Teofil Stanciu - Teofilisme





Teofil Stanciu


Imi pare rau ca nu iese inca SSJ-ul. Dar nu voi plange eu mai mult decat voi, e sigur. Poate ca bucuria mea ar fi sa aiba ce citi oamenii care primeau revista. Chiar si daca nu au cerut-o prea tare o data ce a incetat sa mai existe. Oricum SSJ-ul tinea, dupa mine, de frumosul inutil... (Teofil Stanciu - 2004)


(Teofil Stanciu & Eduard Orasanu, Oradea 2006)



(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Teofil Stanciu, pe toata perioada colaborarii sale la SSJ a fost o prezenta vie, placuta si de calitate.

Titlurile textelor de mai jos:

. Raftul de carti - Julien Green - Fratele Francisc. Raftul de carti - Liviu Rebreanu - Ciuleandra. Raftul de carti - Marin Sorescu - Puntea (Ultimile)
. Raftul de carti - C.S.Lewis - Scrisorile lui Zgandarila
. Generatia mea
. Raftul de carti - F.M. Dostoievski - Crima si pedeapsa
. Raftul de carti - Antoine de Saint Exupery - Micul print
. Moara si vant
. Proza noastra cea de toate zilele...
. In Rai cu cartieru'
. "Paianjenii si vizigotii nu au voie sa intre!"
. Raftul de carti - Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche
. Raftul de carti - Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte
. Raftul de carti - Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinte greu de multumit
. Un ardelean la Iasi
. Curajul de a fi prost
. Drum
. Fidelitate. Intrebari de om prost dispus
. Iaca
. Hoinareala (I)
. Hoinareala (II)
. 22 m-a prins copil
. Escala
. Doi oameni in drum spre.... Pledoarie
. Armata. Institutie romaneasca, birocratie...
. Poveste de Craciun - ratata (Dialog)
. Am aruncat o privire destul de insistenta...


Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://drezina.wordpress.com/

...

Raftul de carti - Julien Green - Fratele Francisc
(debut in SSJ nr. 76)



(Julien Green)

Asemeni unui realizator de documentar, Julien Green urmareste viata Sfantului Francesco d'Assissi de la nasterea in familia negustorului Bernardone pana la moartea intr-o chilie din Porziuncola. Dar asemanarea cu un documentarist e numai partiala. Prezentarea are ceva cinematografic in ea, prezentand scena dupa scena intr-o ordine pe care autorul si-o alege.

Si apoi Julien Green e fascinat de sfantul lui. Oare pentru ca Francesco era pe jumatate francez? Nu, ci pentru ca el intelege intimitatea a ceea ce a trait Francesco.

Uneori parca naratorul si personajul lui se contopesc intr-o lauda a iubirii si adevaratului crestinism. Alteori insa povestitorul priveste de la distanta, putin chiar ironic sau numai distrat. El apartine secolului 20, e contaminat de "gandire rece". Autorul biografiei e convins ca de la Hristos incoace nu a mai pasit pe pamant un astfel de om. El "a vrut sa salveze lumea si a salvat Speranta". A decis, dupa convertire, sa traiasca in saracie absoluta precum Hristos-ul pe care il propovaduia.

Fidel Madonnei Poverta a refuzat mereu gloria si tot ceea ce i-ar fi putut hrani orgoliul. Green e convins insa ca trasaturile si visurile omului nu se schimba in esenta lor, ci sunt doar puse in slujba lui Dumnezeu dupa convertire. De aceea aminteste mereu, spre exemplu, despre visul lui Francesco de a deveni cavaler. Si devine cavaler al Evangheliei iubirii. Sfantul voia o comunitate si, datorita succesului teribil al predicilor sale simple, dar pline de dragoste, premisele se creasera. Numai ca apare fratele Elia, care intemeiaza un ordin. Visul lui il Poverello se frange, dar el continua sa iubeasca si sa predice. Sarac, desigur. La moartea lui "surorile ciocarlii" incalca obiceiul si canta seara special pentru el.

Nu poti citi o astfel de carte fara sa fii fascinat de Franceso. Oricat ai vrea s-o comentezi, te trezesti repovestind-o cu alte detalii care iti vin in minte si te uimesc iarasi si iarasi.

...

Raftul de carti - Liviu Rebreanu - Ciuleandra



(Liviu Rebreanu)

Impresia cu care am ramas a fost ca, in mod clar, romancierul ardelean nu e un poet. Un arhitect sau un "zidar" da, un liric nu. "Perspectiva auctoriala" a autorului, atat de discutata, ma deranjeaza pentru ca autorul vrea sa stie prea mult despre personajele sale. E prea indiscret.

E un roman in care "simti" zbaterea instinctelor. Ciuleandra e un dans din sudul Romaniei si constituie liantul dintre personaje. Toti eroii din prim plan au avut de a face cu renumitul dans care, dupa cum e descris, pare aproape tribal, venit din timpuri imemoriale.

Puiu Faranga si-a ucis sotia - Madalina - pe care o cunoscuse in satul de origine al Ciuleandrei, in timpul unui astfel de dans. Psihiatrul care-l examineaza pe ucigas e din acelasi sat si o iubise pe Madalina.

Desi motto-ul cartii: "...si nu stii ca esti un ticalos si misel si sarac si orb si gol" te-ar face sa te gandesti la eroi dostoievskieni, personajele lui Rebreanu sunt mai putin complicate.

Nu surprinde diagnosticarea nebuniei lui Puiu, fiindca totul converge spre aceasta concluzie.

Ce m-a deranjat in roman a fost obiectivitatea rece a lui L. Rebreanu. Lectura Ciuleandrei a fost ca o vizita la un orfelinat in care parintii si-au lasat copiii ca apoi sa-i supravegheze de la distanta, sa le vada si presupuna reactiile.

...

Raftul de carti - Marin Sorescu - Puntea (Ultimele), Ed. Creuzet, 1997



(Marin Sorescu)

Volumul cuprinde poeziile scrise in ultima luna de viata a autorului si e dedicat "Tuturor celor care sufera".

Aveam impresia ca il pot recunoaste pe Sorescu dupa ironia specifica, dupa imprevizibilitatea metaforei, dupa perspectiva inedita asupra lucrurilor, dupa inteligenta sintagmei. Ma asteptam sa fiu surprins mereu doar de noutatea exprimarii.

Dar, de data aceasta, m-a surprins si noutatea mesajului. Omul aflat in pragul mortii devine serios, grav. Isi povesteste durerea, isi anticipeaza moartea, isi priveste viata, se roaga.

Se vrea stabil fiindca moartea asta te clatina din temelii... si el nu are temelii. Dar le cauta si le cauta la Dumnezeu spasit de pacatul trufiei. Ba viseaza si la ziua cand, calatorind printre ele, va citi povestea stelelor.

Lectura "Ultimelor" e placuta si dureroasa. Doare framantarea reala care strabate printre cuvinte ca un tipat de paun care si-a vazut cu dezamagire picioarele urate (se spune ca asa se intampla in momentul cand paunul priveste spre picioarele sale, tipa). Placuta e gratia de lebada a dansului ultim, duiosia formala a cantecului premonitoriu.

Volumul e descrierea unui apus frumos. Analiza estetica poate sa nu plaseze aceste versuri intre cele demne de numele lui Sorescu. Orice s-ar spune insa, ultimii pasi de dinainte de "punte" raman impresionanti si ridica intrebari. Si "cine are urechi de auzit sa auda". Ca este ce.

...

Raftul de carti - C.S.Lewis - Scrisorile lui Zgandarila



(C.S.Lewis)

Nu-mi propun sa comentez cartea. De altfel, mi se pare aproape imposibil. Bogatia continutului o face sa fie una dintre cele la care te reintorci mereu si mereu imbogatit de experienta acumulata si percepand noi sensuri.

As vrea, pornind de la titlu, sa raspund la intrebarea: de ce scrisori? Adica de ce a preferat profesorul de literatura medievala sa spuna toate lucrurile pe care le avea in minte sub forma unor "Scrisori ale unui drac batran catre un drac tanar". Nu cred ca exista un singur raspuns posibil, dar eu numai unul voi incerca.

Daca ar fi trait in alta perioada, cred ca sfaturile lui C.S. Lewis ar fi aparut intr-o forma asemanatoare Imitatiunii lui Cristos sau altor carti de indrumare duhovniceasca. Cunoscand insa capriciile creierelor secolului 20, in care sfatul e persiflat si repede uitat (poate ca pe buna dreptate), autorul prefera sa vina cu un punct de vedere inedit. Adicatelea el ar fi dat peste aceasta corespondenta si vrea sa o faca publica. Spre binele nostru al tuturor.

Failibilitatea umana, normala, a autorului e pusa pe seama faptului ca Diavolul e mincinos si deci nu trebuie luat totul de bun. Una peste alta, chiar de la titlu, cartea e o provocare pentru minte si suflet. Dupa ce o citesti devii mai constient de pericolele care te pandesc nu numai din afara, dar si din tine insuti. Si cand stii mai mult, ti se cere mai mult.

...

Generatia mea

Noi, noi cei care l-am votat pe CVT!

M-a cuprins disperarea duminica seara (26.11) cand am aflat cine "s-a calificat" pentru turul doi. Cautam in gand un loc de sprijin si nu gaseam nicicum.

Am asteptat sa aflu ca moldovenii de la tara, saraci si disperati, l-au votat pe CVT. Dar NU, eram noi, ardelenii, cei cu complexe de superioritate democratica dupa fiecare scrutin de pana acum.

Mi-am zis apoi, si cu infrigurare asteptam confirmarea, ca cei de varsta a doua si a treia s-au lasat manati de disperare. Si inca o data NU. Noi, tinerii, ii daduram votul.

Si mi s-a asternut un gol in minte. Un fel de moleseala care-mi impotmolea gandurile. Dupa o vreme insa, m-a trezit o intrebare care suna ca in maruntaiele unui cavou, cu ecouri reci: DE CE? De ce s-a intamplat asta? Apoi s-au sculat de prin sertare alte si alte intrebari.

Sa existe vreo legatura intre sistemul nostru educational si generatia care - dupa declaratiile unora dintre reprezentantii ei - au votat aproape fara sa gandesca? Oare cultura de tip MTV - unde cu cat gandesti mai putin, cu atat esti mai "cool"- are vreun amestec si in alegerile noastre?

Sa aiba vreun rol in toata povestea asta iresponsabila bascalie care a facut ca, pe visele (sau iluziile) de mai bine ale celor care isi plateau cu sange indrazneala si naivitatea in '89, cei de acum sa scuipe dispretuitor?

Sa fie spiritul "baietilor de cartier" revoltati si sfidatori cel care uneste obraznicia alegatorilor si alesului lor?

Sa fie o conexiune intre eternele planuri "studentesti" care vor deveni realitate "de luni" (sau, in alti termeni, incremenirea in proiect) si entuziasmul ieftin pentru niste fraze pompoase care - departe de a constitui un program - sunt reformulate si negate chiar de a doua zi?

Fiindca noi nu stim cum era "pe vremea ailalta". Nu avem motive sa fim nostalgici. Oare se aude prin vocea lui Vadim mesajul a tot ce poate da mai bun generatia noastra, generatia mea?

La toate aceste intrebari - asupra carora nu am copyright in totalitate - as raspunde afirmativ cu unele (probabil necesare) nuantari. La ultima insa nu vreau sa raspund afiramtiv. Refuz sa cred ca e asa, fie si exclusiv in cazul tinerilor care l-au votat pe CVT.

Deocamdata.

Nu pretind ca raspunsurile s-ar constitui in explicati ale votului nostru. Dar cu siguranta ele cauta si tintesc spre o dorita explicatie.

...

Raftul de carti - F.M.Dostoievski - Crima si pedeapsa



(F.M. Dostoievski)

(prima parte)

Invierea e o renastere. E o nastere la care "nou-nascutul" asista constient. Nu e vorba de a incepe o "noua viata", ci de a trai altfel. Si totul se intampla in dragoste, in multa si neinteleasa, inutila - ar putea spune unii - si ciudata dragoste.

Si dragostea aceasta sufera mult. Dar e frumoasa, nespus de frumoasa. Atat de frumoasa incat imi permit sa intreb - retoric desigur - cum de estetica nu are ca obiect de studiu dragostea care se sacrifica (moare) pentru altii. Si mai imi permit ceva: sa impart frumosul in lucruri placute la privit si lucruri nascute din iubire si suferinta ei. Pentru a le deosebi e neaparata nevoie de contextul mai larg al vietii creatorului de frumos.

Stiu ca distinctia pe care am facut-o e usor demontabila, dar o las ca pe un joc "de-a oamenii mari".

Frumusetea lumii lui Dostoievski vine din suflet. Mintea e doar ispititoare, nu neaparat frumoasa. Intelegerea adevarata si intreaga e cea cu inima. Dragoste la prima vedere? Intre oameni ca Raskolnikov si Sonia cred ca nu are nimic din superficialitatea acelei "love at first sight" cu care se joaca si se justifica in fuga de suferinta contemporanii.

Intuitia sufletului de la prima vedere poate ca ar suna mai aproape de ce se intampla intre eroii dostoievskieni. Anticiparea frumusetii interioare potentiale.

"Cata suferinta cumplita, cata fericire nemarginita!"

II

"Actiunea" e simplu de povestit. Raskolnikov, un student sarac din Petersburg, ucide o camatareasa si, din intamplare, si pe sora acesteia care apare la locul nepotrivit in momentul nepotrivit. El isi va recunoaste fapta si va fi trimis in Siberia. Am facut aceasta introducere pentru conformitate cu adevaratele cronici de carte.

Inteligenta este arma lui Raskolnikov. Dar el nu e constient decat in mica masura de aceast lucru. Si chiar daca ar fi, are la indeamana doar "instructiunile de folosire" nu si lista "efectelor secundare" (fiindca arma lui e... biologica). Ii lipseste bunul-simt comun oamenilor ca Razumihin sau Avdotia. De aceea oamenii cu bun-simt nu-l cred in stare de crima.

Familia sporeste drama lui si tragismul situatiei in care se afla. Sonia nu-l intelege pe Raskolnikov, dar, mult mai important, de cate ori vorbeste el, ea "intelege ca...". Ea simte cu sufletul zbaterea altor suflete. Si mantuieste cu iubirea raceala inteligentei. Si-i ingenuncheaza (fara cuvinte) orgoliul pe care nu l-a putut frange sentinta judecatorului.

Cred ca pe nedrept Marmeladov este considerat un personaj "recuperat" dintr-un proiectat roman ("Betivii") si cu o viata scurta. Sub semnul intalnirii lui cu incrancenatul Raskolnikov sta intreaga viata ulterioara a acestuia din urma. Marmeladov e un fel de "Isus" ciudat si la o scara infinit mai mica, dar exista o scanteie in el care, transmisa eroului principal, se lipeste de memoria lui involuntara.

De citit neaparat capitolul in care isi incepe Raskolnikov marturisirea in fata Soniei.

Se cheama ca am inceracat sa caracterizez si personajele. E mai mult o schita. Sentimentul cu care o fac e... teama. Teama de a ajunge la pretentia ca am inteles omul fie si ca personaj.

Sentimentul cu care am ramas dupa lectura e... mirarea(?!).

Si mie mi-a fost de ajuns pentru inca o zi ALTFEL.

...

Raftul de carti - Micul print - Antoine de Saint Exupery



(Antoine de Saint Exupery)

A fost odata un print care era mic... "Lucrul cel mai pretios ramane nevazut" Poate de aceea e vorba de un Print si poate de aceea e mic. "Copii! Fiti atenti la baobabi!"

"... daca nu veti fi ca niste copliasi, cu nici un chip..." Asa ca, fiti atenti, copii, la baobabii care va ameninta casa si Floarea.

"Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai banuit nimic, din vina mea" "Trebuie totusi sa rabd doua-trei omizi, daca vreau sa vad cum arata fluturii." Dar de ce sa rabzi si sa SUFERI, tu, floare? Iti aratam noi fluturii la TV.

"Intr-o zi, am vazut cum apune soarele de patruzeci si trei de ori." Si nu te-ai plictisit?

Ca soarele rasare si apune la fel, stie TOATA LUMEA. "Nu se stie niciodata." Dar, tu, Printule, nu te temi de viitor? Cum adica? Vrei sa spui ca planurile mele s-ar putea sa...? Fii serios.

"...e singurul care nu mi se pare caraghios. Poate fiindca se ingrijeste de altceva decat de sine insusi." Asta se cheama fraier, nu caraghios. Si de ce altceva decat de mine sa ma ingrijesc?

"Singur te simti si printre oameni, zise sarpele." Micutule Print, nu pot sa te contrazic. Cred ca imi vine sa plang (am niste amintiri triste), dar nu da bine la imagine si e un semn de slabiciune. "Sa plangi" nu are nimic inteligent. "Si tacura amandoi." Asta e buna. Sa-ti spun cum stau lucrurile pe la noi: linistea e... o tehnica folosita in filmele de groaza pentru a spori suspansul si a induce frica. Pricepi ce vreau sa spun, Printule?

"-... Ce inseamna "a imblanzi"? - Inseamna "a-ti crea legaturi".[...] daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman pe lume." Sa am nevoie de cineva? Si independenta mea? Sa zicem totusi ca e asa, dar nu e cazul sa o spunem public.

Si Micul Print a trebuit sa plece. Pe planeta lui cea mica. Si la floarea lui. Daca vreti sa-l cautati, nu incercati sa gasiti floarea fiindca poate ca a mancat-o oita. De parca ar conta asta. Mai bine totusi sa va dau niste semnalmente precise (stiu ca asa va plac) sa aiba ROST cautarea. Incercati asta: un print mic, trist, iubitor, fidel, responsabil, frumos, cu voce senina si singur... sau nu e singur?

Ascultati stelele noaptea. "Limpede nu vezi decat cu inima."

...

Moara si vant

"a lupta cu morile de vant", "a se da in vant dupa...", "goana dupa vant", "vant din pupa", "cine seamana vant va culege furtuna", "cine se uita dupa vant...", dus de vant", cu-vant.

Sa-mi aleg vantul care mi se potriveste. Vantul care nu ma face moara si nu ma obliga sa lupt cu mine. Vantul care ma face sa ma simt folosit, trait. Mi-aduc aminte de Zorba, a trait in vant (zic eu). Dar nu a plans la final. Ci a dansat. Dupa ce si-a trait viciile pe toate partile. Dupa ce s-a impacat cu sine. Putea sa moara. Putea sa vant. Pentru el viata era frumosul. Trait si nepovestit. Daca nu te invata ceva, la ce bun sa citesti cartile? Sa te bati cu moara de vant a cuvantului?

Ma dau in vant dupa viata. Si daca raman in vant? Si el ma poarta? Moara ma invarte pe toate partile. De ce nu ar merita sa ma pun la dispozitia morilor de vant? M-as face morar ca sa cunosc bine procesul tehnologic. Riscurile se reduc simtitor astfel. Daca Don Q era morar de meserie, ar fi stiut unde sa atace. In punctul vulnerabil al morilor. In halucinatia lui ar fi lucit o amintire.

Cand am cu-vant imi pot permite sa nu am moara. Sau sa nu ma gandesc la ea. Sa o trec sub tacere. Ca am si eu morile mele, mai mici. Pe masura mea.

Dar de ce sa nu lupt cu morile de vant? Ca mi-e atat de lehamite cand nu o fac. Si atunci mai bine ma iau de o moara…

...

Proza noastra cea de toate zilele...

...da-ne-o noua astazi. La o parte. La stanga sau la dreapta. Sau de cealalta parte. Ca sa ne salte poezia in pantece. Cu dragostea la vedere sa pornim pe strada. Sa nu ne temem ca cineva ar putea sa ne-o ia vreodata. Tremurand (e uman sa tremuri, si e poezie sa recunosti) ca cineva ar putea folosi drujba sau toporul sau... moartea cand va da peste vulnerabilitatea ce i se intinde ispititoare in fata.

Proza e paine pe masa si salam in frigider. Poezia este efortul vocii care zice rugaciunea si fierbinteala din lacrima ascunsa partial de ochelari. Deschiderea unei flori in fata ochilor flamanzi de fructe "instant" (pana nu le trece - ochilor - dispozitia si vor sa incerce ciocolata cu frangerea de sine a altora). Pasii timizi ai indragostitilor care poarta lumile lor la o... aruncatura de bat una de alta. Un bat care loveste tinerele obraze ca o scumpa mangaiere esuata. Dar gestul CONTEAZA. Si nu, GESTUL conteaza. Numeri fluturi si nori si raze si... Nebunia care te cerne marunt si te imparte la saraci. Sa respiri pentru ultima data in lumea asta la usa catedralei cu legile puse la afisier, curata de nu te poate accepta sa-i calci pe marmura si sa se bucure doar un cersetor care va prelua portofelul tau. Nu si dorurile tale. Pentru iesirea din sifonierul de epoca sau dintre rafturile ergonomice pledez. Pentru savoarea cestii de cafea. Pentru coaja galbena a marului inainte sa ne excite papilele gustative. Pentru clipa de fisura in materialitate cand creierul isi cauta certitudinile. Pentru putina dragoste-n plus. Casnica.

Pentru inviere. Cu totul. Sa ramana giulgiul ca dovada.

(Dedicatie: celei (S) cu care vorbeam despre prozaic si spunea cum ca ar veni de la proza...)

...

In Rai cu cartieru'

Mai am o speranta pe asta lume. S-a mutat Isus in cartierul meu. Nu stiu pe ce strada locuieste si am auzit ca poarta fusta, dar asta chiar ca nu conteaza. Oamenii cu figuri descompuse pe care ii credeam arvuniti infernului mai au o sansa. Nu ma intereseaza a cata, nu-mi plac numaratorile. S-a mutat Isus la bloc, in apartament cu doua camere de tip X cu confort redus si isi petrece mai tot timpul in barurile cu pereti afumati. Asculta acordurile bahice cu demnitatea arsitocratului si cu dragostea pentru oameni de care Singur e in stare. Subcultura de cartier va amirosi mereu de acum a preasfanta tranpsiratie si printre injuraturi rostite cu sarg si multa ura va razbate iz de rugaciune necurmata. In fata fiecarui pumn obrazele se vor preface in nedureroase perne de rabdare.

Si de se va casca din nou gura pamantului sa ne primeasca, poate ca vom merge spre pantecul Raiului cu tot cartieru'. Si vom spune ca Preasfantul Dumnezeu care a locuit cu noi pe scara si pe strada si... ne-a trimis sau chemat.

...

"Paianjenii si vizigotii nu au voie sa intre!"

De parca tu ai fi fost imblinzit de o floare. Asa vorbesti de sigur de tine. Crezi ca nu stie toata lumea ca doi si cu doi fac patru? Dar nu e cazul...

Daca ai descoperit ca e un pic mai tirziu in tine, fa liniste sa nu innebuneasca trecatorii. Trecatori sunt cei care dau spargere in suflet ca sa faca trecatori. Lumea se obisnuieste cu ei. Cu orice se obisnuieste lumea. Chiar daca ajunge sa umble ca betiva. Spera ca o sa-i rasara tineretea si va fi iarasi stapina pe Oceanul Pacific si pe Poiana-Celor-Care-Nu-Cuvinta. Nu vor mai trece decit o mie si una de stele si gata. Totul va reveni la fericirea adincilor batrineti. "Principesa" aleasa in junete va sta alaturi, suflet langa suflet. Ca "doi ochi intr-o lumina"? Poate numai ca o inima mare, una comuna si de ajuns.

De parca vizigotii n-ar avea si ei drepturi ca toti oamenii muritori. Asa vorbesti de sigur de tine. Ce-ai zice daca eu ti-as spune ca nu mi-a mai ramas untdelemn sa ne jucam de-ascunsealea pina cadem morti? De oboseala. Atunci sa te vad ce spui, cind vei sta bine mersi mort de sus pina jos si mie n-o sa-mi pese. Vei ramine acolo unde te prinde, in groapa noptii.

Sa lasam asta. Daca esti mai fericit fara paianjeni si vizigoti, negociem o retragere a istoriei si arahnidelor intr-o margine. Pina mai tirziu. Cind va fi loc destul pentru toata lumea. Stii, interdictia asta a ta parca e rupta de la intrarea intr-o casa de cozonac. Te jucai de-a cuvintele? Da, da, da... si eu.

...

Raftul de carti - Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche



(Mateiu Caragiale)

Firul epic e aproape inexistent. E o carte de atmosfera. Cei trei crai sunt de fapt patru: Pasadia, Pantazi, Pirgu si naratorul (care, nu este exclus, poate fi considerat insusi autorul). Craii isi petrec noptile in vagaunile Bucurestiului de la inceput de veac XX. Se cufunda in dezmatul mahalalelor. Dar sunt multumiti cu viata lor.

Naratorul ii cunoaste cu incintare pe Pasadia si Pantazi, dar are aversiune fata de obscenul Pirgu. Pasadia paseste cu gratie prin istorie fiind o calauza misterioasa, placuta de urmat. Viata sa pastreaza mereu o ceata cu parfum de noapte si taina funerara.

Pantazi e ghidul pe mari aproape incredibil de frumoase si grele de poezie. Cu corabia strabunilor lui - care i-a ramas in singe - ne poarta pe tarimuri demne de visat. Se si indragosteste Pantazi. Probabil ca nici nu se putea altfel. Dar Wanda, femeia iubita, il inseala. Iar copia fizica a acesteia, Ilinca, va muri inainte de casatorie. Pirgu e intunecimea necesara. Necesara pentru ca cei trei crai au nevoie de un rau exterior, vizibil. Altfel ar trebui sa-l poarte in ei insisi. Aristocratia lor e frumoasa, e fermecatoare, dar decade.

Se prabuseste o epoca. Sau poate numai niste oameni ca toti ceilalti. Prabusirea se face insa cu stil, pe cinstite. Efortul pentru o viata traita pe toate laturile (mai mult pe cele putrede, s-ar putea spune) se continua cu efortul pentru o moarte de aceeasi masura. Pirgu urca pe caderea unora ca Pantazi si Pasadia. Se interfereaza doua lumi: una care apune in desfriul mahalalei si una care aici se naste.

Cu trasaturi de vamesi si pacatosi, dar liberi (isi zic ei) – cu siguranta insa, originali - Craii nu au de mers la Betleem, ci trebuie sa puna un punct, sa ajunga la o fraza de incheiere. Aici, in Balcani. Doar tradatorul, raul in esenta, face introducere. Pasiunea si inteligenta, viciul si poezia, obscenul si taina, puritatea si incintarea, melancolia si noaptea, istoria si exotismul calatoresc dintr-o coperta in alta si ti se strecoara in suflet. Fara antiteze. Poate ii judeci, poate ii iubesti, dar indiferent nu ramii la trecerea Crailor.

...

Raftul de carti - Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte
(no foto)

Ana e o adolescenta care se plictiseste grozav, dar o descopera pe Zoe si ramane fascinta de ea din primul moment. Incet, cele doua fete se imprietensc si se descopera. Despre asta povesteste H. Y. Stahl intr-o carte primita foarte bine la vremea aparitiei de critica din Franta. Romanii insa au tratat-o cu destula indiferenta. Poate si pentru ca autoarea scria in franceza.

Intre zi si noapte nu e, cum ar putea parea, o pendulare continua. E mai degraba spatiul gri dintre lumina si intuneric. E locul de intersectie si nu de trecere al personajelor. Foarte multe episoade ale romanului se petrec pe inserat sau in semiobscuritate.

Intr-o alta tentativa de a explica titlul, constat ca zilele si noptile nu se amesteca niciodata. Ziua perpetua din sufletul Anei ramane la fel pana la final. Noaptea din Zoe nu poate fi nici ea modificata. Zoe a avut parte de oripilanta experienta a molestarii de catre tatal ei la vremea cand nu putea sa se opuna. A fost deci condamnata la noapte. Stau mereu alaturi lumina si intunericul pentru a se sublinia reciproc.

Ana e plina de idei si framantata de soarta lumii. Ar putea exista foarte bine si in cartile lui Camil Petrescu, dar numai fara Zoe. Cu Zoe alaturi se sting intrebarile si ratiunea devine un catelus ce se gudura pe langa stapana intunecata. Mereu cineva detine in acest roman rolul catelusului.

In final Zoe va muri din cauza morfinei de care era dependenta. Ea nu va mai iubi pe cineva vreodata, nu mai poate. Singuri, ochii lasa o dara in chip de cale anevoiasa spre lumea (moarta deja?!) din sufletul ei. Ochii sunt arhiprezenti in roman. Au ramas sa compenseze tot ce nu mai poate face inima.

Se vorbeste ca ar exista o influenta dostoievkiana la HYS. Drama pe care o traieste Zoe ne-ar putea trimite la o astfel de inrudire. Si cam atat. Eroinele scriitoarei romane sunt la limita credibilitatii. Prea se pastreaza asa cum intra in scena, sunt previzibile. Personajele masculine au o imagine stearsa si sunt in prelungirea celor feminine.

Stilul oscileaza intre patetismul romantic si detasarea realista. Din cand in cand, scene cu iz naturalist te fac sa tresari. HYS scrie frenetic, nu are timp sa-si duca ideea pana la capat. Si vrea sa spuna multe asa ca devine ades prolixa si lasa impresia de incomplet.

Si voi mai spune ca zilele si noptile nu alterneaza, ci sunt statice. Raman de la inceput unde s-au localizat. Nu exista speranta, nu exista viitor. Numai trecut si prezent, primul dictand culoarea celui de-al doilea. “A doua zi” inseamna de fapt “inca o zi” precum cea de ieri. Romanul e incremenit intr-o zi si o noapte (plus inserarea sura) repetate cat e necesar. Nici urma de dimineata.

...

Raftul de carti - Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinte greu de multumit



Imi vine mai la indemana sa ma iau de un jurnal decat proza epica. Jurnalul se poate simti si intui fiindca sufeltul se mai dezbraca de forme sau ia unele cu aceleasi semnificatii.

Jeni Acterian scrie de la 17 ani pana pe la 40. Si se descopera in toate transformarile. Sau se ascunde. Scrie ca sa se ascunda. Scrie pentru ca mereu ii scapa ceva in viata, dar nu prinde acel ceva nici in analiza vietii (sau in descrierea ei). Si cevaul are a face cu perfectiunea insasi. Nimeni nu e pe masura cererii ei. Nici ea insasi nu-si atinge asteptarile.

Tupeu. Asta ar putea fi cuvantul pentru multe din opiniile din jurnal. Dar ca orice "tupeist" are mult curaj. Urca pana la Dumnezeu insusi si Ii spune (cu tremur) ca prea e proiectat naiv si simplut. Mintea ei cere mai mult.

Dupa ce recunoaste ca s-a luat si de Cel-de-Sus e aproape firesc sa-si aminteasca de mai vechea ei teama (ades imposibil de numit sau precizat) de moarte. Moarte e din categoria chestiunilor pe care nu le poate controla. Si asta ii scapa si se teme. Se teme de inanalizabil J.A.

Din cand in cand se plictiseste, chiar daca are parte de companii din cele mai cele: E. Cioran, M. Eliade, I. Manolescu, Nae Ionescu, Alice Botez, E. Ionesco etc.

Alteori se lasa incantata de largul cerului sau de proaspatul gradinii. Ori asculta muzica noptilor (combinata cu iz de jazz).

Cam ce facea in rest? Citea. Mult, enorm de mult. 1000 de pagini pe zi. E aproape dificil de priceput cand citesti constatari de genul: "de doua zile nu am citit nimic".

Dincolo de toate insa Jeni era om. Un om singur care astepta sa fie iubit. Un prieten adevarat dorea... care sa n-o dezamageasca. Un om care sa stea in lumina lucida cu care era privit si sa reziste. La proba focului unei minti la fel de patrunzatoare ca a contemporanilor mult mai celebri.

...

Un ardelean la Iasi

Copou. Sararie. Bojdeuca lui Creanga. Mall-ul. Cetatuia. Casa lui Pogor unde se intalneau junimistii cu memorabilele (pentru mine!!) subsoluri. Moastele Sfintei Paraschieva. Piata cu aer conditionat (mandria lui Simirad). Biserica Sfintii Trei Ierarhi. Grafitti. Anticariat in strada. Mitropolia Moldovei. Tramvaie si autobuze multe. Universitatea, cu Sala Pasilor Pierduti. Sawarma mancata cu pofta la un restaurant arabesc. Palatul Culturii. Gradina Botanica nesfarsita. Cetatuia. Etc (e necesar sa las loc de continuare).

Locuri familiare dupa nume (presa si-a facut datoria si m-a informat), dar ajuns in fata lor a trebuit sa le confrunt cu mine insumi, sa le masor cu sufletul meu.

Oameni linistiti intr-un oras in care parca nu te poti sufoca de urban pentru ca ai peste tot un tei, o biserica, un moment de ragaz numai bun sa te piarda in reverie...

Desi totul se scurge intr-un alt ritm, mai domol, mereu astepti o surpriza a vechiului sau a noului.

Prima senzatie care m-a incercat era ca as pasi intr-o alta lume. O lume ce detine capetele unor drumuri spre nesfarsit. Mi se parea ca e mai usor de trait in Iasi decat in Oradea natala. Ca riscul de a muri de prea mult concret e mai mic, considerabil mai mic.

Ssjistii? Precum locurile care le gazduiesc existenta: te primesc familiar intre ei si te simti acasa de parca i-ai cunoaste de multa vreme, dar simti ca exista (ascunsa vederii) taina anilor ce-i unesc. Niciodata nu voi intelege pe de-a-ntregu' tot ce cuprinde acel rostit cu zambet din cand in cand. Oricate explicatii am primit ramane sentimentul ca totusi ceva mi-a scapat.

Ce nu mi-a scapat a fost povestea lor mai mult sau mai putin stiuta care e un... jurnal de calatorie in timp. Ei merg impreuna spre undeva. Incontestabil e ca au lasat o cale in urma. Care se vede. Una mai postmoderna sau mai clasica.

De mirare e ca sunt putini "specialisti" ai condeiului sau macar ai specificului rubricii pe care o semneaza. Ionutz invata despre partea "hard" a calculatoarelelor, Daniel e pe la informatica, Lena studiaza matemetici, Edy... sa va spuna el. Ca asa se cade sa ramana si mistere.

Ne incercam reciproc sa vedem unde ne alearga sufletul mai cu dor. Descoperim un loc comun: poezia. Poezia zilei cu nori, poezia Gradinii Botanice, poezia strazii. Dar si poezia goala, cu vers descins direct din suflet catre suflet. Rasuflu usurat: ne-am intalnit. Ne-am cautat o vreme, dar ne bucura (re)vederea. Acum putem merge oriunde ca avem la ce sa ne intoarcem. Lucrurile au capatat alt sens. Toate. Chiar si curatenia orasului sau perspectiva nocturna spre "Los Angeles" (cum insista ei sa-mi spuna). Luminos, necunoscut, vast si totusi nu ma sperie. Am impresia ca as putea locui in Iasi. Fara efort.

La fiecare "obiectiv turistic" am fost luat pe nepregatite. Nu reuseam nicicum sa ma aranjez corespunzator pe dinauntru. Sorbeam tot ce puteam si apoi incercam sa ma randuiesc la loc. Mai incerc si acum. Ma intreb inca ce am vazut la Iasi si cum era, ca era altfel.

Am calatorit, am citit si am incercat sa comunic. M-oi fi facut mai intelept (ce zici, Edy?)?. Eu nu stiu. Mai bogat, cu siguranta.

...

Curajul de a fi prost

Tara vrea oameni destepti. Cere mama tara materie cenusie destelenita si frageda in care sa se infiga dificultatile economice (intru rezolvarea lor) si sa nu prinda cu nici un chip paduretul coruptiei. E nevoie de multe quintale de creier functional, drept urmare au aparut nenumarate universitati care sa ostoiasca setea de cunostinta a terenului de sub craniu.

Daca asa sta contextul, lumea a inceput sa prinda care-i smenul aici si se adapteaza. Diplomele au purces sa rasara ca din pamant si mai peste noapte ne-am trezit un popor de doctori si licentiati in toate „domeniile de activitate“ gata pentru o societate „multilateral dezvoltata“.

Nimeni nu mai are tupeul sa nu stie. Toti putem face de toate. Nu mai poti fi prost de rand in tara asta. A disparut (daca o fi existat candva) specia prostului nefudul. A crescut roata dupa fiecare o aura ingereasca (in valoare de nu se stie exact cate mii de marci sau dolari) si gata. Nu-ti poti permite sa fii un prost la casa ta, asezat, ca auzi imediat: „Ia te uita, ce prost îi“. Te recunoaste oricine de parca ti s-ar fi scris numele undeva la vedere. Daca tii mortis sa fii prost, apai sa te tii. Pe unde vei ajunge va trebui sa dai dovada de multa consecventa si sa nu gresesti niciodata pretinzand ca ai sti sa repari liftul cand tu esti tamplar de meserie (care a lucrat la fixatul geamurilor pe santier – la stat). Dar macar iti va fi rasplatit efortul si curajul auzind un mangaietor: „Ba, da’ prost mai esti!“. E cazul sa fii multumit, nu intinde coarda ca ai putea fi suspectat de smecherie. Cand ai avut parte de atestare a venit momentul sa te retragi in glorie. E clipa ta de gratie, cand esti crezut si rasplatit pentru curajul de a fi prost.

...

Drum

ma locuieste cel neinviat
si, de pe crucea lui neincomoda,
arunca peste cerul meu oftat
acordul ultim dintr-o coda.

cu bucuria-n straie de mormint
ma mint ca stiu sa rad convingator.
adus de spate si de suflet sunt.

mai... poate, mai... tacere, mai... sunt sclav
intr-o gradina parasita-n graba
de trandafirii albi si-un tei gangàv.

de cand astept o noapte alba!!

...

Fidelitate

- Daca mana mea se pravalea peste privirea ta?
- Poate ca o strivea...
- Daca rasturnam cu cotul din neatentie lacrima ta?
- Poate ca se frangea...

- Daca nebunia ar deveni muzica zilelor mele?
- Bratele-mi ti-ar ramane fidele...
- Daca moartea m-ar impodobi cu mistere?
- Mortii te-as cere...

- Dar cine esti tu?
- Padurea in care ti-a luat fiinta ecoul.
- Si cum sa te strig?
- Ia-ma de mana ca tare mi-e frig.

...

Intrebari de om prost dispus:

Cine se va bucura de moartea mea?
De ce nu am aer chiar daca ies afara?
Ei, Ioane, ce-i de facut, Ioane?
Din casa cui imi rasare soarele si mie?
Cine fura fericirea si o ascunde?
Cand mi s-au spart ochelarii?
De ce nu-mi dati chitanta cand imi vindeti viitorul?
Va incepe vreodata si ziua in care voi trai?
De ce e nevoie de moarte pentru frumusete?
Daca Fat-Frumos se stie ca nu exista, Isus Hristos unde mai locuieste?
Da' eu cu cine votez?
Cine va fi strigat ultimul la catalog in Ziua de Apoi?
De ce vinul curge neaparat catre Iad?
Cine e cel care a decretat ca drumul spre cer pleaca din podul caselor?
Cum se face ca plafonul blocului nu mai prezinta garantii?
De ce tremura indragostitii de frig?
Avem o tara, cum procedam?
Cand si-a facut Isus tablou si S-a inramat pentru noi?
Nici azi nu avem dreptul sa ne spalam cu apa calda?
De ce se intinde atata gri in sufletul oamenilor?
Unde-s tristii adevarati si de ce se vad numai lacrimi de crocodil?
Cum se explica drumul lung de la amvon pana la suflet?
Iar s-a infundat chiuveta?
Cu cine trebuie sa ma dau bine ca sa ma binecuvanteze Atotputernicul?
Drumul catre Rai tot prin stomac trece?
N-o fi pierdut cheile Imparatiei cei care le detin?
To be or not to be?
S-a scumpit curentul?
Mai e mult pana departe?
Don Quijote, cate vieti a avut?
Stiati ca...?
Cine te crezi tu sa vorbesti despre ce inseamna "a imblanzi", ba?
Vrei sa-ti cunosti viitorul?

Dialog:
-Unde mergi?
-Nicaieri.
-Dar tu?
-Nu stiu.
-Atunci, hai p-aci, ca-i mai aproape.

Intrebarile mi le-am pus eu sau si le-au pus altii. Asa ca dedic lista fiecarui cititor care se simte "om cu semn de-ntrebare".

...

Iaca
Pana la poarta numai
pana la poarta
adie
tu de o parte
eu de cealalta
prin enigma stravezie
un zambet tu
eu o carie
ne sprijinim de locul celuilalt
avarie
nestrabatuta albie ochii
miros de paine proaspata
rochii

...

Hoinareala

E noapte tarzie si eu sunt un fel de somnambul ciudat. Stau si gust din intuneric apoi ma las in leganarea muzicii ca un copil in bratele mamei. Si mama adoarme obosita de atata truda. Dupa ce l-a alaptat pe micul venit sa dea ochi cu lumea. Doar prin somn isi mai permite sa planga fiecare. Pe dinafara pleopelor activitatea s-a intrerupt si nici o aripa de inger nu mai mangaie molcoma noapte. Doare adanc precum pestera in inima sofisticata si insensibila a muntelui.

Bate cineva. Mi se pare. E jugulara mea pe care am apropiat-o prea tare de amplificator si acum parca e cutremur. Fugi! Lasa ecoul sa vina cand o vrea, nu face nebunia sa-l astepti. Pune stanga la ochi si dreapta la gura si izoleaza-te cum poti mai bine ca da lumea iama in tine. Si nu stiu daca ai loc cat ii lumea de mare. Perna are cute si in cute amintiri. Tare-s rigide si uscate. Parca si-ar fi petrecut toata viata aici. Ar trebui spalata mai bine fata de perna. Cearsaful s-a adunat ghem ca-i era frig sa ma tot astetpe. Lumea asta a hainelor de pat!

Pune genunchi la treaba ca nu le strica niste indoituri.

Las’ ca nu face nimeni riduri la genunchi. Si oricum nu se vede. Ce strigi asa la mine?

Plec... Ma duc la margiunea de dincolo. Am o intalnire cu cineva. Am trecere libera in noaptea asta sau ce-o fi. Leaga-mi un fluier de gat sa stii cand mor. Duhul o sa mi-l dau prin pantec de fluier. Va suna bine ca orice testament. Se uita zorii prin geam. Nu va mai holbati asa ca ma trec toate stelele pe sira spinarii (si am deformatii, nu-mi prea pot permite sa tin lumini asa grele). Luna putin era mai discreta. E drept ca arata ca o dunga sau ca o pata de smantana la coltul gurii.

Dumneavoastra… Si ce daca? Nu e cazul sa vezi tot, sa stii tot, mai taci cand iti vine randul. Ai de lucru. De ce pierzi vremea cu lungirea asta catre niciunde. Ca intr-acolo unde mergi tu e niciunde. Mi-au spus mie… Adica pasarile nu mai vin daca pleaca seara intr-acolo.

O calauza! Asta e. O calauza. Dar sa stie multe. Mai intai vreau sa invat vals. Nu poti lasa totul pe ultimul moment. Se stinge lumina si se scurge viata. Un bolnav si-a plecat capul spre mine fara speranta. El stie si nu plange. Ar dori o prajitura cu mac, cu mac mult asa cum ii facea sotia lui -Dumnezeu s-o odihneasca.

...

Hoinareala (II)

Ochiul se stinge in arderea inimii. Ma chemi si nu stiu daca pot raspunde pe masura. E multa moarte la mijloc. Ca sa ajung intreg pana la tine ar terbui sa mor de nu se stie cate ori. Dar o sa vin. Durerea nu se contabilizeaza cand pune jar in iubire. Toate lucrurile lucreaza spre binele nostru. Binele nostru comun. Stiai ca lucrurile lucreaza?

Stiu ca de acolo le vine numele, dar devenira intre timp sedentare. Asa s-a intamplat si cu fiintele care cu greu mai fiinteaza cate una.

Suna cineva la usa sau la telefon. E pentru mine? Nu conteaza? Cineva vrea sa spulbere noaptea si sa paseasca afara din singuratate. Asta conteaza. E vraja de iesire din sine in fierbinteala camerei. Ma gandesc sa deschid geamul si plutesc mai aproape de lumea de dincolo. Sfasii sticla si cioburile cad precum fulgii. Din nori se aud tipete de plecare. Si altii mai pleaca, imi spun, nu sunt singurul. De parca ar conta. Oricum ei calatoresc pe alt bilet fiecare. Ce iubire-i asta daca nu incap toti pe un bilet? Nu se poate construi un suflet mare in care sa stea fiecare dupa masura lui?

Trebuie sa uzi florile! Dar firele de par de ce nu le uda nimeni? Nu vedeti, oameni buni, ca se usuca si albesc. Daca le-am uda mai des am ramane mai proaspeti. E intuneric si intre frunzele florilor. Desi nu ma asteptam dupa ce stau toata ziua cu ochii in soare. Usor isi mai pierd si ele cumpatul. Atata lumina moarta!! Te doare inima de risipa. Barfesc de parca as fi o baba. De unde imi vine ideea asta cu risipa? Ca nici in mine nu a ramas nici o raza din soarele de azi. Nu-i toata lumea facuta sa fie licurici.

...

22 m-a prins copil

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)
Era dupa-amiaza. Intamplator tata a pornit radioul.

Nu ne miram de cele auzite fiindca la noi acasa se asculta Europa Libera asa ca ne obisnuisem sa auzim vorbindu-se despre “dictator”, “proteste” etc.

Transpirase si zvonul ca ceva se petrece la Timisoara. Numai ca glasul deloc eufonic a inceput sa zbiere gutural prin difuzorul: "Dictatorul a fugit!" Nu prea stiam ce inseamna asta, dar m-a luat o bucurie ca la orice eveniment neobisnuit. Semana cu zilele cand avea Romania meci si castiga. Sau parca mi-ar fi cumparat parintii bicicleta ras-asteptata (pana azi nu au mai apucat sa mi-o cumpere ca mi-a dat un var una veche). Fratele meu a alergat la un vecin sa-i spuna noutatea. Mi-a ramas in minte pentru multa vreme reactia omului: l-a luat in brate si la pupat pe "curier". Cate imbratisari am mai vazut de atunci. A devenit o moda. Si ce de pupaturi.

Cand ne-am dus la scoala in trimestrul al II-lea - confuzia din decembrie ne gasise in vacanta- disparusera portretele trucate ale "fostului" ori, ma rog, coborasera de pe pereti. Profesorii purtau la vedere ecusoane cu FSN - gramada care mi-a fost antipatica, fara un motiv anume, de la aparitie. Simpatici imi erau Dinescu, Nicolaescu, Caramitru - cu Mazilu aveam necazuri pentru ca, avand un prenume comun, numele lui a devenit porecla mea.

De Craciun nu am putut colinda prea mult de frica teroristilor. Vedeam ca ceva se petrece, dar nu pricepeam ce anume. In loc de comandant de detasament am fost rebotezat sef de clasa. Deci tot noi astia vechii ramasesem, numai ca ne-am schimbat denumirea. Abia acum scriind imi dau seama ca am avut functie pe vremea "fostului regim". Mai bine ne-ar fi schimbat atunci pe toti.

Traiam febra ciudatelor intamplari in fata televizorului cu lampi (Opera) al unui vecin. Faceam cu schimbul ca sa incapem in casa omului. Din cand in cand trebuia oprit aparatul sa-si mai traga sufletul si sa-si ingrijeasca circuitele. Atunci treceam la mijloacele audio. Eram martorul "primei revolutii transmise in direct". Ma credeti sau nu, am asteptat multe de la tot ce avea sa urmeze. Mai intai l-am asteptat pe tata sa vina de la serviciu dupa o tura de noapte (23 spre 24). Apoi am asteptat Craciunul si Revelionul. Si au venit si au trecut.

Alte asteptari? Asteptam sa vad cum se intampla minunile promise de cei care si-au pus gatul in jug sa traga caruta Romaniei pe un drum mai acatari. I-am luat de buni pe toti. Nu-mi placea ca prea se lungea "Tribuna partidelor politice" si nu mai dadeau desene animate (intre timp ne-a luat tata televizor), dar ziceam ca stiu ei ce zic si ce fac. Wrong! Adica stiau ei multe, dar nu spuneau tot, iar de facut... Prima dezamagire politica am trait-o cand Iliescu si-a depus candidatura pentru presedintie. Il auzisem cum anutase solemn ca nu va candida, ci vrea numai sa scoata tara din impas.

Pe 22 am vazut steaguri gaurite. Dupa aceea am auzit de gauri in buget, si am vazut gauri tot mai mari si mai dese in hainele oamenilor si in mintile lor. Tot pe 22 am ascultat prostit discursuri in care se zicea de Dumnezeu, am auzit rugaciuni. Apoi L-am vazut comercializat, disputat si dosit pana la vreme de anaghie (a se citi: alegeri). Si au murit oameni atunci. Le sunt recunoscator desi nu pot sa ma auda, ori "cine stie?" S-a deschis atunci un orizont pe care imaginatia generatie mele l-a exploatat: libertatea de a visa in libertate. Era ceva nou si fantastic si in oniria a ramas tot ce au debitat mintile noastre proaspete.

Eu cred in existenta unei generatii (cel putin una) compromise, cea a parintilor mei si a celor care erau "oameni mari " pe 22 Decembrie 1989. Din nefericire voi sunteti cauza (in mare masura) a crizei pe care o traim. Si voi cei care ati plecat prin tari mai mult sau mai putin insorite cu diferite "chemari", cea mai importanta fiind sa va mearga bine voua si alor vostri. Poate daca ati fi cugetat cateva minute in plus ramaneati sa puneti mana si mintea sa mearga bine mai multor progenituri. Iar cei care au ramas puteau sa nu astepte in continuare ca statul sa faca totul. Ca statul, dupa cum ii spune numele, sta (zice Ada Milea, dar cine s-o auda?).

Probabil ca nu sunt in masura sa acuz. Dar nu pot sa nu spun nimic atunci cand aud toata ziua in jurul meu oameni deplangandu-si soarta si votand cu travestitii. Asta insa e alta poveste.

La cei 11 ani pe care ii aveam, 22 Dec. 1989 era pentru mine o intamplare intre basm si realitate. Ne scoate Agricultura din orar? Si ce ne pune in loc? Va trebui sa mai mergem la practica agricola? Ce-i aia democratie? Cine-i batranul asta, Coposu? Cum arata o platforma-program? Si la urma de tot un soc: Iosif Ton (pe care incercam sa mi-l imaginez in fiecare duminica ascultandu-i predicile) prezisese sfarsitul sistemelor totalitare din Europa de Est. Asta-i ce-mi amintesc. Ba nu, mi-aduc aminte si ca eu voiam sa ninga de Craciun. Dar a nins abia prin ianuarie si s-a prelungit vacanta.

PS: Sa sarbatoresti fericit! Viata mea e complicata. Poate fi si altfel o viata?

...

Escala

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")
Cam pe la nr. 60 al SSJ-ului am aflat cum ca exista o revista electronica pe care nu trebuie sa o mai tii in mana, ci doar o privesti pe monitor. Fiind amic al PC-ului, nu m-a surprins prea tare prezentarea. Mirat ma gaseam sa vad lucrurile spuse altfel, mai pe limba generatiei mele. Tin minte ca intr-un numar, lui Edi i-a fost criticat un anunt "lemnos" in formulare. Si mi-am spus ca locul asta imi place. Apoi am decis sa-mi semnalez existenta in randurile publicului cititor, dandu-mi cu parerea despre ceea ce citeam. Asa am ajuns sa polemizez cu Ionutz si sa scriu celui ce parea sa fie "seful" chestiei (fiindca semna editorialul) Eduard O.

Nu stiam la vremea respectiva ca e vorba de un nod maricel in urzeala mai complicata -si uneori aparent fara noima- a vietii mele. De la nodul SSJ s-au depanat fire catre Ionatan Pirosca si grupul "cuvinte la schimb". S-a intamplat mai apoi si sa ii intalnesc pe cei care stateau in spatele numelor si rubricilor. Deja mi se propusese si acceptasem o colaborare la "Raftul de carti".

Cand numele au devenit oameni, iar oamenii au glasuit cu sufletul, lucrurile s-au complicat. Constatam ca SSJ-ul era greu pe dinautru. Existau poveri care trebuiau purtate. Munca la revista era placuta, dar presupunea opinteli, termene, discutii, medieri. SSJ-ul a fost o escala pe parcursul careia am aflat ca exista si alte destinatii catre care imi puteam indrepta parcursul. Am luat oarece curaj de la cei alaturi de care ma vedeam semnand articole mai bune sau mai proaste. De obicei ma intorc cu placere ca la un gand de bucurie la SSJ. Pe redactorii si colaboratorii revistei am constatat ca ii mana inima, fiindca mijloacele materiale aproape ca nu exista. Pentru a lupta cu morile de vant, cei care duc greul s-au luat pe ei insisi atat in rol de cavaleri cat si in cel de arme.

Nu stiu cat din ce se intampla in culise transpira afara. Ca tot oameni imperfecti sunt si cei care scriu.

Comunicarea electronica aduce si ea complicatii in plus. Cuvintele iau intonatia sufletului cititor care nu e de fiecare data in cea mai buna dispozitie. Dar eu ma bucur ca am descoperit SSJ-ul deorece e primul loc cu public in care mi-am manifestat libertatea aranjarii cuvintelor. Salt Street Journal e o escala. Nici nu cred ca ar trebui sa fie altceva.

...

Doi oameni in drum spre...
(text publicat in SSJ nr. 129, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 14 - Pastorul, vila si piscina)
Sunt doi, dar nu merg spre Emaus. Poate ca deja au fost, insa acum i-a prins trimiterea cea mare. Vin la mine. La spital. E un presbiter si un pastor. Eu sunt membru in biserica lor de doua saptamani.

De ce am ajuns in spital? Nu stiu exact, dar ma astept la ce-i mai rau. Si ei stiu asta. Povestim... Pastorul nu ma priveste, ci isi pleaca ochii. La un moment dat privirea presbiterului se umple de lacrimi. Spune o gluma. Nu vrea sa-si acopere sentimentele cu ea, fiindca nu ii e rusine ca simte, ci gluma e pentru mine... sa-mi distraga atentia de la gandurile innorate.

Nici unul nu-mi spune ca ma voi face bine. Apreciez. Sunt tristi, se simte. Nu braveaza. Artificialul nu ar putea rezista aici, s-ar divulga imediat.

Au venit pentru Impartasanie. Dupa o vreme pleaca. Mai intai presbiterul, apoi si pastorul. Cel din urma isi uita o carte pe noptiera mea. L-a prins evenimentul...

Boala se amelioreaza dupa o vreme. Cand revin la biserica, in prima duminica in care ma incumet sa fac asta, nu ajung sa ii vad. Si incepe serviciul de inchinare. La microfon e presbiterul care saluta lumea. Se uita prin sala si brusc tace. Ma priveste si se bucura. O vreme nu stie exact ce sa spuna...

Pastorul nu prea sta grozav cu banii. Asta o stiu eu. "Daca te pot ajuta cu ceva... orice." Asta imi spune el. Imi cere numarul de telefon. Ma suna, ma intreaba daca am ce manca, de ce mai am nevoie. In afara de rugaciune, desigur. Asta e subinteleasa.

Nu sunt singurul membru, nici cel mai important. Dar contez. Si ei stiu ce mi se intampla, pentru ca ii intereseaza. Si lasa mereu o usa deschisa. In caz ca...

Poate parea patetic sau sentimental ce spun, dar s-a intamplat. Deficienta mea de reflectare nu modifica faptele. Ele raman si in memorie si in realitate.

...

Pledoarie
Domnule Daniel (Bud), pledoaria pe care o faceti in numerele depre emigrare* mi se pare ca are exact efectul opus celui scontat. Pentru o treaba ata de buna in sine (cum pareti sa considerati emigrarea), mi se par cam multe argumentele aduse. Eu cred ca lucrurile sunt mult mai simple. Trebuie sa cunosti – REALMENTE - planul lui Dumnezeu cu tine. La asta se reduce - in opinia mea - toata poliloghia. Argumentele pe care le aduceti - acompaniat cu aplomb de catre domnul Constantin Popescu - nu fac decat sa dezvaluie lupta care se duce in sufletul celor plecati si care si-au construit un sistem de linistit constiinta.

Nu cred ca Dumnezeu vrea in primul rand sa am doua case (din care una in tarile calde - atunci m-ar fi facut probabil pasare migratoare) si masini si bani. Din cate citesc eu in Biblia mea "oricine va LASA... pentru MINE, va primi insutit..." Deci nu oricine va lasa CA SA PRIMEASCA INSUTIT, ci oricine va lasa PENTRU EL. Si credeti ca cineva care e dispus sa lase totul pentru Dumnezeu se mai gandeste si la ce va primi in schimb??? Ma tare indoiesc.

Ca sa nu mai vorbim si de pasajul din aceeasi Biblie, care se refera la modul in care Dumnezeu poarta de grija pasarilor, crinilor si... "putin-credinciosilor".

Cred ca Dumnezeu e mult mai interesat de alte lucruri decat de bunastarea mea fizica si materiala. Altfel de ce m-ar fi lasat bolnav 4 luni??? Si de ce... de ce... Explicati-le africanilor malnutriti care nu au auzit de SUA cum vine cu obligatia pe care o avem pentru a ne asigura America familiei.

Am avut nefericirea sa aud formulari de genul "Dumnezeu m-a chemat in America". Nu zic ca nu ar putea fi asa, dar apare de atat de multe ori aceasta scuza, incat ma tot intreb daca nu e timpul sa-I piara lui Dumnezeu gustul pentru America si sa-I mai vina pentru Albania, Turcia, Somalia si enumerati cate alte oropsite tari mai stiti.

Ridicol mi s-a parut cand un pastor, plecat in America a venit si ne-a predicat despre naomism. In traducere, naomismul e incercare de a fugi catre mai bine, de a parasi tara cand e greu. Si, incredibil, noi, cei care nauciti il ascultam, eram vizati de aceasta boala si nu 'mnealui... Ce ar mai fi de spus?

Argumentul cu Rut care a "emigrat" mi se pare demn de tinut minte. O mica observatie am insa. Rut a plecat dintr-o tara in care ii mergea bine - fiindca de asta plecasera initial Naomi si familia ei, ca dincolo, in Moab, era mai bine - intr-o tara in care NU STIA cum avea sa-i mearga. Si nici nu s-a intrebat, fiindca ea o IUBEA pe Naomi si nu voia sa se desparta de ea. Atat. Nimic despre bunastarea familiei, despre "oportunitatile" nemaipomenite care ar fi existat in Israel. Un om care iubeste alt om...

Iosif emigrant? Sa ne fereasca Dumnezeu de o asemenea modalitate de a emigra... Pavel? Nu cred ca se poate argumenta pentru o turma de emigranti pornind de la exemplul unuia singur dintre apostoli. Nu cumva erau mai multi ceilalti care nu aveau cetatenie dubla? Si atunci, nu cumva l-am putea considera pe Pavel mult mai repede o exceptie decat o regula??

Una peste alta, nu cred ca Biblia ofera exemple de emigrari...

Concluzionad, nu va acuz ca ati plecat. Dar edificiul pe care l-ati construit e subred. Eu ma declar de acord cu Cristi Lucaci si, deocamdata, raman aici.

*Dosar SSJ nr. 12 - Emigrare sau exil interior?

...

Armata. Institutie romaneasca, birocratie, scleroza functionareasca. Ce sa te atraga intr-acolo?

(text publicat in SSJ nr. 144, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")

Sunt un neincorporabil pe motive medicale in urmatorul an. Pacat ca numai atat. Normal ca a trebuit sa fiu privit cu atentie de un medic militar. S-a uitat la mine suficient de atent cat sa imi spuna: Da, encefalita zici? Si ce daca ametesti? Si eu ametesc cand intorc capul. Urmatorul! Cand nici o urma de respect nu pandeste in verdeata acestui monolit-institutie cum ar putea sa ma traga inima catre incorporare...

Ca e pierdere de vreme se stie. Imi spune fratele meu (in prezent angajat al armatei): si daca dai spaga, dar sa nu te duci in armata. Politica de spaga asadar e la ea in ograda dincolo de santinela intransigenta care vegheaza poarta.

O doamna binevoitoare, e functionar civil. Spune si tu ca nu poti sa faci armata din cauza religiei. Armata, fiii tai te tradeaza, tineretul patriei nu te vrea!

In fiecare zi de scoala treceam pe langa unitatile militare. Strada se cheama Armatei Romane (dupa ce a fost Armatei Rosii). Ce se mai schimba numele. Pe strada asta s-au adunat soldatii, studentii si... mortii. Am terminat aproape cu studentia. Nu mai vreau pe strada asta. Macar pentru urmatorii 50 de ani.

Ce-ar fi sa ne vedem de viata si sa ni se ofere niste cursuri de tir. Ca in felul acesta inca se mai crede ca "ne va apara tara de dusmani". Si ceva scrima ne-ar putea folosi. Nu stii niciodata cat involueaza mersul lumii sau mentalitatile. Davide poetule, mai ai prastia aia? Sa aruncam o piatra si... orice accident e posibil. Poate se lumineaza o minte si scapam de arcan macar in secolul 21.

Tot vorbind asa pe la colturi, din loc in loc e posibil sa nu mai trebuiasca sa spunem: Hai liberare! Asa sa ne fie...

...

Poveste de Craciun - ratata (Dialog)

Motto:…

Intunericul s-a lasat cu toata greutatea peste imprejurimi. Adie un zvon de vant. Parca se aud stelele in cer cum isi cauta locul fiecare. Animalele respira adanc si somnolent generand un cantec sforait. Doi-trei greieri mai speriosi isi zbarlesc inca aripile membranoase. Si poveste ar putea continua in acest ton.

Dar, se insinueaza o prezenta inedita. Langa ieslea boului cel mare un zgomot persistent distrage atentia rumegatoarelor si nerumegatoarelor. Dintr-acolo s-a intins si o lumina peste asa-numita poiata. E clar pentru cunoscatori ca lumea ar vrea tare mult sa se supuna gravitatiei si somnului, legi de bun augur in Univers. Magarul repeta cu multa emfaza aceasta concluzie pe care o datoreaza neamului magaresc.

Insa nu e linistea pamantului la cheremul magarului, asa ca, din spirit de contradictie poate, un sunet se naste intr-unul dintre cei care adusera lumina. E ca o chemare (sau alungare) a mortii. Si e insistent acest parinte al galagiei. Unde mai pui ca acum un fel de brotac oracaie ca iesit din minti. Asa fac ei cand vor ploaie, tot cer pana la cer.

In sfarsit e liniste. Broscuta a tacut malc, are o forma ciudata care nu aduce cu nici unul dintre animalele familiare. Nu poarta blana sau par decat oleaca pe crestet. De frumos se poate spune ca e frumos ca toti puii. Magarul isi revendica imediat rubedenia. Dar indiscutabil nu are dreptate. In afara de zgomotele la fel de jignitoare pentru muzica pe care le fac amandoi, nu au nimic asemanator. Boul din dreapta e mai mofluz din fire, a tras mereu in juguri de joasa conditie. Asa ca ridica pe rand cate o pleoapa si plescaie lung din limba. Sigur vietatea cea mica nu are cum sa-i influenteze calitatea staulului. Scapa o sugestie plina de bale: inca unul. Stapan adica. Laconic si sententios.

Vacile nu ar interveni in discutii ca sa nu contrazica prin fapte ora culcarii pe care au decretat-o viteilor. Asa ca isi rumega hrana laolalta cu gandurile in tacere. In tabara baltata a caprinelor se da o lupta pentru tribuna din fundul grajdului (mormanul de gunoi). Se repede tineretul puternic incurajat de mame cu vocatie si atestat. Castiga unul care stie cum sa behaiasca incat sa fie ajutat de directia vantului. Isi scutura barbisonul, bate din picior si incepe. Dar nu mai incepe nimic fiindca au intrat niste ciudati dintre aceia despre care povestesc oile nomade ca le pazesc noptile. Se tot ploconesc in fata creaturii care a stricat linistea stabilimentului zootehnic. Fetele lor lucesc precum iarba uda de roua.

Ochii de carbuni au un jar la mijloc. Arata ciudat aplecati, adusi de umeri ca intr-o rasturnare. Stau tacuti si prelinsi in batatura. Iedul orator bate nervos din picioare. Nu se stie cate ceasuri albe au trecut din noaptea asta.

Intra acum un cortegiu de fiinte de acelasi soi numite oameni. De fapt sunt numai trei, insa par mai multi din pricina straielor. Aduc tot felul de ladite si alte recipiente cu forma si continut neasteptate. Barbile lungi ating pamantul de asa plecaciune. Prin fereastra priveste un mititel cu palarie si baston care mereu se ridica de turul pantalonilor ca sa poata vedea lumea de la alte inaltimi. Unde ajunge starneste rasete. De unde pleaca el ramane umbra unei considerabile dureri.

Cu tomuri groase in spinare se iveste de dupa suflete un cautator. Aventura l-a impins sa scurme adancimi si scruteze inaltimi apoi sa le puna laolalta. Se pregatea sa spuna ceva, dar exclama bucuros catre un colt cu ingeri: Ne revedem, Marmeladov.

Garbovit urca treptele cu greu un o umbra de om. Apoi altul si altul si altul parca acelasi repetat fara sfarsit urca si coboara in negura gratiilor reci. De pe buzele lor picura o primavara mirata. Peretii toti isi simt povara pietrelor pustii.

Oglinda, oglinjoara. din cenusa oglinzii se ridica zvonul ca Lucifer are chip de Don Juan. Ocolind secretare, schele, masini, microscoape apar din incheieturile orizontului oameni cu pahare in mana gata sa inchine.

Eu, cel care va povestesc toate astea, sunt o samanta purtata de vant incoace, mai ales incoace, si incolo, mai ales incolo. Acum imi astept rafala prielnica. Povestea am auzit-o de la unul -sau poate ca erau mai multi- dintre stramosii care au putrezit la radacina mea. Stiu, si eu am intrebat de unde o stie cel dintai batran. era un pai carturar care invatase limba animalelor de frica sa nu fie mancat. Tare intelept mai era paiul, stra-stra-stra bunicul meu. Avea el o vorba. Zicea batranul asa: Fiule, cand simti ca te calca o talpa care nu vrea sa te striveasca, sa…

...

Am aruncat o privire destul de insistenta...

... pe ultimul vostru numar. M-a bucurat si m-a indispus nu stiu in ce proportie, insa nu ma straduiesc nici sa aflu.

Vin mai intai Edi si Sabina cu dureroasa intrebare: mai are SSJ un rost pe lume? Si legata de prima: care e acest rost? Ce sa le raspunzi? Ce sa va raspund? Nu va raspund. Nu eu.

Urmeaza apoi articolele de sezon. Alin Creanga. Ce pot sa spun e ca, in cazul meu, din tot cate ceva se aduna si da un Craciun. Ca am si culinar, si muzical, si material, si ceremonial si... din fiecare. De altfel imparteala mi se pare in scopuri pur didactice fiindca nu stiu pe nimeni sa isi propuna sa aiba un Craciun social de pilda. Lista aceasta de craciunuri alternative ai zice ca e mai degraba un index al derapajelor posibile, un desfasurator moralist. As fi preferat mai multe amanunte despre acel Craciun autentic ramas a fi descoperit.

Si chiar asta face Alina Simion. Mi-a intrat drept la inima bobul de sare cu care a dat o parte din gustul numarului.

Alin Cristea e impresionant cu radiografia pe care ne-o supune atentiei. Radiografie ramasa cam neinterpretata insa (intr-un sens). Plus ca e deranjant sa mi se puna intrebarea cu raspuns inclus: "Cum sa nu fredonezi, inspirat de aceasta feerie promotionala: Always Coca-Cola?" Foarte bine! raspund. Nu stiu pe nici unul dintre prietenii mei, evanghelici sau neevanghelici, care sa fredoneze sloganul respectiv. Deci se poate fara Coca-Cola. Intrebarile tendentios puse doar pentru a sustine o demonstratie nu cred ca sunt necesare. Cat despre McChristmas, la randul lui pare cam prea mult spus. Da, formularea e de efect. Si cam atat. McDonald's stiu ca denumeste intr-un fel globalizarea. Dar lumea e in mai multe feluri nu numai in felul Mc. Se poate ca nu am inteles eu, dar se poate si ca ar trebui explicat ce inseamna McDonaldizare. Fiindca altfel nu vad de unde trimiterea la sincretism.

Regret ca nu am reusit sa identific tonul textului despre Spania al Roxanei. Am remarcat ca se plang si copiii cei omorati de Irod (daca se plang) si ca se sarbatoreste la iesle nu la brad.

E bine cand se termina cu bine. Sau: stai sa vedem cum se termina. Lena a iesit senina din Craciunul frantuzesc.

"Sensul si trairea" lui Daniel Bud nu prea a avut sens pentru mine. Adica, lasa-le incolo de culori, imi zic. Iau batul si il bag in gura bucurandu-ma ca ii dulce nu ca e rosu si alb. Oricum dupa foarte scurta vreme se sterge rosul si ce ne facem?

Eu nu mai am brad de ceva vreme, dar nu asta imi descompleteaza Craciunul.

Teologic, ieslea nu inseamna nimic. Adica mi se pare o speculatie dulceaga insistenta pe smerenia din iesle. Daca m-as face furnica, marturisesc ca nu m-ar interesa in mod deosebit daca m-as naste in varful sau la baza musuroiului.

Ce mai mare umilinta decat sa devina om supus acelorasi slabiciuni ca si noi (dar fara pacat)? Si sa o pun si asa: care dintre oamenii de dinainte si de dupa au avut parte de ingeri la nastere? Si inaintea caruia s-au mai inchinat oameni intelepti veniti de la sute de kilometri? (In textul din Filipeni ni se spune de smerenia pana la moarte de cruce si nimic despre iesle). S-a nascut un imparat, cel mai imparat dintre imparati, intr-o iesle. Dar el nu si-a revendicat-o vreodata. I-am pus-o noi in cârcã dintr-un sentimentalism pe care incercam sa-l facem dogma.

Mai in echilibru ma aflu cand se spune: "simplitate si maretie" (Ionutz). Cam asa, de la inceput intr-un paradox. Impresia dupa lectura e ca, in ciuda nenumaratelor articole, nu prea stim cum se sarbatoreste. Ca exista lectii pentru posteritate si prostime. Mi-e teribil de ciuda pentru incrancenarea (ca sa nu o chem dupa alt nume) cu care e descris Craciunul celorlalti. Imi amintesc de panaourile pioneresti: ASA DA, ASA NU.

Niciun comentariu: