Danut Jemna - "Oameni si carti arzand"





Danut Jemna



Desi Danut Jemna a colaborat inca de la inceput si pentru multa vreme cu SSJ, el a fost mereu sceptic cu privire la noi, incepand de la ideea de jurnalism prin email, la seratele HAR si SSJ, la diversele gusturi si tendinte din SSJ. Noi il admiram pentru ca isi invingea aceste retineri, si iata ca astazi avem in arhiva texte de valoare sub semnatura sa.



(Eduard Orasanu & Danut Jemna - Iasi / 2007)

Titlurile textelor de mai jos:

. "Oameni si carti arzand"
. Rezultatul alegerilor
. Un fel de ramas bun
. Asupra crizei crestinismului evanghelic romanesc


Linkuri:

Danut Jemna - Cugetari privind Evanghelia dupa Matei

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://www.strajerul.org/

http://agorachristi.wordpress.com/

...

"Oameni si carti arzand"
(SSJ nr. 77 - 78)

Sunt mai bine de 10 ani de cand am venit in Iasi, in acest oras incarcat de cultura si istorie. Marturisesc faptul ca ma asteptam ca aici bisericile evanghelice sa fie puternice, atat numeric cat si calitativ. Se pare ca comunismul, impreuna cu alte conditii (de exemplu, puternica traditie ortodoxa) nu au permis o asemenea dezvoltare. In plus, ma asteptam ca, cel putin dupa 1990, bisericile sa-si asume vocatia si sa creasca. Nu pot spune ca in parte nu s-a intamplat acest lucru, insa, din nou, ma asteptam sa se realizeze acel salt impus de mediul in care traieste mediul evanghelic iesean.

Am lucrat aici mai bine de 7 ani cu studentii, incercand sa imprim tinerilor ideea ca a fi crestin si a avea harul sa faci studii presupune o mare responsabilitate fata de biserica. Am promovat ideea ca cel care vine in Iasi trebuie sa se formeze bine; bisericile au nevoie de oameni bine pregatiti spiritual si intelectual. Anii s-au scurs, tinerii au venit si au plecat; Iasul ramanea in continuare descoperit. Pe aici au trecut multi oameni de calitate, dar nu au ramas sa intareasca frontul acesta unde se da o mare batalie, pe locul unde se pregatesc oameni pentru maine.

Mereu am trait aceasta amaraciune, rar marturisita, fata de aceasta antinomie: locul unde se formeaza oamenii este lipsit de un cadru formativ puternic, nu numai religios, dar si cultural. Cand vii in Iasi astepti sa intalnesti modelele de care sa te lovesti pentru a te forma, astepti sa fii atras in manifestari ale tinerilor studiosi in care sa ti se puna osul la treaba, sa fii stimulat, sa te trezesti.

Dupa doar cateva zile de la venirea mea in Iasi, acum mai bine de 10 ani, am simtit ca voi ramane aici. Nu aveam cum sa-mi dau seama prin ce aveam sa trec si poate voi trece, dar niciodata nu voi uita cum m-a primit Iasul: cu raceala. Ciudat, parca nimic nu-mi intindea o mana de care aveam nevoie. Destul de tarziu, dupa vreo trei luni de frecventat o biserica penticostala (de fapt singura), cineva mi-a adresat o intrebare si mi-a pomenit de existenta unui grup de studenti.

Au mai urmat si alte provocari, dar indirecte si fara o directie clara. Am simtit iarasi ca Iasul e lipsit de modele, de un cadru formativ. Am mai simtit ca o astfel de lipsa nu poate fi suplinita decat de cei care sunt aici si sunt constienti de asta.

Au trecut 10 ani. Au trecut repede, dar plini de framantari, neimpliniri, incercari. Cu cat trecea vremea simteam ca lucrurile nu se vor imbunatati curand. Criza mea am comunicat-o si altora care au ramas in Iasi. Am inteles ca trebuie descoperite modelele care au fost, daca acum nu avem, si sa le oferim tinerilor ca provocare.

Asa s-a nascut, anul trecut, ideea unor serate unde sa fie promovate valorile crestine prin modele. Intr-un grup de initiativa am incercat sa dezvoltam un concept si un mod de a-l cultiva. Este vorba despre ceea ce numim "aprindere prin atingerea de rugul aprins". Modelele sunt ruguri aprinse care nu se mistuie, iar cei ce se apropie de ele se aprind. Am inceput sa cautam modelele si sa le prezentam tinerilor spre provocare la o serata. Am gasit oameni inca in viata, dar pe multi care au adormit a trebuit sa ii cunoastem din cartile lor. Asa s-a nascut ideea "Oameni si carti arzand", adica un loc al intalnirii cu modele crestine.

Am inceput seratele acum jumatate de an intr-un cadru restrans sa vedem cum functioneaza lucrurile. Din toamna asta am fost incurajati sa largim sfera. Asa ca am facut un calendar al intalnirilor pentru un an si am chemat tinerii intr-un loc mai spatios la serata noastra.

Dupa doua serate largite, SSJ imi propune sa scriu ceva despre ce facem acolo. Iata ca scriu, dar nu-mi pot ascunde ceva din amaraciunea pe care am gustat-o 10 ani si care greu va trece. Chiar si acum cand li se ofera un cadru, tinerii se misca greu, recepteaza greu si par a fi dezinteresati. Ma refer in mod special la tinerii evanghelici. La serate au venit putini dintre ei, mai mult interes au aratat ceilalti. Desi sunt dezamagit de asta, voi continua. Seratele se vor tine, daca ne va ajuta Dumnezeu, ca sa nu moara o provocare de care tinerii Iasului au nevoie.

Noi care organizam putem fi o piedica pentru multi (exista destule prejudecati in mediul evanghelic, mai ales cand e vorba de cultura), dar as vrea sa le spun tinerilor si pe aceasta cale ca nu noi le oferim ceva. La serata sunt prezente modele, ele ofera. Noi suntem doar cei care le facem casa si incercam sa fim oaspeti buni.

Pana la sfarsitul anului se vor mai tine doua serate: una despre muzica, despre creatia muzicala si sfintenie, iar alta despre ce inseamna a fi contemporan cu Christos. Asadar, urmatoarea serata va fi pe 25 noiembrie, unde vom fi provocati sa intelegem prezenta muzicii in bisericile noastre impreuna cu George Dimitriu, iar pe 9 decembrie vom fi provocati de catre D. Manastireanu si M. Cruceru sa invatam de la Soren Kierkegaard despre contemporaneitatea cu Christos.

Va invitam sa fiti cu noi!



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

...

Rezultatul alegerilor

Sunt provocat sa scriu pentru SSJ din nou. Am raspuns provocarii, desi prefer sa nu scriu pentru un public larg. Mi se cere sa vorbesc despre alegerile din Romania din 26 noiembrie.

Am sa ma adresez cititorilor SSJ pornind de la lamentarile unei categorii a populatiei legate de rezultatul surprinzator al alegerilor, nu prin clasarea in frunte a lui Iliescu, ci prin scorul obtinut de Vadim si PRM.

Ma intreb de ce nu e surprinzator faptul ca a castigat Iliescu in primul tur? Apoi, de unde atata lamentare romaneasca (ca in povestile lui Creanga)? Cum de se trezesc romanii intotdeauna prea tarziu, si cum reusesc sa-si dea cu parerea abia dupa ce se realizeaza dezastrul?

Si acum ce sa propunem romanilor? Sa se sinucida, sau sa voteze cu Iliescu? Insa noi avem iesirea intotdeauna: alegem raul cel mai mic! Si asa ramanem mereu in mocirla, se pare ca ne place.

Ar fi multe intrebari care se pot adresa romanilor (unor romani care vad deja un viitor apocaliptic pentru tara), insa eu vreau sa fac doar cateva observatii care incearca sa abordeze rezultatul alegerilor:

1. urmarind campania electorala si discutiile despre rezultatele alegerilor, imi permit sa afirm ca Romania nu are nici clasa politica, nici analisti politici seriosi si nici o presa de calitate. Poate or fi fost prin tara oameni de calitate (ma intreb si eu ca romanul), dar de ce nu se arata? Ceea ce s-a prezentat populatiei prin media nu a fost decat o mare caricatura demagogica a unor tipi incolori, mediocri, cu sacii in caruta si dezinteresati de tara pe care o reprezinta.

Toata aceasta mascarada mai mult a incurcat, a intetit ceata si a impins omul la dezgust, dezinteres sau a stimulat extremismul. Pai cand vedeai ca pe posturile nationale de TV, oameni seriosi (cel putin asa pareau), candidati la presedintie, erau chestionati ca la jocurile Bingo sau ca la intrebarile de cultura generala contra cronometru, te apuca rasul, dar si groaza.

Apoi, tot media, a pedalat extrem de mult pe alegerile prezidentiale (parca suntem in SUA), pe cand alegerile parlamentare au fost lasate in umbra, adica ce mai conteaza cine guverneaza tara!

2. absenteismul electoral arata inca o data lipsa de interes a romanului pentru soarta colectiva, dar si dezgustul si saturatia intr-o situatie economica si sociala in care lucreaza doar legea junglei. Un roman dezamagit si absent care a preferat TV-ul duminica decat sa mearga la vot.

3. iresponsabilitatea si frica celor care pot si trebuie sa se implice in soarta colectiva. Acestia au ramas in umbra sau au iesit sa comenteze dramatic evenimentele (ca si dupa revolutie). Aceasta iresponsabilitate nu cade doar pe umerii unor oameni (asa cum ne-ar placea), ci pe o larga categorie a populatiei care si-a vazut doar de interesul propriu, fara a baga de seama incotro ne indreptam (ma refer la toti cei care au acces la grupurile sociale si o raspundere sociala, religioasa, morala: de la parinte, profesor, preot, pastor, pana la omul de cultura, politician, omul de afaceri etc.).

4. tendinta spre extremismul nationalist, mai ales al tinerilor, este produsul propriei noastre societati. Sa nu ne amagim si sa gandim ca si in Austria, Germania sau alte state gasim o recrudescenta a nazismului in randul tinerilor.

Noi nu avem un fond ideologic al miscarii in jurul lui Vadim, cat mai degraba asistam la o chestiune primitiva, marcata de fondul nemultumirilor si acreala populatiei creata de o clasa politica corupta si fara viziune.

5. influenta negativa a mediei, care inflameaza si ajuta la promovarea nationalismului extremist. Cu cat Vadim este mai mediatizat, cu cat se afirma mai mult temerile in legaura cu ascensiunea lui, cu atat popularitatea lui va creste si se creeaza un cadru ideologic care va da extremismului mai multi adepti. Asadar, rostul mediei se dovedeste anti-roman, anti-democratic. De fapt, media este mai putin o putere autonoma si lucida, cat o sluga fidela unei mediocritati eclipsata de interese meschine.

In final, nu pot constata decat ca se intampla exact ca in exemplul biblic, pe care am sa-l parafrazez: ne intoarcem acum sa sarutam o mana pe care inainte o consideram moarta, canceroasa, leproasa, cum vreti. E jalnic sa vezi ipocrizia politica si compromisul realizat din frica. Nu cred ca e frica intemeiata. Politicienii nu se tem de soarta tarii, ci de propria soarta, care pare a fi amenintata de un Vadim.

Ceea ce pot intrezari pentru Romania nu este decat tot un exemplu biblic: pustia. O pustie in care sa moara o generatie, doua..., si apoi sa se gaseasca o generatie care sa-si asume raspunderea, sa creada.

...

Un fel de ramas bun

Va scriam in ultimul numar despre rezultatul alegerilor si despre situatia Romaniei, despre perspectiva care ne asteapta – pustia schimbului dintre generatii. Nu vreau sa continui discutia. Aproape mi-a parut rau ca am scris, vazand o lista incarcata pe aceeasi tema in numarul precedent. Asa ca nu o sa va vorbesc despre alegeri, despre faptul ca a iesit Iliescu presedinte, ci despre aceasta pustie a Romaniei de maine. Ma refer la ansamblul lucrurilor, dar care se regaseste peste tot, de la politica la biserica si pana la viata casei, pana la viata interioara a fiecaruia.

Ceea ce mi se pare dramatic si demn de luat in seama nu este doar faptul ca suntem in pustie, ci ca nu are cine sa ne scoata de aici, sa ne conduca undeva. Sa-mi fie cu iertare ca iar fac apel la politica (dar o sa fac apel si la alte domenii). Pai, sa spunem ca as avea vederi liberale, dar nu pot sa admit sa fiu reprezentat politic de un colaborator al fostei securitati si, mai nou, de un mare excroc. Si atunci, ce fac? S-ar putea sa fiu condamnat sa astept, sa muncesc si sa ma rog, sa sper.

Nu avem vizionari si nici conducatori. Iertati exclusivismul, dar daca ar fi cu adevarat din acestia, atunci ei s-ar fi aratat, propria natura le-o cere. Sa ma refer la biserica. Drama fragmentarii si disolutiei bisericii in gogoserii, unde sa ne simtim bine (ne-am multiplicat asa, din narcisism colectiv sau hedonism), nu pare a fi o problema. Avem o multime de lideri (leaderi, cum se scrie?), sefi, conducatori, cum vreti, dar nu par a ne duce undeva trebuie. Cu totii alearga, dar fiecare in directia lui, dupa gustul si interesul lui. Asadar, nici aici nu avem decat un mare gol care se cere umplut. Daca exista acesti conducatori si vizionari, sa-i vedem cum apar in calea valului, cum striga in pustie.

Asadar, suntem in pustie. Cateva generatii vor fi ingropate. Ce va urma?

Ne rugam bunului Dumnezeu sa ne dea lumina sa ne trezim. Vom iesi din pustie, daca va mai fi vreme, dar sa ne rugam si sa muncim pentru a ajunge in situatia sa avem pe cineva care sa ne arate drumul, sa ne conduca. Nu visez la un mit al iesirii din Egipt, la o miscare nationala, la miscari de proportii, ci ma gandesc la solutii locale mature, dar conexe cu alte eforturi si cu o anume convergenta. Evident, vorbesc despre biserica, despre crestinism, iar de aici lucrurile se se pot extinde si in alte domenii. Concentrarea unui efort urias in aceasta directie a formarii de oameni pentru azi si pentru maine, mi se pare ca este lucrul esential al vremii de acum. Nu mai e vremea de activisme, chestii pompoase, aruncatura de energie, timp si resurse. Ma adresez indeosebi celor care pot si au responsabilitatea sa o faca. Nu este o munca de masa, cu masele, ci intr-un cadru mai restrans, dar care sa atinga masa. Nu pierdeti vremea. Asta e pacaleala. Se fac o gramada de lucruri (ca sa folosesc o formula mai romaneasca), dar cateva importante nu se fac. Nu zic sa se renunte la ceea ce se face, dar unii trebuie sa renunte, pentru a face ceva esential.

In penultima mea aparitie, va scriam despre seratele "Oameni si carti arzand" si va aratam o anume dezamagire cu privire la lipsa de interes a tinerei generatii, mai ales a celei studioase, viitorul nostru, cei ce ne vor scoate din pustie. Acum, nu lipsa de interes a tinerilor e problema (marca post-modernismului tocmai asta e: indiferenta totala), ci lipsa de interes a celor maturi, care sa-i ajute pe tineri. Cineva spunea ca cei tineri trebuie sa-i ingroape pe cei morti (cei maturi de astazi) si sa-si ia viata in maini de unii singuri. E bine sa si-o ia, dar sa nu ajunga tot in groapa.

Am sa termin scriitura mea asa intr-o tenta de confesiune. Si eu ma surprind facand multe lucruri (care sunt importante, dar sunt prea multe) si consider ca nu trebuie renuntat la nici unul. Ei bine, sunt decis sa renunt la multe din ele, pentru a urma ceva anume, o vocatie, pentru a-mi putea concentra efortul si a avea eficienta. Pentru celelalte, daca Dumnezeu are nevoie, nu are decat sa aduca oameni, sa-si gaseasca oameni. Nu cred ca imi cere sa fac de toate, si in final sa nu fac nimic. De fapt, cred ca asta e una din dramele majore ale romanilor, ale noastre.

...

Asupra crizei crestinismului evanghelic romanesc

(aplicatie la biserica penticostala din Romania)

Se aud tot mai multe voci care pomenesc despre existenta unei crize prin care trece crestinismul romanesc de astazi, atat in bisericile traditionale cat si in mai noile biserici evanghelice care deschideau veacul XX cu o renastere spirituala in tara noastra. Poate ca semnele crizei se vad mai pregnant la acest inceput de mileniu trei, dupa cei 12 ani de la eliberarea de sub jugul comunist, perioada in care era nevoie sa se produca adevarata revolutie a neamului: o revolutie spirituala. Lucru care nu s-a intamplat, din pacate, si sunt atat de putine voci care sa afirme ca asta e singura sansa a neamului romanesc (ne putem aduce aminte aici ca perioada de glorie a societatii romanesti din perioada interbelica a fost deschisa si a avut la baza nu reforma economica, ci o renastere spirituala crestina a poporului).

Discutia despre existenta unei crize crestine in Romania imparte interlocutorii unui posibil dialog legat de acest subiect in mai multe categorii: unii care sunt de acord ca trecem printr-o criza, altii care nu sesizeaza a fi vreo problema, iar altii care intra in panica gasirii unor solutii, supralicitand dimensiunile unei astfel de crize. Insa fiecare din cele trei categorii are in fata provocarea prezentului caruia ii ofera solutii printr-un mod de gandire si o realitate crestina practica. Tocmai analiza acestor solutii, a mersului crestinatatii si a modului cum raspunde el provocarilor lumii actuale ne fac sa sesizam amploarea si dimensiunile crizei pe o scala larga: de la starea de autosuficienta sectara si idolatra a unora (persoane, comunitati, confesiuni), pana la avangardismul si activismul mediocru, descentrat si lipsit de actualitate al altora, de la lipsa unei pozitii critice asupra identitatii confesionale si locale, de la repetitia stereotipa a unei traditii mumifiate si pana la pozitiile sentimentale fragmentare, izolate si individualiste.

In legatura cu acest subiect, este bine de precizat faptul ca Biserica, in existenta ei bimilenara, a trecut permanent prin probleme, crize, incat aproape se poate spune ca viata Bisericii a fost si este o lupta de supravietuire, de pastrare a identitatii sale intr-o lume potrivnica, intr-o lume care ii contesta permanent vocatia si eficienta transformatoare. Din Scripturi se poate vedea destul de lesne ca prezenta adevarului divin intr-o lume decazuta este o prezenta sensibila, supusa loviturilor si alterarii. Istoria poporului ales ne ofera destule pilde, iar din Noul Testament si istoria Bisericii invatam ca viata crestina a fost si este plina de provocari si probleme carora crestinii trebuie sa le faca fata pentru a delimita adevarul de minciuna, lumina de intuneric.

Gravitatea lucrurilor nu sta in faptul ca avem de a face cu o criza, ca exista crize, ci in aceea de a nu o constientiza, de a nu lupta pentru depasirea ei, de a nu-i evalua consecintele si dimensiunea ei reala. In acest sens, tot istoria ne invata ceva despre maniera de abordare a situatiilor de criza. Orice perioada delicata a Bisericii a fost marcata de un anume spirit, dupa cum si solutiile sau transformarile au fost facute tot sub impulsul unui anume duh, viziuni, directii. Este interesant de observat faptul ca in majoritatea situatiilor de criza ale omenirii incearca sa se impuna spiritul revolutionar si spiritul critic de factura negativista, demolator, care doreste sa rastoarne vechile asezaminte si sa impuna o noua ordine. Spiritul revolutionar se aventureaza in solutii radicale, dar nu face apel la repere fundamentale si nu atinge chestiunile de fond, astfel ca nu salveaza decat aparent situatia, criza ramanand in continuare, riscand sa devina cronica. De acest spirit nu a fost pazita nici Biserica in momentele ei de grea incercare, de acest spirit nu suntem paziti nici noi, cei de astazi. Totusi, in maturitatea ei, spiritului revolutionar al lumii Biserica i-a raspuns cu un spirit transformator de alt ordin, care are de a face cu insasi natura omului, cu structurile lui sufletesti si apoi cu structurile sociale, economice, politice in care este implicat omul. In momentele de criza, spiritul Bisericii a fost unul identitar. (Adevarul Bisericii este legat de ceea ce este si de modul in care este Biserica. Existenta Biserici nu poate fi pusa la indoiala de nimeni si de nimic, pentru ca ea este ancorata in insusi Fiul lui D-zeu, insa modul ei de existenta suporta conditionarile istoricului si limitelor umane.)

In momentele de criza, crestinii au fost provocati sa isi gaseasca identitatea, sa isi evalueze critic situatia prin prisma a ceea ce Revelatia afirma despre natura si viata Bisericii, despre statutul de crestin. In plus, crestinii au fost provocati sa actualizeze critic si creator acest continut, aceasta identitate ancorata in adevarul etern revelat, in ciuda situatiei in care se afla crestinatatea si lumea.

Acum, daca ar fi sa dam curs provocarii de a privi spre ceea ar reprezenta o criza a bisericilor evanghelice (in particular, cele penticostale) romanesti, un posibil demers care sa conduca la solutii pertinente nu poate porni decat de la analiza propriei identitati confesionale si locale, analiza facuta in duhul universalitatii Bisericii lui Christos. O evaluare critica a propriei traditii, paralel cu o evaluare a situatiei prezente si a tendintelor de evolutie existente in cadrul confesiunii, pot garanta acea maturitate necesara abordarii problematicii cu care se confrunta bisericile de astazi. Ori, cu privire la mediul penticostal romanesc, credem ca se resimte de multa vreme nevoia unei evaluari a propriei identitati in spatiul nostru cultural, social si religios, mai ales dupa directiile de evolutie deschise de anii '90.

Discutia de fata se concretizeaza dupa mai multe provocari venite din spatiul confesional penticostal romanesc din ultimii ani. Aceste provocari au venit sub diverse forme, prin sesizarea unor evenimente de genul: oameni care se simt neimpliniti si intr-o criza spirituala profunda, pastori sau slujitori care sesizeaza o scadere a nivelului de viata spirituala din biserici, fragmentarea comunitatilor, tendintele de evolutie in directii extrem de diferite (de la "liberalismul" extrem al bisericilor independente, la conservatorismul ingust al unor miscari traditionale), ruptura abrupta dintre generatii, creata in mare parte de exodul tinerilor intre 20 si 30 de ani, demarajul rapid al comunitatilor
"alternative", care nu vor sa mai aiba de a face cu Uniunea Penticostala si autoritatea spirituala oficiala, stratificarea sociala a comunitatilor locale si tendinta de a se forma comunitati care sa reuneasca preferential persoane dintr-o anumita clasa sociala etc.

Nu credem ca slujitorii din bisericile penticostale din Romania sunt absenti in fata acestor evenimente. Insa, fara un glas comun, fara o analiza consistenta si conjugata a propriei identitati, nu se va putea ajunge la solutii si directii pertinente. Mai trist ar fi sa nu se identifice adevaratele probleme ale comunitatii penticostale romane din acest inceput de mileniu trei si sa se continue dezbaterea unor false probleme sau probleme care nu sunt decat efecte secundare ale unor probleme mai profunde (asa cum parea a fi, de exemplu, preocuparea recenta a Uniunii Penticostale pentru un text al doctrinei simplitatii). Cu titlu de observatie, remarcam si o lipsa a preocuparilor de evaluare a identitatii bisericii penticostale romane actuale, atat la nivelul conducerii, cat si la nivel de comunitate locala, ba chiar o renuntare la preocuparile de pionerat (deschise de cativa inaintasi) care se cereau a fi continuate.

Credem ca dintre punctele principale ale analizei critice care se impune in conditiile actuale nu ar trebui sa lipseasca:

1. Dimensiunea charismatica si de autoritate a Bisericii

Aici se pot identifica cateva probleme de fond:

- majoritatea bisericilor sunt conduse de o singura persoana (pastorul), pe cand modelul Scripturii arata ca autoritatea divina este conferita prin constituirea unei sume de daruri care lucreaza impreuna si se sustin reciproc (ideea si modelul comitetului bisericesc nu au decat o valoare administrativa nefunctionala si sunt imprumutate din spatiul laic);

- de obicei, pastorii care conduc bisericile promoveaza un tipar evanghelistic usor, superficial (mare parte din pastorii bisericilor penticostale sunt evanghelisti, formati la amvon sau in institutia-scoala si nu intr-un proces de ucenicie) si prin structura au o inclinatie conservatoare (tind sa conserve o anumita situatie de stabilitate statica, fara a avea o dinamica ceruta de insasi natura bisericii. Acest fenomen pare a se realiza din intalnirea nefericita intr-o singura persoana a mai multor daruri diferite, cu predispozitii diferite: darul pastoririi - care inclina spre interior, spre a pastra si hrani comunitatea; darul profetic si cel al conducerii - care se exercita vizionar, director, dinamic, la granita; darul invataturii - care aprofundeaza, ciopleste si da forma, zideste. O sinteza nefericita a acestor daruri in pastorul care conduce biserica ia deseori forma predicii de tip evanghelistic in slujbele de duminica, ratand astfel si darul evanghelizarii.);

- lipsesc criteriile de evaluare si promovare in pozitii de autoritate ale bisericii (nu se pune accent pe charisma, pe vocatie, pe procesul de ucenicizare si evaluare a celor ce sunt promovati in slujire - de cele mai multe ori criteriul slujirii il confera institutia: votul bisericii sau diploma de studii);

- in plus, si destul de grav, e faptul ca multi din liderii bisericilor sunt oameni care fac de toate, tin in stapanire toate lucrurile bisericii, ceea ce inseamna curata mediocritate. Este imposibil sa faci deodata lucruri care apartin unor domenii total diferite (un exemplu destul de tipic, dar scandalos, este tipul pastorului sef de santier, afacerist sau responsabil cu ajutoarele, iar mai nou, al celui de "calator misionar - evanghelist" prin toate tarile lumii);

- prin modelul eclesiologic actual, generatiile tinere care cresc in biserici risca sa fie tot generatii fara parinti spirituali, generatii de orfani care cresc in functie de imprejurari;

- Scriptura tinde sa joace un rol tot mai putin important in viata comunitatii, atat in spatiul public, cat si in cel privat (am auzit un responsabil de comunitate zonala care confirma faptul ca la timpul de predica Scriptura e tot mai putin folosita, ca e cel mult un pretext pentru o predica haotica si plina de povesti sau pentru a sustine pareri proprii, iar in spatiul privat Scriptura e inlocuita tot mai mult de lectura brosurelor si revistelor, ascultarea emisiunilor crestine la radio sau TV);

2. Discursul teologic si de invatatura

La acest capitol se poate analiza:

- nevoia de teologi, care sa evalueze si sa actualizeze continutul teologic al confesiunii (ni se pare paguboasa si cu consecinte destul de serioase lipsa de preocupare teologica in spatiul penticostal romanesc si renuntarea la ceea ce s-a realizat pana la un moment dat - lucrarile lui T. Sandru, precum si renuntarea radicala la o traditie a invatamantului universitar teologic - cu consecinte evaluate in studenti si absolventi, de altfel interesati, de la ITP care cu greu pot lamuri ce au invatat si ce inseamna biserica penticostala). Spunem asta cu durere, pentru ca traditia si viziunea penticostala pot oferi un model teologic viabil in spatiul romanesc, model apropiat atat de specificul romanesc, cat si de traditia sa spirituala;

- situatia generatiilor care au crescut cu predici de evanghelizare, fara o inradacinare serioasa in adevarurile de baza ale crestinismului; valorile si fundamentele credintei crestine sunt tot mai putin promovate si intrupate in comunitati, proliferand discursul lung, bogat in imagini si sugestii (credem ca a devenit mai mult decat ineficienta slujba de duminica dimineata cu doua ceasuri de predica, de evanghelizare, din care auditoriul nu ramane cu mare lucru - nu mai suntem in situatia de acum 80 de ani, tinerii sunt informati, citesc, invata in scoli, nu le mai putem oferi predici dulcege si depasite istoric);

- lipsa de actualitate si relevanta culturala a mesajului crestin in spatiile unde este rostit (de aceea se apeleaza la fenomenul "star-urilor" - marii evanghelisti sau pastori care mai anima astazi slujbele duminicale, umbland prin biserici);

- deseori, slaba pregatire a slujitorilor care predica Evanghelia si lipsa de unitate a mesajului la nivel comunitar local, zonal, national (multitudinea de "teologi-predicatori" facuti la doi-trei ani de la botez, care nu stiu bine fundamentele crestine si doctrina bisericii penticostale);

- spiritul sectar si fragmentar cu care este abordat adevarul Revelatiei (pretentia detinerii exclusive a adevarului, apoi comercialul si consumismul relatiilor care anima si nasc noi biserici locale).

3. Functiile Bisericii

Aici s-ar impune:

- analiza modelului eclesiologic existent, a functiilor pe care le realizeaza biserica locala la acest moment in raport cu nevoile credinciosilor (evaluarea modelului bisericilor "mamut" de sute sau mii de membri, evaluarea tiparului occidental de import promovat in organizarea si practica bisericilor, evaluarea tiparelor fariseice de tipul "asa am primit");

- reevaluarea functiei charismatice a Bisericii (folosirea cu maturitate a specificului penticostal - practica darurilor Duhului - si acoperirea lor intr-o invatatura profunda, unitara, bazata pe Scripturi si experienta Bisericii);

- reevaluarea functiei liturgice si sacramentale a Bisericii (depasirea structurii de program a slujbelor de duminica, renuntarea la tiparul scolastic al intalnirilor publice centrate pe predici cat mai multe si cat mai lungi, ancorarea practicii eclesiale in realitatile universale ale Bisericii, pentru a depasi spiritul sectar si autosuficient, pentru a zidi experienta locala a credinciosilor in realitatea eschatologica a Bisericii - cum zice ap. Pavel celor din Corint: "Voi sunteti trupul lui Christos");

- analiza functiei de ucenicizare, mult uitata azi, si renuntarea la substitutul lucrului cu mase mari de oameni (lucrare ineficienta);

- analiza impactului cultural si social local al comunitatii crestine - functia misionara a Bisericii (e necesara actualizarea valorilor crestine, ancorarea lor in realitatile locale concrete - depasirea limbajului de lemn, dialogul mantuitor cu valorile spiritului uman)

Evident, punctele surprinse aici nu reprezinta decat o parte a punctelor asupra carora credem ca e imperios necesar sa se aplece biserica penticostala din Romania pentru a putea evalua prezentul si posibilele cai de evolutie viitoare. E de la sine inteles ca acest efort nu poate fi unul izolat, ci impune implicarea intregii comunitati romane prin darurile asezate de D-zeu aici (si credem ca sunt suficiente, numai sa fie folosite). In plus, credem ca prin cele prezentate anterior se poate evidentia faptul ca criza pe care o traverseaza astazi biserica penticostala (bisericile evanghelice) din Romania este o criza de identitate care nu necesita amanare in abordarea si solutionarea ei.

In final, am mai putea aseza un punct de reflectie. Spuneam ca exista voci (e drept, izolate) care afirma ca sansa Romaniei nu poate fi decat o reforma, o revolutie spirituala. Ferindu-ne de spiritul extremelor, specific revolutiilor, putem invata totusi de la revolutiile omenirii un lucru care cred ca ar fi important de evaluat in situatia noastra. Marile revolutii sau adevaratele revolutii au fost animate de mari sfidari. Cei care au invins in reforme au fost cei care au sfidat realitatea cruda, neagra, de neschimbat, fara perspective si fara solutii in care se aflau. Ori, pentru asa ceva, ai nevoie de un adevar de alt ordin, de credinta, de o putere care sa vina de dincolo de acea stare de criza. Credem ca toate aceste resurse se afla din abundenta in crestinism. Atunci, ce e de facut? Calea e identificarea marii noastre sfidari pe care sa i-o oferim lumii si provocarilor ei actuale. Daca e sa fie vremea noastra acum, atunci nu ne ramane decat sa abordam cu simt profetic realitatea si sa o depasim printr-o mare sfidare. Nu vrem sa ne pripim aici dand imediat solutii, ci mai degraba va provocam, pe toti acei care lecturati aceste randuri, astfel ca impreuna, prin harul lui D-zeu, sa ajungem la solutiile cele bune.

(Sa stiti ca incercam sa ne gandim si sa evaluam care ar fi cele mai adanci si grave provocari aduse crestinismului de lumea actuala. Odata cu voi ne intrebam: sa fie materialismul deschis de orizonturile capitaliste de dupa 1990, cel care ne trimite tinerii in toate colturile globului si ne erodeaza zilnic puterile in lupta pentru a trai mai bine sau pentru a supravetui? S-ar putea sa fie prea simplu, dar ramane o provocare. Sa fie societatea informationala cu posibilitatile ei de comunicare, cea care face biserica irelevanta pentru cei mai multi tineri? Asta vede oricine. Sa fie globalismul cultural si politic, cel care inghite specificul local si care sunteaza identitatea personala astfel incat sa ne simtim de peste tot si de nicaieri? Aici analiza e complexa… Sa fie institutionalizarea agravanta a crestinismului si pierderea dinamismului sau charismatic, creator, profetic? Wurmbrand a spus ca biserica reala e in subterana… Sa fie ruptura si dezbinerea dintre teorie si practica in bisericile de azi, "o sfasiere sensibila" care creeaza un dezechilibru enorm intre ceea ce se spune si ceea ce se face? Si asta se vede de la o posta… Sa fie visul fals, pseudo-crestin de a crea o ordine noua in aceasta lume, uitand de vocatia eschatologica a Bisericii, uitand care este destinul sau istoric? Aici suntem de-a dreptul orbiti - visam la o lume viitoare, dar ne luptam sa o faurim aici. Sa fie cel rau insusi, cel care astazi ne convinge tot mai mult ca el nu exista, astfel incat sa ajungem sa credem ca nu mai avem un dusman sau un adversar decat in simplele constructii umane? Aici intalnim o mare provocare…)

Ne oprim aici pentru a va lasa loc sa continuati discutia.

Iasi, iunie 2002

Un comentariu:

Anonim spunea...

Foarte placut surprins de ideile si expunerea lor din prisma de gandire a domnului profesor Danut Jemna. Vedeti dumneavoastra, eu nu sunt o persoana religioasa dar va pot afirma ca firea mea este cel putin arhispirituala iar esenta scrierilor domnului Jemna imi intareste cu atat mai mult fundatia acestei spiritualitati. Trebuie totusi sa recunosc, nu am apucat sa citesc tot... nu mi-a ingaduit nici ora tarzie (chiar devreme) nici oboseala si cu atat mai mult nu doresc a dezlega restul ideilor doar pentru simplul fapt ca nu mai sunt altele. Prin intermediul acestui comentariu as dori poate sa fac un "request" domnului profesor sa scrie in continuare in pofida acestei pauze de la "masina de scris" si sa va multumesc pentru aceste articole! :)