Ionatan Pirosca - Ingerul cel mai scurt inspre maine







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Ionatan Pirosca, pe tot parcursul colaborarii sale la SSJ a fost un prieten saritor, energic si devotat.



Ionatan Pirosca

Ingerul cel mai scurt inspre maine (fragment)

Introducere
(SSJ nr. 75)

Cu literele acestea vrand sa colorez suflarea, sa iubesc pe Domnul tot cu ele, sa ma inchin, sa tremur, sa ma bucur, nu e prea putin? Cand cerul se va repeta si maine, albastru si pret de o zi, cand inca mai stric si refac urme in glodul tacerii, oare sa fiu - si atat!, nu-i prea putin? Veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul. De pe ulitele inguste, de sub lenesii tei, din fata gardurilor cu portile sui, de prin suri cu boii impletiti in finul subtire, sau de pe mari bulevarde, din limuzinele intortocheate pe voi ca niste camasi de dragoni, veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul! Cand timpul prea scurt a facut clic si a stat, agatat de ultimul ram din pomul cunoasterii, neted ca si tigaia in care mai picura cate-o lacrima printre cartofii prajiti - fecioara intre gladiatori - noi, acestia, incaltati sau nu cu ravna Evangheliei pacii, alergatori de colo-colo sau inghititori de sabia Duhului, in parcuri, scuaruri, parlamente, revolutii, cortegii mortuare, imperiale, stelare... , noi pentru ce am suferit? Veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul. E acolo o pajiste cu un verde prea scurt care a facut clic si a stat. Fiii oamenilor se lasau ca fluturii pe cate un fir... Fiii oamenilor si fetele lor... Vagi trese pe umarul verdelui major, vagi colonei intr-o lupta cu vaga suflare de muribunde, paralele milenii... Clic, si a stat ceasul zidit in peretele zorilor... Dragi muritori, se anunta schimbarea decorului, a comutatorului care stia de unde se apuca firul de inima pentru a fi desirat, firul de verde calculat cat sa-ti poti inghiti lacrima, alaturi de biata pamantie furnica fericita de tine pentru puii ei, pentru musuroiul ei... Veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul! Din marele vostru spital unde incercati sa va ascundeti de bolile cele inferne care va bantuie, veniti, veniti cu totii astazi sa ne judecam!

...

Stau pe marginea patului cu fata in palme, cu ochii inchisi. Nici nu stiu daca sunt inainte sau dupa realitate. De fapt, tocmai m-am rugat. Filele Sfintei Scripturi imi apar in memorie clar. Asta da, asta este realitatea. Undeva, ca un turture, picura intruna pic, pic, pic. Nu ma deranjeaza prea tare. Si asta este realitate. Asta trebuie sa fie. Ma ridic si ma indrept. Inca o zi. Iti multumesc, Doamne! Inca o zi. Ce trebuie sa fac? Iti multumesc, Doamne! E bine. Prin peretii subtiri patrund zgomotele diurne. N-am prea mult timp. Sunt gata.

Zile, oameni, pietre, asezate constiincios, ca soldateii de plumb. Nimeni nu poate disloca macar o felie din sandwich-ul asta zgomotos? Se predau ultimele trupe rezistente la serenadele ipocrite ale materiei insinuate de-a lungul ferestrelor unui castel baroc din otravuri, ale unei intregi tesaturi de colire istorice. Nimeni nu poate...? Doar de pe o cruce, inefabile gesturi incearca sa ne sugereze ceva. Ceva ca un poem pe o stanca. Ceva ca un adapost in seculara padure de pini monstruosi... In faliile realitatii. Arunc in neoranduiala trufia, frica, noimele existentei supercivilizate: in usa intredeschisa esti Tu! Apoi, cata vanzoleala ecumenica...! Parca toti ar vrea sa Te cumpere cu matasuri, matanii, manastiri, cu aurul care le prisoseste, cu papornita cu odoare, urdori de adorare, regurgitari din toata inima, din toate varicele, din tot sufletul... Fariseii isi fac vant cu bretelele de la pantaloni, profetii mincinosi, sa nu-i inabuse infarctele. De atata caldura umana, i-a napadit urticaria! Ma tot intreaba inversunati, ma trag la raspundere. Si ce sa le spun? Ce sa le spun, Doamne sfinte, cine sunt eu, ca sa le spun ca in usa intredeschisa esti Tu? Fiindca nici eu nu-s mai breaz. Doar ca-mi e chipul despicat de privirea Ta si apoi adunat ca o fereastra intre caramizi. Se vede de afara, printre ghivecile cu otravite muscate.

In curand, ireconciliabile peisaje vor umple decorul: scene diverse, dar cu un fel de aceleasi culise cu ingeri diversi, de ne tot intrebam, masca pe care-o purtam, a cui este, oare?

Si iesim pe strazi, haituiti de aer strain. Trec in mars oameni politici, cocote, geambasi, colonei cu trese din tibii de prunci. Se opresc sa-si ajusteze tinuta chiar la fereastra mea. Ii vad, prea bine ii vad in chipul meu oglindit acolo, in ea. Si ficsi, de cealalta parte, stravezii si casanti, ochii mei nu inteleg mai nimic. Doar lacrima, care ingana . Oameni buni, oameni rai, oameni care nu vor sa stie ca in usa intredeschisa esti Tu!

...

Sunt gata. Sunt multe de spus, de facut, sunt toate de gandit pe nerasuflate. «Tot ce gaseste mana ta de facut, fa cu toata puterea ta.» Ar trebui sa inchid robinetul mai bine. Multe ar trebui... Tu stii. Privesti, Doamne, pasul pe care-l voi face, ca sa stii cum randuiesti sentimentele, care loc la ospatul memoriei il ocupa fiecare... Sanatatea copiilor, a sotiei, un telefon providential, evenimentele sociale, ploaia si soarele, mersul meu si ezitant si sigur printre ghimpi, pe sarma realitatii, sub ochii Tai: toate acestea sunt ochii Tai! Ma vezi departe de casa, in desertul iluziilor transfocatoare, in sumedenia sudorii, varsand franturi de sentimente, repulsie, toane obscure, frica, orgolii, inadaptare. Ce caut eu aici? Ce caut aici, Doamne, in turla ochiului de unde se aud toate ca un taraf de lautari? Si nu am cum a le spune macar «Dragii de voi! De cantati direct pe viscerele voastre, ce muzica mai e si asta? Direct pe inima, pe ficat, pe intestine, in loc de tambal, ce muzica mai e si asta?»

S-a-nghesuit in plosca zilei forfota caramizie a bolanzilor, schiopatanzilor interpreti: vor patrona magiile, zodiacele, chinezariile, brahmaniile, vor putrezi in meditatii, cu privirile pironite-n burice.

Si n-am cum a le spune macar «Dragii de voi!», n-am cum. Fiindca ei nu aud si nu vad. Nici nu au cum. Si nu vor... Ce caut eu aici, Doamne, in aceasta turla a ochiului meu, de unde se aude durerea ca un taraf cu lautari? Ma intorc pe jumatate sa iau felia de paine cu unt. Gandul fuge acasa. Cand am s-ajung? Chipurile celor dragi joaca usor in cana cu ceai. Nu cred ca n-am sa-i mai vad. Afara este mai curat cerul, nu va ploua. Voi iesi putin, mai tarziu. Chipurile celor dragi sunt tot acolo. Cred ca robinetul e defect. Se mai intampla. Doamne, ai mila de mine! Mestec fara prea mare tragere de inima. «Mananca, domnule, mananca!» spune cineva.

...

Si daca mi-e dor de voi, ce-as putea rezolva? Iti pot mangaia fata, pruncii, inima? Nu, nicidecum! N-am sa mai pot ridica albia cu rufe curate ca lacrimile tale cele albe in moalele unei stari de provizorie siguranta, ireala in adancul ei nevazut ca tot ceea ce nu vine din cer. Stiu ca nu-ti ajung banii, dar mai stiu ca Domnului Ii pasa ca vine, draga, frigul si n-ai lemne de foc. Iar literele nu tin de cald. Ale mele, vreau sa zic. Poate doar nascandu-se din nou, fiecare, incarcandu-se de o alta energie.

De aceea am pornit a mai desteleni padurea distantei. Am inceput sa mai demolez din cartierele vechi ale eului, sa pot aduce o cale calorica pana la fata, pruncii, inima ta. Draga mea, mare e Domnul! Zi si tu, nu e mai bine asa?

A inceput sa arda soarele. Soare de toamna, piezis, oleaca disperat. Va fi zapuseala. Are un sul de staniol alb, termoizolant, stralucitor. Acum se face deodata aerul cenusiu. Ar putea fi chiar odihnitor daca nu s-ar misca amenintator perfuzorul. Ar putea fi chiar placut. Ar putea...

Se pune staniol alb in ferestre: lumina poate extrage elanul vital.

Calimara trupului meu este mereu mai goala, dupa atatea randuri scrise cu greu. Staniolul alb pare a fi chiar lumina, decolorand inima, decorand camera desertului... De ce, atata bataie de cap? Nimic nu a ajuns asa de departe, incat sa nu mai poata fi regasite nasturele de la pijama, lantisorul de aur, cel pierdut la spalator, identitatea, mantuirea si cerul, adevarul ca sens al vietii, al libertatii, al mortii si invierii, care, desigur... Si mai ales... Si pretutindeni...

Acum, colegul de univers, semenul, omul acesta, acela, celalalt, bantuit de comete bolnave, nu se mai poate desprinde din fatidicul pat, de caruciorul de invalid, de masina salvarii. Durerea, in el, e un cuib de nostalgii, ca un cui ametitor de adevar infipt adanc in toata carnea lui. Nici nu aude. Pentru el, au ramas pe seama altora rotirea lumii, buricul pamantului, casa de acasa cu igrasia ei. Au ramas neterminate ingineriile cibernetice, genetice, poetice, etice.

Pentru el si pentru altii, Doamne, altii, nauciti de ce li s-a putut intampla, de cum s-a putut intampla, «o raceala, domnule, o pustie de raceala, lua-o-ar... O raceala, o zapuseala, o tocmeala... Tocmai mie, de ce tocmai mie, de ce trebuie sa doara asa si sa mor asa, ca lacramatia saracului la Comitetul Central? De ce tocmai mie, care... De ce?» Fiindca va puneti staniolul cel alb in ferestrele inimii. «Dar e prea cald, omule, domnule, ca e soare prea mult!» Vine un gand secetos, secerator: tocmai mie, de ce tocmai mie... ca si cum, da, ca si cum! Imi vine sa fug.

...

De ce asa, o stie El! Incep sa fredonez. «Caci zilele iute trec.» Pic, pic, pic, ma acompaniaza robinetul. Nu ma deranjeaza. Dar ar trebui reparat. Ar trebui sa-i explic altfel, trebuie sa priceapa. «Caci intelepciunea lumii este nebunie inaintea lui Dumnezeu...» «Ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu...» Nu stia, acum a auzit. Rade ca de o gluma buna, asa bolnav cum e. Apoi cade pe ganduri. Trebuie sa-i explic altfel.

A nu sti cum se poate sa fii mai bun, chiar daca osul din supa trebuie frant pana se spulbera, chiar daca te murdaresti pe camasa...Asta nu e evlavie, a nu sti... O priveliste ce poate fi vazuta cu ochiul montat in argint, la gatul unei lebede ce va pleca foarte curand intr-o lume mai calda: bunatatea.

Poti sti cum e. Poti afla cum ar fi sa fii mai bun, mai indragostit de fratele, de semenul, de dusmanul, de dusmanul dusmanului tau. Chiar daca unii au iubirea masurata cu hartia de o suta de mii si moneda evlaviei neconvertibila, chiar daca prin sira spinarii le trece un eucalipt, iar prin burta, baobabul.

Anatomia indragostirii mai poate suferi toaletari, operatii estetice, modificari. Anatomia indragostirii se poate invata. Ce-ar fi sa mangai pudelul vecinului pana cand stapanul lui va incepe deodata sa maraie vesel...? Sau, poate, sa latre...?

Iese. O fi satul de vorbaria mea. Sa ma duc dupa el? Macar sa-l ajut, merge greu, mai ales ca merge in sine insusi. Iese in holul propriei constiinte, iar frica de a inainta este prea mare. Mi se face frig, cand ma gandesc. Eu am aflat cu ani in urma. Stiu cum e acolo, cand nu e Dumnezeu. Dar numai pe acolo se poate ajunge la El. Numai pe acolo kilometrii sangelui invata euharistia.

Toate murmurele din holul acesta sordid, cu un cantar vechi busoland intr-un colt si un ceasornic cu tic-tac inversat, plin de praf, au devenit etalonul pentru lungimea, latimea, adancimea si inaltimea a ceea ce nu mai trebuie niciodata sa fiu. In holul misunat de murmure, secundarele razelor stoarse prin ferestre aproape opace calca incet, printre resturi de pacienti plimbareti si colocazii intamplatoare. Peste toate aluneca miros rece, de umbra. Cineva a mancat o omleta de sentimente, altcineva isi incinereaza in public pudoarea, cineva a alunecat pe altcineva si i-a cazut inima, tronc!, infarctul , «grijile, domnule, stresul, dorul, frica, nimica...» Ce de murmure, Doamne, in holul cu cantarul...Si cum mai picura, cojindu-se de pe suflete, varul...!

...

Nu cred ca e bine, totusi, nu cred ca e cel mai bine. Nimeni nu e infailibil. Nici un murmur nu trateaza preferential pe cineva. Poate doar acela care nu are cum sa fie facut vreodata sa taca, rasuflarea galactica a unei vesnice flori prinsa in butoniera absolutei hlamide, sub forma coroanei de spini...

E adevarat, s-a facut oarecare curent in istorie cand s-a deschis cerul sa intre Dumnezeu. Unii au racit de-a binelea, stand in bataia acestui curent, altii s-au ratacit si au putrezit, altii au fugit cu neamurile si acareturile, tipand catre munti.

«Iar tusesti, domnule, iar tusesti?» Asa sunt gandurile mele, raspund, tusesc mereu. (N-as face gandurilor nici un rau, daca nu m-ar visa. Sau daca nu m-ar inchide in propozitii. Dar stiti, trebuie sa ma apere cineva, chiar daca doar cu o frunza, cu o stea, cu un mar dintr-un pom de Craciun.

«Este vorba, desigur, despre reflectarea realitatii!» sopteste insinuant amagitorul. Oh, nu-i nimic, bate gandul meu darabana cu degetele invizibile pe ghizdurile de lemn de cruce ale unei fantani invizibile, m-am obisnuit cu demagogia dialecticii inversunarii. Stiu cum ecourile ei ucid, ca lama buldozerului o cartita. Decapiteaza biata realitate, oricat ar fi ea de obiectiva, apoi face sa rada capetele cazute, de raman gandurile, saracele, pe ganduri. Nu, nu le-as face, credeti sau nu, nici un rau, daca nu m-ar visa. Daca nu m-ar inchide in propozitii.

O fi plecat sa hoinareasca pe strazi. E fascinant, cand esti in spital, sa iesi in pijamale pe strada! Cine e el? Cine sunt eu? Zgarii incet coltul mesei cu unghia. O musca speriata decoleaza cu bazait suparator. Degetul incepe sa ma doara de atata zgariat. Da, o fi plecat sa se plimbe pe strazile laturalnice. Pe acolo pe unde se ascund cainii vagabonzi cand ii fugaresc hingherii. Cum sa plece, cand nu se putea ridica din pat?

«Pe altii i-ai vindecat, coboara-Te pe Tine Insuti...!» Ce blasfemie! Pe mine m-ai eliberat fiindca nu Te-ai coborat. Dar cine sa priceapa? Cand toti se dau in vant sa fie cat mai sus, normal este sa vrea sa Te cobori!

...

Acum nu mai sunt o ramasita fara valoare, o flendura batuta de toate mareele. Ti-am oferit inima mea si era toata la fel. Nu flecareli, amestecatura mai mult sau mai putin dureroasa cu tot felul de clauze, codicile, conditii... Era murdara, dar era toata la fel. Fara lumini si umbre. Nepestrita si neputinta... Nu radiosant de sange strain prin ventricole sau surde aorte in care sa trebuiasca sa tipi. N-am amestecat sangele Tau cu al meu, nu suntem frati de sange. Suntem fii, iar Tu esti cel dintai. N-am amestecat sangele Tau cu sangele altcuiva. Era doar pura suferinta pentru orice fir de spirit murdarit de materie, pentru orice idee inghesuita in pamant, pentru orice picatura de suflet inselat si pustiit, cu vaile pline de oase. A fost bine c-am fost eu rana pe care s-o vindeci, iar nu pata de pe reverul cuvintelor, urma de smog din priviri, poemul cu dintii cariati de trecerea mea pe acolo. Acum, tot mai greu strabat pacla acestui trup. Ce se aude de departe, tocmai de la paturile celorlalti, nu este el, este altceva. Sau ce se vede...

As dori sa ascult. Sa ascult cum asculta un prunc lumina din lapte sau fulgul de leagan topind in juru-i secunde. Nu pot decat sa Te ascult. Incepe sa-mi fie cald, desi tot mai strabat pacla si-i tot mai goala punga ce se deschide la fiece vama.

Incearca sa treaca si chipul din negura, indesandu-si vinele-n fata, magulind fara pic de rusine, blestemand, chiuind... Nu s-ar fi putut inchipui altfel si nu am timp sa-l mai iau in seama. Incepe sa-mi fie nefrica si cald cand aud - nu de la mine, nici de la printul acela de zgura, cocotat pe figura: «Omule si tu, pacla impura, taceti fara gura...» Da, taceti fara gura!

Se intoarce. Respira greu si e tinut de doi infirmieri. Nu spune nimic si-si cauta ceva in bagaje. E cu spatele, nu vad ce cauta. S-a cocosat cu totul in cautarea lui, sa nu cumva sa vada altcineva ce scoate el de acolo. Sau... poate ca plange. Incerc sa nu-l mai tulbur si ma intorc. Incep sa ma rog pentru el.

...

Pe jumatate ascunsi de saracie si prunci, pe jumatate locuitori ai zilei de ieri, defilam toti, cu hepatitele, nevritele, colecistitele noastre stergand praful in mucul apartamentului de la ultimul etaj, aproape de zidul sonic. Nimeni nu ne mai intreaba cat fac unu si cu unu, fiindca aritmetica noastra a fost intotdeauna alta: o amaraciune indaratnica de a spune unu, acel unu cu zale si sabie gata mereu de razboi. Flagel din oficiu pentru linistea interioara. Asa cum suntem, pe jumatate ascunsi de saracie si prunci, Te rugam sa ne ierti neputinta de a fi orice cu adevarat - acel unu despuiat, umilit, acoperindu-se cu cenusa, cu fata la pamant... Iarta-ne de visul care mai mocneste in jumatatea aceasta de odaie, ascunzatoare de saracie si prunci... Altfel, el va izbucni cu valvataie in cealalta jumatate de odaie.

Si sa nu fie nevoie sa ma ascund de ceilalti, de necunoscutele care ii sperie. Sa pot sa trec prin sincere si singure porti, cand sus vegheaza nestiuta de tot, platina calda a racorii, susurul cel subtire.

De ce sa ma mai ascund? Cine este oare mai important si mai maret si mai straveziu intre mine si Dumnezeu, ca in dosu-i sa fug? Asa ca judecata omului strabate omul, ii ramane pitita in galci, in ganglionii care sunt zilele lui ca trase cu creta pe un gard la radacina caruia se abat adesea cateii. Iar el nici macar nu observa. «E mai mult un jet cald, balansat peste salcamii batrani, o fiziologica deversare de istorie peste tramvaie, trecatori, tribunale...», zice. «Mai degraba o istorie transcendenta...», zice. «Nebunule, chiar astazi ti se va cere sufletul, si toate acestea ale cui vor fi?» «Nu iau nimic cu mine.» conchide el. «Ba da, iei totul, raspunzi pentru tot. Si ale cui vor fi...?»

Nu mai e nevoie sa ma ascund. Ca o gaura cand i-a murit sarpele, sau ca un cuib cand vine toamna si cade streasina incercand sa-si urmeze lastunul speriat si trist, cotrobait de frig, cotropit cu totul de dorul dupa tarile calde...

...

Aici se poate face o pauza. Se poate prelungi senzatia de ireal: ceva ca o parte de inima care ofera stangaci un crampei de mangaiere. Aici poti sa-ti stergi lacrimile cu «Romania libera» sau cu «Evenimentul zilei», ca nu-ti mai trec limacsi cu dare obscure prin canalele inimii, iar paznicii santierelor iubirii au atipit in gheretele lor.

Poti fi obiectiv ca o caruta stricata in fundul ograzii: distant si nefolositor. Doar uneori mai stralucesti un pic in tine insuti. Cand Cel care iti sufleca arterele ca sa nu le mai patezi de atigerea cu realul e Domnul. «Ati spus ceva, domnule?» Sa-i mai zic? Uite, lumea, obiectele, fenomenele, conjucturile, sunt obiective. Noi le percepem si le ordonam si actionam conform propriilor noastre subiectivitati. Cine insa pune in functiune dupa o grila anume, cine inscrie intr-o ecuatie personala si unica, cine este stapan pe subiectivitatea noastra?

Sistemul de credinte. Pana si apa pe care o beau, trebuie sa cred ca nu e otravita, ca sa o beau si sa supravietuiesc. Am citit undeva despre asta, dar am inteles greu, doar vazand si facand. Adica degeaba am inteles, daca n-am aplicat. Inima nu mi s-a miscat, cum nu se misca o masina daca are de toate, dar nu-i pui motorul in functiune. Esti sau ai fost inginer, nu se poate sa nu pricepi.

Se uita la mine lung. Ma crede nebun? Continui: «Sunt ce cred.» Si asta am citit-o undeva. E adevarat, ne alegem credintele, dar cand incepem sa le experimentam ne aleg ele pe noi, ne indreapta incolo sau incoace. Zici ca esti crestin si te rogi «... precum in cer, asa si pe pamant...» De ce o faci? Nu fiindca cerul crestin e al lui Dumnezeu? Aici, realul e asuprit de dictatura «stapanitorului veacului acestuia»... si sufera. Da, domnule, sufera. Iar victimile vizate sunt sufletele oamenilor, al meu, al lui, al dumitale...

Oftez. Ar fi atatea de spus! «Serios, domnule?!» Devine ironic. Musca din mar cu aparenta pofta. Doar mainile ii tremura usor. Credeam ca numai mie... Da, Dumnezeu a creat un univers obiectiv.

De cate ori lovim pragurile de sus ale ierbii, suna verdele in aerul alb cat o nuditate si tace. N-ai timp nici sa-ti mesteci invataturile de rigoare. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta.

...

Nu te mira, nici n-ar fi timp suficient sa te miri: pana sa-ti ridici o sprinceana, cealalta si-a si inchipuit ca a inteles cate ceva. Pana sa inalti un umar, celalat a si simtit greutate de cruce... Domnul meu, de cate ori lovim pragurile de sus ale ierbii, frunzele dau sa infloreasca rosu, ca milioane de coroane de spini. Eu pot fugi usor pana la primul cuvant intalnit, zidit de Dumnezeu ca o cetate de scapare, ca un refugiu pentru ucigasii fara voie, pentru cei vinovati de insomniile lumii cuvintelor.

Chiar daca multi din semenii mei intind cu mine painea in acelasi blid al durerii, ei nu mai stiu bine drumul de la mana la gura. Poate ca nu-i intereseaza. Si ce fascinanta-i durerea, cand te pronunta pe litere! Dar n-o luati in seama, contrafacuta-i ca si fericirea. Intre ele scartaie acelasi carucior de invalid: ori te chinuiesti sa ajungi la closet, ori spargi zidurile Ierihonului cu el. Deosebire de credinta. Nu vorbeam noi mai devreme? In rest, buzele soptesc din cand in cand aceeasi cadere de frunza uscata in reavanul prund.

L-am deranjat. Scuza-ma. N-ai dreptate. Oare? si gandesc:...ca pe niste oi in mijlocul lupilor...

Si cat de putin as dori sa te deranjez! Poti intelege oare vreodata ca te iubesc? La micul dejun ma ascund in albastrul fetei tale de masa, in portelanul cestii de ceai, in prajitorul de paine. Nici nu mai stiu daca sunt eu, sau numele meu care nu ti-a facut nici un rau. De ce acum iti ramane in gat? De ce acum te ineci si tusesti si-mi scuipi discret initialele in servetele? Poti fi sigur ca n-am de gand sa fiu tocmai eu tebeceul dumitale fatal.

Poti spune ca aerul se opreste din plans doar o clipa, atunci cand te nasti, apoi nu-l mai auzi fiindca plange o data cu tine. Poti spune si ca nimeni nu va daltui vreodata in aer lacrima lui curgatoare, fosforul cetii spargandu-se-adesea atat de aproape, ca cioburi iti trec prin sira spinarii pana la cer. Apoi, secole dupa secole de nostalgii, intrigarii, nterese, razboaie religioase, de nu mai auzi plansul aerului care plange o data cu tine la ignatul istoriei, mai bleg ca un caine batut. Nu il mai auzi.

Nu rade! Acolo nu-i sirena salvarii. Fiindca auzul ti-a fost mancat. Acolo este plansul istoriei! Secole dupa secole, tarcoalele duhorii Pandorei calca apasat in orice baltoaca, de-ti trec stropii cioburi prin sira spinarii pana la cer... Si-ntr-un tarziu te auzi strigand din mijlocul malului dialectic: Ajuta-mi, Doamne! Trupul meu trebuie dus la reanimare, fiinta mea trebuie data la curatat, trebuie sa fiu transportat cu totul si cu totul la inviere, cu totul si cu totul din altceva... Fii Tu masina salvarii, tot Tu telefonul, numarul din infinite cifre si apelul fara sfarsit, al meu, disperat, cu ecou si alo salvator la acel capat de fir unde esti...

...

Stelele golesc indiferente orice noapte, oricat ar fi de murdara, de intunericul ei, de necesitatile ei. Baia de seara a noptii e pentru ele ceva obisnuit. Numai ca greierii stiu acum alte povesti despre cele spuse de mama demult, cu ingerii care vin sa tamaie mila, umila, dupa ce aerul se oprise o clipa din plans.

"Doamne, ajuta-mi! Furca-ntelegerii s-a intepenit cu un dinte in capita realului. Macar de ar fi o corabie cu un catarg de care sa-mi leg secunda caderii. Dar totul nu mai e decat acest aer care plange o data cu mine... Si nu mai pot distinge nimic cu adevarat."

La cata omenire se imparte razboiul acesta? Voi nu-l vedeti? Impotriva domniilor, stapanirilor, ierarhiilor efemere... Nu va inspaimanta? Lasati, lasati... Lasati odata carnea si sangele, lasati-le sa-nfulece-n liniste carnea si sangele, iar lui Dumnezeu dati-I ce este al Lui!

Cu ce ingandurari as putea sa vin inaintea Ta, Doamne? Cu ce mirari pe care sa nu le stii? De ce, de fiecare data cand Te strig pari surprins ca inteleg intrucatva ceea ce vreau sa-Ti spun? Ca nu ma tem de nimic altceva decat de Tine, ca nu iubesc altceva asa de mult cum Te iubesc pe Tine, ca n-am voie, alta, decat voia Ta, ca nu e inima mea nici pe departe cel mai frumos dar pe care l-ai primit vreodata, astea le stim amandoi. Dar Tu stii mai bine scormonirea frunzarelor moarte cand ma cautam pe mine insumi, ghiveciul dogmatic zburdandu-mi in loc de seva prin trunchiuri, anii la rand extenuati de asteptare in fata portii iluziei, acolo, ca-ntr-o inertie fatala, peretele vertical al somnului peste prapastia trudei diurne, cheagul valorilor nedezlegat, neierarhizat, blocand circulatia euharistiei in natura... Tu stii mai bine. Dar ce mai conteaza acum vuietul sumbru al marii din scoica strivita sub talpi? Iarba din verdele humii, ce mai conteaza?

...

Dumnezeu stie de ce m-a gasit tocmai pe mine. De ce m-a gasit tocmai pe mine sa torn gaz peste realitatea incinsa... De ce nu mi-a intins mana direct, "Buna ziua, mai omule, iata, esti mantuit prin sangele Fiului Meu, bucura-te cu frica si sa nu mai pacatuiesti."

Stie El de ce, aceasta democratie a durerii desavarsita pe Capatana. De ce, aceasta revolutie a sacrificiului universal de care nu cantitatea realitatii depinde, cum nu depinde decorul de spectatorul infierbantat.

Dumnezeu stie cum se rasteste litera la mine cand vreau sa fug, cum priveste trist, ca ochii Domnului la Petru in noaptea cantarii de cocos. El stie de ce, trebuinta suferintei. Poate ca sa inteleg... Sa Il pot intelege, mai intai...

Imi cere o cana cu apa. Il doare iar. I-o dau si tac. Ma intorc la patul meu. El da din mana. Cred ca a vrut sa insemne ca-mi multumeste. Sau lehamite. Cu placere, ii spun. Afara s-a innorat. S-a innorat si peste fruntile oamenilor... Sa apas, sa nu apas pe clanta usii? Incertitudinea isi roteste ochii dupa tantarii din incapere. O intreaga felina de nesiguranta parca sare din tavan in carceii calzi de lacrimi. (Existentialismul, cand plangi nu valoreaza nici cat plosca, sau cand tii regim si-ti e mereu foame, atat de foame ca l-ai manca si pe Sartre.)

Si apas pe clanta usii, orice-ar fi, orice-ar fi, ma sprijin pe ea ca pe toiagul lui Moise, ca pe cocosul armei de vanatoare de prepelite si mana in pustiurile Arabiei. Osciland cat secunda in pendulul unui viraj spre imponderabil, spre cuibul maslinului sub care lacrima se transforma organic in sange… As vrea sa intru. Sa apas, sa nu apas pe clanta usii? De dincolo, Cineva deschide incetisor, atat cat sa patrund pe un drumeag ingust, pe o cale cat fulgul unui ochi de papadie ars de soare, cat urechea unui ac infipt in pernita vesniciei.

Cineva deschide incetisor, chiar daca nu sunt prea sigur, chiar daca ma apropii de clanta usii tremurand de incordare... Eu, tu, el... Cineva deschide incetisor de dinauntru, exact de dinauntru si exact in dreptul pieptului. Al inimii...Exact in dreptul gandurilor.

"Nu sta, domnule, cu fata la perete!" "Care perete?" "Dar cati pereti are inima ta...?"

...

Innourarea cade ca un diapozitiv sters, ca o geana de pasare galbena, dupa care incepe ploaia, turtind frasinii de ferestre. Acum pot sa scriu. Credeam ca nu va ploua. Va pot spune deschis cat de mult am iubit seninul cald, peisajele impresioniste, plain airul, dulcea molcomie de piele bine tabacita a lenei cuvantului dezmierdator. Abia tarziu, foarte tarziu am inteles inrolarea ca voluntar in coroana de spini, abia tarziu am invatat sa devin davidul de nesters al laudelor mele pentru Imparatul. Cand numai genunchii mai oglindesc o palma de loc, sunt sigur de eternitatea luminii. Si cat de mult am iubit seninul cald, amagitor de cald, dupa care vine inexorabil ploaia, ca un diapozitiv sters.

A adormit. Are o mana pe piept si sforaie. Este tarziu. Inca ploua, dar cred ca nu va dura prea mult. Ploaie de vara. Ma rog si intru sub patura. E cam racoare. Ma ridic din nou: el nu-i invelit cu nimic. Ii trag incet patura pana peste piept, apoi ingenunchiez langa patul lui. "Ce faci?" aud. Ma rog. "Bine...", mai zice. Cand ma ridic de pe genunchi, doarme. Sau se preface. Ma bag si eu la loc in pat. Oricum, nu voi putea dormi. Afara ploaia a stat. Se aude doar robinetul stricat: pic, pic, pic.

Ca trupul de Iov eram noi. Eram unu, eram doi, eram toti. O societate de invalizi cu perne de cenusa capatai, dezbracati cu forta de nevoi elementare, numai durere de care nu se stia cum nu se stie frunza uscata din stejarul de la marginea parcului, sau praful molatic de pe mobile seara, pe care visul mazgalea peste noapte cu degetul si citeam dimineata "sterge-ma".

Atunci nu aflasem inca despre trupul de Iov, numai visul, care nu se stia.

...

Pe cine nu doare pecinginea urii, a pacatului, atunci cand se pare ca nimeni nu mai este in stare sa ridice pe nimeni, iar privirile sunt moi in sordidele cinematografe launtrice, , masti suprapuse naparlind pe rand una cate una sau mai multe odata, ca sarpele cel vechi? El se amesteca peste tot, isi smulge barbisonul de docent in inferne, isi inghite ochelarii cu imagini cu tot, el n-are nevoie, adulmeca ura cu porii si hop! ca tantarul dupa vreo respiratie, dupa vreun bioxid de carbon, dupa vreo transpiratie profanatoare si inteapa, Doamne, inteapa...

Numai postul si rugaciunea sunt singurele arme, numai sa poti cadea pe genunchi si sa lovesti cu putere, sa zboare din vatra-i fierbinte toata durerea, amaraciunea, taciunii incinsi ai mizeriei omenesti. Si trupul de Iov, cat era el de trup durea tot, cu sufletul nepriceput, mai ales, plin de bube. Ce ar fi fost lumea fara ele? Numai ca sus este altfel, in carlinga mantuirii, vreau sa zic, in nacela credintei cu flapsuri ingeresti, dusa de susur bland si subtire... Bietul Iov! Ce aviator bun era el, tintuit de mucegaiuri si bube in tromba cenusii buna la scarpinat. El zbura. Pilotul automat al marii sale credinte ii ghida aterizarea in Dumnezeu, cu flapsuri ingeresti, sub pavilionul neprihanirii.

...

Nu, nu pot dormi. Sunt atatea de vazut acolo, la malul gandului, ca inca se leagana goala barca somnului. Nu e nimic de lasat la o parte, nimic de tinut doar pentru mine. Cand voi putea duce cu totul rasaritul acesta in mainile altora, mai mult sau mai putin temuratoare, mai mult sau mai putin evident tremurul, si ce va vadi el, rasaritul, in pieptul fiecaruia...? Imprejurul, cum va arata cand noaptea va fi spulberata?

Se zbate ziua sa iasa din hora de ore, ma tine inca de mana ca pe un biet copil ratacit. Cineva smiorcaie trist in pridvoarele inimii. "Nu-i plangeti, domnule, de mila... Asa-i trebuie! A rupt podoabe, odoare de pret din templul luminii, a smuls cinteze, ciocarlii, granguri solari, are varsta unui sequoia despicat de furtuna..." imi suiera indoiala. "A sfasiat catifeaua cuvintelor…" Nu i se cade sa pipaie ziua de maine, sa-i mangaie pielea sentimentelor care o fac substanta sau iata, despre maine vorbesc, protapita la pupitrul, la amvonul, la carma durerii, misca din loc nemiscarea, o toarna in suflete ca pe o demagogie a verii, o alimenteaza cu ghiveci vrajitoresc, creier incins, buletine de vot cu neantul, care maine sau poate, sau nu poate sa dea de urma zilei de ieri...

Numai cine nu a gustat cat de bun este Domnul, numai cine nu a renuntat cu adevarat si cu totul la verdele din conditia ierbii, nu poate atinge albastrul. Piei, Satano! Valul alb trece, aduce alt val alb. Ziua se zbate sa iasa din hora de ore. Eu plec in graba sa mai prind ingerul cel mai scurt inspre maine, care maine va avea sau nu va avea degete sa pipaie florile, sa le aprecieze

Nu e nevoie de nici un alt pilot, doar sangele lui Isus, pasul Sau pe apa de la plamani, coltul hainei Sale pe hemoragia ta infinita.

Nu amestecati sufletul, totusi, cu pamant, cu alte celelalte carnuri la intamplare, doamnelor si domnilor! Dragostea, cu dragonii... doamnelor si domnilor! Nu e circ, spectacol cu gladiatori, panem et circenses, nu cireada, palc de putrede oase... Nu-i un lucru de apucat, doamnelor si domnilor! Mantuirea nu va e scrisa in frunte. Este ingerul cel mai scurt inspre maine.

...

Intrerupatorul (I)

Copiez decorul cu sentimentele lui fragile ca si cum si-ar lua notite frunza, privindu-ne lung cand radem sau plangem, sau cand vorbim de iubire. Pasii mei urmeaza fiecare o alta imagine a Domnului. Unde ma vor duce ei si care imagine e mai aproape? "Cea care doare mai tare", imi zici, "da, aceea care nu te lasa niciodata sa dormi!" Atunci scriu. Copiez decorul. Il privesc uneori de departe. Nici nu e nevoie sa vina pana la mine, ca si curentul electric care se opreste in bec. Nu i se vad decat straiele, aerul, formele elementare ale mersului. Zvacneste, cu o aripa desprinsa deja din ghemul realului. Dar vreau cu orice pret. Nici nu e nevoie sa vina pana la mine. Seamana cu moartea unei lumi. Cine stie daca nu din cauza ei au murit dinozaurii, dintr-o data... Cine stie daca nu te naste din nou dintr-o data, ca de-aia e mantuire... Madularele mele au inceput un joc ciudat de-a durerea. Confirma in felul lor cat e de greu sa umpli cu lut contururile unei fantasme. Sa notezi totul, de la neinsemnatele mancarimi ale pielii la cancerul astrelor, la metastazele lunii... Sa notezi toata durerea libertatii, alergarea de unul singur printre iluzii pana la sosirea in portul pacii deziluziei, cand auzi "Mare, stai!" si incepi sa pricepi. De-ai intelege si tu... Esti cu un gand mai aproape de mine acum, si o stiu. In clipe ca asta te gandesti c-am sa mor. Ti s-au umezit ochii. Orhidee vinete iti otravesc din nou supa. Esti mult prea implicata, draga mea. N-au mai fost soti bolnavi? "Nu al meu..." Stiu, e greu. E greu si pentru mine, sa fiu departe de voi, sa numar treptele dintre salonul pestrit de atatea generatii de oameni bolnavi si crunta libertate de afara, dar fac efortul sa ma obisnuiesc. Sa supravietuiesc. De ce iti imaginezi o frunte incarcata de sudoare si vrei sa crezi ca-i fruntea mea, apoi plangi ca nu o poti sterge cu carpa umeda si racoroasa? Le vezi, sudorile acelea, curgand in chiuveta cand storci rufele, vrei sa crezi ca sunt idei de-ale mele si chiar devin. Raman agatate de degetele tale ingrijorate si nu-ti mai ingadui desclestarea lor. Va trebui sa te rogi mult. Va trebui sa te rogi. De nu o vei face, vei suferi cumplit, apoi o vei face...Incolo, nu te speria, nici o pana de curent nu te va obliga sa ma cauti zadarnic imprejur pipaind incoace si incolo, nu te mai teme ca nu ma vei gasi. Poate treptele... Ai grija la trepte. E ceva periculos acolo, nu le ignora. In fiecare din ele doarme un domn specialist in inferne care ar putea manca vreun madular din cele numite vitale, mie sau tie sau puilor.

...

Intrerupatorul (II)

Asa trebuie sa fie, nu? Trebuie sa scriu toate acestea, fiindca altfel casca ochii la mine, fiindca singura sangera-n gol. Si, mai ales, fiindca nu reusesc sa ma vada destul de clar. Isi zgarie ochii de colturile mele taioase, fara sa mai poata rosti ceva, cat de cat... O salamandra, un chiup, o orhidee... Zadarnic ma zbat sa le strig: nu vedeti Intrerupatorul?

Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgarieturi, de voi insiva, nu vedeti Intrerupatorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plans, nu e timp de ras, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodata, in baierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen in aerul care imprejmuieste casa unde ne-am sadit una langa alta inimile, ne-a invatat sa respiram altfel: cu mai multa rabdare, gandind... Cu fata la gand...

Vom iesi din noi, vom iesi sa mergem in parc, nu e asa? Sa vedem aleile cum vibreaza. Cum tremura, inconjurandu-ne, culorile. Mana lui Dumnezeu incalzind lucrurile, invatandu-le sa fie lucruri. Atingand lumina pe rand, aproape de ochii nostri. Poate ca vom intelege, vei vedea... Vei vedea altfel, este adevarat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptand sa fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere si de pulbere, in jurul carnii cuprinsa de puls. Vezi?

Aleile se duc singure sa le taie padurea. Oamenii spun ca acolo se termina parcul, ca numai pana acolo se poate ajunge, ca numai pana acolo poate ajunge sageata cand se trage cu arcul verdelui aceluia inchegat pe forma platanilor... Ici-colo sclipeste cate o barca de cernoziom peste care trec norisorii unor banci cu indragostiti. Iei copiii de mana si ma cauti cu privirea. Ai vrea ceva ce se ascunde in claia unei alte realitati. Sau ai vrea ceva care ne ascunde? Ai vrea sa plangi. Ce sa-ti spun? De aici din poem se vad toate ca-n palma. Ca-n palma intinsa in care noi toti aruncam iutile, dureroasele piroane ale urilor noastre. Apoi plutim, draga mea, plutim, nici macar nu pricepem, deasupra de tot, deasupra grijilor, crenerurilor, cernoziomului, aleilor.

...

Intrerupatorul (III)

De aici din poem se vad toate ca-n palma. Ca turlele... Bietele ganduri, dragostea conjugala, saracia, copiii, boala... Se vad cum zambesc. Ca turlele unor catedrale sumese in jurul bratelor lui Dumnezeu. Oamenii spun ca acolo se termina parcul. Alerg in jurul lor sa-i inteleg. Ii vad si ma intreb: de ce alearga in jurul lor? Domnilor, domnilor...! O oaza de pasari curate se cerne dincolo, domnilor, dincolo de stratul de flori pe care inca il mai vedeti cu ochelarii aceia din lut: strigate, chemari, culori, licitatii de stranii aripi, dincolo de inferne...

Cei mai multi nu vor mai ajuge, imi spui. Au murit demult. Chiar daca numai putin si numai pe dinauntru, intr-un poem precedent, abia asteptand sa-si umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide... „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos." Ai dreptate. Dar numai in mana cu care nu mai poti face nimic, o tii... Dreptatea, draga...!

Ii aud cum se rotesc si crapa in jurul lor panza unui spatiu prea stramt. Vorbele tasnesc si se rup. Si tu auzi, nu-i asa? „E dintre noi, e ca noi, si el curata cartofi... Nevasta-sa ii gateste la un aragaz ca al nostru... Soarele pare a fi acelasi, ploaia, la fel, pana si dunga rosie de la orizont, seara, cand e senin."

„L-am vazut deunazi plangand..."mai spune unul. „Eu l-am auzit cum radea!" zice altul. „Iar eu l-am injurat in tramvai!" se faleste al treilea. „Cred ca e bine platit. Cred ca e nebun. Sacul si petecul..." „Mananca si ei, fac si ei copii... Sunt intre noi, dar nu stiu cum, nu sunt dintre noi."

Nu ma pot supara, n-am sa ma supar, fiti siguri, daca veti arunca ce scriu eu in vreun colt, uitand... Numai va rog, va rog nu-L aruncati si pe El! Uneori e o cruce in ceea ce spun, e o Golgota... Coborati-L incetisor si veti intelege susurul blandetii si al subtirimii, coborati-L incetisor... Si nu vreau sa nu stiti un secret: nu mai bociti, fie ce-o fi! El tot va invia, dragii mei, a treia zi!

...

Intrerupatorul (IV)

Ah, draga mea, sa cumperi o papusa copilului, sa invete ce-i omul. Cum il misca din ate, cum il desface din carpe, cum ii imprastie paiele prin toata ograda, ba chiar si in afara ei, in supranatural, de-i raman sandalutele agatate in gard, ecce homo, apoi rasuna ecoul plansului, de parca s-ar fi stricat toate...

"Sa vedem, sa verificam daca era Dumnezeu, de avea asa zor de mantuire a intregii noastre ograzi, unde zilnic maturam cu tunul, spre binele copilului, desigur. Apoi, interesul nostru politic, de care nu stie el si nici nu trebuie sa stie, fericit cum e ca azi e mai cald in ograda cu papusi, ca nu mai trec serpii ghiulelelor decat catre seara.

O linie politica il separa de sine, ii strica desenul din pulbere: "Pe aici vor trece domniile lor eminenta, preasfintia, preafericitul... Aduna-ti, copile, carpele, ca vor veni domniile lor, presedintele, senatorii..." Ce i-ai facut? Ce ai, domnule, lasa copilul... De ce-i dai cu piciorul? "Nu vezi, cucoana, ca s-a prapadit, s-a stins de mult, s-a macerat in frunza dusa, in propriu-i joc... In marea noastra colcaire vine ministrul! Mai bine agata-l undeva pe o culme si cumpara-i o alta papusa, sa invete ce-i omul care nu calca pe dungile noastre politice, dogmatice, sugrumatice, pe unde vor defila curand eminenta, sanctitatea, preasfintia, prea fericitii, cu ciocanul si cuiele si cu meseriasii, ca doar asa vom sti daca era Dumnezeu...

Ca avea atata dor de mantuire... Si ca doar n-or sa-L tintuiasca mariile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu manusutele lor personale... Au mesteri, ce mai... Si apoi, un pic de decenta, doamna! Mai bine cumpara o papusa noua in loc..." I-ai auzit, draga mea? Sa cumperi o papusa noua copilului, sau in loc de copil, sa invete ce-i omul. Cum Il misca din ate, cum Il desface din carpe, cum Il atarna pe lemn pe Fiul Omului... Iti vine sa plangi... "Nu Ma plangeti pe Mine, plange-ti-va pe voi si pe copiii vostri!"

...

Intrerupatorul (V)

Esti in litere ca o rezonanta permanenta, cauti padurea existentei si nu gasesti decat copaci, te agati de unii, te lovesti de ceilalti, ploaia incepe ca o perna sub care incerci sa-ti bagi capul ca sa nu mai auzi...

Iti aud gandurile. „De cand ai plecat, nu mai vine vara.“ Le aud si nu vreau sa ma gandesc, nu vreau sa trec dincolo de linistea din fereastra. Dumnezeu nu priveste in blidul, ci in inima ta, draga mea. Cand ma prinzi de mana, memoria aluneca si tace. Trebuia sa fiu aici. De ce? Spune-mi, ce fac copiii?

Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgarieturi, de voi insiva, nu vedeti Intrerupatorul? Se lasa seara, cresc muntii, intunericul incepe sa vuiasca... Oare cat timp veti face alpinism in propriile voastre inimi?

Doamne, cum s-a intunecat de curand! Si ce goala izbucneste-o reclama pe strazile nematurate! Nu putem decat sa alunecam pe fulgerul unsuros al unei lampi cu neon... Si cum s-a intunecat de curand, ca-ti vine sa-ti dai singur foc in fata vitrinelor cu lubenite, prezervative, iepuri de plus, tigai, alifii...

Dar niciodata n-ai lumina suficient... Sa poti fi tu insuti o reclama, pana in depozite, de exemplu, pana in adancurile cutiilor sigilate, pana in procesele de fabricatie. Ai ramane o simpla jertfire la idoli a ideii de foc, de lumina. Focul este ceva sacru, inefabil, e nevoie sa te speli, mai intai... Mai intai, spala-te! Mai intai, spala-te, domnule, si mai pe urma da-ti foc! Dar mai intai, spala-te!

As vrea sa-ti pot canta un cantec despre florile pe care nu ti le mai pot darui. Sunt departe, acum sunetul meu e ca o spargere de vas undeva, intr-o camera alaturata, cand incepe cutremurul si vine panica. Intunericul pare a zvarli din toate colturile caramizi de tacere. Intrerupatorul! Unde este Intrerupatorul?

Atat de aproape de ce-as putea fi, atat de aproape... Daca sangele Tau L-as pretui, daca as lasa ca inima Ta sa lumineze totul ca o deflagratie atomica, sa o vada lumea, lumea, lumea... Cand vine Cuvantul si ia Cuvantul si spune, iar eu tac, invatat cum sunt, cum pot, ca rufele murdare nu se spala decat in familie, iar ei rad si rad.

Semenii, da, ei. Vecinii. Concitadinii. Ei poarta lenjerie de inchipuit... Sau de inchiriat. Si rad, cand vad cine-s eu. Dar cine sunt eu...? O ruga mai am: tine Tu muntele pe care sa pot urca sa ajung la vasul care mireasma de nard infasoara pe mine!

...

Intrerupatorul (VI)

Ce bine ca pot sa spun "Tata!" Tata, mi-e frica de lupii, de hienele din mine, mi-e frica de cutremure si de razboi, de intuneric mi-e frica si mi-e frica sa nu cad... Ce bine ca pot spune "Doamne-ajuta!" cu toata familia... Si ei rad, ce mai rad! Se prapadesc de ras. Si cat ma doare, ca se prapadesc! Vad o intreaga lume razand cu buzele vinete si ude de vremuri ploioase. Dar e mai bine sa nu, e mult mai bine sa nu... E mult mai bine sa ma catar la vasul acela. Si am sa-l sparg, e atata nevoie sa-l sparg, asa cum a raspuns Maria nevoii de suflet turnat, caci langa mine esti Tu, cu parul Tau drag, cu picioarele Tale... Usor le voi unge, iar plansul ca un balsam va sclipi in ochi pana departe, pana aproape, in ochii mei, in ochii Tai.

O potcoava. O potcoava gasita si aruncata peste umar a strivit in cadere o floare, a spart un portelan de pret, si-a facut loc la intamplare in lumea obiectelor. Si acum ii rasuna in aer inconstienta, rasul ruginit cu traiectoria agatata in gravitatie. Locul ei este si acum o spargere de liniste, de floare, de portelan...

Pana cand, Doamne, va rontai Arhimede seminte si le va scuipa cojile in oglinda, masurand imaginea aceea hidoasa, dislocuinda? Oare cand va fi oglinda dislocuita si ea? Oare cand va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinta mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeala pe gura, un oftat in pudori de stejar ce-si arata iernii reci goliciunea... Nu-si mai stiu seva dulce, si-au uitat rugaciunea... Ca si oamenii tremura, ca si ei isi regreta primaverile calde, parca trase c-o creta pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil... Doamne, ia-mi din decembrie si mai da-mi un april!

Acum vad. Mana ta si-a sprijinit aratatorul pe o raza si o indoaie usor. As vrea sa te bucuri. Cand privesc ce-mi arati, privirea mea se indoaie si ea. Clipocesc de vesti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n?au mai fost curatate de mult. "Faci tu asta?" ma intrebi, de parca ar fi vorba de dat cu matura, iar tu trebuie sa mergi altundeva. Usa scartaie in balamalele ei, zgomotul a inchegat umbrele din colturi in jurul mainilor mele. "Da!", raspund.

...

Intrerupatorul (VII)

Un nou pacient in spitalul de inferne. Un nou poem virtual, o noua jucare cu moartea. Estetica a uratului. De-a lungul traiului zilnic aliniati si supusi, bajbaind... Un nou razboi: fiecare din noi o zona minata in care nu se poate intra decat cu detectorul de vini. „De-a lungul traiului zilnic aliniati si supusi...“ imi repeti. Lasa-ma, te rog, sa-mi termin scrisoarea. Ce spuneam? Da, se mai si moare, cate unul sau altul. Se face cu unul sau cu altul mai frig in radiatoarele emisferelor cerebrale ale celor ramasi. Neinsemnata rarire in plasa demografica. S-a mai ingrosat cu o tusa umbra lasata de seceta nefiintei pe familie, pe recolta, pe Dacia noua... Cand vei citi ce-am scris, ce voi mai fi fiind eu, imprejmuit de durere aici, chemat de gandurile tale acolo, vazut pretutindeni - si aici si acolo! - de Dumnezeu, cu ochii la Intrerupator? Spinii trec peste tot, sunt si aici...

Spinii trec peste tot, infruntand istoria. Rasar ca niste vrabii insangerate pe frunti, de doua mii de ani incoace. Si incolo. Incoace si incolo. Dar sa ascultam putin horcaiala usii batante, caci il aduc pe noul locuitor al spitalului de inferne. Ar fi trebuit sa-l intampine ceremonios cineva de-al casei. Sa-i inmaneze cheile lumii... Ale acestei lumi. Bietul om! Un nou poem virtual. Estetica a uratului. O noua jucare cu moartea. Scrisoarea asta nu se mai termina. De multe ori parca scrie altcineva in locul meu despre ceva ce nu mi se pare a fi...

Desigur, sopteste ironic personajul, da-mi batista sa-mi sterg lacrimile din coltul rimei! Mai ai de intins vorbe, de infipt plumbi de bici in spinarea iubirii, mai, domnule om! Adica eu. Apoi cheama si-mi judeca umbra, odata cu o lebada ce-si leapada laptele in clipele chipese.

Dar Tu ma iei asa, pironit in sentinta ca-ntr-o oglinda, si ma reciti psalmodiat. Atunci ma vad asa cum sunt, ghem fara scop, intre umbra si litera. Lumea toata sclipeste din lebede. Nu vreau sa fug, nici n-as putea. Numai Tu ma poti desface din umbra, numai Tu poti sa-mi dai libertatea din litera. Si tot ce e mai frumos intr-o lebada - laptele-ou, ma-nlantuie-n scancetul singurei tandre nasteri din nou.

Pot sa-ti mai scriu? N-au sclipit peretii de mine si supa copiilor n-a facut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?“ si tu ai raspuns „Cine?“...? Sa stii ca da.

...

Intrerupatorul (VIII)

Cei mai multi au pierit numai pe dinafara. Societatea e mutilata de urmele lor. Suciti in gauri de glont ca in somn, in sangerande rani de pumnal, ei sunt ventrilocii pietelor publice, ai veceurilor publice, magnatii carnii de traficat, ai cartierelor de inchiriat... Si-mi aluneca scrisul intre doua perechi de intelegere, de nu mai stiu din care parte venea linistea. Il mai stii? Iti mai aduci aminte de el? Mai simti izul cepelor pe care le aducea de la camp?

Tramvaiul duhnea pana in statia noastra, apoi o lua repede din loc, cu usile fluturand. Si ii spuneam „domnule" chiar si atunci cand era atat de beat, ca nu mai reusea sa raspunda. Rezema un zid al blocului de alaturi numarand oameni, zile, pietre, asezandu-le in ordinea sticlelor de pe rafturile bodegii pe geamul careia, spre strada scria „Aici o zi platesti una nu", iar pe dinauntru „Azi se plateste!"

Aseza constiincios oameni, zile, pietre, cu mortarul mainilor moi ale mintii lui de bun tinichigiu intr-un perete ca ecranul unui cinematograf cand s-a rupt filmul. Unii ii clinteau brusc realitatea aceea cu multe noduri, cand treceau pe langa el. Altii nu treceau. Noi i-am fi zis. I-am si zis-o, de cateva ori.

Sub lopata, mistria, ciurul social, pe deasupra ori culcandu-le pe toate la pamant, sub pamant, trece o flacara, mestere, inhaleaza totul, iarba, caramizile, pietrele, poate nu ma credeti, domnule, una dupa alta... De ce nu pe stanca, intr-o casa, cu Domnul la masa?

Dau din maini supravietuitorii, dau din toate, valurile trec peste tot, ca-ntr-un tablou cu maimute in fruntile baobabilor... Trece o flacara si nu poti sa o stingi cu nimic, mestere. Stai putin si priveste. Zi si tu, na, zi si tu. De ce nu pe stanca, intr-o casa, cu Domnul la masa?

Prea mult. E prea mult. Am ajuns la capatul preamultului. Cuvintele sunt prabusite in sinea lor ca niste elefanti trasi in fluturi cu prastia. „Aiureli", zici. Dar iti place. Si mie. Pare absurd.

Multe par absurde, cand le socotesti dupa tropait!

...

Intrerupatorul (IX)

Cine M-a pus pe Mine judecator peste voi? imi strigi. Dati-mi un punct de sprijin care sa nu fie o eroare (nu, frumusetea voastra sufleteasca, nu!) si voi aduce omul la capatul lui ca pe un plug la capatul hatului.

EU! mai strigi. Eu sunt punctul de sprijin! Numele Meu este dragoste. Numele Meu este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii! Eu am rasturnat vesnicia cu Dumnezeul Cel Tare spre voi. Eu scot cuvintele prabusite in sinea lor si trag elefantiii din fluturi cu prastia.

Eu mestec, intre Alfa si Omega, samburii Sfintelor Sarbatori!

S-a oprit. S-a oprit si m-a intrebat. Eu I-am raspuns c-am invatat sa zbor. El a zambit si a dat drumul unui porumbel. Atunci am plans cu adevarat pentru prima data.

Gata. Cred ca am sa inchei, pentru azi. Sa incercam sa ne odihnim. Vrute si nevrute, ca atunci cand te apleci prea mult peste ghizdurile unei fantani. Chiar asa si e.

Gata. O fantana care duce in sus, catre apele de deasupra, in care ma oglindesc pe dinauntru... O evadare din spitalul de inferne, un chiot de rugaciune... Ti-am scris, draga mea, voi mai scrie si maine. Voi scrie pana ce scrisul va ingheta in aer, clatinat de briza poeziei din cocori.

Acum trebuie sa ni se aduca cina si e atata tristete pe coridoare, ca nu se mai stie cine pe cine va manca. Apoi?

...

Intrerupatorul (X)

Cine te crezi, omule, cu matele ghioraind de satule, cu genele cazatoare peste optimiste sughituri? Zilnic va fi mai bine. Zilnic va fi mai bine... Numai Fiul Omului n-are unde sa-Si odihneasca tampla divina. Fiindca cei mai multi au pierit doar pe dinafara. In rest, launtruri hidoase, ramase de la ultima naparlire spirituala, bine mobilate cu revolutie sau lovitura de stat... Frumoasa, in colt sta constiinta politica. Intr-o mahala de univers...

Ssst! Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul de-atatea piscine, bordeluri, baruri, bodyguarzi, marfuri, tarafuri, tarabe, saliva, salate... Societate care se-neaca tusind, tropaind, vomitand...

Cutremur gafait pandind in vaile mortii... Cutremur de suflete colcaitoare...

Cine te crezi, omule, cu matele ghioraind de satule? Cine te crezi? Ssst! Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul! Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgarieturi, de voi insiva, nu vedeti Intrerupatorul? Clic!

Chiar daca ai vrea acum, chiar daca ai mai horcai inca, agatat de ciucurii cortinei... Cui? Cui au ramas toate? Si adormi. Nimeni nu va numara de cate ori ai desenat semnul crucii pe piept, fara sa te doara vreun pic. Nimeni nu te va intreba cat de departe au luminat lumanarile pe care le-ai aprins.

Cu celulele gandurilor descheiate, fluturand, cu frigul arsitei incolacit pe falsa mirare, te vei aduce de oriunde-ai fi. Nu vei avea de ales. Te vei aduce tarandu-te. Ah, cum vine felina somnului hapaind in ecouri. O voi alunga. O voi alunga negresit, caci am o lume de spus, o lume care nici nu banuieste ca vine felina felin printre crengi.

Si am cuvinte. Na, satura-te de cuvinte... Oricum vei varsa totul tinandu-te de burta si vei pleca mai departe bodoganind: e nebun, e realmente nebun... Ce mai, nu se poate. Nu se poate manca!

Deasupra de aer, de voi, de tot... nu vedeti INTRERUPATORUL?

...

Ingerul a strigat (I)

Copiez decorul cu sentimentele lui fragile ca si cum si-ar lua notite frunza, privindu-ne lung cand radem sau plangem, sau cand vorbim de iubire. Pasii mei urmeaza fiecare o alta imagine a Domnului. Unde ma vor duce ei si care imagine e mai aproape? „Cea care doare mai tare“, imi zici, „da, aceea care nu te lasa niciodata sa dormi!“

Atunci scriu. Copiez decorul. Il privesc uneori de departe. Nici nu e nevoie sa vina pana la mine, ca si curentul electric care se opreste in bec. Nu i se vad decat straiele, aerul, formele elementare ale mersului. Zvacneste, cu o aripa desprinsa deja din ghemul realului. Dar vreau cu orice pret. Nici nu e nevoie sa vina pana la mine. Seamana cu moartea unei lumi. Cine stie daca nu din cauza ei au murit dinozaurii, dintr-o data... Cine stie daca nu te naste din nou dintr-o data, ca de-aia e mantuire...
Madularele mele au inceput un joc ciudat de-a durerea. Confirma in felul lor cat e de greu sa umpli cu lut contururile unei fantasme. Sa notezi totul, de la neinsemnatele mancarimi ale pielii la cancerul astrelor, la metastazele lunii... Sa notezi toata durerea libertatii, alergarea de unul singur printre iluzii pana la sosirea in portul pacii deziluziei, cand auzi „Mare, stai!“ si incepi sa pricepi.

De-ai intelege si tu... Esti cu un gand mai aproape de mine acum, si o stiu. In clipe ca asta te gandesti c-am sa mor. Ti s-au umezit ochii. Orhidee vinete iti otravesc din nou supa. Esti mult prea implicata, draga mea. N-au mai fost soti bolnavi? „Nu al meu...“ Stiu, e greu. E greu si pentru mine, sa fiu departe de voi, sa numar treptele dintre salonul pestrit de atatea generatii de oameni bolnavi si crunta libertate de afara, dar fac efortul sa ma obisnuiesc. Sa supravietuiesc. De ce iti imaginezi o frunte incarcata de sudoare si vrei sa crezi ca-i fruntea mea, apoi plangi ca nu o poti sterge cu carpa umeda si racoroasa? Le vezi, sudorile acelea, curgand in chiuveta cand storci rufele, vrei sa crezi ca sunt idei de-ale mele si chiar devin. Raman agatate de degetele tale ingrijorate si nu-ti mai ingadui desclestarea lor. Va trebui sa te rogi mult. Va trebui sa te rogi. De nu o vei face, vei suferi cumplit, apoi o vei face… Incolo, nu te speria, nici o pana de curent nu te va obliga sa ma cauti zadarnic imprejur pipaind incoace si incolo, nu te mai teme ca nu ma vei gasi. Poate treptele...

...

Ingerul a strigat (II)

Ai grija la trepte. E ceva periculos acolo, nu le ignora. In fiecare din ele doarme un domn specialist in inferne care ar putea manca vreun madular din cele numite vitale, mie sau tie sau puilor.

Asa trebuie sa fie, nu? Trebuie sa scriu toate acestea, fiindca altfel casca ochii la mine, fiindca singure sangera-n gol. Si, mai ales, fiindca nu reusesc sa ma vada destul de clar. Isi zgarie ochii de colturile mele taioase, fara sa mai poata rosti ceva, cat de cat... O salamandra, un chiup, o orhidee... Zadarnic ma zbat sa le strig: nu vedeti Intrerupatorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgarieturi, de voi insiva, nu vedeti Intrerupatorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plans, nu e timp de ras, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodata, in baierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen in aerul care imprejmuieste casa unde ne-am sadit una langa alta inimile, ne-a invatat sa respiram altfel: cu mai multa rabdare, gandind... Cu fata la gand...

Vom iesi din noi, vom iesi sa mergem in parc, nu e asa? Sa vedem aleile cum vibreaza. Cum tremura, inconjurandu-ne, culorile. Mana lui Dumnezeu incalzind lucrurile, invatandu-le sa fie lucruri. Atingand lumina pe rand, aproape de ochii nostri. Poate ca vom intelege, vei vedea... Vei vedea altfel, este adevarat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptand sa fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere si de pulbere, in jurul carnii cuprinsa de puls. Vezi?

Aleile se duc singire sa le taie padurea. Oamenii spun ca acolo se termina parcul, ca numai pana acolo se poate ajunge, ca numai pana acolo poate ajunge sageata cand se trage cu arcul verdelui aceluia inchegat pe forma platanilor.. Ici-colo sclipeste cate o barca de cernoziom peste care trec norisorii unor banci cu indragostiti. Iei copiii de mana si ma cauti cu privirea. Ai vrea ceva ce se ascunde in claia unei alte realitati.

...

Ingerul a strigat (III)

Sau ai vrea ceva care ne ascunde? Ai vrea sa plangi. Ce sa-ti spun? De aici din poem se vad toate ca-n palma. Ca-n palma intinsa in care noi toti aruncam iutile, dureroasele piroane ale urilor noastre. Apoi plutim, draga mea, plutim, nici macar nu pricepem, deasupra de tot, deasupra grijilor, crenerurilor, cernoziomului, aleilor.

De aici din poem se vad toate ca-n palma. Ca turlele... Bietele ganduri, dragostea conjugala, saracia, copiii, boala... Se vad cum zambesc. Ca turlele unor catedrale sumese in jurul bratelor lui Dumnezeu.

Oamenii spun ca acolo se termina percul. Alerg in jurul lor sa-i inteleg. Ii vad si ma intreb: de ce alearga in jurul lor? Domnilor, domnilor...! O oaza de pasari curate se cerne dincolo, domnilor, dincolo de stratul de flori pe care inca il mai vedeti cu ochelarii aceia din lut: strigate, chemari, culori, licitatii de stranii aripi, dincolo de inferne...

Cei mai multi nu vor mai ajuge, imi spui. Au murit demult. chiar daca numai putin si numai pe dinauntru, intr-un poem precedent, abia asteptand sa-si umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide... „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos.” Ai dreptate. Dar numai in mana cu care nu mai poti face nimic, o tii… Dreptatea, draga…!

Ii aud cum se rotesc si crapa in jurul lor panza unui spatiu prea stramt. Vorbele tasnesc si se rup. Si tu auzi, nu-i asa? „E dintre noi, e ca noi, si el curata cartofi... Nevasta-sa ii gateste la un aragaz ca al nostru... Soarele pare a fi acelasi, ploaia, la fel, pana si dunga rosie de la orizont, seara, cand e senin.”

...

Circuitul mantuirii in natura (I)

Trag la intrare, scrasnind, autoturisme. Eu urmaresc ochii plini de nadejdi care orneaza canaturi cu vopseaua cazuta. Cand este spre seara, ocolisul luminii, mai adanc si mai singur, deseneaza altfel. Dupa ce vor pleca, voi avea mai mult timp sa-ti povestesc. El s-a sprijinit de perete si tace. „Ce de oameni bolnavi“ imi vine sa zic. Jos in curte se aduna masinile. „Uite ce de ochi acolo, la geamul ala de la etajul patru... Ca gamaliile stinse ale unor chibrituri..“ „Asteapta contravizita.“ zice el.

O tara de rani peste care a crescut poporul de rani. Printre fabrici si uzine, proletarii si seniorii lipsei de credinta, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp cand incoace, cand incolo... Peste propriul trup trupele de jandarmi personali perchezitionandu-ne lenea, vanitatea, ura, cresterea criminalitatii in mintile noastre, in ochi, in viscere...

O tara de rani, o era pe duca: paduchii ca niste minuscule gonguri crescand in priviri, sarind ca din arcurile unui ceas sfaramat pe uluirile ranilor inconjuratoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre rani, tinea sa explice profesorul de inferne. Nu e adevarat ca doare pe cineva ranile care sunteti, mintea cu nerusinare profesorul de inferne.

Se intorc mirosind a cafele si spirt, grabiti si tristi, cu halatele fluturand peste tot. Iau pulsul, temperatura, masurile care se impun... In urma lor umbre obosite dau sa se agate de cate ceva. In flaconul cu ser pluteste un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveste! Intoarce-te si priveste. O data si inca o data si inca o data. Dumnezeu te asteapta mereu, drept, nesfarsit...

...

Circuitul mantuirii in natura (II)

Dar n-ai cum sa vezi, caci te intorci grabit pe calcaie sa-ti umpli iar umbra ca pe un sac urias cu deseurile propriei menajere, moartea, cu jucarii stricate, lucruri care nu iti mai vin, foi rupte, ochi dusi, multe cioburi, secunde scuipate in obrajii oglinzii... Si tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te rasucesti pe calcaie si nu apuci sa mai vezi lacrima Sa nesfarsita, sangele-I drept, recicland totul in natura.

Ceruri noi si un pamant nou intr-un univers in sfarsit salvat, un adevarat circuit al mantuirii in natura, cu oamenii drepti si nerasuciti pe calcaie, fara umbre, doar, in lucirea zorilor vesnici, cu inima crucii proiectata pe ei... Dumnezeu te asteapta acolo mereu.

Drept, nesfarsit si bun si cu privirea la inima. Sentimentele Lui poarta cuie, te poarta chiar si pe tine... „Cine sunt eu?” Un cui, esti un cui pentru una din paalme, un cui care inca atarna aproape topit, aproape curgand, leganare si iar leganare, pe amandoua calcaiele.

Caci numai credinta mai poate sti ce va mai fi. Cand se va fi? Numai zabrelele zorelelor indragostirii... „Nu m-am iubit decat pe mine!” Simptomatic. Dus-intors de pamant si de umbra. Instructia la catarama a indoielii in poligonul durerii... Pacienti cu memoria scoasa. Bataia la catarama a sfichiului nesigurantei pe spinarea nebunului... Poti sa te intorci si sa te indoiesti cat vrei, domnule doctor. O data si inca o data si inca o data... Asa! Acum stai!

Caci am a va spune ceva. Ceva care sa entuziasmeze cu adevarat, care sa darame paratraznetele ineficiente ale idolilor vechi si noi, orizontali, verticali, circulari sau in pozitia lotus, mediocritatile digeratoare dintr-o societate de consum in care fiecare il consuma pe celalalt. Ceva care sa ne arate cum este Domnul. Am a spune doldora chipului din painea si vinul impartite unei amintiri infometate de viitor, am a rosti cu glas tare cuvintele de iedera imbatata de zidul crucii cand incepe sa zboare, laolalta verde si frunza si cruce amestecandu-se, fara sa mai fie nevoie sa se vada pana unde verde si pana unde frunza, de-atata cruce indestulatoare.

...

Circuitul mantuirii in natura (III)

Trupul de slava intra in El prin ranile inca deschise – doar ele tinandu-ne vii trei zile: ieri si azi si-n veci. Una doua, trei... Asa, sa poata intra oricine acolo. In anticamera vesniciei. Sa planga uduindu-i tapetul de suferinta si iubire. „Luati, mancati!“ Sa propovaduiesc vestea buna a mantuirii. Singura eterna veste buna. Fara bani, fara alta plata. O noua societate de consum de Hristos, domnule doctor. „Luati, mancati, acesta este trupul Meu care Se frange pentru voi...“

Ranile Lui, sangele implinind visul lui Dumnezeu cum se rotunjeste o oala in mainile olarului, cantand de frumoasa durere a nasterii, nu va entuziasmeaza si nu va lasa asa, gata de strigatul de dor al indragostitului in linistea salii unui cosmos infinit? Nu e ceva senzational, domnule doctor?

„Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea“, pasul tau schiopatand, inima ta ca o grimasa de ura pe-un obraz prea mereu palmuit, turnul unde neincetat negociem cu genunile... Un pas si gata, nevoia de iertare creste ca din apa din te miri unde, din trufie, din ura sau pur si simplu din nemeditare... N-ai timp? Macar cand cureti cartofi, speli vasele, legeni copilul sau iti stergi lacrimile!

„Incat a dat pe singurul Sau Fiu.“ Singurul! „Pentru ca oricine crede in El sa nu piara.“ Si ridici de jos o moneda pierduta de altul, bucuros ca astazi vei lua o paine in plus, un ziar, un bilet de tramvai. Ridici de jos umbra ta... Sigur ca n-ai ce face cu ea, tarata cum e prin toate noroaiele lumii!

Se tot zbate zadarnic cenusia-i oglinda sa-i innoade in lacrima un suras cenusiu... Un biet bilet de tramvai, un ziar, o paine in plus, visul ramas neimplinit... Sunetul lor face sa creasca iarba pe greabanul reavan al cutiei viorii in care vei fi inmormantat. Doar spre cer privirea ai uitat s-o ridici.

“Ci sa aiba viata vesnica.“ S-o ridici, privirea, cu amandoua mainile, asa cum ridica moasa un prunc, atunci cand se naste si tipa. Tipa de viata. Numai porcii, scuzati, nu-si suie ochii din troaca sa vada de unde le vine tainul…

...

Circuitul mantuirii in natura (IV)

Nu ma asculta. Palpeaza cu degetele lui reci si umede o bucata din coroana creatiunii, de parca ar vrea sa o stampileze. Si se mira. De cand am venit eu aici, se tot mira. Tare as vrea sa pot sa-l fac sa-nteleaga. Sa vada cum, de ce, de unde pana unde... Pana unde verde si pana unde frunza, in peisajele bolnave dimprejur.

Chia asa! Pana unde verde si pana unde frunza? Lumina poate desface vrajile firii in ingeri subtiri, in galesi printi ai hristosintezei. Pana unde verde, pana unde frunza? Cand spirtul sevelor mai frange un gand pe care inca il cauti cu privirea impudica si te miri, nu te doare?

Mai bine asa! Mai bine la frontiera cuvintelor, cu inima serpuitoare, jinduitoare... N-o sa afli nicicand calcinarile ploii de-a lungul spinarii istoriei. Vei putea sti doar painea calda, franta in palme, picurul vitei, strivit cu talpile goale in teascuri de lut... Mai bine, nu-i asa, cu un inceput bine proptit in carja vremii si cu un sfarsit bine infundat cu pamant.

Intre timp inalti, darami, crezi, nu crezi... Extaze, suplicii, baldachine, cadane, limuzine, mortar... Vestigii. Transa, obida, mamona, transee, limuzine, mortar... Ingurgitare, greata, regurgitare. Intre timp nu e timp. De unde verde si de unde frunza?

Intre timp nu e timp. Doar tu, suflecat ca o poala a mortii, palpand nodulii creatiei cu reci stampile, secerat la frontiera cuvintelor... Ca si cand te-ai fi gandit sa faci vreun pas, sau ca si cand ti-ai fi putut-o dori, pe intunericul asta. Ca si cand nu ai sti ca numai lumina poate desface vrajile firii in ingeri subtiri, in galesi printi ai hristosintezei!

Sa ma explic? Priveste: ghirlanda cuvintelor este ca furtunasul de la transfuzia ta... "Hi, hi!" Nu vrei sa incerci cuvinte adevarate? "Cum adica?"

...

Circuitul mantuirii in natura (V)

Nu am presimtiri, cai de curse, viata publica. Nu am flerul afaceristului sau al criminalistului. Dar nu ma tem, te rog sa ma crezi. Nu ma tem sa exist, nu ma tem de saracie, de boala, de cutremure sau escroci. Nici de soareci, coropisnite, gandaci… Nu ma tem decat de Dumnezeu.

Universul se randuieste asa cum te temi. Cand esti floare, ti-e frica de frig. Cand esti foc de paie ti-e frica de apa… Dar si de vulcanii care erup. Ce crezi, aia esti. Spanac, palat, revolutie, bomba atomica… Foc de paie sau vulcan in eruptie. „Un pic de decenta, domnule, un pic de decenta!“ imi zici. Da. Un pic de decenta aici, un pic de dementa dincoace, un pic din toate celelalte, stimabile, si chiar un pic de obiectivitate…

„Da, desigur, un pic de obiectivitate este absolut necesara… Ca mustarul in maioneza. De fapt, eu sunt un obiectiv, niciodata atins, bineinteles… Uneori doare chestia asta, dar n-am ce face…“ A inceput sa-mi copieze stilul. Dar ce nu se poate copia, pe lumea asta? „Boala ta!“ rostit el incantat de propria-i replica. Vrea sa deturneze abil discutia. Un pic de adevar, domnule doctor. Nu vezi campul plin de urzici? Vad ca ai suficienta imaginatie. Nu te ustura deloc. E o injectie inofensiva. Nici asta nu te convinge? Nu iti convine? Dar cum ar putea sa-ti convina? Deja ai pus un diagnostic!

Se vorbeste ca-si mananca de sub unghii. Ii privesc barbia ingustandu-se cand vorbeste. Ciocanelul de reflexe ii iese din buzunar. S-a taiat la barbierit. Dimineata, ceva strident s-a prabusit in el. „Nu, multumesc“ sasaie cand ii intind mana. Buna seara! Credea ca vreau sa-i dau bani. Argint si aur n-am… „Nu sunt cersetor…, eu nu le cer…“ baiguie aproape neauzit, inghitind in sec. Dar ce am, iti dau! „Poftim?“

Pot pune ramasag cu fiecare din voi pe cate o lebada ca a venit toamna, ca se va face frig in curand, da, pe o lebada, pe un nor, pe o frunza de tei… Numai mladita smochinului inverzeste. Rugati-va ca aceste lucruri sa nu se intample iarna, cand viscolul perturba comunicatiile, salvarile nu mai pot ajunge, elicopterele… Privirile pot ramane lipite de ferestrele inghetate. Si pot pune ramasag cu fiecare dintre voi pe cate o lebada, ultima lebada cu umbra care va mai putea lebada, desi din greu, desi aproape epuizata. Si la urma de tot, pe mladita smochinului… Smocului? Chinului?

...

Circuitul mantuirii in natura (VI)

Poate ti-e frig pe sub pielea fierbinte. Poate ca nu e decat toamna ce inghite fereastra cu privirile tale pe ea. Poate sunt eu mai sensibil la agonia din verde... Aceleasi ape lovesc in tromba, la urma urmei, acelasi vechi dig. Nu stiu cum si de ce, de la o vreme, parca mi-e umbra mai luminoasa, dar se vede mai bine cum cade omul... Si de aceea poate mi-e frig!

Las la-ntamplare o moneda saraca pe digul unuia dintre mormintele din adancul memoriei. Imi apare in cale o poezie cu fata uda si cuminte la trup. As intreba-o, dar n-am cuvinte si nici nu-s sigur ca vreau sa-i spun... Toamna-i de vina, ca inghite fereastra cu tot cu oameni...? Sau fiindca mi-e frig?

Ma priveste indelung si se vede ca... Apoi ma intreaba. Ii raspund. Intr-un tarziu explodeaza. „De ce te legi, domnule, de conditia omului? De caile lui bine intortocheate? De ce te plimbi pe aici cu bestia aia de poezie, ca tot nimic n-o sa iasa... Putin fum, putin praf in ochi, putina confuzie si putina discordie, mai mult tarare, vai, domnule, nu intelegi, ai dat din viata atata timp...!

Era sa ma ingropi, nu alta, in cofrajele dumitale teologice, filantropice, duhovnicesti. Esti inca tanar si devreme, domnule filozof. Fa-te lebada, papadie cu puf, minge de fotbal, daca vrei neaparat sa zbori! Auzi, poezii! Parca ai manca la popota cocorilor, nu in salile noastre de mese... De ce te iti permiti sa te legi, domnule, de viata mea..., de conditia omului..., de ghemul lui de zgarci personal...?“

Uite-asa, uite-asa, fiindca te iubesc, omule! Fiindca tu nu stii cum se ia plansul cuiva si se duce in suflet pana la Dumnezeu. Cum se coc merele de daruit sub inima expusa in plin soare, sau bestia asta de poezie, ca bine i-ai zis, de ma mananca intai pe mine. Uite-asa, fiindca asa m-a invatat pe mine Hristos: sa-ti pun plosca, daca nu te mai poti misca, sa-ti spal cu dragoste ghemul de zgarci, sa-ti chem ingerii in rugaciune tainica, harnica... Si, la urma urmei, ma si mir ca ai inteles ca poate fi poezie si asta, fiindca tot ce vine de la El se intelege indeobste pe dos. Sa stii ca de aceea am ce am cu conditia omului!

...

Circuitul mantuirii in natura (VII)

Sa merg asa, cu poeziile bandajate in sterila opacitate care nu deranjeaza pe nimeni, in mars de cuvinte difuze ca bura de mai? Macar daca s-ar pocai cineva cu adevarat! Macar daca L-ar vedea pe Isus ducand crucea in locul lor, cu umarul invinetit si cu ochii livizi de atata iubire neinteleasa, neimpartasita, ca de atunci nici macar florile nu mai zic nimic, nici lebedele cele albe, nici macar cuvintele astea, oricat de sincere sau de bandajate in opacitate, marsaluind difuz in cautarea cuiva care sa aibe nevoie de ele, daca nu de toate, macar de Hristos…

Si daca s-ar pocai cineva cu adevarat, doborat de iubire cu adevarat, vindecat cu adevarat! Nu tratate simandicoase, nu savantlacuri dogmatice, doar iubire ca a Lui, doar mir si ungere... Si demoni alungati, zvarliti ca la o extractie de masele stricate. Omiletica, semiotica, hermeneutica, toate bune si frumoase, dar oamenii va vor socoti nebuni doar pentru Numele Lui, si cum vederea-n lumea asta zace rasucita…

Electroencefalografele lor iau foc, de adevarata iubire. Ce societate poate fi si asta, domnule doctor, parlamentar, ministru, prefect, primar, precupet, cu atatea masele stricate? Embargourile de dragoste pe care voi insiva le-ati declarat, pactele de indiferenta pe care oricum le calcati cand va priviti in oglinda, ce rezolva? Domnule doctor, crucea nu e pentru cei care mor liberi cugetatori, liberi de cugetare, adica, si nici de desenat cu jena pe jiletcile ferchese ale osanzelor…

Asa e ea: sterilizeaza lucrurile cu sine, apoi le roteste si le rostuieste spre cei cazuti pe treptele din ei, intre talharii durerii, mizeriei, mortii. De ce sa umblu cu literele bandajate, vatuite, spreiate, spilcuite ca recrutele indragostirii in prima permisie? Si pana unde se poate cu sinceritatea muribundului? Poti raspunde orice. Poti face orice. Cand sunt de partea lui Hristos, de partea cealalta nimic nu e!

...

Circuitul mantuirii in natura (VIII)

E putin speriat si se ineaca. Tuseste. Mi s-a parut ca-i trece o umbra peste frunte. Pe peretele din spatele lui flutura usor o poza prost prinsa. Simt ca va contraataca. Nu ma insel.

„Totul curge, draga domnule, totul curge. Ca mana cand mangaie, ca borsul in barba... Pana si Vezuviul, domnule, ditamai muntele, de ingroapa civilizatii, pasaret, cantareti, vite, vile, caini, cumetre, patricieni cu perii lor albi cu tot, veterani, curtezane, zeii de pereti... Totul curge de cand lumea, draga domnule,“ zice el.

„Totul curge, timolul, vezica, limfele, duodenul,“ sarja el aprins, tragandu-si halatul de sub sezut. Si in senat, discursurile, apologiile, ca vin de la apa, hi!, pleava sau plebea, nu? Cezarii cu cezarienele lor, sangele sclavilor, fecioarelor, gladiatorilor, cailor, plosnitelor, paduchilor si carilor, totul, toate cariile universului... Totul!“ spunea el, incantat de propria-i tirada, mangaindu-si barba sura dincolo de care se zbate biata fereastra sa iasa din zi.

Apoi, parca picand o clipa pe ganduri, murmura: „E-n regula, e foarte in regula, totul curge, borsul in barba, vinul acru, Tibrul cu toti afluentii lui, imperiile, razboaiele, Caligulii, pax latinele, aurul, macaroanele, latrinele si lacrimile... Tradatorii si eroii... Daca si Vezuviul, domnule, daca si Vezuviul... E-n regula, e foarte in regula. Dar si regulile curg. Da, si regulile curg!“

Il privesc indelung. S-a incins putin prea mult. Asteapta sa-l contrazic. N-o fac. De ce as face-o? Ma gandesc la ce a spus. El, omul, conditia lui „cogito ergo sum“ asumata cu orice pret. Adica eu. Adica eu, omul, cu orice pret! Se apleaca sa?si ridice ciocanelul de reflexe. „Au!“ zice, indreptandu-se greu.

„Ce ironie!“ ziceau hipopotamii noptii inghesuindu-se la fereastra. „Ce ironie!“ tipau curcile, elefantii, ornitorincii si mainutele, insirati toti la geam. „Nu avem ce-i face, la urma urmei se comporta aproape normal. Nu mananca tot ce ucide si, uneori, nici nu ucide tot ce mananca. Ba chiar il baga-n pamant, il acopera cu pamant, nu-l devora de tot pe aproapele lui... Si isi leapada urdorile curgatoare deasupra sa-si marcheze terenul... Apoi isi linge buzele.

...

Circuitul mantuirii in natura (IX)

„E treaba lui, daca n-are decat doua picioare – pe care si le innumara mereu fiindca nu-i ies pasientele... Ca de-aia le foloseste pe rand, nu pe amandoua o data, innumarand: unul in cer, celalalt pe pamant, unul in cer, celalalt pe pamant... E treaba lui.“ Asa vorbeau animalele inserarii intr-un vis de noapte, domnule doctor. Dumneata intelegi ceva?”

Ii zaresc o primejdie in pupila marita. O iminenta coliziune cu pulberea. Un altar sfaramat de cirezile dezlantuite ale fiintei, caci vine cina, plansul, vine primejdia. Apoi va pleca, iar nadejdile il vor urma, mici si inghesuite, in autobuz. Circulatia sangelui pe artere prost luminate... Ajuns acasa, isi va scoate ochelarii si jartierele pe intuneric. In autobuzele ticsite se inghesuie societati plictisite, satietati. Zilele esueaza una cate una in scaunele autobuzului.

Ma trag langa geam, sa-l mai las. Afara, sub cerul greu, verdele parcului pocneste jucaus. Vad si ma bucur si as dori sa se bucure si el. Uite, zic. E dus pe ganduri. Cine n-ar fi? Usor, vantul intoarce frunzele pe toate partile, numarandu-le, cum face tanarul angajat cu prima lui leafa.

E pe zile o trena de pasari in zbor, cu zorul aripilor grabite netezindu-i apusului greabanul. Cerul se mira cu sprinceana saltata usor, cu privirea strapunsa de murmurul dorului verde al Ghetsimanilor. Mie asta imi spune imaginea parcului. O padure aprinsa in vifor adanc de cuvinte sfarsite cu un nor straveziu si casant explodeaza intre ingeri. Circuit al mantuirii in natura... Vad o acvila sus, sau altceva... Important e ca vad!

Oh, Doamne, ne-am fi intalnit oricum pe drumeagul durerii si-al ispasirii. Ne-am fi sprijinit neindoios pe acea cruce de pe acel deal blestemat, fiindca, oricum, impreuna calatorim, respiram, visam, impreuna taiem panglica la inaugurarea cuvintelor care exprima toate acestea. Impreuna suferim de setea Cuvantului. Nu o voi lua nicidecum pe alt drum, chiar daca pielea flasca a gandului meu se va fi incolacit pe realul diform. Impreuna vom legana nevazutul nou nascut al nadejdii, chipul teandric, zgomotul omenesc al sudorilor mele nederanjandu-Te. Caci si Tu ai transpirat cu sange in gradina aceea din centrul timpului unde maslinii cresteau marturie verde, unde eu nu-Ti eram decat o piatra sub plans. Si atunci ne-am intalnit: pe drumeagul durerii si-al ispasirii, cand izgoneai seceta din morminte, facandu-le reavene de rodit crini... Cand pe dalele reci lepadai panzele ce Te impodobeau... Eu eram una din ele, dala sau panza anevoie, eu eram aerul neingenuncheat si cu grabire de pedeapsa dimprejurul trupului Tau. Eu, sumbrul si lasul calau, de aburul rasufarilor albe mereu umezit... Doamne, pe drumul acela oricum, oricum ne-am fi intalnit!

...

Circuitul mantuirii in natura (X)

Ma vede departe si se sperie. „Discut cu Dumnezeu”, ii explic. Devine trist. Nu stiu ce gandeste, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma opresc eu din gandit. Inca n-am terminat, poate odata cu mine. I-am infatisat un crampei de lume. De alta lume. Ce e clar, ce nu e clar, totul pare a se invalmasi imprejurul lui si nu-si mai poate controla buzele. Doar pentru un moment, desigur. Inauntru s-a facut atat de cald, incat gandurile parca sunt stele cu coada. Nu ma voi opri aici, nu. Interesant: buzele lui incearca sa deseneze un „da”.

Trebuie neaparat sa merg mai departe, si voi merge. E grea crucea, e greu pamantul sub talpi. O tara de rani peste care a crescut poporul de rani... Trebuie neaparat sa tremur pentru fiecare cuvant care invata sa zboare si, Doamne, ce de cuvinte raman rani grele, deschise, insangerate! Ele nu meritau sa invete sa zboare?

Tu stii singur cum faci aerul care pluteste, la cate aripi se imparte o pasare, sau la cate cuvinte se leagana o poezie ca sa mai si ramana din ea o dunga de liniste care tremura fiindca trebuie neaparat sa mearga mai departe, mereu mai departe. Tu si numai Tu stii cum se face, pentru viata sufletului, circuitul mantuirii in natura.

Plangi, domnule doctor, mai plangi. Numai cand vin dintr-o uriasa tacere, cuvintele pot fi auzite. Cuvintele si lacrimile… Auzite cu toate indeletele, curate cum e briza in ochiul ei... Si ma prostern in inima mea pe genunchi, impreuna cu el.

Am vorbit si zalele ne-au picurat la picioarele Tale si vaile numitu-ne-au ai mortii. Numai rugaciunea ne-a acoperit ca o pajura, ca o pajiste privirea, pana sus. Intram plangand in circuitul mantuirii, ca o inchinare curgatoare de om si de mir. Ca o sabie patrunzand in martir...

...

Al cui esti tu? (I)

Eu vreau sa tac, tu vrei sa vorbim, si intre noi coboara un inger greu de o culoare nedefinita, iar gradele celsius de afara explodeaza langa etajera cu carti, din lemn de mahon. Etajera. «Al cui esti tu?» il intreb pe noul venit? El da din umeri. Pe tine pare ca nu te intereseaza, faci a lehamite cu mana: «Vrea sa vorbeasca, bine, nu, nu.» zici. «Este si el al cuiva. Ca fiecare.» Incepi o poveste care nu se mai termina despre tarabe, second-hand-uri, preturi si salarii. El asculta oarecum indiferent. Nu pare a-l deranja caldura din apartament. Pe mine, da. Nici nu stiu daca l-ai remarcat. Are oculoare cand asa, cand asa. «Ma simt bine aici», spune, «nu mai plec.» «Inseamna ca esti al nostru, de-acum. Dar nu te-a invitat nimeni!» La etajul de sus, vecinul canta ceva cu vocea hodorogita, de alcoolic.Vecina de alaturi isi bate odrasla care i-a luat niste bani din buzunarul capotului. Erau banii pentru bors. Inseamna ca va veni iar sa ceara la noi. Ii cheama Ghiortea. Si-a pus cafeaua langa foile mele si am muncit atata. Dar nu le iau, poate varsa ceasca. Ingerul isi schimba iar culoarea. Trr! Soneria. E vecina. Hai sa-i dau ce vrea, desi nu mi-a inapoiat nimic, pana acum. «Vecine, ai sa-mi dai?» «Al cui esti tu ?» ma intreaba ingerul.

...

Al cui esti tu? (II)

De ce vin vulturii?

De ce vin vulturii, asa, ca ploaia, de ce vin, Doamne, si ochii mei nu stiu sa se ascunda, nici inima, de ce? Acum orizontul suna mai negru decât orice, nici un cuvânt nu mai stie sa umble prin el, caut zadarnic de la un timp litere care sa ma închege sa pot fugi la adapost si strig "unde esti?" cu toata forma cea suferinda a viselor mele si nu aud.

Ca un fluier prin nisipuri, asa ridicam de o parte si de cealalta ziduri sângerii, secetoase, de veneau vulturii vulturisind agonia, ca o piatra pe care nu se mai putea aseza nimeni sa-si traga o palma de suflet din sufletul de mâncare, merinda trista a calatorului catre înapoi, ca un fluier prin nisipuri sparte de verticale incandescente, ca sa doara, spuneai, ca sa doara.

Si ochiul cel vazând adevarul marindu-se si hohotind si cuvântând mereu "iata adevarul, iata adevarul, tu al cui esti?", apoi plângând ca un copil, de tremurau caravanele în gavanele nisipurilor. Poate ca undeva este un sens, mai cauta, mai cauta, se întrezareste ceva acolo unde începe oaza, la capatul acesta al palmierilor, al smochinului cu înfrunzite mladite clarvazatoare…

"Suntem foarte aproape", mi-ai zis înca înainte de a ma naste si a sti si a nu sti, înca înainte de lume, "suntem chiar lânga ea, chiar lânga mântuire, mai trebuie un pas de fluier spart, pentru ca sunetele sa se auda în toata simfonia aceasta." "Care simfonie, unde vezi simfonie, care simfonie?"

"Tu! Eu sunt fluierul spart pentru libertatea sunetului numit tu.!"

...

Al cui esti tu? (III)

Traversarea

I-am facut loc sa treaca, apoi m-am întors catre prietenul meu.

„Ai vazut? Uite, m-a atins!“
„Te vad mai alb, atâta tot,“ a spus el.

Banuiam eu ca asa va fi. Calatoria asta împreuna începe sa devina previzibila. Ca si „te nasti, traiesti si mori“. Nu mai spun nimic. Îmi povesteste despre interminabilele lui partide de sah cu unul sau altul, despre cuceririle lui amoroase, despre cât a baut la nunta lu’ Cutare.

De la o vreme nu-l mai auzeam. Doar ceva ca un bâzâit tulbure. Ma subjugase imaginea trecerii aceleia si a atingerii care-mi lasase doua dungi, doua urme paralele, nedureroase, pe piept, pe care le tot priveam: ce bine semanau cu urmele de aripi pe care le lasasera rândunelele pe geamul meu prafuit asta primavara, când îsi cautau cuiburile!

Prietenul meu ramânea mereu în urma. Bodoganea si ramânea în urma. Ma opream din când in când sa-l astept. Când ma ajungea, repeta: „n-am eu bani, ca luam un taxi“. Eu stiam bine ca avea bani.

Cand am ajuns la punte, m-am gândit: pe aici n-ar fi putut trece masina, e prea îngust. El era în urma tare, n-avea rost sa-l mai astept. Am început sa traversez prapastia. Aproape trecusem cand l-am auzit strigându-ma:

„Hei, când ajungi, trimite-mi si mie îngerul ala sa ma treaca!“
„Care înger?“ am strigat si eu.

Eram dincolo si îmi priveam urmele de pe piept. Urme de aripi, stiam eu. Numai ca acum erau în cruce.

Prietenul meu la celalalt capat facea calea-ntoarsa. Parca-l auzeam: „n-am eu bani, ca-mi luam elicopter!“

...

Al cui esti tu? (IV)

Duminica de la capatul strazii

Priveam vitrinele bine garnisite si asteptam sa se insereze. L-am zarit de cum a aparut din dreptul usii catedralei. Nu ca n-ar fi fost lume pe strada, era inca lumina, iar fanfara militara nu-si terminase repertoriul in parcul din apropiere. Bineinteles ca nu din cauza ei cadeau frunzele.

L-am zarit pur si simplu.

Priveam vitrinele cautând un ceas. Voiam unul mare, pentru timpul liber. Unul cu multe minute. Cel vechi se stricase.

Pana la el n-am stiu ca cineva poate zbura. In tot cazul, nu asa, fara avion sau altceva. Imi aduc aminte ca am citit mai demult, cand inca mergea ceasul cel vechi, ca o femeie a inceput sa zboare pe cand isi aduna rufele de pe culme, fiindca batea vantul. Asa, ca o femeie cu panze. Dar el nu avea nici un cearsaf sau altceva, sau parasuta, sau parapanta, sau deltaplan, si aparea din dreptul usii catedralei. Tinea de mana un copil auriu. Nu stiu cum poate fi un copil auriu, dar acesta era.

Iesisem de la schimbul unu si trebuia sa-mi iau un ceas.

„Buna ziua“, am murmurat cand au ajuns in dreptul meu. Abia acum am vazut ca erau trei. Era si aura. Ea mi-a raspuns prima. Era o aura, nu stiu cum sa va spun. Simteam ca pot vorbi.

„Nu va suparati, pe mine ma preocupa de multa vreme o problema: n-am aer.“ „Uite!“ zise, intinzandu-mi ceva. „Ce e asta?“ „Aer!“

Fanfara intona acum „Agonia“ nu stiu cui. Dar nu din cauza ei cadeau frunzele. „Va multumesc. Ce-o sa se bucure nevasta-mea!“ Era aer curat, de tras pe nari. „Cu asta nu te ineci“, mi-am zis.

„Si incotro?“ am dat sa intreb. „Vino si vezi!“ M-am uitat la ceasurile insirate in vitrina. Fiecare arata altceva. „Nu se poate mai tarziu?“ „Ba da.“ „Oh, ce om de treaba!“, mi-am zis.

Cand s-a indepartat mi s-a facut frig. Da’ frig, nu gluma! Dardaiam si imi clantaneau dintii. Am intrat si am zis: „Vrrreau un ceas“. Vanzatoarea se uita la mine speriata. Am iesit si m-am invartit in loc. L-am vazut dand coltul in celalalt capat al strazii. Apoi nu l-am mai vazut. Asta era! Am vrut sa alerg, dar n-a fost nevoie. Eram la capatul strazii. El facuse lumina in jurul lui si astepta. Era ca o piata mare si luminoasa. „Uite, domnule, n-am stiut ca si aici e o ceasornicarie!“ Toate ceasurile aratau spre mijlocul pietei. Adica spre el. „Ce e aici?“ l-am intrebat.

„Este Duminica, nu vezi? Chiar nu vezi ceasurile?“

...

Al cui esti tu? (V)

Zis si facut

Vorbea, iar ei erau foarte atenti. Numai personajul de langa geam admira peisajul in miscare fara sa-i dea atentie. Sau asa parea. „Imi amintesc o replica dintr-un film: erau doi parteneri, un barbat si o femeie. Cand ea spunea «Te iubesc», el raspundea invariabil: «Zis si facut!». Ea nu intelegea foarte bine ce inseamna asta, pana cand nu a fost pusa in situatia extrema de a-i spune el «Te iubesc», dupa ce a dat dovada dragostei sale prin fapte. Abia atunci, gandindu-se mai mult asupra semnificatiei, a raspuns ea «Zis si facut»...“

„Ce inseamna asta?“ l-a intrebat o domnisoara cocheta foc, probabil studenta si ea, ce statea chiar langa el si pe care se cam ferea s-o priveasca. Dar acum il obliga. Ochii ei parca-si luau zborul, cand clipea. „Cred ca am vazut si eu filmul. Daca-mi amintesc bine, el murea in final.“ Si clipi. „Da, pentru a o salva pe ea. Abia atunci a inteles ea zis-si-facutul lui.“ Afara se vedea un peisaj splendid. Camasa i se lipise de piele. Vorbea gesticuland interesant despre „zis-si-facutul“ lui Dumnezeu. Domnisoara se ridica sa-si ia ceva din bagaje. Se dadu mai incolo sa-i faca loc. Batranii de alaturi pareau interesati. „Mai spuneti!“ il indemnara ei. „Luati un fursec!“ Il intriga personajul de la geam. „Sunteti teolog?“ l-a intrebat batrana. „Nu. Adica.“ Apoi le-a explicat pe indelete, ferindu-se s-o mai priveasca pe domnisoara. Era incantat de pledoaria lui. Ii era din ce in ce mai cald. Apoi trenul a intrat in gara si el a coborat, ajutandu-i si pe cei doi batrani. De?acum se insera.

„Stati putin, stati putin!“ Era domnisoara. „Mi-a placut ce ai spus despre Dumnezeu.“ Si clipea, clipea tare. Simtea ca se face iarasi cald. „N-ai vrea sa continuam discutia aici, la bar?“ si clipea. „Nu stiu. Eu.“ L-a vazut pe cel care statuse langa fereastra cu o geanta alba pe umar grabindu-se spre taxi. A trecut chiar pe langa el. „Al cui esti tu?“ i-a zis.

© Ionatan Pirosca

Niciun comentariu: