Cristian Lucaci - "Cum noi aveam sarea, el a adus piperul..."





Cristian Lucaci



In dreptul lui Cristian Lucaci, in ceea ce priveste SSJ-ul, se poate spune negresit: "cum noi aveam sarea, el a adus piperul..."



(Cristian Lucaci & SSJ)

Titlurile textelor de mai jos:

. Nostalgia dupa lacuste si miere
. O altfel de nostalgie - usturoiul
. Daca prostia ar durea...
. Micile sperante
. Mori de vant
. Holograf exclusi din UE
. Pauza intre versiuni
. Praf in ochi
. Ciorba si iaurt
. 101 Dalmatieni
. 1 Iunie - Sarea
. Aseara m-am nascut
. Strip si Tease
. Fuga cu preludiu sau blestemata America!


Linkuri:

Dosar SSJ nr. 02 - Holograf exclusi din UE

Dosar SSJ nr. 07 - Student la anul 2000

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://cristianlucaci.wordpress.com/

...

Nostalgia dupa lacuste si miere
(debut in SSJ nr. 78)

Desi nu scriu la rubrica de cronica cinematografica, cred ca ar fi meritat ca fratii pocaiti sa fi vazut filmul "Full Monty," in traducere libera "Gol pusca!" Ah! De ce?

Fara sa fiu retoric, fapt este ca intotdeauna fenomenul mastii in contextul evanghelic m-a lasat masca. A propos de emisiunea "Cu masca, fara masca!" Sau poate lentilele mele de contact sunt aburite, aburite. Dar, ce s-ar intampla daca am da la o parte putin de coltul baticului la surori sau din barbile elocvente ale fratilor?
Ce-am vedea oare? De' ipocrizie! De-masca! Cred ca suntem in perioada de tranzitie si ducem lipsa de prooroci care sa strige impotriva fariseilor si a fariseitelor.

Mi-e dor de un Ioan Baptistul, care sa mai foloseasca la nevoie niste apostrofari zoologice - "pui de naparci" - bineinteles actualizate la poporul roman.

Ce n-as da sa vad cum se mai scutura ciucurii lungi de la vesminte. Unde este Isus care sa mai indrepte de sale cu ciomagul pe cei care fac plecaciuni unor astfel de oameni? Unde este Pavel, care sa mai anatemizeze niste legiuitori contemporani? Unde este un Luther, care sa mai bata cuie in sosonii de panza ai papei?

Oare chiar ni s-a ruginit trambita profetica? Nu mai putem trambita? Fie si fals! Sau ne este frica? E drept ca frica de represiune duce sau reduce la tacere, dar atunci degeaba am dat banii pe biletul la filmul "Gol pusca!" "Caci goi am iesit din pantecele mamelor noastre si goi ne vom intoarce in morminte!" De ce n-am fi goi si intre cele doua momente! Cred ca e timpul sa fim noi insine! Chiar daca uneori mirosim greu de patru zile! Sa spunem altora putem, dar oare goi, adevarati si fara masca putem fi? Sau "putem?!" Yeak...

...

O altfel de nostalgie - usturoiul

Dupa consemnarea asa zisului meu articol "Nostalgia dupa lacuste si miere" m-am simtit ca un perfect, compus dintr-un participiu, insa fara auxiliar. Am fost 'criticat', desi pe la ceafa, ca sa nu zic spate, dar am fost. Poate merit. Asta deoarece am avut curajul auxiliarului - 'am' criticat. Dar, stiu ca se poate sa fie si invers. Adica, dumneavoastra folositi auxiliarul, insa fara participare. Eh! Asta e ciuma romanului! Fiindca nu face fata, incepe sa faca spate. S-au cerut solutii, dar nu stiu daca lamentarile au numaidecat nevoie de improvizatii auxiliare, cat de participare. Dat fiind faptul ca glasul celui ce striga in pustie este surd, pe lista meniului de data trecuta as adauga pepenii, castravetii, usturoiul si ceapa. De ce? Asa! De dragul unei altfel de nostalgii.

Evreii, pe drumul libertatii, proaspat spalati de praful caramizilor si cu ranile de pe spate inca supurande, incep sa chelalaie dupa farmecele Egiptului. Si culmea, plangeau dupa ceapa - poate de aici lacrimile - si dupa mireasma usturoiului - probabil a biciului. Biserica isi tanguie si ea azi dorul dupa vremea comunismului, cand fratii si surorile cautau cu drag partasia, cand stateau pe genunchi ore in sir, cand nu te uitai la ceas, cand cladirile erau pline, perioada cand "ne iubeam unii pe altii." Si ma rog dupa ce plangem? De ce suntem nostalgici? Am prins si eu pustimea sub comunism, insa din povestile pe care le-am auzit, se pare ca steagul era mai mult rosu decat roz. Cui ducem - sau duceti - dorul? Tanjim oare dupa secera - ce secera - care iti reteza picioarele? Sau poate ne lipseste ciocanul, care batea in cap ce ramanea in urma secerii? Poate noi tinerii nu stim sa plangem sau nu avem de ce. De acum pentru noi comunismul nu inseamna altceva decat exemplele din predici. Da, tot respectul pentru suferinta dumneavostra si pentru urmarile acesteia asupra noastra, numai ca am vrea sa-i vedem si noi pe batranii Bisericii cum se descurca in zanganitul si dulcegariile lumii actuale. Se poate insa sa avem si azi printre dinti ramasite de pepeni sau sa duhnim a usturoi. Dar, este libertate! Astazi incercarea adevaratei credinte vine prin ispita prepelitelor. Tentatia este mai mare deoarece la noi tot ce zboara se si mananca. De aceea ele atrag mai mult decat partasia cu fratii.

Dar ce a fost autentic in Egipt, a fost si in pustie. Asa si in Romania, ciurul libertatii facu ravagii si putina curatenie in Biserica.

Acum sa trecem la solutii. Ce facem? Ne intoarcem la usturoi sau ne oprim din cartire si facem ceva in "pustia" acestei libertati? Eu zic ca trebuie sa ratacim mai intai vreo 40 de ani prin pustie si doar apoi vom putea manca struguri in Valea Eshcol. Dea Domnu' sa fim cu totii sub "norul" Lui.



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Daca prostia ar durea...

Toata tarasenia politica din ultimele saptamani ma constrange oarecum sa fiu cotidian, desi mi-as dori sa fi fost totul "asa cum ne-am dorit." Iata ca nu-i tocmai asa!

Toti vor sa ne fure privirile, sa ne manipuleze voturile oferindu-ne doar produsul finit, proaspat iesit de la poleiala dorind sa ni-l bage sub piele, ca la urma tot noi sa fim vinovati ca i-am votat. Doar trei parti cunosc cu adevarat ce se intampla: Dumnezeu, cei care sunt implicati direct, si nelipsitul Satana.

Politicienii romani nu sunt deloc biblici si au uitat sa foloseasca politica inspirata din zicala "Sa nu stie stanga ce face dreapta!" Problema la noi este ca mainile nu asculta comenzile aceluiasi creier, si Stanga se informeaza cu privire la Dreapta, reciproca fiind totusi valabila. Astfel am ajuns sa asistam pe posturile de televiziune la dezgroparea sau inventarea unor scenarii care ar concura orice telenovela. Domnul C.V. Tudor nu se dezminte, reamintind gloria de portelan a domnului Iliescu din epoca comunista, reprosindu-i inclusiv masacrul Revolutiei. Domnul Iliescu din lipsa de ....... (Exercitiu: completati spatiul liber cu ce doriti) refuza confruntarile directe descoperind, atat in c.v.-ul domnului C.V. Tudor, cat si analele literaturii romane, poezii inchinate primei doamne a Romaniei, ce a fiintat in epoca comunista. Cu toate acestea, eu intreb: si ce daca? Ce are poporul cu acestea? Raspuns: nu castiga nimic si, desi numeros, acestia doi se pare ca nu-l zaresc.

Pocaitii se impart in trei: cei de la tara sau mai saraci, cei neinformati sau rau informati, fiind impresionati de apologia facuta neo-protestantismului in direct pe postul national de T.V., isi vor intinde stampila pe domnul C.V. Tudor, iar oamenii "bine" informati, vor da un plus la % domnului Iliescu, iar ceilalti vor refuza manjirea tusului pe buletinul de vot. Desi uneori cu "mitraliera," s-a argumentat en-gross in mijloacele mass-media impotriva domnului C.V. Tudor. Totusi mitraliera in cele din urma s-a dovedit a avea incarcatorul plin cu gloante oarbe. Si iata ca unii au fost orbiti. Dar ne-am intrebat de ce?

Atunci cand Dumnezeu ii bate pe altii ne (le) spunem ca ii pedepseste, dar cand ni se intampla ceva rau, afirmam ca "Dumnezeu ne pune la incercare!"

Incercare sau blestem?!

Dar de ce ne este frica de domnul C.V. Tudor? Ne temem ca ne vom pierde afacerile sau masinile inscrise pe numele Bisericii? De ce? Daca in articolul trecut duceam nostalgia comunismului, iata ca s-ar putea sa-l gust, sau poate mai rau.

Dumnezeu sa faca ce vrea!
...am striga "Vai!" sau am fi la reanimare.

...

Micile sperante

Ca daca nu altfel
Atunci cand de ce da
De-a lungul pentru cine
Unde la si mai
Desi intr-adevar acum
Niciodata altfel deoarece
Deasupra cumva care
Numai oricum nici
Dar totusi ca daca
De aceea nici cu pana ... He! He!

Sa fie aceasta exprimarea a ceea ce simtim de sarbatori? Anume sa fim niste conjunctii, adverbe, prepozitii carora le lipseste miscarea adica verbul?

Ceva nu vujeste! Ce oare?

Desi marile sperante se dovedesc intotdeauna mici in implinirea lor, totusi ne aventuram in cadere libera in visarea ca de data asta va fi altfel, ca vom putea stoarce must din lemnul usii. A venit Craciunul, ne-am imprastiat fiecare pe la familiile noastre asteptand nu cadouri ci sa fie liniste si pace, asteptand ca tata sa nu mai bea, mama sa nu mai fie imbufnata, fratele sa nu fie badaran, iar sora sa nu fie iritata.

Nu ne dorim decat o lingurita de zahar care intr-adevar este mai dulce decat un butoi plin cu otet. Vrem putin dar cu iz domestic. Vrem ca Isus Cristos sa cineze cu noi candid, sa avem un somn linistit, sa auzim o vorba dulce, sa simtim un sarut pe frunte si un verb... He! He! Dragii mosului… Problema este unde si cand ii vom gasi conjugarea.

Poate la Craciunul viitor. Mai sapati!

...

Mori de vant

Morile mele erau asteptate in vuietul episodului trecut. Dar probabil ca sunt ca si coada vacii, adica intotdeauna la urma, aceasta doar ca sa nu ma dezmint de romanismul meu. Am fost intrebat despre morile cu care ma lupt in viata mea. Incerc o tentativa de raspuns si ma aventurez sa afirm ca nu sunt inca un Don Quijote care sa fi ajuns sa aiba halucinatii si maladii oculare cauzate de lupa sau binoclul purtat de oamenii mai in varsta care au daruitorul dar de a tragediza si de a armasariza tantarimea baietasilor de cartier.

Probabil ca sunt in cautarea Dulcineei pe care sa o impresionez cu eroismul si viziunea mea. Sau/si probabil ca sunt in stadiul alegerii unui ucenic demn de piticismul lui Sancho Panza, caruia sa-i dezvalui misterele vietii, care sa fie in stare sa se gudure pe langa mine, sa doarma sub otelul stelelor si sa-mi gadile mandria. Cine stie unde sunt? Poate eu sunt doar Sancho in cautarea unui Don.

In nici un caz nu ma lupt cu morile de vant. Nu! Pe cine sa inving? Pe cei care, desi manati de vant, produc totusi ceva, fie si faina de cal. II?

Problema ramane cu categorisirea vantului - atentie, nici o aluzie la mediul evanghelic. Desi suna a lasitate, nu as vrea sa ma aventurez in definirea acestor influente sau insuflari, deoarece "vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge." Nu! Nu vreau sa ma bat! De ce? Pentru ca eu iubesc morile. Fie ele si singure.

Asa ca cel mai bun sau rau lucru pentru moment ar fi sa ma definesc pe mine insumi ca moara de vant sau in vant. Sunt de piatra, sunt inalt, cu paleltele largi si zdrentzuite, varuit pe dinafara si pe dinauntru, sunt solitar si totusi am o mica portita, dar as vrea sa fiu solidar.

Totusi cu cine? Cu morile care stau aliniate in bataia aceluias vant? Traim intr-o lume fragmentata, in care fiecare isi vede de moara lui, niciodata incalcand Normandica celuilalt. Ne simtim bine izolati si singuri. Nu ne dam apa la moara unul altuia, ci murim incet de dorinta a ceea ce am visat sa fi avut. Cand moara imi va fi daramata voi fi tanjind dupa cineva care sa-mi fi deranjat moara.

De fapt, ce incerc eu aici? Sa storc vin din tocul usii? Nu! Vreau doar sa spun ca imi este dor de multime.

In ciuda a toate stau si ma consolez cu versul inscribalit de poetul englez Jon Donne, "No man is an island, entire of itself..." Parafrazarea - nici o moara nu moare de una singura - ma face chiar sa ma dau in vant dupa exuberanta. Asa ca ajung la incheiere doar sa ma rog ca anul acesta sa bata cel putin un vant, sa vad si eu miscare, doar asa ca sa nu-mi fi uitat menirea. Sper ca Dolcineea sa ma creada, iar Sancho sa ma insoteasca.

Daca nu mori in vant, mori singur, iar de ce-am sau ce-ai macinat nu se va bucura nimeni. Nu vreau sa fiu insula, vreau peninsula!

Unde esti comunitate?

P.S. Caut vant, caut mori, caut Dolcinee, caut Sancho original. Ofer "Aventuri..." Cel putin nu vei 'mori' in vant, vom muri impreuna...

...

Holograf exclusi din UE

Imi pare rau ca va supun la chinuri utile, dar va fi nevoie sa cititi aceasta istorioara de doua ori. In primul rand va trebui sa savurati, fabuland, pilda sederii de scurta durata in UE, gasind doar la sfarsit cheia, slefuita sub forma unei legende. In urma rezolvarii analogiilor veti relua lectura.

Atentie cititori: "Sa nu luati niciodata dragostea," fiindca ea este broasca in care cheia pildei se invarte cel mai bine. Dupa multe si lungi tratative, se pare ca in sfarsit suntem si noi recunoscuti pe plan international. Totul a inceput inca de la intrarea in sediul Uniunii Europene, unde gardianul public asculta, spre mirarea tutoror, o melodie de sorginte romaneasca, cu iz melancolic de butoi cu pulbere.

Fredona in continuu, ce-i drept cu volumul dat destul de tare, "Dar sa nu-mi iei niciodata dragostea...," cantec scos de la naftalina de grupul Holograf. Nu dupa cateva minute intra pe usa cu amortizoare seful Afacerilor Interne (A.I.) La vederea acestuia, gardiana, - daca in UE se vorbeste despre Political Corectness - apasa butonul casetofonului inscriptionat cu un patrat. Se auzi linistea dinaintea furtunii...

Evident mustrarea veni imediat, din moment ce Holograful nu era inca omologat in UE. Intrebare, "Cum a patruns aceasta caseta dincoace de granintele UE? Cine a strecurat-o?" Fiindca in UE cinstea este produsa la fabrica de turnatorie, se afla instantaneu ca proba “A” -caseta- era imprumutata de la un coleg de breasla din sectorul T3, de altfel cel mai critic si important sector din cadrul UE. In urma cercetarilor se concluzioanase ca proba “A” apartinea de drept altui coleg. Astfel toti trei, de fapt nu se stie exact numarul, fusesera interogati - niciodata nu stii numarul interogatilor, iar uneori nici macar numele lor. Fiind o problema de maxima securitate, a fost nevoie de interventia presedintelui si vice-presedintelui UE, trecand apoi pe la comisia de disciplinare. Doua au fost victimele care au fost pusi pe liber, fiind eliberati din functii.

Deja povestea era bine mediatizata in cadrul UE, fiecare venind cu o versiune mai imbunatatita. Colegii din sectorul T3 au reactionat. Marti, 30 ianuarie, orele 19, a avut loc infatisarea. Subordonatii stiau ca se vor intalni doar cu presedintele. Dar, poate de dragul impresionismului aparu si vice-presedintele si seful A.I. Problema in opinia superiorilor nu mai era caseta, ci intregul sector T3. Toti aveau acum nevoie de a-si re-examina comportamentul.

Explicatie: "Stim ca v-ati intristat, dar este o intristare care duce la pocainta." Vice-presedintele, cu un ascutit sentiment anticipativ, i-a avertizat ca nu cumva sa promoveze ideea ca motivul infractiunii ar fi proba “A” - caseta. Atunci li s-au cerut adevaratele motive pentru care colegii lor au fost expulzati. Nu de alta, dar sa stie si victimele pentru ce sa (se) planga sau sa se pocaiasca. Nimeni nu stie nimic! Hartiile au fost tocate. Mitul JFK se repeta. Ca in orice corporatie doza de mister si intriga ramane scuzabila. Dar, sistemul si sacrificarea oamenilor...pentru o caseta?!

Legenda: UE - Universitatea Emanuel Oradea
T3 - Teologie Pastorala, anul III
Presedinte - Paul Negrut
Vice-presedinte - Doru Hnatiuc
Seful A.I. - comisia pastorala, Ilie Tundrea
Holograf - "Sa nu-mi iei niciodata dragostea"
Dragii mei, asa cum spune cantecul, „puteti sa-i calcati in picioare, sa-i faceti una cu pamantul”, dar sa le luati dragostea, asta nu!

...

Pauza intre versiuni

La aparitia telefoniei mobile in Romania s-au adus un mic numar de celulare, in special pentru a testa piata, dar spre surprinderea tuturor romanasii au spulberat cota vanzarilor. De ce oare? Sa fie nevoia de comunicare, de apartenenta sau este doar fanatismul tipului latin care isi defineste identitatea prin posesiunile materile la purtator.

Asa ca au inceput ofertele: conectare gratuita, abonament cu minute incluse, primele trei secunde gratuite, si in sfarsit taxarea la secunda. In afara contractului cu abonament mai exista un tip de conectare ce nu te leaga pe viata, mai detasata, si anume cartela. Foarte simplu. Insa problema mea este ca azi cu greu mai poti face rost de vreun kamarad. Astfel oamenii prefera relatiile 'cartelatate' in locul celor cu abonament care, desi rare si costisitoare, sunt cele mai serioase. Cu ce m-as multumi eu? Ideal ar fi sa ne permitem convorbiri cu abonament, dar in lipsa, sa ne duelam cel putin in relatii cu cartele. Astfel in urma ranilor macar s-ar inchega un 'dialog', daca nu 'connex'-iune. Si apoi in week-end este doar un cent pe minut. Simplu, nu? Sa fie oare asa greu sa apesi niste taste? Da, deoarece folcloristica rimeaza si iti da larghete, pe cand confruntarea implica vulnerabilitate si admiterea greselilor.

Dragi kamarazi, am testat-o pe pielea mea. Mi-a fost greu sa sun la UE inainte de scrierea articolului anterior si sa ma informez cu privire la pozitia lor oficiala in dojana cu pricina si imi fac recurs. Insa se pare ca folcloristica de boomerang functioneaza si in sens invers.

In pauza, pana la urmatoarea interventie, iata cateva din mesajele inregistrate in casuta postala, prin mesageria vocala. Mentionez ca mesajele sunt autentice, unii expeditori fiind dispusi chiar sa-si dea numele.

"Cred ca parabola ta va stirni un val pe care sper sa-l poti purta. Cred ca ar fi fost mai intelept sa nu dai cheia."

"Off the record : bine ai facut!"

"Sunt sigur ca nu ar mai fi debandada care este in cultul nostru daca ar fi intre noi citiva jurnalisti care sa lucreze la reviste sau ziare seculare... ar mai trezi biserica... ceea ce ai facut e un semnal de alarma pentru toti si la toate nivelele: exista haos in biserica. ... E haos si pentru ca a trebuit sa se ajunga pina la SSJ ca sa ne auto sesizam de o astfel de problema ..."

"Se pare ca vestea se raspindeste cu iutimea birfei baptiste."

"Ca sa nu mai ramina corigent la romina si anul acela, tovarasa profesoara ii indicase citirea si comentarea unei sigure bucati literare, spunea ea, relevante: Alexandru Lapusneanu... In plin capitol 1, student la...specializarea......si avind ca slogan: "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu!!" Dupa... se si trezi strigind "Capul lui... vrem." Abia acum ii dadea mina sa strige "Ai sa dai sama frate...!" As fi vrut eu sa se termine cu "Si a trait fericit pina la adinci batrineti....." Ghinion! Abia acum incepe!"

"Sunt de acord cu tot ce ai spus, chiar cu riscul de a zbura din campus, si as pleca daca nu mi-as fi dat cuvintul de onoare bisericii si parintilor. Sunt sigur ca nici parintii si nici biserica nu m-ar intelege chiar daca as spune adevarul."

"Sunt cativa care spun ca esti cam "beat". Asta inseamna ca trebuie sa faci un "tratament" ca sa vezi." - despre autor e vorba

"Din cite stiu eu, la UE se doreste formarea de oameni liberi, cu opiniile lor, exprimate in felul in care gasesc de cuviinta, din perspectiva din care au ei acces la informatie..."

"Nu ai fentat pe nimeni prin faptul ca gindesti diferit de insitutia care te-a format. Din contra, asta inseamna ca si-au bine facut datoria. Esti un om cu picioarele pe pamint, cu opinia ta..."

"Si la urma urmei, nu e vorba de o scoala anume, ci de o practica, de principii si reguli umane. Acte de acest gen sunt intilnite nu numai la un om sau la o institutie, ci la noi toti care suntem la un moment dat vinovati de astfel de practici. Articolul putea sa sune pentru mine si pentru oricine altcineva aflat in aceeasi situatie ... Ce e mai usor? Sa cresti un copil pina la statura de om mare, in Cristos, sau sa il dai in adoptie cind face o boacana grava? Decizii drastice care elimina copilul, nu problema, nu fac decit sa iti ofere o viata mai usoara ca parinte. Copilul tot asa ramine. .... Faptul ca de data asta au facut-o cei de la UE este nesemnificativ, la urma urmei. .... asta dovedeste ca si ei au nevoie de pocainta, si poate ca e bine ca in situatia de acum... pot sa o afirme intr-o "replica" la SSJ ... nu e nici unul neprihanit, spunea Pavel."

"Dumnezeu nu se lasa batjocorit!"

"Daca nu scriai tu articolul ala cred ca trebuiau sa urle peretii campusului si doamne fereste de un cutremur."

"Sunt mai rai ca lumea pe care o condamna. Au condamnat comunismul, ba chiar parintii sau ei au fost persecutati, ca acum printr-o ironie a sortii sa foloseasca aceeleasi metode, aceleasi tactici."

"Pacat ca nu ai mai multe replici din tabara UE. De ce tac?"

"Daca ar exista transparenta institutionala solutia ar fi extrem de usoara. Ce spune procesul verbal al sedintei in care a fost luata decizia de a exmatricula pe X? ... ce regula a fost incalcata, cit de grava e situatia, etc. ... o institutie serioasa are nevoie de un raspuns oficial, pentru ca daca fiecare persoana din institutie raspunde la intrebari dupa cum il taie capul, ce mai poate intelege marele public? ... atunci, scrii ce poti, pilde si parabole."

"Cum rezolva Biserica problema asta? A fost semnalata o problema in trup, durere la rinichi, adica sufera membrul X. Medicii decid eliminarea rinichiului X. Unele organe din trup cred ca e o nedreptate la mijloc, ca de fapt rinichiul se poate trata, si ca nu trebuie eliminat. ...doctorii au decis sa il scoata afara din trup... eu cred ca Biserica poate rezolva problema in familie, cu iubire si daruire crestineasca... altfel, Biserica ar ramine un corp frumos ...insa mort, lipsit de organe."

"Problema UE a starnit mari furori... dar cred ca aceasta floare nu va aduce primavara... este ca o matahala de om piscata de un tantar..."

"E bine stiut ca o scoala de nivel universitar nu poate functiona bine cata vreme nu exista un sistem prin care studentii evalueaza peformanta profesorilor si participa prin reprezentanti la conducerea insitutiei... disciplina tine de dragostea fata de persoana si de respect pentru lege. Si unde nu e legea clara e greu sa faci diferenta intre dragoste si abandon!"

Iar pana la o urmatoare – prima - conectare, fie ea si cu taxa inversa va spun: Alo..., aici a fost si este Cristian Lucaci

...

Praf in ochi

Un om avea - are- doi fii. Intr-o zi, fiul cel vitreg, care nu mai poate de buicime, nu-l mai incape pielea, neastamparat, tanar, voinic, plin de muschi, de nervi, cautand harta zice tatalui sau: "Da-mi partea mea! Da-mi ce mi se cuvine." Oare ce i se cuvenea? Nu dupa multe zile, fiul cel vitreg, aranjeaza totul, pleaca 'de-acasa,' risipindu-si averea, practicand cultursimul, ducand o viata destrabalata si facand ravagii. Dupa ce cheltuieste totul...

Fiul cel bun, copilul de suflet al tatalui, in asteptarea fratelui vitreg, face si el ceva dar ne-plecand 'de-acasa.' El nu isi cheltuie averea, nu se destrabaleaza, nu are pacate ascunse, si chiar de ar avea, se spune ca tata este tata si iarta.

Dar nici ca putea sa aiba ceva ascuns, totul era deschis, spovedania functiona de minune. Numai ca acest sacrament era practicat in grup -si prietenii tatalui stiau totul - si functiona doar intr-un singur sens, de la fiu la tata. Intreb inca o data, cum putea sa ascunda ceva, din moment ce tot timpul tata il urmarea, era cu el si tot ce avea el apartinea fiului, mai ales inversul fiind valabil. Totusi, tata ii spunea mangaindu-l "Fiule, tu totdeauna esti cu mine!" Fiul chiar il credea. Pana intr-o zi cand, in propria-i ograda cu porci, scapa o roscoava. Nu era una dinre acele coapte si rumene, ci una pricajita. Cui nu i se intampla sa scape roscoave, sa deschida palmele si sa le ridice in sus. Si cine nu se simte vinovat, sa ridice roscoava si sa arunce primul. Ha, ha! V-am prins! Vedeti, tocmai le-ati scapat prin ridicare de mana sau prin aruncare. Vorba lui Dostoievsky, "toti suntem vinovati de toti si pentru toate." Astfel tata il pune pe fiu sa isi semneze propria declaratie de avere si ca pleaca de acasa de bunavoie si nesilit de nimeni. Trist, fiul strange totul si pleaca. Nu exista imbratisari! Pleaca, dar nu sa risipeasca averea, ci sa o investeasca. Tata ramane drept, cu acoperirea legala in fata.

Fratele cel vitreg face scandal, da cu pumnul, loveste, stramba, indoaie, da cu roscoavele de pamant... Pana intr-o zi, cand si-a venit in fire si a zis: "Cati frati ai mei ma asteapta acasa, au belsug de tata, iar eu stau si ma istovesc! Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si ii voi marturisi totul, 'Tata, am pacatuit! Am calcat in strachini, in roscoave... Iarta-ma!'

Si s-a sculat si a plecat la tatal sau. Cand era inca departe, tatal l-a vazut, desi avea mila in ochi, a alergat de a cazut pe grumazul lui si l-a imbratisat. Exista imbratisari! Fiul marturiseste tot si se face mare ospat caci acest fiu era mort, si acum este viu, a fost lup si acum e oaie, era pierdut si a fost gasit. Si au inceput sa se veseleasca. Nimeni, insa, nu intreba de fiul cel bun, de baiatul iubit al casei!

Totusi, intr-o zi copilul de suflet al tatlui vrea sa stie si el care este treaba cu roscoavele si vine sa discute, sa se intereseze si el ce a semnat. Insa tatal nu-l vede de departe, este la ogor, avand praf in ochi, nu-i alearga inainte, nu-l imbrtatiseaza. Dar, fratele cel vitreg face sarbatoare si il imbratiseaza. Cand tata a venit si s-a apropiat de casa, a auzit muzica si jocuri - cu toate ca nu se practica acest obicei. A chemat pe unul din slujbasi si a inceput sa-l investigheze cu privire la ce se intampla. Slujbasul acela i-a raspuns: "Fiul tau a venit inapoi, si fratele sau a taiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a gasit sanatos si bine." Atunci tata s-a intaratat de manie, si nu voia sa intre in casa.

Fostul fiu vitreg, actual de drept, a iesit afara si l-a rugat sa intre. Dar el, drept raspuns a zis fiului sau: "Iata, ca eu te-am iertat pe tine pentru roscoavele rumene, pentru boacanele cele mari, si acum cand vine fratele tau, tu ce faci? Tu te apuci de vorbesti cu el! Il primesti in casa, il ierti, si faci si sarbatoare!?" "Tata," i-a zis fiul, "sterge-ti praful din ochi si nu-l arunca altora. Tu m-ai invatat ca totdeauna esti cu noi si m-ai invatat ce inseamna dragostea si iertarea. Trebuia sa ne veselim pentru acest frate. Tu m-ai iertat pe mine, si nu poti ierta necajita de roascoava a fratelui meu? Este fiul tau! De ce faci diferente intre noi? Sau vrei sa ajungem la emisiunea 'Iarta-ma' si sa ne plangem in public?!"

Seara se lasa, aburul se inteteste, tata-i pe prispa si se veseleste singur.

In schimb toata lumea il asteapta inauntru, sa vorbeasca, sa comunice, sa iubeasca, sa ierte, sa imbratiseze. Inca te mai asteapta... cu lacrimi in ochi!

...

Ciorba si iaurt

Legea proprietatii private, pe care poporul american o respecta si o apara cu arma in mana, a inceput sa ia contur si in România dupa perioada comunista - perioada pe care as putea-o numi apostolica, deoarece eram impreuna la un loc si aveam toate de obste, sub tutela vestitului CAP. Numai ca la noi ogoarele si averile nu erau vandute de buna voie si banii nu erau impartiti dupa nevoile fiecaruia. Fiecare isi tragea focul la oala lui. Oamenii se faceau ca lucreaza, iar Statul se facea ca ii plateste. In schimb spiritul inovativ si „improvizator“ al românului nu l-a lasat de paragina, asa ca fiecare traia de la locul de munca: din suruburi, unt, pantofi, oua, ciment, carne, piulite, portocale, rezistente, aluminiu... Astfel am asistat la reinventarea trocului - tu imi dai ulei, iar eu iti dau becuri - de altfel un procedeu destul de antic. Dar in vremea aceea anii nu se mai numarau de la Hristos, ci de la inceputul unei noi epoci, Epoca de Aur.

Si iata ca intr-o seara de Craciun ne-am trezit democrati. Dar ce sa facem cu toate ce le aveam de obste. Erau ale noastre, ale tuturor... fabrici si uzine. S-a dat navala la privatizarea unora si la privarea altora. In consecinta, am promovat intr-o noua era, am ajuns din urma India si eram impartiti in caste: cei foarte bogati si cei foarte saraci. Totusi unii au reusit sa isi injghebe cate un butic, o taraba, o toneta. Si asta nu este chiar asa rau. Omul se bucura de patratica lui si matura cel putin trotuarul din fata dughenei lui. In acest context al proprietatii, clientul este putin mai respectat, primeste un zambet - drept ca uneori seamana a rama de tablou - aude un salut, un „Mai poftiti pe la noi,“ intr-un cuvant, individul este persoana si nu obste. Aici parerea persoanei conteaza. Desi unii patroni au facut cateva cursuri de management, marea masa a populatiei, obstea, crede ca ea are o singura voce si nu are dreptul la opinie. Astfel românii nu isi dau cu parerea, nu stiu sa faca nici observatii si nici reclamatii. In schimb au la indemana o alternativa, ieftina de altfel, injuratura. Daca nu i-a placut ceva, in timp ce usa magazinului se tranteste in urma lui, poti auzi clientul bolborosind, si chiar mimand cateva apelative care iti fac obrazul rosu.

Insa multe lucruri nu au fost privatizate. Sa nu mentionam aici cultura, care este patrimoniu national. In aceasta situatie se re-gaseste Palatul Culturii. In urma cu doua saptamani am primit vizita prietenului meu Mihai din Oradea, si am hotarat sa facem un tur al Iasilor. Bineinteles am ajuns si in „Palat“. Intrarea principala era inchisa, astfel ca am intrat prin aripa de vest. Gardianul public conversa cu cineva, dar dupa ce facem cativa pasi il auzim strigand, „Alo, baietii! Voi, incotro?“ Normal, noi fiind „baieti“, ne-am simtit si ne-am intors capetele. Calm si rar i-am explicat ca vrem sa vizitam muzeele din incinta Palatului, dupa care ne-a urat plimbare usoara. Nu vedeam nici un semn, nici o sageata spre nicaieri, nici un pliant, nimeni sa iti ureze „Bine ati venit!“ sau sa te indrume. Parca eram in Sala Pasilor Pierduti. Asa si eram, pierduti. Coridoare lungi, usi mari la stanga si la dreapta, machete, lanturi... Am hotarat sa intram in prima sala pe dreapta, unde deasupra usii sta scris cu fonturi „Times Old Roman“, de marimea 10, Muzeul de Arheologie. In prima incapere, nimeni. Doar pietre si silexuri incarcerate in cuburi de sticla. Am inaintat in a doua incapere unde erau trei... doamne, „Trei, Doamne si toti trei...“ O doamna era in picioare sprijinindu-se de usiorii usii, statea parca „de sase“. In mijloc pe un taburet, o doamna cu o bucata de panza in jurul gatului, iar cealalta in picioare, in spatele ei, cu o foarfeca in mana. Ce avea oare de gand sa faca? Nu trebuia sa ne speriem, ea doar o tundea. M-am intrebat daca nu cumva asistam la un moment istoric, in schimb ea ne-a intrebat de bilete, intinzand mana sa le rupa. Noi urma sa ne deplasam si sa-i intindem biletele. Dar ia-le de unde nu-s! Am aflat ulterior ca undeva, dupa ce treci de muzeu, exista o ghereta de unde iti poti procura bilete. Vazand ce tratament am primit aici, am refuzat sa ne mai intoarcem la Arheologie. Astfel am ales Muzeul de Arta.

Am urcat scarile, de data aceasta cu biletele de douazeci de mii in mana. Intram in sala in care trageau la car vestitii boi ai lui Grigorescu. Am intrebat pe doamna de acolo: „Nu va suparati, eu sunt mai necunoscator intru ale picturii, sunteti draguta sa-mi explicati si mie cate ceva?“ Doamna, vadit tulburata de impertinenta abordarii, a inceput sa faca septime: „Poftim? De ce crezi ca sunt eu pusa aici? Sa dau explicatii fiecaruia? Nu fac expuneri decat la grupuri de peste zece vizitatori!“ Ne-am scuzat si noi. Am purces apoi printre faldurile incaperilor, incercand sa capatam niste informatii citind etichetele atasate fiecarui tablou. Acestea mentioneaza numele pictorului si titlul tabloului. Ele sunt traduse si in engleza. Insa aici am aflat si eu ca Sf. Ilie este St. Ellie, iar iarna este winther. Pana aici ne-a fost! Am hotarat sa facem reclamatie. Ne-am dus la secretariat si am cerut hartie si stilou. In timp ce noi scribaleam „Catre Dl. Director... Subsemnatii Cristian Lucaci si Mihai Tiplea, domiciliati in..., B.I...., semnaleaza urmatoarele:

1. Doua doamne au confundat Sala de Arheologie cu Salonul de Frizerie.
2. Traducerile din Sala de Arta Moderna si Contemporana ar trebui revizuite. Semnatura... Data...“, secretara nu mai contenea cu telefoanele. Intra o doamna care ne intreaba ce facem si afirma revoltata ca asa ceva nu s-a mai intamplat pana acum si ca suntem cam... Apoi intra un domn cam la 25-28 de ani care ni s-a prezentat ca fiind seful Salii de Arheologie. I-am relatat peripetiile, iar el ceru voie sa ghiceasca cine era in tura la ora aceea. Pronunta doua nume, iar secretara confirma. „Baieti,“ din nou, „aveti noroc ca azi nu a mirosit a mancare acolo!“ Astfel ne-a multumit ca am luat atitudine si si-a cerut scuze, oferindu-se sa faca un tur cu noi. Apoi am facut cunostinta cu domnul director. Am cerut numar de inregistrare al petitiei si l-am primit: 1190. Cine era ca noi acum? Un ghid doar la doua persoane! Da! Eram persoane, nu eram obste.

Românilor le este inca frica sa ia pozitie, purtand inca sechelele reprimarii. Vremurile acelea au trecut. Suntem crestini, traim in mijlocul unui popor si al unei culturi. Ar trebui sa avem un impact si in aceste contexte si in aceste imprejurari. De ce sa ne fie frica? Sa nu suflam in iaurt, pana nu ne ardem cu ciorba!

...

101 Dalmatieni

Iata-ma din nou intre randurile revistei. Desi nu sunt in numarul 100 al revistei, spun si eu „la mai mare!“ Eu lucrez in schimbul trei, asa ca tura mea cade in numere impare. Aceasta nu inseamna insa ca sunt si impar-tial. Desi uneori mai dau cu par-ul si in numerele pare. Nu stiu in care tip de numar veti incadra articolul acesta, dar veti avea parte si de par si de impartial, mai ales ca sarbatorim al o suta unulea numar.

Invatamantul romanesc se afla clar in impar-tialitate, asemanandu-se cu zgripturoaica din faimoasele desenele animate "101 Dalamatieni," fandosita, imbracata cu blanuri de rasa si unsa cu tot felul de uleiuri si pojghite. Ce-ar putea fi nou in ceea ce v-am spus pana acum? Nimic nou sub soare in afara faptului repetabilitatii si/sau continuitatii furtisagurilor, manjelilor, mismasurilor si a jumulelilor de tot ce are mai scump „obiectul muncii“, adica pielea elevului. In viziunea majoritatii cadrelor din invatamant elevii sunt obiecte, materiale didactice, iar in cazurile cele mai fericite ajung statistici. In ultimul deceniu pielea elevului a inceput sa se vanda foarte scump. Desi nu toate casele vand piele de rasa aleasa, totusi unele au in colectie niste valori si raritati, greu de estimat chiar de specialisti. Si cel mai adeseori expertii pedaleaza in gol.

Episodul I

Scoala noastra are in gradina ei unul din cei mai scumpi si isteti „puppies“, care a participat la un concurs de prezentare in limba engleza a unor eseuri. Sa-l numim pe cel de-al 101-lea dalmatian al nostru, Rebi. Cateva cuvinte despre una din comorile noastre: desi inca in clasa a XI-a, „petele“ arata spre un pedigree genial si ca face parte dintr-o familie aleasa. Nu este prima data la un concurs, fiind obisnuita cu artileria grea a competitiilor, de altfel fiind premiata la multe dintre ele. Totusi, ceea ce face sa fie speciala si sa fie in aceasta povestire a 101-a dalmatiana (Politically Correct) este nu luciul medaliei, ci nestematele sufletului si caracterului.

Focul pregatirii incepuse cu vreo luna inainte de ziua concursului. In primul rand si-a ales tema: „The Genesis Flood – Biblical Record and Evidences“, un subiect evident controversat, atat prin natura lui stiintifica, cat si prin faptul ca are radacini biblice. Astfel a inceput munca de cercetare: a cautat carti, a citit, a intocmit fise, a facut paralele cu exemple din literatura universala si a dat o prima forma eseului pentru a cere parerea coordonatorului. S-au facut ultimele retusuri pentru a da forma finala eseului stiintific, ca mai apoi sa se ocupe de prezentarea orala a eseului. Pentru aceasta a folosit retro-proiectorul. Sambata dimineata s-au deschis zorii si putinele emotii s-au diluat in aerul de primavara.

Episodul al II-lea

Insotita doar de un parinte, si nu de profesor, ajunge la locul de desfasurare a concursului cu o ora inainte. Aici asteptarea o introduce in atmosfera, iar daca faceai liniste puteai auzi la curbe scartaitul franelor adrenalinei. Perimetrul acela incepea sa musteasca a intelectualitate odata cu aparitia si a celorlalti sapte elevi impreuna cu profesorii lor.

Se intra in sala, comisia profesoarelor fortandu-se sa transmita sentimentul unor Richelieu si ca ele au maneta ghilotinei in mana. Totusi dalmatiana noastra, agera si sprintena, nu se lasa intimidata si isi infinge din cand in cand coltii in poala mantiilor apretate ale profesoarelor. Prezentarea a fost orala – in acest context trebuie mentionat acest aspect – nu citita. A fost buna, ca sa nu spunem inedita, pentru cadrele care nu stiau ce este este chestia aceea cu gat de lebada, care face lumina si scrie pe perete. Aici, hai ca le intelegem, dar surpriza pentru ele a fost inmanarea unui eseu redactat si pe deasupra academic, incluzand spre indignarea lor si bibliografie.

Episodul al III-lea

Cateva impresii la cald: catelusul dadea din coada, era bucuros, „A fost bine! Am fost singura care a avut eseul scris, ceilalti aveau doar o foicica, care le slujea de fituica. Si subiectele celelalte au fost interesante, dar doar un baiat m-a impresionat, expunand ceva despre «Truman Show». Ma astept cel putin la o mentiune."

Episodul al IV-lea

Aici probabil apare un scurt circuit si cred ca programul sare pe un alt canal. Asa ca veti viziona un episod al serialului „Amintiri din casa mortilor“. Dupa cortina in spatele scenei, in culise miroase greu de la fumul rezultat in urma slefurii pilelor, a dedesubturilor, a relatiior. Cateva scantei ale reverberatiilor au ajuns si la noi: profesorii au aruncat eseul, considerandu-l prea stiintific. Din punctul lor de vedere – de altfel, unul de orbire – nu se poate ca o eleva sa scrie un astfel de eseu, rezulta ca altcineva i l-a scris. Apoi, in tara noastra nu se pot gasi cartile mentionate la bibliografie, in concluzie nu le-a citit. Prezentarea a fost sublima, inseamna deci ca a fost doar ingurgitata, iar apoi varsata.

Episodul al V-lea

Printesa noastra a fost muscata rau. Colectionarele de blanuri rare s-au metamorfozat in dulai bestiali si ne-au rapit-o, aruncand-o in groapa durerii. Ei i-au furat speranta. Dezolare! Se pare ca mumele padurii au avut in fata lor o sigla – CRW – si nu o persoana: „Ah! Colegiul ala crestin! Lasa ca-i aranjam noi!“ Da! Ne-au aranjat, sa zicem. Dar au sfaramat si inchircit un suflet de adolescent in cautari. „Unde-i Dumnezeu? De ce se intampla asa ceva in lumea noastra? Dupa munca si rasplata? Ce rost mai are sa ma zbat?“ Se pare ca proverbul „Ai carte, ai parte!“ este valabil oriunde si oricand, numai ca trebuie definit bine ce fel de parte ai. Dalmatiana noastra a fost invinsa, i s-a taiat coada.

Dupa un telefon, zgripturoaicele au aflat ca eseul a fost original, prezentarea a fost libera si cartile exista. Asa ca ploconindu-se cu mii de scuze si tamaieri i-au acordat premiul al II-lea. Era clar ca premiul I nu se poate acorda in urma unui recurs.

Episodul al VI-lea

Uneori lumea incearca sa ne faca sa traim complexul siglei, al denominatiunii. Copiii nu mai joaca baschet cu tine, rad, iti pun porecle, nu mai ai prieteni. Daca a trecut vremea batailor, a lanturilor, a pietrelor, a ferastraielor, a sabiilor, a prigoanei sangeroase, azi martirii umbla printre noi. Azi avem mortii nostrii vii, pe fruntea carora Dumnezeu le-a asezat coroana cu lauri ai victoriei. Dalmatiana noastra nu poate fi detronata. Este campioana! Suntem mandri de ea! Ce a castigat? Sufletului ei i s-a daruit o medalie care nu rugineste si pe care nimeni nu i-o poate fura. Si „nu mi-ar ajunge vremea, daca as vrea sa vorbesc de...“ atatia alti elevi si studenti crestini care traiesc prigoana. Insa va felicit pe toti si nu uitati ca „lumea nu este vrednica de voi“!

...

1 Iunie - Sarea

Azi noapte, neavand cu ce sa-mi umplu timpul, am inceput sa fac tumbe, sa sar de pe trambulina si sa ma zbengui pana cand m-au lasat puterile. Am innotat pana cand s-a luat lumina. Astfel am mers la culcare pe la ora 1. Somnul imi era dulce si drag. La scurt timp un ecran incepu sa mi se invarta in cap, iar in proiectiile lui apaream si eu. Ma miscam, simteam iarba, catifeaua, visul. Da, era un vis: flori, pungi, parcuri, avioane, placinte, pistoale, printese, aroma de scortisoara, garaje, carti, clovni, becuri, dragoste..., cand dintr-o data simtii pe obraz ceva cald si umed, ce mi se prelingea incet spre coltul gurii, dupa care lua coltul si imi ajunse pe gat. Nu ma tulbura catusi de putin, stiind ca parul inca nu imi era uscat de la scaldatul care il trasesem. Totusi culorile ecranului devenira alb-negru, semn ca mergeam spre trzie. Dar am apelat la obisnuitul sistem de reparat aparatura -pumnul- si totul aparu din nou in culori. Visam frumos.

Dupa vreo ora de reverie, parca cineva scoase cablul din priza si devenii constient de o serie de buburuze care imi aparura pe fata. Odata unite, acestea incepura sa lunece, dandu-mi o stare de incomoditate. Mi-am dus mana prin par si il gasii aspru si uscat. Ah, gata! Stiam! "M-a prins o raceala si acum transpir. totul merge spre bine!" imi ziceamn eu. Ma sterg si incerc sa adorm, cand din nou picaturile se intetesc, de data aceasta insotite de niste sunete ciudate, nemai auzite pana atunci. Unul din bulbii umezi mi se lungeste pe buze. Imi musc buza cu dintii si picatura ia gust. Era sarata! Nu mai gustasem asa ceva pana atunci: apa sarata! Deodata aud un glas ragusit si inecat:

-Cine-i acolo? intreb eu.
-Eu! raspunde cineva, adica celalalt eu.
-Cum adica, "eu"?
-Ce? Nu ma mai recunosti? intreba indignat respectivul.

Deja devin tensionat, simtindu-ma prost ca nu recunosc persoana. Era intuneric nu ne vedeam la fata. Il puteam doar auzi:

-Sunt eu, fratele tau!
-Fratele meu?... Ah! Scuza-ma ca nu te-am recunoscut, dar ai vocea schimbata. Ce s-a intamplat?
-Ce? N-ai auzit? Sa nu-mi spui ca ai dormit tot timpul? Mai, esti culmea! Tot timpul dormi, o viata ai si pe aceea o dormi? spuse el, suspinand.
-Da, eram obosit. Am facut o baie si ma relaxam. Dar, hai spune-mi ce s-a intamplat?
-Hm! Hm! Parintii s-au certat!
-Da, si ce mai este nou?
-Da, dar de data asta a fost foarte rau! glasuia el innabusit.
-Hai, spune odata!
-Ta... ta...tataa a... a... ve...nit beat hmm... si... si a ince...put sa faca scandal. A tran...tit hhmmm... usile si a trezit-o o... pe... pee... ma...aamaa... Ia spus ca nu este... bunaaa... de ni... ni...mic, ca sta... hmmm toata ziua...aa pe oo...spat... ospat...
-De ce vorbesti pe intrerupte. Hai, fii cuminte si incearca sa dormi! il consolam eu.
-Dar, aa...sta nu e totul. I-a hmmm... mai spus ca nu ne mai vrea pe noi doi. I-a spus sa ne dea drumul...Hmmmm!
-Cum adica? S-a saturat de noi?
-Da! Nu vreaa... sa mai... mai auda de noi... vrea sa ne... arunce in strada... Cica nu... nu... hmmm... ne mai poa...a...te tine. Costam prea mult!

Liniste. Nu se mai auzea nimic.

-Mai esti acolo?
-Da, raspunse el. Ce vrei?
-Hmmm, simt ceva umed in ochi. Am doua bobite, care se preling pe obraz, ii spun eu. Apoi duc degetul la ochi, la gura si spre surprinderea mea acelasi gust ca mai devreme: apa sarata. Am apa sarata in ochi. Ce inseamna asta?
-Ah! Nu stii? Nimic nu stii! Prostut mai esti! Acelea sunt lacrimi, ce apa sarata visezi?
-Da, ele m-au trezit. Cadeau de undeva de sus.
-Erau lacrimile mele. Plangeam deasupra ta!
-Deci si tu ai apa sarata! Inseamna ca suntem gemeni!? Amandoi avem... cum le spui tu... lachi... lacrimi. Da, lacrimi.
-Ah! Ce revelatie! Sigur ca suntem gemeni. Dar, stii ceva? Hai repede sa facem un pact inainte de a iesi afara: orice s-ar intampla cu noi doi, lacrimile acestea care arata ca ne apropiem de pamant sa ne uneasca si sa ne iubim mereu. Vrei?
-Da, vreau. Vreau sa fiu iubit si sa iubesc. Macar noi doi sa fim prieteni, daca lumea nu ne vrea... Pss, liniste. Vezi ca mama se culca. Hai sa nu o mai intristam si noi. Noapte buna! Daca mai apucam, ne vedem in parcul de distractie pe 1 Iunie. Ceau! Si sper sa ni se indulceasca lacrimile. Nu-mi place sarea!

Luminile se sting si la fel si viata lor. Ecranul dispare si cu el visul oricarui plod.

Pe 1 Iunie -pentru multi Ziua Avortonului- va avea loc la Iasi, intre orele 16-18, manifestarea "Lantul vietii," un mars de protest impotriva avortului. Haideti sa rostim impreuna in aceasta zi rugaciunile nerostite ale tuturor celor care nu au iubit sarea.

Un om cu apa sarata in ochi, Cristian Lucaci

...

Aseara m-am nascut

Copiii claselor a VIII-a au avut saptamana trecuta examenul de capacitate. Manecile tricourilor erau roase in coate de la studiul materiilor necesare: româna, matematica si geografia/istoria. La gramatica, nu putini dintre ei au avut probleme cu reflexivul verbelor. Particula se le statea cas in minte, ca un colt de dinte proaspat rupt, de care limba „româna“ se tot impiedica. In primul rand de ce este asa de mic si greu sesizabil reflesivul? Apoi, de ce in compozitia unor verbe este chiar ciopartit, fiind urmat de o cratima? De ce il folosim gresit si de ce chiar atunci cand este corect folosit din punct de vedere gramatical, este folosit gresit din punctul de vedere al semanticii? Buba cred ca vine din specificul poporului nostru, din reflexul românului de a se reflexiva. Ne place sa vorbim la diateza reflexiva, ne place sa ne oglindim, sa ne gadilam cu propriile pene.

Uneori cand vorbim de diateza reflexiva, putem avea de fapt o diateza pasiva. De exemplu, cand scriem propozitia, „M-am ranit cu un ciocan“, verbul folosit este a rani. Dar in primul rand trebuie sa avem pe cineva care sa faca actiunea si in al doilea rand pe cineva care sa suporte actiunea, desi, ca in cazul cinematografului, nimeni nu se aseaza conform randului inscris pe bilet. In cazul propozitiei date, actionatorul si suportatorul actiunii este dat de particula monosilabica se. Altfel spus, mi-am facut-o cu mana mea, sau mai corect cu ciocanul din mana mea. Daca din greseala cerneala nu s-ar fi imprimat bine pe coala la inceputul propozitiei, situatia s-ar fi schimbat complet, „...am ranit cu un ciocan“. Imediat jumatate din persoana mea dispare, eu care fac actiunea raman, insa eu cel care suporta actiunea devine persoana a treia, devine aproapele.

Egoismul reflexivului cred ca face parte, in primul rand, din natura umana, iar in al doilea rand, din natiunea româna. Comparat cu alte limbi egoismul nostru reflex este bine mascat pana si in comunicare. De exemplu cand afirm „M-am bucurat“, nu mentionez nici o alta sursa a bucuriei, decat propriu-mi izvor. Din m-ul acela imi trag toata seva. Nici nu ne dam seama cat de mult vorbim despre noi insine sau despre noi in sine-le nostru. Aceste se-uri soioase nici macar nu ne zgarie pelicula fina a auzului, nu se agata in cele patru urechi, doua externe si doua interne, ci se preling natural in pavilioanele noastre, ca apoi sa ne aline sinele. Dar, uneori suntem asa de naivi incat nu observam cat de drepti si adevarati suntem. Spunem adevarul despre noi insine foarte deschis si ne acuzam incostient, insa pe buna dreptate. De exemplu „M-am plicisit!“. Ei, si ce daca? Cine este de vina? Eu zic ca sinele este cu punctul pe i, fiindca s-a plicitisit pe el insusi, asa ca nu este nimeni vinovat de mahmureala in care euforizeaza.

Sunt in Moldova de 9 luni si verbele au fost pentru mine atat la modul reflexiv cat si la cel pasiv. In momentul cand reflexul reflexivului ma parasea, eu deveneam pasiv, iar altcineva in momentul acela vorbea si transforma totul la activ. Aseara o foaie alba de hartie ma privea impertinent si ma izbea cu privirea ei goala. Atunci am pus mana pe un creion si am inceput sa o ranesc. Am incercat cateva contururi pentru a ma defini. Mi-am desenat fata, ochii, parul, dar dintr-o data mana albita din foaie mi-a furat creionul si a zbughit-o cu miscari rapide pentru a-mi continua portretul. Astfel mi s-au conturat si celelalte parti ale corpului. Ma priveam desenandu-ma si nu-mi venea a crede ochilor. Pe foaie totul era in miscare cu o verva ametitoare. Atunci m-am intrebat, desi de fapt l-am intrebat pe cel din portret, ce se intampla? Curios, raspunsul sinelui veni destul de prompt: „M-am razvratit si nu mai vreau sa fiu desenat de altii! Vreau sa ma nasc!“. Eu, la fel de curios ca raspunsul lui, ii raspund, „Tu, adica eu, nu te poti naste pe tine insuti!“. El imi tranteste inca una, „Dar nu spun romanii in limba maicii lor ca «M-am nascut pe 5 august?»“ Mi-am dat seama ca omul are dreptate din punct de vedere gramatical. Noi, romanii, si cand ne nastem, o facem tot singuri, prin propriile noastre sfortari si chinuri. Cine este de vina atunci oare ca iesim din propriile pantece exact ceea ce suntem azi?

Totusi din punct de vedere al eticii mi-am dat seama ca tousi respectivul nu are, nu am, dreptate. Eu, de fapt ce facusem? Sarisem din mana artistului, ii furasem creionul, si am incercat sa imi fac propriul portret. Dar n-a iesit nimic altceva decat o copie proasta a ceea ce se intentionase cu originalul.

Astfel, aseara a sosit sorocul si am simtit ca m-am nascut in Moldova. Dar ca sa fiu corect si nu pasiv, mai bine spun „Aseara am simtit ca Moldova m-a nascut!“ in ciuda tuturor reflexelor reflexive. Si printre scantece am si pentru voi intrebari. Voi v-ati nascut? Sau ati fost nascuti? Salutare si sa ne vedem la botez!

Un nou-nascut,
Cristian

...

Strip si Tease

(text publicat in SSJ nr. 120, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 06 – Dragoste / Eros / Erotic. Acest text a fost publicat "la cerere" si in revista ALO+)

Strip si Tease

Am ajuns sa topaim intr-a saptea arta, cea a desenelor animate, in care personajele Tom si Jerry au fost inlocuite de doua progenituri zamislite de prafuitul EROS: Strip si Tease.

Strip este un dracusor caruia ii place sa-ti ia totul, sa te lipseasca, sa te vaduveasca, sa te priveze de posesiunile personale, cel care merge pana acolo in sensul literal al cuvantului incat te pradeaza si te jefuieste.

Tease este un sadic pentru care verbul a necaji a devenit refren. Desenele animate animeaza imaginatia pre-scolarului si neutralizeaza senzorii anti-goliciunie, astfel incat imitatia lui Eros se erodeaza.

Intr-un fel scoala face striptease. Cu ajutorul lui Strip dezbraca incet de unele obiceiuri dobandite si de anumiti factori ereditari recesivi si uneori si de cei dominanti. Insa cu ajutorul lui Tease ne necajeste deoarece in primii ani aceasta se face contrar vointei noastre iar mai apoi contrar dorintelor noastre. Iata erosul in scoala cum se joaca cu fiinta umana. Dar in acelasi timp jocul intre elev si cunoastere da un aer siropos de sala de bal.

Acesta ar fi trebuit sa fie un articol pe tema impusa, si anume Eros si Scoala. Insa abordarea va fi mai larga referindu-se la clientii produsului educatiei - elevii intre 7-19 ani. Iata cateva intrebari de care cei mai inaintati in varsta si inaintasii s-au oferit si nu s-au oferit sa raspunda. Ce inseamna Eros? Ce inseamna dragoste? Ce inseamna sex? Cum sa spui si sa nu jignesti? La cine sa ma duc sa intreb? Este pacat sa stau mai aproape de colega? Ce fac cu visurile? Ce fac daca am facut-o? Pot sa ma sarut cu cealalta persoana? Cat de profund? De ce sa port fusta lunga? De ce nu ii am mai mari? Daca m-au surprins parintii? Pot sa scap? Sunt inca tanar si nu am vazut manuale pentru viata, parintii romanilor nescriind din pudoare sau pentru ca nici ei nu erau impliniti. Scoala intreaba. Cine raspunde?

Zeul erosului exista in vremea cand "zeii erau mai umani si oamenii erau mai divini," dupa cum spunea Schiller. Azi lucrurile au evoluat, zeii sunt oamenii si oamenii sunt animale. Ne hranim cu sistemul fast-food in orice domeniu. Sexul este un sandwhich recreational din care iei cate o inghititura in fiecare pauza. Suntem in era post-crestina si post-a-toate. Elevii nu mai sunt Bob Dylani sau Andriesi, ci sunt Spearsi si Eminemi. Imaginea consuma toti pixelii si retina de abia retine in memoria elevului fluxul de culoare care il ineaca. Scoala cuprinde multe si multi. Eu ma voi referi in mod special la elevii din familiile neo-protestante.

Un copil din clasa a doua merge acasa si isi intreaba mama: "Ce insemna sex?" Mama incearca sa-i raspunda: "...cand doi oameni se imbratiseaza si se saruta..." Atunci el da replica, "adica tu cand ma saruti..." Da, exemplul exemplifica si nu simplifica. Burghezia scolilor crestine afirma "Va rog sa nu ne aduceti aminte de aspectele neplacute ale vietii..." Eu inca nu am gustat aceste "aspecte neplacute" asa ca imi permit sa imi imaginez ca nu ar fi asa de neplacute. Epoca victoriana a trecut. Lucrurile se discuta. Astazi gandirea din scolile noastre se aseamana cu cea a Puritanilor. Miscarea lor nu a fost una unitara. A luat de la Reforma reverenta profunda pentru Scripturi ca baza pentru gandirea teologica si trairea zilnica. Dar prin curentele mistice a fost nuantat de un un fel de subiectivism si o tendinta de a cauta sfintenia intr-un mod legalist si spiritualizat, printr-un effort de a te delimita de orice pare lumesc si carnal.

Orice este in afara domeniului "religios si spiritual" nu este crestinesc. Ce este Erosul? Pai, ni se spune ca nu e bine sa punem astfel de intrebari. Dar din cate stiu eu Dumnezeu in V.T. s-a implicat in viata cotidiana si a vorbit de acoperisuri, de pantaloni, de sex, de igiena, etc.

In secolul ratiunii s-a afirmat ca nu exista nimic in afara de ceea ce percep simturile si ceea ce ratiunea percepe. Deci nu exista Dumnezeu. Atunci omul nu are parte spirituala, si Diderot afirma "Omul pare ca se situeaza deasupra animalelor." Exact! Cine VEDE diferenta? Deci omul este 'natural.' Daca omul este doar un alt animal, atunci ce este dragostea? Raspuns: Libido. Pofta. Dragostea este sex. Asa ca burghezia bisericeasca a inceput sa impinga sexualitatea in colturile intunecate, ascunse ale vietii. Apoi s-a ajuns la dragostea romantica, virtuala din epoca Victoriana.

Cine se mai excita astazi citind romanul lui Flaubert "Madame Bovary," care a fost judecat ca fiind pornografic. Azi elevul a vazut goliciuni si goliri de sens din plin. Iar pudicitatea burgeziei neo-protestante care vede sexualitatea cu ochelarii Victorieni lasa elevii ori in ruina imoralitatii pentru a-i recupera imediat ori ii arunca in remuscari si trairi interioare care vor rabufni mai tarziu.

Generatia actuala protesteaza in genul lor: cu cercei in buric si in nas, cu tricouri pana la buric, cu Playboy-ul in mana si tanjesc dupa plinatatea, deschiderea si libertatea adevarului si a vietii reale. Impotriva cui? Cine ii va raspunde? Burghezia?

Cred ca Scoala nu este Biserica. A avea curajul sa provocam noi Eros-ul si nu el pe noi inseamna a avea curajul sa fac striptease cu propria-mi persoana in asa fel incat ei sa ma cunosca exact cine sunt. Nu vreau sa par victorian si nici burghez. Sunt un om care a trecut prin scoala si pe care pudismul nesimtit al unor profesori nu l-a impresionat. Sunt un om pe care dracii il ispitesc si un om care lupta cu Erosul atunci cand acesta sare din tarc. Scoala ar trebui sa fie mediul in care sa ai curajul sa faci si sa spui prostii.

Scoala ar trebui sa fie mediul in care sa ai curajul sa te lasi bombardat de Strip, ca apoi ajutat de Tease sa necajesti societatea dinamitand Erosul.

Adio Burghezie! Bun venit Scoala!

...

Fuga cu preludiu sau blestemata America!

(text publicat in SSJ nr. 127, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 12 - Emigrare sau exil interior?”)

In secolul al XVI-lea un om cu mintea ne-normala pentru oamenii de atunci a apucat calea marilor. A fost printre primii care au avut un vis si l-a vazut implinit in ceea ce se va numi ulterior "tara tuturor posibilitatilor." Basmele cu probele lor de foc au fost surclasate de echipajele lui Columb. Au trecut vapai si ape ca sa descopere un taram pe care Americi deja il vizitase.

Iata ca de atunci concurenta se dovedea acerba. Au inceput targuielile. Europenii vedeau totul in roz (mai bine zis rosu), iar indienii vedeau totul in alb. Pana la urma culoarea rosie a curs din trupurile ambelor tabere, cei rosii sfarsind in tarcuri cu ore de vizite bine delimitate. Apoi s-a trecut la formarea comunitatilor din tot felul de soiuri de oamenii, majoritatea constituind protestatarii Europei. Oamenii acestia aveau un vis, un dor de duca si doreau o noua viata. Au format crestinatati legaliste (intr-un buzunar Bibia, in celalalt pistolul) si au pus lumea la punct. Acesti crestini au ajuns in noul "pamant al fagaduintei" si au crezut de cuviinta sa asculte porunca lui Dumnezeu din Vechiul Testament de a nimici toate neamurile. Si iata-i armand pistolul impotriva arcului. Astfel au cucerit tara si "Dumnezeu le-a dat odihna."

Totusi au existat si oameni tematori de Dumnezeu care au luptat pentru rugaciune, Cuvant si mai ales pentru munca. Fiind un "no man's land" multi, din multe locuri, s-au suit pe o sa si au inceput povestea asa. Avand sansa unui teren neminat de istorie, au putut sa viseze la democratie cu ochii deschisi. Visul statuii care fagaduieste libertatea adaposteste mirajul fascinatiei dintotdeuna. Azi nu mai exista America. Azi exista doar un lighean unde terciul natiunilor si filozofiilor se coace la focul mic al globalizarii.

Romanii, dintotdeauna buni atleti, au participat la proba de cursa cu obstacole si sareau gardul vecinilor inca din timpul comunismului. Altii, buni urmasi ai lui Pataichin treceau Dunarea. Cand vasla obosea se trecea la inot. Bisericile neo-protestante au avut intotdeauna campioni la aceste probe sportive, la care as mai adauga si orientarea turistica. Penticostalii se ajutau intre ei si nu pastrau secretul drumetiei, impartasind harta si altora. Baptistii, mai egoisti, doreau statuia doar pentru ei. In timpul comunismului nimeni nu condamna trecerea ilegala a frontierei. Iar acum nu se mai aminteste nimic. Oare nu este ea o fara-de-lege? Sau acesti "frati" din America, nu mai pot fi criticati pentru ca acum trimit ajutoare?

Dupa 1989 tactica s-a schimbat. Preludiul nu a mai fost asa de migalos si periculos. Cu o excursie si o viza te descurcai. Te faceai nevazut, dupa care iti puneai actele in regula si pierdut erai. Da! Gaseai bani, masina, casa. Deveneai ceva, te puteai defini prin posesiuni. Azi ei strabat mari si oceane, macaie ceva in romana si sunt fani ai eroilor crestini dinainte de Revolutie. Sa-i vezi cum plang in biserici cand marturisesc cat au suferit cei de acasa. Tot ei, cu inima mare, vin cu sticla de apa plata in mana, cu biscuiti in "bag-uri" si fac misiune. Au cravata, miros frumos si mesteca guma. Ne sunt superiori. Multumim pentru noua viziunea asupra vietii si asupra lui Hristos.

Mai exista insa o categorie de oameni pentru care America a fost si ramane valoroasa. Motivul acestei iubiri platonice fiind SCOALA. A te scoli inseamna mult. Oamenii valorosi, oamenii cu potential au fost infascati de mitul Sofiei si acum isi rod coatele printre soarecii bibliotecilor americane. Apreciez America pentru ingeniozitatea ei de a atrage, de a respecta si recompensa valorile pe care Romania nu le-a apreciat, si de aceea probabil nici nu le-a meritat. Insa ea mi-a rapit tot ce am avut mai frumos, adica prietenii. Mi i-a ametit si acum ii invata. O urasc pentru ca mi-a luat visul!

Totusi azi trebuie sa re-inventam Romania. Sa delimitam bine cine a intrat, cine a iesit. Cu ce scop si de ce? Ce primim si ce dam? Ne vrem tezaurul si "puii de la closca" americanilor inapoi. Platim orice pentru oameni. E timpul sa ne ademenim valorile. E timpul sa nu mai compunem fugi, ci sa scriem preludii la simfoniile realitatii romanesti. E timpul sa rostim dimpreuna cu Luther King "I have a dream," adica "Visez la Romania!"

Niciun comentariu: