taiat tu elanul cu cinism. "Uite, as avea eu un poem pentru tine..." "Lasa-l, iubitule, e doar un batranel ramolit", domoli ea situatia. "Te invit la o cafea". "Nu te du", insista batranelul. "Vino cu mine, am sa-ti arat ceva important!" "Si ea are", ai ranjit tu sfidator. Ea rosi. "Cine e mosu' asta?" intreba ea. "N-are importanta, o cunostinta veche... poate prea veche. Crezi in ingeri pazitori?" "Da", zise ea cam fara convingere. "Si eu. Ce se aude cu cafeaua aia?" "Nu te du!" aproape ca implora batranelul. "Crede-ma, stiu ce spun... vino cu mine chiar acum! Trebuie sa-ti arat ceva!" "Mai tarziu"... ai apucat tu sa indrugi, dar ti-ai dat seama ca mai spusesesi asta inainte... "Du-te, te ajung din urma..." Ai privit-o inapoi pe ea si i-ai tras cu ochiul. Ea te-a luat de mana, tulburator si la fel de posesiv, si te-a tarat sagalnic pe scari. Usa s-a trantit in spatele vostru. Pe trotuar, un vartej de frunze moarte si praf indica locul de unde batranelul tocmai disparuse... dar pe peretele cladirii se profila clar umbra crucii cu rastignitul. Nu aveai cum sa o mai vezi. Dar de data aceasta, in partea dreapta a crucificatului se mai ivi o cruce...

- povestire scrisa in data de 2 aprilie 2000 si trimisa spre publicare la SSJ
(va urma)


(textul integral in “Radu Mirza – Scurta povestire)

Chris

Interviu cu Claudius (V)



Chris (foto: SSJ)

Chiar daca albumul este unitar din punctul de vedere al conceptiei, varietatea temelor si mesajelor din piesele care-l alcatuiesc este evidenta. Cum s-au nascut aceste cantece?



Claudius (foto: “HAR”)

Piesele de pe "Camara cu cantece" sunt expresia unei cautari atat in planul formei cat si al continutului. In plan formal se poate vedea o anumita diversitate. Cred ca face parte din preocuparile oricarui compozitor cautarea unor structuri elastice atat pentru sectia ritmica cat si pentru linia melodica. A stapani o gama cat mai larga de forme inseamna a evita monotonia; a nu te repeta. De asemenea, odata cu stapanirea formelor creste si puterea de expresie. In ceea ce priveste continutul textelor, piesele redau in mare parte framantarile majore din perioada adolescentei. Sunt si cateva cantece de lauda sau inchinare care s-au nascut in urma implicarii mele in Grupul Studentesc din Marasti - Cluj.

Chris: In "Camara cu cantece" sunt incluse si cateva piese care par mai mult de dragoste (gen Talisman) decat cantari crestine: "Stai langa mine", "As fi vrut", si trebuie sa fortezi un pic nota spre a le gasi o interpretare "religioasa". A fost nevoie de mult curaj pentru a le include pe album? Sau ai tintit, din start, si un public mai putin "de biserica"?

Claudius: Cred ca a fost mai mult intentia de a iesi dintr-un anumit sablon. In muzica crestina romaneasca exista o prea putina preocupare pentru cuvintele folosite in texte. Acea "limba de lemn" atat de mult contestata in ultimul deceniu, si-a pus amprenta si asupra textelor din cantecele religioase. Le-a uniformizat, standardizat, sablonat. Cantecele au devenit aproape niste lozinci cantate. Eu nu contest valoarea unor cantece evanghelice care sunt cu adevarat inspirate. Nici continutul liturghiilor. Mai degraba acuz mediocritatea unor cantece asa-zis "contemporane". In ceea ce ma priveste, cantecele despre care vorbesti au fost o incercare de a iesi din sablon. Este aportul meu la efortul de destelenire a limbii. Foarte adevarat ca, datorita unor astfel de cantece, albumul este ascultat si de multi tineri necrestini. Si aceasta nu poate decat sa ma bucure.

(Va urma - Publicat prin amabilitatea revistei "HAR"©)


(textul integral in “Chris invita la dialog pe Claudius”)

Alina Simion



Un bob de sare

Capul meu sta in palma mea
Ma doare palma de la greutatea lui,
Dar nu plang.
Nu stiu ce-i ala plans
N-am facut cunostinta cu el
Pe semne e prea timid,
Cu toate ca am aflat
Ca-l poate cunoaste…
Doar iubind
Dar eu nu pot iubi
[De ce?]
Pentru ca inca, pentru mine,
nu exista iubire.
Si cum as putea oare sa fac ceva ce nu exista?

Sabina Dodan



Un alt bob de sare

Aripi ce fulgera,
ramuri care trosnesc,
frunze ce roiesc,
stelele rodesc muguri in noapte,
vantul aduce cu el lacrimi,
soaptele marii te cheama:
e "aria mortii".

Ionut Apostu



Sunt tanar

Se spune ca pentru a fi iubit trebuie sa ai o situatie materiala destul de buna… La ce bun daca nu ai sentimente? Am auzit ca pentru a fi iubit trebuie sa ai talent… La ce bun daca esti un om de nimic?

Vad ca pentru a fi iubit trebuie sa fii un mascarici, sa faci fetele sa se simta bine… La ce bun daca nu cunosti Iubirea? Pentru a fi iubit nu trebuie decat sa fii tu insuti, sa nu fii Cineva care sa "sparga" orice tipar. Cel putin pentru mine, a iubi, sau a fi iubit inseamna a darui... A darui din vointa ta, din increderea ta, din visele tale, din sentimentele tale... Omul este inzestrat cu sentiment dar si cu ratiune. Ce te-ai face daca ai avea doar sentiment sau daca ai avea doar ratiune? Atunci ai deveni fie un profitor fie un profitat… E drept ca nu exista o scoala a parteneriatului, in care sa inveti cum sa fii un partener (nu neaparat ideal), insa e grav cand nu inveti din propriile greseli…. Sau macar din greselile altora… Si daca a iubi nu este suficient, atunci ce ar putea fi? Poate o stare materiala buna? Sau un talent iesit din comun? Sau poate sa fii un mascarici? Ce te faci daca esti un om? Vei auzi mereu fraza: …si totusi nu e de ajuns?

Fiind un fugar, vei uita ce este iubirea, vei uita ce inseamna dragostea… vei simti doar dezamagirea urmarindu-te pretutindeni! Si atunci? Ce vei face? Vei iubi? Nu, vei auzi doar: ...si totusi nu e de ajuns!

Curier & Posta redactiei

Viorel Cruceru (Slatina): Eram dator cu un raspuns la o intrebare de-a voastra… Intrebarea era pe cine cunosc dintre cei care lucreaza si colaboreaza cu The Salt.... Iata raspunsul (daca nu e prea tarziu si daca intrebarea n-a fost retorica): Din vechea garda: Danut M. si Dan G., Cristi T si Marius C. Din noua garda va cunosc pe voi cei care intr-o zi veti fi vechea garda. Asta pentru ca nimic nu este nou sub soare iar legile entropiei ne afecteaza pe fiecare dintre noi. Ceea ce nu afecteaza legile entropiei este ceea ce va ramane vesnic, ceea ce transcende dincolo de granita a ceea ce vedem doar cu ochii mintii, de credinta. In rest, o rugaminte pentru noii doritori sa primeasca ziarul prin e-mail in Slatina, si s-auzim numai de bine. Viorel Cruceru.

Nota redactiei: Intrebarea noastra nu a fost retorica, ci asteptam un raspuns. "Problema" e ca dumneavoastra nu prea stiti noua garda insa noua garda va stie… Multumim pentru noii doritori si numai bine, acolo la Slatina.

Mihai Suciu (Bucuresti): Stimate Jurnal al strazii sarii, desi este caraghios sa vorbesti cu un ziar, in cazul de fata nu este. Tu esti un jurnal viu, insufletit, si vreau sa incep prin a te felicita pentru aparitiile de pana acum. Te urmaresc (a se intelege "scrolez") de la primele numere si imi place ca ai prins substanta. Unele texte sunt remarcabile. Alaturi de semnaturi consacrate deja, as putea spune, exista unele care bat la portile consacrarii. Mi-e teama sa dau nume sa nu supar prin omiterea cuiva care ar merita mentionat. Pe de alta parte, desi am ceva experienta de presa, nu pot avea pretentia de a da note. De aceea o voi spune inca o data: Felicitari! De fapt, ceea ce m-a determinat sa-ti scriu este interesul. Desi aprecierea mea este sincera, nu ea a fost factorul determinant ca sa ma faca sa scriu aceste randuri. Cum vezi, vreau sa fiu sincer si direct. Despre ce este vorba? Am lansat in urma cu mai multi ani o revista confesionala, "Crestinul - azi" se numea ea, care a mers binisor as zice cat a mers si, dupa o perioada de aparitii sporadice, aproape ca a sucombat. A dat Dumnezeu sa putem relua aparitiile si as vrea sa te rog sa ne permiti preluarea pentru numarul pe care vrem sa-l tiparim cat se poate de repede a unui articol (de fapt, trei sau patru episoade la tine), "De ce plangi, pe cine cauti?". Asa ca, stimate Jurnal al strazii sarii, te rog sa-mi raspunzi urgent daca este posibila aceasta preluare si in ce conditii. As mai avea rugamintea sa-mi dai, daca se poate, numele intreg al autorului si cateva amanunte despre el. Cu apreciere pentru ceea ce faci si cu dorinta ca sa faci si mai bine ceea ce faci, al tau cititor si, poate, intr-un viitor oarecare, colaborator, Mihai Suciu.

Nota redactiei: Draga cititorule si, poate, intr-un viitor oarecare, colaborator, eu apreciez sinceritatea si "directivitatea". Iti multumesc pentru aprecierile tale si cred ca sunt sincere. Poti prelua "De ce plangi, pe cine cauti?" cu mentionarea sursei de unde a fost preluat (in cazul acesta de la mine), iar celelalte date le voi trimite mai tarziu, sa am timp sa le adun. In rest, urez multa "sanatate" colegului meu "Crestinul - azi". Cu stima, The Salt Street Journal.

Epilog: As vrea sa nu stiu cand e zi sau noapte, iarna sau vara, dar, mai mult decat toate, as vrea sa stiu ce-nseamna RENUNTAREA. Sa renunt la tristetea mea pentru fericirea lumii...

Pentru subscribe, unsubscribe, scrieti la adresa: (...) - trimiteti adresa si in functie de ce solicitati - o vom copia in / sterge din - banca de date. Indiferent de varianta, va multumeste:

The Salt Street Journal

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu (redactor sef)
Ionut Apostu (redactor sef – adjunct)
M. P.
Sabina Dodan

"Frumusetea va salva lumea!" F. M. Dostoievski
iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: