Danut Manastireanu - Jurnal de calatorie







(SSJ - The Definitive Collection 2007)



Danut Manastireanu

Dragilor, felicitari pentru implinirea primelor 100 de numere! Curajul vostru de a produce ceva de calitate, aproape fara mijloace materiale, este un exemplu demn de urmat in veacul acesta meschin si mercantil. Se vede ca sunteti moldoveni. Altfel nici ca se putea. Putini naivi, si mai mult visatori, dar pasionati si plini de avint, oarecum sagalnici, dar si taiosi, optimisti uneori si pesimisti cel mai adesea, voi v-ati creat un stil si o aura unica. Sunteti SSJ-isti. In vremea aceasta de tranzitie, cind fiecare isi vede de 'buticul' lui, voi incercati sa fiti o voce proaspata si autentica a constiintei pentru lumea evanghelica romaneasca, atit de absorbita de maruntele ei preocupari trecatoare. Poate ca intr-o zi, trezita din mahmureala, va auzi strigatul vostru de disperare: 'Crestini romani, tara are nevoie de voi. A sosit vremea sa va dezmeticiti si sa faceti ceva care sa ramina, atunci cind nu veti mai fi pe aici.' Poate ca totusi lupta voastra donquijotesca nu va fi fara rost. Si chiar daca ar fi, voi v-ati facut datoria. Sa fiti iubiti! Un prieten care scrie rar, dar care este mereu cu inima alaturi de voi, oricit de departe s-ar afla cu trupul.

Inca de la infiintarea SSJ-ului si pe tot parcursul existentei revistei, Danut Manastireanu a fost un excelent sfatuitor si prieten al redactiei

Titlurile textelor de mai jos:

. O calatorie spre Soare-rasare
(text publicat incepand cu SSJ nr. 91)

. Tara Fiilor Vulturului
(text publicat incepand cu SSJ nr. 101)

Linkuri:

Danut Manastireanu - Perspective teologice

Danut Manastireanu - "Ideologul"

Exercitii de intelegere / Dialog intre Dorin Popa si Danut Manastireanu

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

www.perichoresis.ro

Danut Manastireanu (blog)

...

Pe drum spre India

Pe 19 martie 2000 am parasit Romania pentru prima mea calatorie spre rasarit, dincolo de granitele Europei. Destinatia finala era India, tara fascinanta care avea sa-l ademeneasca pe Mircea Eliade pe traiectoria istoriei religiilor.

Prima oprire a fost in Istanbul. Oricine este familiar cu istoria noastra, sau cu situatia noastra actuala, va intelege ca acesta este un loc destinat sa creeze sentimente amestecate in orice roman.

Prima impresie puternica pe care am trait-o a fost omniprezenta politiei. Mi-am amintit dintr-o data de zilele de odinioara din Romania, sub comunism, si mi-am dat seama cat de usor uitam. Desi sentimentul trait acolo era unul extrem de neplacut, i-am multumit lui Dumnezeu pentru aceasta amintire. Cred ca nu avem dreptul sa uitam, ca nu cumva istoria sa se repete.

Al doilea soc l-am avut atunci cand angajatii aeroportului mi-au luat pasaportul si biletele de avion pe scurta durata cat am stat acolo. Eram uluit. Oare ce credeau, ca am de gand sa emigrez in Turcia?!? Nu mi se mai intamplase asta niciodata, dar aveam sa retraiesc aceasta experienta pe drumul de intoarcere.

In final, m-am urcat in urmatorul avion. Era pentru prima data cand zburam cu o companie araba, Emirates: era un avion bun, mancarea era de calitate, si servirea excelenta. Spre surprinderea mea, echipajul avea doar o minoritate de origine araba. Restul erau coreeni, germani, francezi, olandezi, americani, amestecati de-a valma. M-am intrebat de ce si nu voi consemna raspunsul pe care mi l-am dat in sinea mea, de teama ca va fi ceva politic incorect. N-as vrea sa fiu suspectat de sentimente antiarabe.

Dupa patru ore de zbor, am ajuns in Dubai. Afara era intuneric, dar orasul si malul Golfului erau inundate in lumina. Se pare ca acolo nu exista nici un motiv pentru a economisi electricitatea. Regiunea golfului are deocamdata destul titei. Aeroportul parea sa fie foarte modern, dar era inca in constructie. Miscarea dintr-un loc in altul iti dadea destule batai de cap. Am observat din nou politia, chiar mai stresanta si mai omniprezenta decat in Istanbul.

(Exista oare grade de omniprezenta?). Decid sa arunc o privire in Duty Free Shopping Center. In Dubai este sezonul cumparaturilor. Poti sa achizitionezi orice doresti, de la mancare pana la reviste occidentale, de la filme arabe pana la electronice. Sunt oare preturi bune? Cum as putea afla? Sunt prea obosit sa socotesc. Decid sa astept pana la intoarcere.

In cele din urma ma urc intr-un nou avion, pentru alte patru ore de zbor pana la Colombo, in Sri Lanka. Desi am aterizat acolo dimineata, eram prea obosit ca sa ma uit pe hublou. Cand m-am trezit de-a binelea, mi-am dat seama ca eram doar la un pas departare de universul indian. Vedeam in ferestrele magazinelor din aeroport mici elefanti de fildes si, din loc in loc, imbracamintea portocalie a calugarilor budisti, umbland incoace si-n colo, in mijlocul italienilor, francezilor, si a unor oameni din variate natiuni asiatice. Si, inca o data, atotprezenta, politia.

Asteptarea zborului urmator a fost lunga - peste opt ore. Eram obosit si flamand. Am incercat sa citesc, dar nu ma puteam concentra nicicum. Asa incat am incercat sa dorm putin. M-am urcat apoi in urmatorul avion, unul destul de primitiv as spune, pentru ultimul zbor al calatoriei mele spre India. Spre norocul meu, calatoream de aceasta data la clasa business.

Am zburat destul de repede peste Oceanul Indian si am putut vedea imediat pamantul uscat al Indiei. Era inceputul sezonului cald, si temperatura, ni s-a spus, era deja de peste 30 de grade Celsius in timpul zilei.

...

India

Dupa aproape 24 de ore de calatorie am aterizat in sfarsit in Madras, astazi numit Chennai, o mare metropola din sud-estul Indiei, avand peste sapte milioane de locuitori. Am aflat mai tarziu ca schimbarea toponimelor este parte componenta a impulsului nationalist care urmareste sa puna distanta intre India de astazi si trecutul ei colonialist. M-am apropiat destul de temator de politia de frontiera. Mi s-a spus, am fost rugat chiar, sa nu mentionez World Vision India in interviul care avea sa urmeze. Motivul era atitudinea refractara a noului regim hindus din India fata de orice avea cea mai mica apropiere de misionarismul crestin. Cum puteam sa explic motivul prezentei mele acolo, fara sa ridic suspiciuni autoritatilor hinduse? Poate ca tocmai aceasta teama ma facuse sa observ atat de acut prezenta politiei in tot cursul acestui drum. Mi-am amintit iarasi de zilele de odinioara, din timpul regimului comunist, cand misionarii occidentali treceau granita in Romania, sperand ca politistii de la frontiera sa nu afle motivul vizitei lor. Dupa 1989 cativa dintre ei si-a dat seama, spre surprinderea lor, ca de fapt unii dintre securistii de la frontiera stiau de fapt de ce veneau, si totusi ii lasau sa intre, pentru motive pe care si acum le ignoram. Poate ca voiau sa afle mai intai care le erau contactele in tara. Oare stia politistul meu indian de ce ma aflu acolo? Ignor raspunsul, dar ii multumesc lui Dumnezeu ca nu mi-a pus intrebari si ca am primit imediat stampila necesara. Am trecut! Slava Domnului!

Aeroportul arata murdar si dezorganizat. Nu erau multe indicatoare. Erai lasat sa-ti gasesti singur drumul spre iesire. Mi-am dat seama ca cu cit mergi mai mult spre rasarit, chiar daca aeroporturile par a fi bine dotate, uneori chiar la standarde occidentale, cum era cazul in Istanbul si Dubai, deprinderile organizatorice lipsesc cu desavarsire. In Istanbul de exemplu, desi aeroportul este intesat de buticuri cu aspect occidental, locul unde se pot odihni pasagerii inainte de a patrunde in spatiile bine utilate de la portile de zbor este dotat cu simple banci de lemn, ingrozitor de incomode, la fel ca in parcurile noastre publice. Banii, cand exista, pot cumpara lucruri, dar nu pot schimba mentalitatea oamenilor. Am inteles inca o data ca singura sansa pentru tara noastra este educatia si reconectarea la valorile crestine care au creat civilizatia occidentala. Investitiile straine, bunastarea si know-how-ul, desi importante, nu pot schimba oamenii. Si fara o mentalitate noua, Romania nu va avea nici un viitor.

La iesire ma astepta un coleg indian. Vorbea o engleza aproximativa, asa incat conversatia noastra a fost redusa la un minim necesar. Masina cu care calatoream era primitiva si, evident, lipsita de aer conditionat. Caldura era absolut inabusitoare. Ma intrebam cum rezista oamenii intr-un asemenea climat. Este adevarat ca aeroportul era murdar si destul de modest, aproape ca aeroportul din Bucuresti de pe vremuri, dar la o departare de doar cinci minute de aeroport, am ramas consternat vazand cea mai dezgustatoare imagine a mizeriei si saraciei pe care si-o poate inchipui cineva. Erau imprastiate aiurea, uneori izolate, alteori in grupuri, mici colibe, de circa trei pe patru metri, acoperite cu paie, fara usi, fara ferestre si fara mobilier. Mi s-a spus mai tarziu ca in cele mai multe colibe se gaseste doar cate un pat, si ca majoritatea locatarilor, uneori cate zece intr-o singura coliba, dorm pe podele murdare (a se citi pamant batatorit) sau in cel mai fericit caz pe pe saltele din paie.

Am aflat mai apoi ca cei din colibe nu erau totusi cei mai nenorociti dintre indieni. In fata acestor adaposturi execrabile am vazut oameni, tineri si batrani, sezand direct pe trotuar. Multi dintre ei locuiau acolo pe asfalt, purtandu-si toata "averea" intr-un sac de plastic. Din loc in loc vedeam oameni batrani, numai piele si os, sezand jos, cu barbi lungi, cersind si meditand. Nu m-am putut abtine sa ma intreb: ce fel de tara o fi asta?

Nu mi-am revenit bine din acest soc, cand am vazut cladirea frumoasa a unui hotel de cinci stele si o zona rezidentiala cu case particulare luxoase si impunatoare. Zece metri mai departe insa, in plin centrul orasului, am putut vedea iarasi acele colibe oribile si povara ingrozitoare a saraciei. De data aceasta contrastul era mult mai hidos. N-am inteles cum este posibil ca autoritatile indiene sa permita acest lucru. Eram obosit si confuz. Am sosit imediat la hotelul numit, oarecum ironic, "Briza". Era ora patru dupa amiaza. Am fost cazat, am facut un dus (baia arata la fel de elementar ca in hotelurile romanesti), apoi literalmente m-am aruncat in pat. Eram sfarsit. Am dormit ca un copil pana a doua zi, cand trebuia sa inceapa conferinta la care fusesem invitat. Nu voi intra in detalii. Cu foarte putine exceptii ar fi fost la fel oriunde altundeva in lume. Sa va relatez totusi un fapt mai putin obisnuit. Cand am intrat in sala de conferinte, acolo nu se afla nimeni. M-am gandit atunci ca indienii au aceeasi abordare relaxata fata de punctualitate, ca si noi romanii. Ma inselam insa. Nu in sensul ca indienii erau mai punctuali decat noi, ci in explicatia nedumeririi mele. Urcand in holul hotelului si privind ceasul de acolo am realizat ca India, o tara cat un continent, era de fapt la o ora si jumatate diferenta fata de ora zonei precedente (si nu la o ora ca in orice alt loc din lume), asa incat sa poata avea aceeasi ora pentru intreaga tara. Nu colegii mei intarziasera la intalnire, ci eu eram cel ce venisem prea devreme. Cum aveam eu sa stiu asa ceva?

...

World Vision India

In cea de-a doua zi a conferintei am fost invitati la o misiune a World Vision in Chennai, numita "Noua speranta". Dupa o scurta prezentare a misiunii, fiecare dintre participanti a plecat sa viziteze locuri diferite, impreuna cu un ghid indian. Eu am vizitat o misiune care se ocupa de copiii strazii. Era intentionat localizata langa o statie de tren. Se pare ca trenurile exercita o ciudata fascinatie asupra acestor copii saraci. Ei par a fi un nou gen de nomazi, de data aceasta un popor migrator extrem de nefericit, flamind si bolnav.

Primul loc vizitat a fost o mica tipografie unde copiii strazii invatau sa practice meseria de tipograf. Mi s-a spus ca in cativa ani ei vor putea sa-si gaseasca o slujba si sa castige destui bani pentru a-si intemeia o familie. M-am intalnit apoi cu un grup de aproximativ douazeci de copii, care sedeau pe o saltea de paie intr-o camera mare, unde invatau, mancau si dormeau (direct pe podea). Majoritatea dintre ei nu-si cunosteau familia naturala. Angajatii World Vision erau singura familie pe care o avusesera vreodata. Unii dintre ei mergeau la scoala. Altora nu le pasa prea mult de studii sau nu aveau capacitatile necesare, asa incat invatau o meserie sau alta. Copiii mi-au cantat si au recitat versete din Biblie. De asemenea, am putut admira desenele lor expuse pe pereti. I-am rugat sa cante ceva in limba tamil (vorbita in acea parte a Indiei).

Spre uimirea mea, copiii au cantat un cantec tradus din engleza! (M-am gandit atunci ca nu este nimic nou sub soare. Misionarii englezi au adus in India nu numai credinta, ci si o forma de colonialism eclesial, exact asa cum astazi misionarii americani din Romania, aduc cu ei nu numai esenta credintei crestine, ci si hainele culturale in care aceasta este imbracata in spatiul american. Dupa unii, aceasta este singura haina demna de Evanghelie. Sa fie aceasta o noua forma de colonialism misionar? Dupa doua secole de greseli in strategia misionara protestanta, cred ca ar trebui sa stim mai bine. Din pacate, "istoria este acea stiinta care ne invata ca oamenii nu invata nimic din istorie"). In timp ce copiii faceau diferite gesturi in ritmul acelui cantec copilaros, ochii lor exprimau nespusa bucurie. Exista speranta pentru ei, pentru ca un mic grup de crestini si-au dedicat viata ca sa-I salveze din mizerie si moarte sigura. Am aflat mai tarziu ca unul dintre lucratorii de acolo, detinator al unui doctorat stralucit, si-a parasit cariera academica pentru a se dedica sprijinirii acestor copii nevoiasi. Se pare ca Maica Tereza are urmasi demni în India. Un alt proiect pe care l-am vizitat fugitiv a fost o scoala creata intr-o mahala hindusa. Crestinii le ofereau acelor copii o sansa de a avea o viata mai buna, pe care parintii lor nici macar n-ar fi putut-o visa vreodata. De aceea nu aveau nimic impotriva faptului ca ajutorul dezinteresat venea din partea unor crestini.

...

Intamplari adevarate

Cat timp am stat in Chennai, am aflat multe intamplari din viata indienilor. Voi povesti doua dintre ele, pentru ca acestea par a arata care este sursa mizeriei extreme pe care am intalnit-o acolo la tot pasul.

Prima povestire. Cocotierii sunt o sursa buna de venit in India, dar numai cei din castele superioare pot sa-i cultive. O traditie inradacinata de multa vreme spunea ca daca o persoana din castele inferioare cultiva cocotieri, aceasta va muri imediat. Era de fapt o forma de manipulare a traditiei de catre castele superioare, care pastrau astfel in mizerie perpetua castele inferioare. Intr-un sat indian, lucratorii organizatiei World Vision au incercat sa-i ajute pe saraci prin cultivarea cocotierilor, dar imediat s-au lovit de opozitia celor bogati si de frica de moarte a celor saraci. N-au putut face nimic in aceasta directie, pana intr-o zi, cand un batran, care il primise recent pe Christos, a hotarat sa-si infrunte destinul, acceptand provocarea de a planta un cocotier. Ca urmare, nu numai ca nu a murit, dar a si prosperat in urmatorii ani, ceea ce i-a determinat si pe alti saraci sa-i urmeze exemplul, cu aceleasi consecinte fericite. Vraja a fost astfel rupta, iar povara saraciei a inceput sa scada.
A doua povestire se refera la niste oameni care traversau raul Gange intr-o barca de largi dimensiuni. Printre calatori se afla si un tata cu fiica sa. La un moment dat, fetita a inceput sa se joace cu mainile in apa. Deodata un crocodil a sarit din apa si i-a smuls fetitei un deget.

Spre surprinderea tatalui, in loc ca ocupantii barcii sa arate compasiune fata de durerea fetitei, acestia au declarat intr-un glas ca zeul Ganga (stapanul fluviului) cere ca fata sa fie sacrificata. Desi totalmente socat de aceasta sugestie, tatal a cedat in cele din urma la presiunea psihologica a multimii. Fata a fost aruncata in rau si in cateva clipe trupul ei micut a fost sfasiat de crocodil. Cand barca a ajuns de cealalta parte a fluviului, barbatul si-a gasit femeia innebunita de groaza, aceasta asistand neputincioasa de pe mal la tragicul eveniment.

Aceste doua intamplari arata cu putere natura demonica a lanturilor care tin India captiva si cred ca acesta este, intre multe altele, principalul motiv al mizeriei acesteia.

...

Un martir modern

Unul din cele mai impresionante evenimente la care am fost martor in calatoria mea in India a fost ceremonia desemnarii premiului Bob Pierce, acordat anual unei personalitati crestine care intrupeaza ideea misiunii crestine in sensul holistic al acesteia. In acest an premiul a fost acordat lui Gladys Staines, in numele sotului ei, Graham Staines, care fusese ucis (ars de viu in masina lui, impreuna cu cei doi fii ai lor) in luna ianuarie a acelui an, de o multime furioasa de fundamentalisti hindusi. Staines, un misionar australian, lucrase timp de 34 de ani cu bolnavii de lepra din Orissa, in nordul Indiei. Era un martir al credintei, o alta victima a fundamentalismului religios la sfarsitul acestui secol deosebit de tragic. Probabil cea mai impresionanta marturie in timpul acestei ceremonii a fost cea a sotiei lui Graham Staines, care a exprimat din nou, la fel ca si atunci cand a auzit pentru prima data de aceasta tragedie, iertarea ei totala fata de cei care i-au ucis sotul.

In timpul discutiilor cu colegii din India, am aflat ca ei se plang de lipsa de cunoastere de catre crestinii indieni atat a religiei hinduse, cat si a celei budiste. Am realizat atunci, inca o data, cat este de surprinzator sa vezi cum comunitati religioase diferite pot trai timp de secole in aceeasi zona geografica si pur si simplu sa se ignore unele pe altele. Nu este normal atunci ca neintelegerile si dusmaniile, ba chiar violenta, sa fie nota curenta a relatiilor dintre ei? Aceasta pare sa fie o problema nu doar pentru indieni sau romani, ci si pentru crestinii europeni si americani. Poate ca este pur si simplu o problema a umanitatii decazute. Acesta este un fapt foarte deranjant, cand ne gandim ca crestinismul, care a informat aceste culturi in diferite grade, este cel putin la modul ideal, o religie personala si comunitara. Ce s-a intamplat oare cu intelegerea noastra fata de Evanghelie? Ma intreb uneori daca nu cumva, cu toata pasiunea noastra pentru mantuirea lumii, trecem pur si simplu pe langa sensul central al Evangheliei, fara a-l baga in seama. In ciuda tristei constatari de mai sus, putem gasi in India si istorii de succes. Astfel, unul din colegii nostri din World Vision ne-a impartasit cu umilinta despre felul-n care Dumnezeu l-a folosit in calitate de mediator intr-un proces de reconciliere intre doua triburi hinduse care erau de multi ani in razboi unul cu celalalt.

Dati-mi voie acum sa inchei relatarea calatoriei mele in India cu o alta istorisire oarecum exotica. In ultima dupa-amiaza dinaintea plecarii din Chennai, am mers la cumparaturi impreuna cu doi membri ai comisiei noastre si cu doi colegi indieni. Era o dupa-amiaza tarzie, foarte calduroasa. Strazile erau extrem de aglomerate: autobuze, camioane, vehicule mici, omniprezentele taxiuri indiene galbene cu trei roti, motociclete, biciclete si pietoni miscandu-se si impletindu-se impreuna intr-un sir uman nesfarsit pe strazile lipsite de semafoare. Din loc in loc, cate un politist, ca o pasare singuratica in mijlocul strazii, incerca, fara prea mare succes, sa dea un sens acestui viespar uman. Dupa aproximativ jumatate de ora de condus foarte lent, in sfarsit ne-am parcat masina undeva. Magazinul pe care-l cautam se afla de partea cealalta a strazii. Ma intrebam cum vom putea traversa sirul nesfarsit de oameni si vehicule. In final, ne-am facut curaj, si tinandu-ne de mana am inceput sa navigam periculos prin acel suvoi nesfarsit. Spre uimirea mea, am ajuns totusi intregi in partea cealalta.

Ne duceam sa cumparam sari-uri si salvari, rochii tipice indiene, respectiv musulmane. Desi cumparaturile nu sunt nicidecum cea mai mare pasiune a mea, am incercat sa fac tot ce pot pentru ca cele trei femei din familia mea, sotia, fiica si nora, sa fie fericite cand voi ajunge acasa. Macar pentru trei zile, durata maxima a oricarui miracol. Pana la urma ne-am rezolvat treaba si ne-am intors la hotel, la timp pentru o masa buna, o cafea irlandeza, si o ultima conversatie intre prieteni. A doua zi plecam spre casa.

Privind inapoi, am descoperit India ca o tara mirifica si contradictorie, aproape un continent, care avea sa devina curand cel mai populat stat al lumii. Era un loc in care merita sa ma intorc, pentru a-l descoperi mai in profunzime. Sunt aproape sigur ca o voi vizita din nou candva. Sunt acolo multe lucruri care asteapta sa fie cunoscute, intelese si traite cu pasiune. Dumnezeu sa aiba mila de India!

© Danut Manastireanu

...

Tara Fiilor Vulturului

Putina istorie veche

Albania a fost sa fie prima tara pe care am vizitat-o în noua mea slujba la World Vision. Îmi era oarecum teama si eram extrem de confuz. Nu stiam la ce sa ma astept si daca eram pregatit pentru asta. Am încercat sa-mi fac temele bine, citind tot ce puteam gasi despre World Vision Albania si despre tara (enciclopedii, rapoarte de calatorii etc.). Am vorbit chiar la telefon cu un prieten care fusese acolo în vizita. Totusi, urma sa descopar acolo în curând, ca este una sa citesti despre ceva si cu totul altceva sa o experimentezi.

Din avion, Albania arata a fi o tara muntoasa. În lecturile mele, am aflat ca avea o istorie tragica. Numita Illiricum în antichitate, regiunea nu a fost niciodata prea bine controlata de romani, din cauza terenului dificil si a caracterul imprevizibil al locuitorilor.

Pe vremea Noului Testament, Illiricum a fost vizitat de apostolul Pavel, care pare sa fi convertit acolo în jur de 70 de familii. Dupa o alta traditie veche, ceva mai târziu, Tit, ucenicul lui Pavel, a început o biserica în Durres.

În antichitatea târzie, Illiricum a devenit parte a Imperiului bizantin. Dupa Marea Schisma din 1054, nordul regiunii a ramas sub influenta romano-catolica, în timp ce sudul a intrat sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Bizantine, o separare care afecteaza în mare masura, pâna astazi, conditia religioasa a tarii.

Dupa caderea Constantinopolului, în secolului al cincisprezecelea, teritoriul locuit de albanezi a intrat sub stapânire otomana si a facut parte din Imperiul turc pâna în 1912, când a devenit monarhie independenta. În timpul Evului Mediu tara s-a bucurat de independenta pentru o perioada scurta, ca rezultat al victoriilor militare obtinute de eroul national albanez Skenderbeg.

Din punct de vedere religios, domnia turceasca a afectat Albania în mod profund. Otomanii nu au folosit violenta pentru a-si impune religia, dar au obligat oamenii care nu adoptau Islamul sa plateasca taxe mult mai mari. Rezultatul acestei strategii dibace a fost ca în cei peste patru sute de ani de domnie turceasca, mai mult de 70% din populatia albaneza a acceptat Islamul, chiar daca într-o maniera mai degraba formala. Restul populatiei este alcatuit din catolici (20%) si ortodocsi (10%), majoritatea lor de asemenea doar formal dedicati credintei lor religioase. (Trebuie sa mentionam aici, ca desi aceste statistici sunt folosite peste tot, multi albanezi se îndoiesc ca ele reflecta situatia prezenta).

...

Istoria mai noua

Unul dintre cele mai semnificative evenimente politice care a afectat Albania a avut loc la sfârsitul primului razboi mondial, când marile puteri au decis în mod arbitrar, si fara nici o atentie pentru implicatiile viitoare, sa lase aproximativ 40% dintre albanezi în afara granitelor tarii lor. Consecintele tragice ale acestei decizii iresponsabile înca mai bântuie Balcanii. Ati vazut oare pe cineva din Vest care sa-si asume responsabilitatea pentru aceasta? Nici gând. Occidentalii se poarta ca si când ei au întotdeauna dreptate, chiar si atunci când este foarte clar ca nu e asa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Albania a devenit un stat comunist. Regimul, condus de Enver Hodja, a fost unul dintre cele mai restrictive dintre tarile comuniste. Migrând haotic între diverse versiuni de comunism – titoist (iugoslav), stalinist (rusesc), si maoist (chinez), Albania a devenit complet izolata dupa ruperea de Beijing în anii '70. Hodja a devenit obsedat de ideea ca întreaga lume este împotriva tarii lui, si, ca rezultat, a umplut tara cu buncare, milioane de asemenea constructii monstruoase aflându-se înca peste tot, ca o memorie ciudata a trecutului.

În ultimii treisprezece ani ai regimului comunist, Albania a fost oficial singurul stat ateist din lume. Toate exprimarile religioase au fost strict interzise; bisericile si moscheile au fost închise, iar preotii bagati în închisori, multi dintre ei murind în lagare de concentrare.

Rezultatul este ca desi în prezent albanezii sunt gata sa-si declare aderenta lor religioasa, de cele mai multe ori ea este una formala. Un recent sondaj de opinie a vadit ca albanezii nu înteleg deloc rolul formativ pe care religia îl poate juca în societate.

...

Un tur prin Tirana

Primul meu contact cu Albania a fost la aeroportul din Tirana. Era foarte mic si prost echipat, ceea ce reflecta conditiile economice ale uneia dintre cele mai sarace tari din Europa. Lenci, gazda mea in aceasta calatorie, o tanara domnisoara albaneza care se ocupa de probleme personal in World Vision Albania, m-a dus la un mic hotel privat unde urma sa stau. Era un loc destul de bun pentru standardele albaneze. Apoi, am vizitat pentru introducere biroul World Vision, unde am putut sa ma intalnesc cu aproape toti cei care lucreaza acolo.

Culminatia acestei prime zile in Albania a fost un tur de o ora prin Tirana. Ghidul meu a fost domnul Kurtezi, care facuse aceasta in mod profesional pe vremuri. El mi-a aratat urmele regimului comunist: casa lui Enver Hodja, „piramida“, care fusese candva muzeul memorial Enver Hodja, acum fiind o sala de conferinte, cladirile guvernului etc. De asemenea, mi-a aratat ambasadele vestice - foarte bine pazite, dupa tulburarile civile din 1998, moschei si biserici, Universitatea.

Am vorbit despre viata si politica in Albania si am realizat ce similare sunt lucrurile in tarile noastre. Vechii lideri comunisti au incercat si acolo sa se dea drept noii democrati. Totusi, doar in cuvinte, in vreme ce reflexele dictatoriale au ramas aceleasi. In acelasi timp, asa-numitele forte democratice, in cazul Albaniei conduse de Sali Berisha - un populist al carui comportament politic se afla la limita patologicului, era la fel de corupt si demagogic ca si cel al fostului lider comunist. Chiar si liderii mai tineri, care au venit la putere dupa tulburarile din 1998, nu erau mai buni. Nu erau doar incompetenti, dar pareau chiar mai flamanzi dupa imbogatire si dupa putere decat predecesorii lor.

Tara aproape ca nu avea infrastructura. Politia era si mai corupta si lipsita de autoritate decat in Romania. Strazile erau atat de rele incat era greu sa-ti imaginezi cum mai puteau circula masinile. Am inteles atunci de ce, spre surpriza mea, peste 90% din masinile de pe strazi erau Mercedesuri; nici un alt tip de masina nu ar fi supravietuit in acele conditii. Majoritatea lor erau vechi, dar erau si unele foarte noi, probabil multe dintre ele furate din Europa de Vest.

Vazand toate acestea, nu este de mirare ca sentimentul general din tara era unul de neajutorare si disperare, mai mult chiar decat in Romania. Multi albanezi se intrebau daca exista intr-adevar vreun viitor pentru tara lor, in special din pricina ca majoritatea tinerilor educati plecau in Vest.

...

Amintiri din comunism

Ghidul meu fusese profesor de engleza in vremurile comuniste. El imi spunea cat de rusinat se simtea din cauza lucrurilor pe care a trebuit sa le scrie in manualele scolare al caror autor fusese, daca vroia ca acestea sa fie publicate – o experienta obisnuita pentru majoritatea persoanelor implicate in educatie in fostul bloc sovietic.

Ne-am oprit la o cafenea privata, intr-un loc ce fusese candva un parc minunat. Noul meu prieten locuise in acea zona in urma cu douazeci de ani. Apoi, guvernul comunist i-a mutat intr-un bloc de apartamente, pentru a face acolo parcul cu pricina. Acum locul era plin de restaurante si cafenele mici, construite haotic de diferiti proprietari, fara nici cea mai mica atentie acordata mediului. De fapt aceasta se intampla peste tot in Albania.

Am aflat ca tara avea o rata de somaj ingrozitoare (in jur de 90%). In mod consecvent, aproape nimeni nu platea taxe, si singurul mod al guvernului de a se descurca era cu ajutorul creditelor externe. Totusi, oamenii pareau ca se descurca cumva, ca de altfel peste tot in Balcani. Secole de istorie tulburata ne-au invatat arta supravietuirii. Dupa cum obisnuim sa spunem in Romania, „capul plecat nu-l taie sabia”. In mod practic insa, acest fel de „intelepciune” nu a generat prea multa demnitate in noi.

Un dezechilibru izbitor pe care l-am observat in Albania era intre nivelul de educatie al femeilor, comparat cu cel al barbatilor. Femeile pareau mai mult inclinate sa studieze si sa munceasca din greu si, ca rezultat, era relativ mai usor pentru ele sa gaseasca slujbe bine platite. Pe de alta parte, barbatilor le era rusine sa stea acasa sau sa studieze si, cum nu prea erau slujbe disponibile, isi petreceau majoritatea timpului in cafenele si baruri. Cred ca acest tipar social defectuos va avea consecinte dezastruoase pentru societatea albaneza in anii urmatori.

...

Misionari in Albania

Am inceput a doua zi in Albania vizitand un misionar occidental care pastorea biserica internationala in Tirana. Cel mai interesant lucru pe care l-am aflat acolo era ca, spre deosebire de Romania si de multe alte locuri in lume, misionarii din vest lucrau in unitate in aceasta tara. Cerand o explicatie pentru aceasta neobisnuita realitate, am primit doua raspunsuri. In primul rand, majoritatea misionarilor din Albania lucrasera inainte de 1990 in Kosovo, unde au putut vedea singuri rezultatele dezastruoase ale asprei concurente si ale reflexelor construirii de imperii personale, care caracterizeaza inca o mare parte a eforturilor misionare in Europa de Est. In consecinta, ei au decis sa evite o asemenea situatie in Albania, si prin harul lui Dumnezeu, au reusit aceasta in mare masura. In al doilea rand, pentru ca evanghelicii sunt inca nerecunoscuti ca biserici legitime in Albania, misionarii au fost fortati sa creeze o organizatie comuna de reprezentare, numita Proiectul de Incurajare a Albanezilor (AEP). In plus, AEP lucreaza in stransa cooperare cu Alianta Evanghelica Albaneza si, chiar mai surprinzator, misionarii nu incearca sa controleze circuitul fondurilor, ci pun donatorii in contact direct cu bisericile albaneze. De fapt cele doua organizatii impart aceeasi cladire. I-am spus pastorului ca sunt foarte impresionat de aceasta remarcabila realizare, care trebuie sa se faca cunoscuta si multiplicata in toata regiunea noastra.

Restul zilei a fost dedicat unei vizite in Elbasan, unul dintre birourile locale ale World Vision Albania. Ne-a luat peste doua ore sa ajungem acolo, si a trebuit sa traversam muntii. Desi ploua destul de tare, m-am putut bucura de frumusetea peisajului. Era absolut maiestuos. Cu o guvernare mai competenta si cu o infrastructura buna, Albania ar putea atrage multi turisti.

In Elbasan am intalnit alti cativa misionari. Ei mi-au confirmat ceea ce am aflat in Tirana, despre felul cum incearca sa lucreze impreuna. O incercare de a vizita un orfelinat catolic a esuat. Maicutele, membre ale ordinului Surorilor de Caritate, inceput de maica Teresa de Calcutta, respectau o zi de tacere.

Probabil cea mai remarcabila activitate a biroului World Vision din Elbasan consta intr-un efort de curatare a gunoaielor din tot orasul. De multi ani serviciile de strangere a gunoiului in Albania nu functionau si orasele erau inundate de mizerii. World Vision a fost implicat mai intai intr-un proces de educatie, care s-a desfasurat in scoli si in mici comunitati locale. Apoi, biroul nostru a pus la dispozitie cutiile de gunoi pentru tot orasul si a oferit asistenta pentru reorganizarea sistemului de strangere a gunoiului. Intregul efort a culminat cu o zi speciala pentru curatirea orasului. Bisericile au fost foarte bucuroase sa participe si ele la acest efort important pentru comunitatea locala.

...

Evanghelicii albanezi

Urmatoarea zi a fost dedicata intalnirilor cu diferiti lideri de biserici. Primul lider era o doamna din SUA, care se ocupa cu organizatia de caritate din cadrul Bisericii Ortodoxe Albaneze, numita Diaconia-Agapes. Am foarte impresionat de amplitudinea activitatilor lor caritabile si de varietatea acestor activitati.

Dupa aceea, in sfarsit am avut privilegiul de a intalni doi lideri evanghelici albanezi. Primul, era Eugen (Geni) Begu, tanarul secretar general al Aliantei Evanghelice Albaneze. Discutand cu el, am realizat ca AEA (care in albaneza se numeste VUSH) nu este doar o institutia ineficace ca si corespondenta ei romana, ci o organizatie profesionista, cu o viziune impresionanta si cu o eficacitate care a fost dovedita in chip desavarsit in timpul crizei din Kosovo, cand evanghelicii albanezi au ajutat sute de mii de refugiati. In multe dintre taberele de refugiati, lucratorii de la Natiunile Unite au preferat Alianta Evanghelica in locul agentiilor occidentale. Al doilea evanghelic albanez pe care l-am cunoscut era Toni Gogu, tanarul pastor al unei biserici carismatice cu o crestere foarte rapida. El avea o inima speciala pentru lucrarea cu tinerii si studentii. Sper sa pot vizita acea biserica in timpul urmatoarei mele vizite si poate sa predau ceva studentilor cu care lucreaza Toni.

Exista o anume latura in istoria evanghelicilor albanezi care merita sa fie mentionata aici. Cind liderii evanghelici albanezi au incercat sa descopere radacinile evanghelicilor in istoria albaneza, au avut surpriza sa descopere ca unul dintre cei mai respectati educatori si intelectuali in secolului al XIX-lea era un evanghelic, Gjerasim Qiriazi. El a cunoscut Evanghelia pe cand vindea Biblii pentru Societatea Biblica Britanica si straina. Dupa ce s-a convertit, el si-a continuat lucrarea ca specialist in educatie. In prezent, operele lui se gasesc in toate bibliotecile albaneze. Totusi, putini oameni in Albania stiu ca el a scris nu numai lucrari de pedagogie, ci si lucrari devotionale, predici, si cantece.

...

Ultima zi

In ultima dupa-amiaza in Albania am avut in sfarsit curajul sa ma plimb singur pe strazile din Tirana. Nu a fost atat de rau cum as fi crezut. Am cautat mai intai un loc unde sa iau cina. Colegii mei mi-au sugerat sa incerc Centrul Stephanus, un fel de fast-food american, care apartinea unui grup misionar aflat in legatura cu organizatia lui Richard Wurmbrand, Vocea Martirilor. Acolo obisnuiau sa manance majoritatea misionarilor.

Trebuie sa marturisesc ca nu prea mi-a placut acel loc. Si in afara de asta era si scump. Nu se compara cu restaurantul italian unde servisem masa in prima seara, impreuna cu Chalon, directorul national al World Vision Albania, nici cu impresionantul restaurant de standard occidental unde am luat masa cu Lenci in cea de-a doua seara. Mergand la hotel m-am hotarat sa cumpar niste flori pentru doamnele care lucrau la biroul din Tirana.

La sfarsitul acelei zile am avut marea bucurie de a ma intretine pe scurt cu un misionar roman, George Dumitrascu, care lucreaza in Albania cu organizatia World Relief. El mi-a confirmat multe dintre observatiile pe care le-am facut in scurtul timp cat m-am aflat acolo.

Inainte de a ma culca, m-am uitat pentru ultima oara din balconul hotelului meu la capitala acestei tari framantate si am rostit o ultima rugaciune pentru ea. Vocea puternica a muezinului din turnul unei moschei din apropiere a rupt tacerea noptii. Altele au inceput sa raspunda in curand de la alte moschei din oras, ca pentru a ne aduce aminte ca profetul Muhammad are un puternic cap de pod in continentul nostru mai mult sau mai putin crestin.

In ultima zi la birou, am avut un timp devotional. Am citit ceva din Biblie (acum, cand termin de scris aceste notite, la cateva luni dupa calatorie, nu-mi mai aduc aminte pasajul pe care l-am citit), am avut o discutie buna si am sfarsit cu o rugaciune pentru cei din birou. Telul meu era sa-i incurajez si sa-i inspir in viziunea lor pentru rolul esential pe care il pot juca in a construi un viitor mai bun pentru tara lor.

Apoi, am oferit flori doamnelor si am plecat spre aeroport. Totusi, nu inainte de a-l intreba pe domnul Kurtezi cum s-a simtit (el, care venea dintr-un mediu musulman) la acest timp devotional crestin. Spre surprinderea mea, mi-a spus ca i-a placut. Argumentul lui principal era ca islamul si crestinismul au caracteristici similare, in sensul valorilor morale pe care le promoveaza si a dorintei de a avea un impact in societate, un gand pe care va trebui sa-l evaluez si sa-l discut candva mai tarziu. M-am gandit insa atunci ca de fapt acesta era un raspuns normal in cazul cuiva pentru care crestinismul si islamul era mai degraba realitati exterioare, decat angajari personale.

Am parasit Albania cu o mare dorinta de a ma intoarce acolo. Mi-a placut sa discut cu oamenii aceia si mi-am dat seama ca avem multe in comun. Si, de asemenea, ca noi romanii, avem multe de invatat de la ei. Sper ca si reversul sa fie adevarat.

© Danut Manastireanu

Un comentariu:

Anonim spunea...

Sa nu fie nici un comentariu la asa "documentare". Mie mi-au placut foarte mult