The Salt Street Journal nr. 96



Curajul de a lupta cu morile de vant

Nr. 96 / 1 Aprilie 2001, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Cristian Lucaci, Teofil Stanciu si Ionatan Pirosca

Cuprins: Editorial, Prima stire, Raftul de carti, Andante, Perspective psihologice, Ciorba si iaurt, Paianjenii si vizigotii..., Un bob de sare, Un alt bob de sare, Intrerupatorul, Mozaic imaginar, Din numerele viitoare, Curier & Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe / unsubscribe.

Eduard Orasanu



Au strivit corola de minuni a lumii

Pentru prima data, patru persoane au fost invitate la sediul CNSAS* pentru a-si studia propriul dosar de securitate. Prin aceasta invitatie se deschide usa pentru o intreaga serie de vizite ale tuturor celor care si-au exprimat dorinta de a cunoaste continutul propriului dosar.

Fiica lui Lucian Blaga, Dorli Blaga este una din persoanele invitate. Asteptarile ei cu privire la modul in care a fost urmarita de Securitate nu au fost contrazise: sute de pagini de note informative si de inregistrari ale convorbirilor telefonice. Alte zeci de foi consemneaza vizitele primite si dialogurile purtate. Pe alte foi gasim ora plecarii si sosirii acasa, ora la care scria si manca.

Am zice ca pana aici nu e nimic „neobisnuit“, dar iata ca neobisnuitul abia vine: erau bifate si clipele cand se petrecea un alt tip de „delict“, si anume acelea de intimitate si dragoste cu propriul sot. Cine si-ar fi inchipuit ca integritatea Republicii Socialiste România trebuia pazita si aparata de trairile cele mai intime si mai delicate ale acestei femei?

Oare cum te poti simti cand peste ani descoperi ca ai trait intr-un acvariu? Ce oroare este sa afli ca prin geamul transparent te-au privit toti „curiosii“? Ca ei au scos un plescait de pofta si apoi o injuratura... Oare cum te poti simti cand „patria si ofiterii ei“ iti intra-n dormitor, in suflet si-n destin? Ce nefericire este sa nu ai o farama de intimitate?

Dorli Blaga nu-si ascunde tulburarea si amaraciunea, nu a aflat ceva nou despre ea, ci doar ca in sutele de foi erau trecute toate nimicurile si banalitatile cotidiene ale vietii sale. O recolta inutila de informatii aspirate de un colector urias. Un aspirator urat si prostut le-a strans pe toate fara criteriu si de-a valma.

Dorli Blaga nu-si ascunde emotia si, oarecum, neputinta. Ce sa mai faci cu tot ce-a fost trait, cu tot ce-a fost spus? Cum sa mai repari mangaierile iubirii, astazi profanate? Cum sa raspunzi „prietenilor“ care au dat note informative despre tine?

Evident ca solutia vine prin cunoasterea trecutului, apoi prin procesul de asumare a lui, ca in final sa se discute despre iertare.

* Consiliului National de Studiere a Arhivelor Securitatii


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

…Intrebare: 96 numere SSJ + 4 numere SSJ = 100? Cititorii pot raspunde acum! Bip!!!



Prima stire

. In data de 1 aprilie 2001, fratele Ioan Gacea a fost ordinat ca prezbiter al Bisericii Baptiste Nr. 1 din Iasi. Din comisia de ordinare au facut parte pastor Vasile Talpos, pastor Danut Boingeanu, pastor Dinu Pop si pastor Florin Vasiliu.
. Vineri 6 aprilie si sambata, 7 aprilie, va avea loc la Iasi, la Biserica Baptista Nr. 1 „Bunavestire“, Conferinta de rugaciune organizata de Misiunea Global Mission Fellowship. Pina in prezent aceasta conferinta a avut loc in Suceava, Piatra Neamt, Galati, Braila. La Iasi s-a ales ca tema conferintei sa fie pregatirea pentru actiunile de misiune din jurul Iasilor din aceasta vara. Aceasta se va desfasura dupa urmatorul program: vineri - orele 17.00 - 21.00 si sambata - orele 09.00 - 17.00.
. Incepand de pe 26.03.2001, ora 19.00, in cadrul „Club M“, care are loc de luni pana vineri, va fi difuzata emisiunea „Cerul dintre noi“ la postul local Tele M, Iasi. Sunt asteptate impresii pozitive si negative asupra acestor emisiuni, pregatite de studioul crestin Master Media de la Bucuresti, condus de Lucian Despa. In modul acesta se vor putea produce si difuza in continuare pe Tele M astfel de emisiuni. Adresa noastra este: str. Luncsoara 4-6, bl.63, sc.B, ap.55, sect.2, Bucuresti, e-mail: media@fx.ro sau la postul Tele M, Iasi.

Mircea Paduraru



Raftul de carti

Emil Cioran - Lacrimi si sfinti

Durerea isi gaseste in el un adapost fericit, dar nu poate plange de teama sa nu fie autorul unui „inec cosmic“. Plimbandu-se printre sfinti si scaldandu-se in lacrimile Mantuitorului, eul liric cioranian se adapa cu tristete din tristetea marilor. Neputand face nici o deosebire intre lacrimi si muzica, sfantul Cioran, prin intermediul acordurilor de orga ale lui Bach, se intalneste cu Hristos la „marginea timpului si a spatiului“. Cand se simte daramat si gol, lui Cioran nu-i mai ramane nimic de facut decat sa imparta mangaieri, in speranta ca ele se vor rasfrange asupra-i sub forma unor mantuitoare raze de soare.

Cioran n-a intalnit niciodata nici un om, insa a intalnit umbre, pareri, palide imagini inselatoare ale divinitatii. Ironizand jertfa, lepadarea de sine, mortificarea, experimentata de marii pustnici, compatimind dedicarea sfintilor intru Hristos, ereticul ganditor nu gaseste o vina mai mare decat vina lui Hristos: vina de a fi instituit crestinismul. Situat intre Dumnezeu si societate, el este un singuratic. Nu se poate inomeni, dar nici indumnezei: daca societatea il obliga sa nu aiba nimic, insa ii interzice sa crape, Hristos ii cere sa renunte la sine, lucrul neelegant prin excelenta.

Lacrimi si sfinti este strigatul unui suflet sfasiat de contradictii, unui om neom, unui sfant care cade in pacatul mandriei, al razvratirii.


(textul acesta poate fi citit si in "Mircea Paduraru - Cuvantul")

Daniel Grigoroscuta



Andante

Frédéric Chopin - Minute Waltz

Ascultand o prietena cum canta la pian, in succesiunea de piese interpretate, deodata incep sa aud note cunoscute, o melodie familiara; timpul se deruleaza repede inapoi, si incep sa-mi amintesc: prima etapa din formarea mea ca ascultator si iubitor de muzica clasica: Chopin... Nu mi-am dat seama cum se numea piesa; am intrebat-o doar:

“E Chopin, nu-i asa? Un vals!”
“Da! Of, iar nu mi-a iesit!”
“Ce s-a intamplat? Suna excelent! Ai cantat frumos!”
“Nu asta e problema! Piesa se numeste Minute Waltz, iar ideea cu care a fost compusa e aceea de a fi interpretata in exact un minut, iar mie nu-mi iese; o cant intr-un minut si douazeci de secunde, un minut si jumatate...”

Un element de precizie in muzica clasica! Sa fie just, oare? Pe CD-uri am vazut ca interpretarea are mai mult de un minut, chiar un minut si cincizeci de secunde... Este totusi surprinzator: muzica renumita ca indemnand la visare, desprindere de real, evadare in imaginar, deodata este ingradita: un minut... Am trait toate aceste lucruri pe parcurs dar, pe masura ce orizontul auditiilor se largea, simteam nevoia de nou, de tinuturi muzicale neexplorate de mine, asa ca am inceput sa “avansez”: Mozart, Beethoven, Bach, mai multi preclasici, muzica secolelor XII si XIII. Fara sa-mi dau seama, striveam incet dar sigur corola de minuni a lumii muzicii clasice: ma interesau ritmul, tonalitatea, tempo-ul, polifonia, poliritmia, armonia, contratimpii... Mesajul pieselor?!? Cum sa visez si sa evadez, cand piesa este genial realizata tehnic, compozitional? Cine mai are timp de vise, cand realitatea este realizata impecabil?


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

Vreme schimbatoare, oameni schimbatori…

De fapt totul se schimba: varsta, ceea ce te preocupa, viata in general, cei de langa noi, tunsoarea, pisoiul din casa, parerile… Acestea din urma se schimba de fapt cel mai adesea si mai radical. Participand foarte recent la un focus-grup de sapte persoane si un moderator, tema fiind legata de familia traditionala si cea moderna, m-au incercat sentimente diferite, am avut impesia ca ceea ce afirm este de altfel indoielnic si ceea ce simt cu adevarat e cu totul altceva.

Dincolo de ceilalti si de ceea ce se discuta ma gandeam la ceea ce gandeam si afirmam in acelasi timp dar, ascultand si parerile celorlalti simteam cum vorbele mele cad, cum simt altceva, cum nu pot sa fiu sigura pe ceea ce simt. Si daca ieri era cald si gandeam pozitiv, astazi ninge si ma simt trista si totul se schimba odata cu mine.

Si ma intreb daca o sa iasa un articol din toata povestea aceasta… din asocierea unui fenomen natural cu unul psihologic, singura asemanare a celor doua e schimbarea.

„Oamenii se schimba“ e un cliseu sau un fapt real? Acolo unde lumea e gata sa aleaga un drum nou, pozitiv, ceilalti transforma un fapt real pozitiv intr-unul negativ si ne pierdem in amanunte, in trairi si emotii, si totul ne influenteaza si ne schimba comportamentul. Se spune ca singura care nu ne poate insela e inima, dar de cate ori nu ne-a inselat ea? Si fiecare schimbare aduce cu ea ceva bun, chiar daca e o incercare si chiar daca ne da sentimente ciudate.

Am intalnit oameni contradictorii care-au schimbat comportamente total opuse, dar oamenilor le este in general mai usor sa se schimbe in negativ, sa fii asa cum esti si sa accepti o schimbare care crezi ca ti-ar face bine, e indoielnic.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)



Curajul de a lupta cu morile de vant, Nr. 96 / 1 Aprilie 2001, Iasi - Romania

Va propunem in continuare:

Cristian Lucaci - Ciorba si iaurt
Teofil Stanciu - Paianjenii si vizigotii...

Cristian Lucaci



Ciorba si iaurt

Legea proprietatii private, pe care poporul american o respecta si o apara cu arma in mana, a inceput sa ia contur si in România dupa perioada comunista - perioada pe care as putea-o numi apostolica, deoarece eram impreuna la un loc si aveam toate de obste, sub tutela vestitului CAP. Numai ca la noi ogoarele si averile nu erau vandute de buna voie si banii nu erau impartiti dupa nevoile fiecaruia. Fiecare isi tragea focul la oala lui. Oamenii se faceau ca lucreaza, iar Statul se facea ca ii plateste. In schimb spiritul inovativ si „improvizator“ al românului nu l-a lasat de paragina, asa ca fiecare traia de la locul de munca: din suruburi, unt, pantofi, oua, ciment, carne, piulite, portocale, rezistente, aluminiu... Astfel am asistat la reinventarea trocului - tu imi dai ulei, iar eu iti dau becuri - de altfel un procedeu destul de antic. Dar in vremea aceea anii nu se mai numarau de la Hristos, ci de la inceputul unei noi epoci, Epoca de Aur.

Si iata ca intr-o seara de Craciun ne-am trezit democrati. Dar ce sa facem cu toate ce le aveam de obste. Erau ale noastre, ale tuturor... fabrici si uzine. S-a dat navala la privatizarea unora si la privarea altora. In consecinta, am promovat intr-o noua era, am ajuns din urma India si eram impartiti in caste: cei foarte bogati si cei foarte saraci. Totusi unii au reusit sa isi injghebe cate un butic, o taraba, o toneta. Si asta nu este chiar asa rau. Omul se bucura de patratica lui si matura cel putin trotuarul din fata dughenei lui. In acest context al proprietatii, clientul este putin mai respectat, primeste un zambet - drept ca uneori seamana a rama de tablou - aude un salut, un „Mai poftiti pe la noi,“ intr-un cuvant, individul este persoana si nu obste. Aici parerea persoanei conteaza. Desi unii patroni au facut cateva cursuri de management, marea masa a populatiei, obstea, crede ca ea are o singura voce si nu are dreptul la opinie. Astfel românii nu isi dau cu parerea, nu stiu sa faca nici observatii si nici reclamatii. In schimb au la indemana o alternativa, ieftina de altfel, injuratura. Daca nu i-a placut ceva, in timp ce usa magazinului se tranteste in urma lui, poti auzi clientul bolborosind, si chiar mimand cateva apelative care iti fac obrazul rosu.

Insa multe lucruri nu au fost privatizate. Sa nu mentionam aici cultura, care este patrimoniu national. In aceasta situatie se re-gaseste Palatul Culturii. In urma cu doua saptamani am primit vizita prietenului meu Mihai din Oradea, si am hotarat sa facem un tur al Iasilor. Bineinteles am ajuns si in „Palat“. Intrarea principala era inchisa, astfel ca am intrat prin aripa de vest. Gardianul public conversa cu cineva, dar dupa ce facem cativa pasi il auzim strigand, „Alo, baietii! Voi, incotro?“ Normal, noi fiind „baieti“, ne-am simtit si ne-am intors capetele. Calm si rar i-am explicat ca vrem sa vizitam muzeele din incinta Palatului, dupa care ne-a urat plimbare usoara. Nu vedeam nici un semn, nici o sageata spre nicaieri, nici un pliant, nimeni sa iti ureze „Bine ati venit!“ sau sa te indrume. Parca eram in Sala Pasilor Pierduti. Asa si eram, pierduti. Coridoare lungi, usi mari la stanga si la dreapta, machete, lanturi... Am hotarat sa intram in prima sala pe dreapta, unde deasupra usii sta scris cu fonturi „Times Old Roman“, de marimea 10, Muzeul de Arheologie. In prima incapere, nimeni. Doar pietre si silexuri incarcerate in cuburi de sticla. Am inaintat in a doua incapere unde erau trei... doamne, „Trei, Doamne si toti trei...“ O doamna era in picioare sprijinindu-se de usiorii usii, statea parca „de sase“. In mijloc pe un taburet, o doamna cu o bucata de panza in jurul gatului, iar cealalta in picioare, in spatele ei, cu o foarfeca in mana. Ce avea oare de gand sa faca? Nu trebuia sa ne speriem, ea doar o tundea. M-am intrebat daca nu cumva asistam la un moment istoric, in schimb ea ne-a intrebat de bilete, intinzand mana sa le rupa. Noi urma sa ne deplasam si sa-i intindem biletele. Dar ia-le de unde nu-s! Am aflat ulterior ca undeva, dupa ce treci de muzeu, exista o ghereta de unde iti poti procura bilete. Vazand ce tratament am primit aici, am refuzat sa ne mai intoarcem la Arheologie. Astfel am ales Muzeul de Arta.

Am urcat scarile, de data aceasta cu biletele de douazeci de mii in mana. Intram in sala in care trageau la car vestitii boi ai lui Grigorescu. Am intrebat pe doamna de acolo: „Nu va suparati, eu sunt mai necunoscator intru ale picturii, sunteti draguta sa-mi explicati si mie cate ceva?“ Doamna, vadit tulburata de impertinenta abordarii, a inceput sa faca septime: „Poftim? De ce crezi ca sunt eu pusa aici? Sa dau explicatii fiecaruia? Nu fac expuneri decat la grupuri de peste zece vizitatori!“ Ne-am scuzat si noi. Am purces apoi printre faldurile incaperilor, incercand sa capatam niste informatii citind etichetele atasate fiecarui tablou. Acestea mentioneaza numele pictorului si titlul tabloului. Ele sunt traduse si in engleza. Insa aici am aflat si eu ca Sf. Ilie este St. Ellie, iar iarna este winther. Pana aici ne-a fost! Am hotarat sa facem reclamatie. Ne-am dus la secretariat si am cerut hartie si stilou. In timp ce noi scribaleam „Catre Dl. Director... Subsemnatii Cristian Lucaci si Mihai Tiplea, domiciliati in..., B.I...., semnaleaza urmatoarele:

1. Doua doamne au confundat Sala de Arheologie cu Salonul de Frizerie.
2. Traducerile din Sala de Arta Moderna si Contemporana ar trebui revizuite. Semnatura... Data...“, secretara nu mai contenea cu telefoanele. Intra o doamna care ne intreaba ce facem si afirma revoltata ca asa ceva nu s-a mai intamplat pana acum si ca suntem cam... Apoi intra un domn cam la 25-28 de ani care ni s-a prezentat ca fiind seful Salii de Arheologie. I-am relatat peripetiile, iar el ceru voie sa ghiceasca cine era in tura la ora aceea. Pronunta doua nume, iar secretara confirma. „Baieti,“ din nou, „aveti noroc ca azi nu a mirosit a mancare acolo!“ Astfel ne-a multumit ca am luat atitudine si si-a cerut scuze, oferindu-se sa faca un tur cu noi. Apoi am facut cunostinta cu domnul director. Am cerut numar de inregistrare al petitiei si l-am primit: 1190. Cine era ca noi acum? Un ghid doar la doua persoane! Da! Eram persoane, nu eram obste.

Românilor le este inca frica sa ia pozitie, purtand inca sechelele reprimarii. Vremurile acelea au trecut. Suntem crestini, traim in mijlocul unui popor si al unei culturi. Ar trebui sa avem un impact si in aceste contexte si in aceste imprejurari. De ce sa ne fie frica? Sa nu suflam in iaurt, pana nu ne ardem cu ciorba!


(textul acesta se poate citi si in “arhiva de aur”: “Cristian Lucaci – ‘...el a adus piperul’”)

Teofil Stanciu



"Paianjenii si vizigotii nu au voie sa intre!"

De parca tu ai fi fost imblinzit de o floare. Asa vorbesti de sigur de tine. Crezi ca nu stie toata lumea ca doi si cu doi fac patru? Dar nu e cazul...

Daca ai descoperit ca e un pic mai tirziu in tine, fa liniste sa nu innebuneasca trecatorii. Trecatori sunt cei care dau spargere in suflet ca sa faca trecatori. Lumea se obisnuieste cu ei. Cu orice se obisnuieste lumea. Chiar daca ajunge sa umble ca betiva. Spera ca o sa-i rasara tineretea si va fi iarasi stapina pe Oceanul Pacific si pe Poiana-Celor-Care-Nu-Cuvinta. Nu vor mai trece decit o mie si una de stele si gata. Totul va reveni la fericirea adincilor batrineti. "Principesa" aleasa in junete va sta alaturi, suflet langa suflet. Ca "doi ochi intr-o lumina"? Poate numai ca o inima mare, una comuna si de ajuns.

De parca vizigotii n-ar avea si ei drepturi ca toti oamenii muritori. Asa vorbesti de sigur de tine. Ce-ai zice daca eu ti-as spune ca nu mi-a mai ramas untdelemn sa ne jucam de-ascunsealea pina cadem morti? De oboseala. Atunci sa te vad ce spui, cind vei sta bine mersi mort de sus pina jos si mie n-o sa-mi pese. Vei ramine acolo unde te prinde, in groapa noptii.

Sa lasam asta. Daca esti mai fericit fara paianjeni si vizigoti, negociem o retragere a istoriei si arahnidelor intr-o margine. Pina mai tirziu. Cind va fi loc destul pentru toata lumea. Stii, interdictia asta a ta parca e rupta de la intrarea intr-o casa de cozonac. Te jucai de-a cuvintele? Da, da, da... si eu.


(textul acesta se poate citi si in “arhiva de aur”: “Teofil Stanciu – Teofilisme – ‘un bihorean pe strazile de sare...’”)

Alina Simion



Un bob de sare

De la o vreme, imaginarul meu o cam luase razna, avea chef sa zburde, era in sfarsit primavara. Era splendid. In acel moment ai intervenit cu calmul tau apasator si ai afirmat atat de impasibil ca n-are unde zburda pentru ca momentan nu exista pajiste. Furioasa ti-am replicat ca nu are de ce sa te mire daca voi face orice pentru a inventa acea pajiste, doar ca sa ma simt bine. E firesc sa fi vrut sa te invit si pe tine, dar nu am putut pentru ca tu erai deja pe pajiste, dar nu o vedeai.

Atunci mi-am imaginat cu totul altfel realitatea. Credeam ca va exista si pentru noi un „noi“. Acum nu am sa te contrazic, el exista, de data asta doar pentru mine. Pentru tine el e inca in stadiul de „eu“ si „tu“ si din cand in cand de o inversare de termeni „tu“ si „eu“.

Bizar e ca e prea tarziu de aici inainte pentru un „noi“ al tau, chiar daca ai mai vrea, pentru ca al meu nu mai exista.

Sabina Dodan



Un alt bob de sare

Dintre toate cuvintele azi
ma chinui sa storc un vers,
sa dau frau liber cuvintelor
neimpartasite, negandite inca
sau pierdute, negasite nicicand -
incercand sa creez o traire,
sa provoc o admiratie
sau sa ramana necitite,
si fiecare cuvant e un vis neimplinit
si fiecare vers nescris e o poezie pierduta
si acum nu e o poezie -
e un gand nerostit…

Ionatan Pirosca



Ingerul cel mai scurt inspre maine

Intrerupatorul (VII)

Un nou pacient in spitalul de inferne. Un nou poem virtual, o noua jucare cu moartea. Estetica a uratului. De-a lungul traiului zilnic aliniati si supusi, bajbaind... Un nou razboi: fiecare din noi o zona minata in care nu se poate intra decat cu detectorul de vini. „De-a lungul traiului zilnic aliniati si supusi...“ imi repeti. Lasa-ma, te rog, sa-mi termin scrisoarea. Ce spuneam? Da, se mai si moare, cate unul sau altul. Se face cu unul sau cu altul mai frig in radiatoarele emisferelor cerebrale ale celor ramasi. Neinsemnata rarire in plasa demografica. S-a mai ingrosat cu o tusa umbra lasata de seceta nefiintei pe familie, pe recolta, pe Dacia noua... Cand vei citi ce-am scris, ce voi mai fi fiind eu, imprejmuit de durere aici, chemat de gandurile tale acolo, vazut pretutindeni - si aici si acolo! - de Dumnezeu, cu ochii la Intrerupator? Spinii trec peste tot, sunt si aici...

Spinii trec peste tot, infruntand istoria. Rasar ca niste vrabii insangerate pe frunti, de doua mii de ani incoace. Si incolo. Incoace si incolo. Dar sa ascultam putin horcaiala usii batante, caci il aduc pe noul locuitor al spitalului de inferne. Ar fi trebuit sa-l intampine ceremonios cineva de-al casei. Sa-i inmaneze cheile lumii... Ale acestei lumi. Bietul om! Un nou poem virtual. Estetica a uratului. O noua jucare cu moartea. Scrisoarea asta nu se mai termina. De multe ori parca scrie altcineva in locul meu despre ceva ce nu mi se pare a fi...

Desigur, sopteste ironic personajul, da-mi batista sa-mi sterg lacrimile din coltul rimei! Mai ai de intins vorbe, de infipt plumbi de bici in spinarea iubirii, mai, domnule om! Adica eu. Apoi cheama si-mi judeca umbra, odata cu o lebada ce-si leapada laptele in clipele chipese.

Dar Tu ma iei asa, pironit in sentinta ca-ntr-o oglinda, si ma reciti psalmodiat. Atunci ma vad asa cum sunt, ghem fara scop, intre umbra si litera. Lumea toata sclipeste din lebede. Nu vreau sa fug, nici n-as putea. Numai Tu ma poti desface din umbra, numai Tu poti sa-mi dai libertatea din litera. Si tot ce e mai frumos intr-o lebada - laptele-ou, ma-nlantuie-n scancetul singurei tandre nasteri din nou.

Pot sa-ti mai scriu? N-au sclipit peretii de mine si supa copiilor n-a facut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?“ si tu ai raspuns „Cine?“...? Sa stii ca da.

© Ionatan Pirosca


(recomandam a se vedea “Ionatan Pirosca – Ingerul cel mai scurt inspre maine”)

Ionut Apostu



Mozaic imaginar

„Privit de pe pamint, smochinul nu dadea roade…“

Dar daca modul de privire nu era corect? Sau daca in evaluarea aceasta nu s-au luat in calcul si eventualele obstacole, fie ele si imaginare? Sau poate sunt obstacole reale, in mintea fiecaruia. Vorbesc despre bariere intr-o lume in care nu exista, teoretic, bariere…

Privind pe geam, o bariera, lumea pare total diferita. Este mai activa, mai calda, mai frumoasa. Insa daca treci dincolo de fereastra, si vrei sa privesti inapoi nu prea ai cum, deoarece soarele bate in geam si te orbeste. Sau poate vezi tot lucruri frumoase. V-ati gandit ca poate geamul este de vina si deformeza lucrurile? O simpla fereastra este element despartitor intre o lume si alta lume. Depinde din ce parte privesti…

O privire necesita ceva mai mult efort. Poate trebuie sa cureti putin geamul, sau de ce nu, in ultima instanta sa il spargi. Ai fi uimit sa vezi ca aceeasi lume nu mai e, exista doar realul, nicidecum imaginarul.

Un copil statea la geam si privea dincolo… E drept ca nu avea nimic, nici macar parinti care sa-l iubeasca… El admira lumea ce se vedea dincolo de fereastra si i se parea un lucru teribil. Isi dorea atat de mult sa treaca dincolo, incit era in stare de absolut orice. Chiar sa minta. Asa ca se hotari sa iasa afara, sa traiasca ceea ce vedea dincolo. Privind in departare, vazu un batrin ce pasea meticulos, parca masurindu-si fiecare pas. Se hotari sa alerge intr-acolo, insa se impiedica si cazu. Nu observase o piatra suficient de mare. Se ridica plin de singe si isi continua drumul… Nu facu multi pasi ca iar se impiedica de o radacina, si isi zdreli genunchii… Oare nu se gindeste sa mearga ceva mai prudent??? Se pare ca incepe sa isi dea seama ca trebuie sa priveasca atent, nu doar sa alerge. Privi la batrinel si deodata parca i se deschisera ochii, si incepu si el sa mearga ceva mai prudent. Trecu apoi prin dreptul unei vitrine si se privi. Nu mai era copilul ce trecuse dincolo de fereastra si se sperie. Era ceva mai matur, avea multe rani, si totusi voia sa ajunga la batrin…

O privire a fost de-ajuns sa realizeze diferenta intre ceea ce vedea pe geam si ceea ce era dincolo. Dar unde poate duce curiozitatea, poate prejudecata si de ce nu indiferenta.

Exista si ferestre care redau intocmai realitatea fara sa o deformeze, depinde numai cum privesti… O bariera intre o lume si alta lume.

„Cerul striga: nu distrugeti smochinul care aduce roade…“


(textul acesta se poate citi si in “Ionut Apostu – Sunt tanar ‘alte texte’”)



Din numerele viitoare: Articole semnate de Lena Grigoroscuta, Cristian Lucaci si Teofil Stanciu

Pe cine promoveaza SSJ?

Ionatan Pirosca, cu "Poema Iubirii" - poezii difuzate o data la zece zile prin e-mail.

Curier&Posta redactiei:

Mirela Susman: Sunt Mirela Susman (fosta Balog) si locuiesc in Troy, Michigan, SUA. Citesc revista voastra atunci cind o primesc de la prieteni prin email, imi place si as dori sa o primesc si eu. Am plecat din Oradea cu an in urma si sunt interesata de tot ce se intampla in tara. Va multumesc, Mirela.

Nota redactiei: Iata ca incepand cu acest numar veti primi revista direct de la sursa, fara a mai apela la prieteni. Speram sa o cititi cu aceasi placere ca pana acum! Sper sa gasiti in aceasta revista tot ce aveti nevoie, acolo, peste „mari si tari“ si sa simtiti pulsul românesc… Cu bine!

Samuel Benza: Dragi prieteni, prin harul lui Dumnezeu va scriu aceste randuri. Nu am uitat de voi si ma bucur de fiecare numar primit de la Iasi. Sunt de 2 luni mutat cu familia in Austria si pot spune ca nici acum nu m-am acomodat prea bine. Este greu cu limba germana. Scriu aceste randuri si pentru cei la care le sta gandul la plecat prin Occident. Multi au impresia ca odata ajunsi in Vest gasesc de lucru imediat, dar se inseala. Eu, care am drept de sedere pe un an, drept de munca fara restrictii si toate celelate acte, nu mi-am gasit inca de lucru pentru ce sunt pregatit, asta din cauza limbii. Cei ce vor sa plece nu se gandesc la asigurare medicala, la cazare si altele. Stiu lucrurile astea fiindca si eu am vrut sa fug in Franta cu vreo cativa ani in urma. Am un prieten bun aici care sta la negru si in urma cu doua luni a fost la ski. S-a ales cu clavicula rupta in doua, bineinteles ca a trebuit dus de urgenta la spital si operat. Acum se simte mai bine si poate folosi mana. Cineva, tot dintre prieteni, i-a dat asigurarea lui personala ca sa poata sta in spital. Dar daca nu ar fi fost acel cineva? Asta este unul dintre cazurile pe care le cunosc de cand sunt aici. Vreau sa-i indemn pe cei ce vor sa plece pe dincolo sa se gandeasca de doua ori. Nu spun ca nu s-ar merita, dar este un risc destul de mare. Ma opresc aici si va doresc o saptamana placuta, Samuel Benza, Austria.

Nota redactiei: Iti multumim ca nu ne-ai uitat si ca inima ta a ramas alaturi de noi. Ce va fi, noi nu putem sti, insa credem ca tu stii foarte bine ce sa faci si cum sa faci. Speram sa iti gasesti un loc al tau, unde sa te simti util. Este trist ca tot mai multi se gandesc la aceste variante, insa credem ca fiecare are dreptul de a visa… Ce conteaza ca visele sunt cele care te pot ridica? Iti uram numai bine si tie, si familiei tale.

Epilog: “A renunta“ privit din perspectiva optimista inseamna a-ti recapata speranta, dorinta de incercare.

Informatii subscribe/unsubscribe

Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste

The Salt Street Journal - adica:

Alina Simion - studenta la Filosofie, UAIC, an II
Aretta Bazdara- studenta la Arte Plastice, Academia "G. Enescu" Iasi, an I
Daniel Grigoroscuta - student la Calculatoare, UTI, an II
Eduard Orasanu - redactor - sef
Ionutz Apostu- redactor-sef adjunct
Mircea Paduraru - student la Litere, UAIC, an I
Sabina Dodan - studenta la Psihologie, UAIC, an III

Redactia poate fi contactata la: iapostu@

Adrese pentru corespondenta:

Alina: sidutza@
Aretta: aretta@
Daniel: cs992032@
Eduard: eduard_o@
Ionutz: iapostu@
Sabina: dodansabina@

grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara

corectura: Daniel Grigoroscuta & Ionut Apostu

Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.

The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 600 de adrese

"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski

...iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: