The Salt Street Journal nr. 101



Curajul de a lupta cu morile de vant

Nr. 101 / 10 Mai 2001, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Danut Manastireanu, Cristian Lucaci si Ionatan Pirosca

Cuprins: Editorial, Prima stire, Tara Fiilor Vulturului, Raftul de carti, Cinquecento, Andante, Perspective psihologice, 101 Dalmatieni, Un bob de sare, Un alt bob de sare, Ingerul a strigat, Mozaic imaginar, Din numerele viitoare, Curier & Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe / unsubscribe.

Eduard Orasanu



Editorial

Ilie Ilascu a fost eliberat! Actul de gratiere a fost semnat de Igor Smirnov, „presedintele“ Transnistriei, la cererea lui Vladimir Voronin, presedintele statului moldovean. Peste cateva zile se asteapta ca Ilie Ilascu sa vorbeasca in fata parlamentului român, discurs tinut in calitate de senator al Partidului România Mare.

Dar cine este Ilie Ilascu? Istoria ar fi urmatoarea: la inceputul anilor 1990, Transnistria, regiunea cea mai puternic dezvoltata industrial, cu o populatie majoritara de etnie rusa, vrea sa se separe de Republica Moldova. Separaratismul transnistrenilor este sprijinit de prezenta Armatei a 14-a, a fostei Uniuni Sovietice in aceasta mica regiune. Ilie Ilascu se opune cu arma in mana acestei rupturi, desi stie ca Transnistria nu a apartinut niciodata României. El lupta cu tricolorul in mana si proclama un scop final, unirea Moldovei cu România. Este arestat si intemnitat la Tiraspol, capitala regiunii separatiste. Urmeaza un proces pe care Ilie Ilascu il respinge de facto, el nerecunoscand autoritatea republicii de dincolo de Nistru. In timpul procesului, din cusca de fier unde este tinut, „teroristul“ Ilascu striga: „Te iubesc, popor român!“. Desi bolnav dupa lungii ani de detentie el refuza orice colaborare juridica cu regimul de la Tiraspol.

Ilie Ilascu este un patriot, dar in acelasi timp este o victima a istoriei, a iubirii de limba si neam.

Ce nu stie Ilie Ilascu? Ca in patria pentru care a suferit patriotismul nu face doi bani, ca in Parlamentul in care el este senator sunt oameni care iau arma in mana doar pentru apararea vilei si a celor X masini. Nu stie de stalcirea limbii române prin „manelizare“, nu stie ca la televizor e o „criza acuta de haine“. Nu stie ca a fost folosit ca o mascota si ca o emblema electorala de partidele cu mesaj nationalist din Romania.

Ce va face Ilie Ilascu printre „transnistrenii“ de pe Dambovita, ramane de vazut.


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

Sunt din Iasi – oras periferic



Prima stire

. In data de 5 mai a avut loc la Iasi campionatul de fotbal al liceelor crestine din tara. Anul acesta, Colegiul Richard Wurmbrand a castigat acest campionat.
. Fundatia Crestina – “Missio Link International” si Radio Vocea Evangheliei organizeaza doua concerte, in luna mai, cu Michael Card din SUA, primul va avea loc la Bucuresti pe 21 mai ora 18:00, la Sala Palatului, iar al doilea la Sibiu, pe 23 mai, la Sala Polivalenta Transilvania, tot la ora 18:00. In concert Michael Card va prezenta albumul “The Soul Anchor”, bazat pe Epistola catre Evrei. La Bucuresti biletele pot fi cumparate de la Sala Palatului sau prin unele biserici si agentii locale.

Danut Manastireanu



Tara Fiilor Vulturului (I)

Putina istorie veche

Albania a fost sa fie prima tara pe care am vizitat-o în noua mea slujba la World Vision. Îmi era oarecum teama si eram extrem de confuz. Nu stiam la ce sa ma astept si daca eram pregatit pentru asta. Am încercat sa-mi fac temele bine, citind tot ce puteam gasi despre World Vision Albania si despre tara (enciclopedii, rapoarte de calatorii etc.). Am vorbit chiar la telefon cu un prieten care fusese acolo în vizita. Totusi, urma sa descopar acolo în curând, ca este una sa citesti despre ceva si cu totul altceva sa o experimentezi.

Din avion, Albania arata a fi o tara muntoasa. În lecturile mele, am aflat ca avea o istorie tragica. Numita Illiricum în antichitate, regiunea nu a fost niciodata prea bine controlata de romani, din cauza terenului dificil si a caracterul imprevizibil al locuitorilor.

Pe vremea Noului Testament, Illiricum a fost vizitat de apostolul Pavel, care pare sa fi convertit acolo în jur de 70 de familii. Dupa o alta traditie veche, ceva mai târziu, Tit, ucenicul lui Pavel, a început o biserica în Durres.

În antichitatea târzie, Illiricum a devenit parte a Imperiului bizantin. Dupa Marea Schisma din 1054, nordul regiunii a ramas sub influenta romano-catolica, în timp ce sudul a intrat sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Bizantine, o separare care afecteaza în mare masura, pâna astazi, conditia religioasa a tarii.

Dupa caderea Constantinopolului, în secolului al cincisprezecelea, teritoriul locuit de albanezi a intrat sub stapânire otomana si a facut parte din Imperiul turc pâna în 1912, când a devenit monarhie independenta. În timpul Evului Mediu tara s-a bucurat de independenta pentru o perioada scurta, ca rezultat al victoriilor militare obtinute de eroul national albanez Skenderbeg.

Din punct de vedere religios, domnia turceasca a afectat Albania în mod profund. Otomanii nu au folosit violenta pentru a-si impune religia, dar au obligat oamenii care nu adoptau Islamul sa plateasca taxe mult mai mari. Rezultatul acestei strategii dibace a fost ca în cei peste patru sute de ani de domnie turceasca, mai mult de 70% din populatia albaneza a acceptat Islamul, chiar daca într-o maniera mai degraba formala. Restul populatiei este alcatuit din catolici (20%) si ortodocsi (10%), majoritatea lor de asemenea doar formal dedicati credintei lor religioase. (Trebuie sa mentionam aici, ca desi aceste statistici sunt folosite peste tot, multi albanezi se îndoiesc ca ele reflecta situatia prezenta).

© Danut Manastireanu


(textul integral in “Danut Manastireanu – Jurnal de calatorie”)

Eduard Orasanu



Antologia "Raftul de carti"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

GABRIEL GARCIA MARQUEZ - Toamna Patriarhului

Un roman despre ariditatea din preajma dictatorului, despre falsa identitate de sine si labirintul existentei construit pe minciuna. Randuri despre faptul ca puterea nu o poate detine doar un om, caci liderul absolut e la fel de vulnerabil si de neputincios ca si orisicare altul din imparatie.

Dictatorul-batran traieste doar din amintiri, din trecut fabricat la comanda pentru a satisface orgoliul si a mentine sentimentul maretiei. Dictatorul se crede, si i se spune ca e, nemuritor, iar toate hotararile lui au caracter de lege eterna. Chipul si vitejia lui nu se vestejesc, in portrete apare mereu tanar, din ce in ce mai tanar... Dictatorul locuieste peste tot, dar locul e atat de stramt ca incape numai el si uneori nici el. Locuieste dincolo de realitate, printre surasuri mincinoase si slugi lacome si corupte.

Un roman cu fraze construite lung, pline de miez si metafore, care cere rabdare la lectura.

Citat din carte: „...facand magica descoperire ca ceea ce ducea la atata harababura in tara era faptul ca lumea avea prea mult timp ca sa gandeasca, a cautat si a descoperit tot felul de mijloace pentru a-i ocupa acest timp, a reinstaurat jocurile florale din martie si concursurile anuale pentru reginele frumusetii, a construit cel mai mare stadion de baseball din Caraibe fericind echipa noastra cu lozinca victoria sau moartea si a poruncit sa se deschida in fiecare provincie cate o scoala gratuita pentru maturat, ale caror eleve, fanatizate de stimulul prezidential, dupa ce au maturat clasele, au continuat sa mature strazile apoi soselele si drumurile vecinale, astfel ca uriasele gramezi de gunoi erau purtate dintr-o provincie in alta nestiindu-se ce trebuia facut cu ele, in lungi procesiuni oficiale cu drapelul patriei in frunte...“

Dar si dictatorul are o viata sentimentala, iar aceasta este de cele mai multe ori ametitoare si influentata de statutul si posibilitatile acestuia. Pentru ca poti avea totul, nu mai stii sa alegi ce meriti. Pentru ca poti imbratisa pe oricine, cu forta sau nu, nu mai cunosti sinceritatea si naturaletea daruirii. Barbatul se confunda cu institutia puterii, iar institutia puterii se apleaca in fata farmecelor feminine. Femeia poate fi dictatorul dictatorului!

Viata sentimentala a dictatorului este saraca, el nu este un cuceritor sau un indragostit, el este un urzupator. Este saraca pentru ca nu are timp si calitati afective, tandrete si sensibilitate. El nu iubeste pe nimeni. Este saraca pentru ca e prea orgolios sau prea „copil“, victima femeii ce-l subjuga. Femeia din preajma lui (cabinetul doi) este pragmatica si profitoare. Serpuitoare si ticaloasa, copie fidela a conducatorului.

Chiar daca conducatorul se afla in toamna vietii lui…

Romanul incepe cu moartea dictatorului si continua cu un balans intre aceasta ultima limita si viata, viata rostogolita ca o amintire, ca o confesiune cu registre schimbatoare. In personajul dictatorului sunt insumate toate metehnele si cenusiul tuturor stapanilor sangerosi de peste tot si de oricand. Si cu toate acestea nu avem in fata un dictator la absolut, el descoperindu-se ca o fiinta firava si inselatoare. Inselatoare sunt cuvintele, faptele si amintirile, inselatoare este si moartea dictatorului. Orice dictator uita ca nu este stapan peste clipa mortii sale. Ce face poporul atunci cand moare un tiran: plange, se bucura? Si una si alta.

Romanul este gravat pe aerul si conturul vietii sud-americane. O America de Sud parasita si confuza, nici crestina, nici pagana. Singuratate – iata cel mai puternic sentiment izvorat din fiecare rand. Fiecare traieste pe insula lui cu teama sau cu neglijenta. Bucuriile sunt, dar marunte si furate. Singuratate – o stare crunta si de nevindecat. Singuratatea tiranului, a supusilor, a tarii si a continentului. Singuratatea vietii si a mortii – toamna ce nu a stiut primavara, patriarh peste un popor de naluci si rani. Toamna ce scutura tot si patriarh ce nesocoteste orice cuviinta. Toamna peste inimi ambigue, patriarh cu ochii smulsi de vulturi...

(Cat e ceasul? Cat doriti dumneavoastra, domnule General!)

Aretta Bazdara



Cinquecento

"Totul este in noi, opera noastra e un fel de jurnal" Pablo Picasso

As vrea ca arta sa cuprinda in intelesul ei frumosul. Realizez ca pe zi ce trece arta devine ridicola si vad cum este sustinuta o idee de arta mediocra sau submediocra... Si nu inteleg... Am vazut un reportaj despre un artist... asa l-au numit ei... un fotograf care cu indrazneala de „geniu“ a dezbracat cativa italieni la Roma in pelicica goala si i-a tras in poza... Oameni intamplatori... am privit cu tristete amara oameni intinsi pe o bucata de strada lasandu-si trupurile prada artei... Nu spun acum ca acel artist (nu am retinut numele) nu stie sa faca o poza... dar arta e mai mult un sentiment decat o imagine socanta.

Se pare insa ca oamenii secolului nostru vad in arta altceva. Oare maestrii Renasterii se rasucesc in groapa? Cred ca au fugit de mult in alta lume luandu-si cu ei si oasele. Arta fotografica este realmente fascinanta, sunt adevarate tablouri de culoare. Am vazut unele frumoase si sunt... pacat e ca valoarea in zilele noastre e inlocuita fara prea mult regret cu nonvaloarea. La anul voi avea privilegiul sa invat sa fac o poza mai mult decat intamplator. Mi-ar placea sa existe „prinse in poza“ realitati care te fac sa crezi ca privesti o alta lume. O lume in care culoarea si motivatia temei e mai presus decat o socanta fotografie. Sa vad arta acolo, sa vad ca realmente mi se transmit valori ale interiorului.

Nichita Stanescu spune ca scrie pentru ca „poezia este o lacrima care plange ochii!“ Intrebat in ce crede, poetul marturisea: „Cred in forta cuvantului românesc, care da semn moral realului“. Cati artisti ai lumii moderne ar sti sa raspunda la o intrebare fireasca: De ce...?


(Recomandam a se vedea "Istoria SSJ-ului in 6 desene" & Cinquecento - Aretta Bazdara)

Daniel Grigoroscuta



Antologia "Andante"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

Johan Sebastian Bach

Ingenuncheat in camera sa, artistul plange... Isi plange nevrednicia, nimicnicia in fata Divinitatii, este patruns de patimile Mantuitorului sau?

Aceasta este postura in care Bach a fost de multe ori surprins de catre sotia sa, Anna Magdalena, in timpul cat a compus cea mai ampla lucrare a sa, „Patimile dupa Matei“. Structurat in doua parti, oratoriul a fost interpretat pentru prima oara la 15 aprilie 1729, chiar in Vinerea Patimilor. Libretul oratoriului a fost scris de Christian Friedrich Picander, in limba germana.

Fiind o lucrare vasta, „Patimile dupa Matei“ solicita cel mai mare ansamblu interpretativ din creatia compozitorului: patru solisti, doua coruri, un cor de copii, doua orchestre de coarde, instrumente de suflat, doua orgi si bas continuu.

Personajele oratoriului: evanghelistul Matei (tenor), Isus (bariton), apostolii Iuda si Petru, Pilat si sotia acestuia, cele doua slujnice, soldatii, femeile credincioase. Personajul colectiv, poporul, este interpretat de cele doua coruri. Bach surprinde extraordinar de bine psihologia multimii (in care eu unul ma regasesc, strigand: „Rastigneste-l!“), care are o dubla atitudine: de ura si de compatimire; dramaturgia muzicala a oratoriului este insa sustinuta in principal de orchestra.

Ce-ar fi sa auzim de Pasti intr-una din bisericile noastre „Patimile dupa Matei“? Oare cum ar fi receptate? Ar avea oare asupra noastra efectul pe care l-au avut asupra crestinilor din sec. XVIII? Frumoase si irecuperabile timpuri...

In zona intermediara dintre genul muzicii de camera si cel de concert, in 1721 Bach a compus asa-numitele Concerte Brandenburgice (Six concerts avec plusieurs instruments – in original), dedicate margrafului Christian Ludwig von Brandenburg, acesta fiind de fapt cel care le-a comandat.

In general concertele brandenburgice respecta modelul tripartit – o parte lenta incadrata de doua parti repezi, exceptie facand primul si al treilea.

Cel mai des interpretat dintre cele sase concerte este al cincilea (BWV 1050)*, in re major (imi voi ingadui o remarca, afirmand ca, dupa parerea mea, este cel mai reusit dintre toate). Grupul concertino este alcatuit din flaut, vioara si clavecin; pe langa acesta, bineinteles, exista si basul continuu (format dintr-un numar foarte redus de instrumente). Elementul de noutate il constituie trecerea clavecinului de la rolul de acompaniator din cadrul basului continuu la rolul de solist, impreuna cu flautul si vioara. Bach se va folosi din plin de aceasta noutate cand, in prima parte a concertului, dupa ce este expusa si apoi reluata tema, clavecinul este „parasit“ treptat, mai intai de basul continuu, apoi de flaut si de vioara, pentru a realiza o splendida „evadare“ pe cont propriu (solo), destul de lunga, in care va reproduce tema. Evadarea nu se produce insa oricum: clavecinul „preia“ efectiv intregul ansamblu concertant, reproducand la inceput tema cantata de orchestra, pentru ca mai apoi sa dezvolte o tema proprie, care dezvaluie arta compozitorului matur, stapan pe tainele de constructie si exprimare polifonico-armonica.

Toccata & Fuga in Re minor, BWV 565

Rolul pe care l-a avut orga in viata si creatia lui Bach a fost imens. Amploarea sonora a acestui instrument a captivat de timpuriu sensibilitatea copilului Bach si a fost alaturi de el de-a lungul intregii vieti. Adolescent, tanar, matur sau varstnic, Bach asculta si canta cu evlavie la orga, copiaza partitura dupa partitura din vechea sau noua creatie, culege, invata, prelucreaza, transcrie, compune. In ambianta muzicala a copilariei, dominanta a fost creatia lui Pachelbel (despre care am vorbit intr-unul din numerele anterioare), peste care s-a asezat, strat dupa strat, cunoasterea marilor organisti ai traditiei si ai contemporaneitatii sale.

Muzica Toccatei & Fugii in Re minor (piesa compusa pentru orga) a cunoscut o larga circulatie nu numai in viata de concert de pretutindeni, dar si pe calea undelor sau prin rolul de fond muzical al numeroaselor filme (de groaza in special, si nu prea inteleg de ce…). Piesa nu isi gaseste corespondent in domeniul cuvintelor, prea sarace pentru a o descrie, insa se poate remarca o caracteristica comuna tuturor preludiilor si fugilor: aceea ca tema (toccata) ramane oarecum neterminata, neimplinita pana in momentul in care incepe expunerea fugii. Continuu sa fiu incredintat ca muzica lui Bach este de inspiratie divina, de unde si genialitatea lucrarilor sale… O alta forma de preludiu si fuga, in care ascultatorul sa se multumeasca cu ascultarea toccatei, neexistand nevoia ascultarii fugii pentru intregirea imaginii asupra piesei? Eu unul inca nu am auzit sa fi compus vreun om…

* Bach Werke Verzeichnis (Catalogul lucrarilor lui Bach)


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

“File de poveste” (II)

Copiii… Sa-i lasam pe cei absolut normali… Sa spunem ca-l cheama Gabitu, ca are 5 ani, e distrofic, plurimalformat si ca s-a nascut cu o deficienta velopalatina, adica fara ceea ce numim in termenii uzuali “cerul gurii”, la care se adauga un glaucom la unul din ochi, ceea ce-l impiedica sa mai vada cu acel ochi iar la celalalt are deasemenea o acuitate scazuta. Operatiile care i s-au facut i-au lasat doua cicatrici urate la un ochi si la buze. Are cinci ani dar arata de doi, e mic si firav dar poate multe…

A fost adus pentru a invata sa articuleze sunete si cuvinte, pentru-a invata sa vorbesca… La inceput nu putea pronunta absolut nimic, tot aerul din gura era emis doar pe nari, de aceea cand vorbeste acum trebuie sa-si apese nasucul pentru ca sunetul sa se auda. Poarta mereu caciulita iar pentru ca se pare ca-si constientizeaza defectul sta cu o manuta la cap, incercand sa se-acopere (logopedul zambeste si spune ca „Gabitu isi tine capul ca-i tare greu... el e un om mare…“).

Nu poate sa nu-ti placa, chiar daca prima data ochii tai ar vrea sa evite imaginea lui, sa nu-ti vina sa plangi cand il auzi cum incerca, sa nu iubesti mai mult viata, sa nu te iubesti pe tine pentru ceea ce esti, sa nu te intrebi ce-ai face dac-ai avea un copil ca el, sa nu vrei sa renunti la o parte din tine pentru a-l ajuta… Dar el e puternic, ii place de noi, studentii, se-ntoarce sa ne mai salute odata silabisind incet “bu-na-zi-ua” si pleaca incet, bucuros ca logopedul l-a laudat, ca „un copil asa mic ca el a facut asa multe progrese azi“.

Ma intreb cum e lumea lui, ma infior cand ma gandesc cate ironii sau priviri miloase va trebui sa indure, cat de gelos va fi pe copiii de varsta lui, ce limitate vor fi posibilitatile pentru el si-l compatimesc cu toate ca el nu vrea lucrul asta si-as da o parte din mine sa fie ca noi… Astept sa-l vad din nou, cu sufletul cat un purice, intorcandu-se cu tot corpul pentru-a ne putea vedea „mai bine“, abia ajungand la clanta usii, stand cuminte pe scaunel si invatand ce e viata.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)



Curajul de a lupta cu morile de vant, Nr. 101 / 10 Mai 2001, Iasi - România

Va propunem in continuare: Cristian Lucaci - 101 Dalmatieni

Cristian Lucaci



101 Dalmatieni

Iata-ma din nou intre randurile revistei. Desi nu sunt in numarul 100 al revistei, spun si eu „la mai mare!“ Eu lucrez in schimbul trei, asa ca tura mea cade in numere impare. Aceasta nu inseamna insa ca sunt si impar-tial. Desi uneori mai dau cu par-ul si in numerele pare. Nu stiu in care tip de numar veti incadra articolul acesta, dar veti avea parte si de par si de impartial, mai ales ca sarbatorim al o suta unulea numar.

Invatamantul romanesc se afla clar in impar-tialitate, asemanandu-se cu zgripturoaica din faimoasele desenele animate "101 Dalamatieni," fandosita, imbracata cu blanuri de rasa si unsa cu tot felul de uleiuri si pojghite. Ce-ar putea fi nou in ceea ce v-am spus pana acum? Nimic nou sub soare in afara faptului repetabilitatii si/sau continuitatii furtisagurilor, manjelilor, mismasurilor si a jumulelilor de tot ce are mai scump „obiectul muncii“, adica pielea elevului. In viziunea majoritatii cadrelor din invatamant elevii sunt obiecte, materiale didactice, iar in cazurile cele mai fericite ajung statistici. In ultimul deceniu pielea elevului a inceput sa se vanda foarte scump. Desi nu toate casele vand piele de rasa aleasa, totusi unele au in colectie niste valori si raritati, greu de estimat chiar de specialisti. Si cel mai adeseori expertii pedaleaza in gol.

Episodul I

Scoala noastra are in gradina ei unul din cei mai scumpi si isteti „puppies“, care a participat la un concurs de prezentare in limba engleza a unor eseuri. Sa-l numim pe cel de-al 101-lea dalmatian al nostru, Rebi. Cateva cuvinte despre una din comorile noastre: desi inca in clasa a XI-a, „petele“ arata spre un pedigree genial si ca face parte dintr-o familie aleasa. Nu este prima data la un concurs, fiind obisnuita cu artileria grea a competitiilor, de altfel fiind premiata la multe dintre ele. Totusi, ceea ce face sa fie speciala si sa fie in aceasta povestire a 101-a dalmatiana (Politically Correct) este nu luciul medaliei, ci nestematele sufletului si caracterului.

Focul pregatirii incepuse cu vreo luna inainte de ziua concursului. In primul rand si-a ales tema: „The Genesis Flood – Biblical Record and Evidences“, un subiect evident controversat, atat prin natura lui stiintifica, cat si prin faptul ca are radacini biblice. Astfel a inceput munca de cercetare: a cautat carti, a citit, a intocmit fise, a facut paralele cu exemple din literatura universala si a dat o prima forma eseului pentru a cere parerea coordonatorului. S-au facut ultimele retusuri pentru a da forma finala eseului stiintific, ca mai apoi sa se ocupe de prezentarea orala a eseului. Pentru aceasta a folosit retro-proiectorul. Sambata dimineata s-au deschis zorii si putinele emotii s-au diluat in aerul de primavara.

Episodul al II-lea

Insotita doar de un parinte, si nu de profesor, ajunge la locul de desfasurare a concursului cu o ora inainte. Aici asteptarea o introduce in atmosfera, iar daca faceai liniste puteai auzi la curbe scartaitul franelor adrenalinei. Perimetrul acela incepea sa musteasca a intelectualitate odata cu aparitia si a celorlalti sapte elevi impreuna cu profesorii lor.

Se intra in sala, comisia profesoarelor fortandu-se sa transmita sentimentul unor Richelieu si ca ele au maneta ghilotinei in mana. Totusi dalmatiana noastra, agera si sprintena, nu se lasa intimidata si isi infinge din cand in cand coltii in poala mantiilor apretate ale profesoarelor. Prezentarea a fost orala – in acest context trebuie mentionat acest aspect – nu citita. A fost buna, ca sa nu spunem inedita, pentru cadrele care nu stiau ce este este chestia aceea cu gat de lebada, care face lumina si scrie pe perete. Aici, hai ca le intelegem, dar surpriza pentru ele a fost inmanarea unui eseu redactat si pe deasupra academic, incluzand spre indignarea lor si bibliografie.

Episodul al III-lea

Cateva impresii la cald: catelusul dadea din coada, era bucuros, „A fost bine! Am fost singura care a avut eseul scris, ceilalti aveau doar o foicica, care le slujea de fituica. Si subiectele celelalte au fost interesante, dar doar un baiat m-a impresionat, expunand ceva despre «Truman Show». Ma astept cel putin la o mentiune."

Episodul al IV-lea

Aici probabil apare un scurt circuit si cred ca programul sare pe un alt canal. Asa ca veti viziona un episod al serialului „Amintiri din casa mortilor“. Dupa cortina in spatele scenei, in culise miroase greu de la fumul rezultat in urma slefurii pilelor, a dedesubturilor, a relatiior. Cateva scantei ale reverberatiilor au ajuns si la noi: profesorii au aruncat eseul, considerandu-l prea stiintific. Din punctul lor de vedere – de altfel, unul de orbire – nu se poate ca o eleva sa scrie un astfel de eseu, rezulta ca altcineva i l-a scris. Apoi, in tara noastra nu se pot gasi cartile mentionate la bibliografie, in concluzie nu le-a citit. Prezentarea a fost sublima, inseamna deci ca a fost doar ingurgitata, iar apoi varsata.

Episodul al V-lea

Printesa noastra a fost muscata rau. Colectionarele de blanuri rare s-au metamorfozat in dulai bestiali si ne-au rapit-o, aruncand-o in groapa durerii. Ei i-au furat speranta. Dezolare! Se pare ca mumele padurii au avut in fata lor o sigla – CRW – si nu o persoana: „Ah! Colegiul ala crestin! Lasa ca-i aranjam noi!“ Da! Ne-au aranjat, sa zicem. Dar au sfaramat si inchircit un suflet de adolescent in cautari. „Unde-i Dumnezeu? De ce se intampla asa ceva in lumea noastra? Dupa munca si rasplata? Ce rost mai are sa ma zbat?“ Se pare ca proverbul „Ai carte, ai parte!“ este valabil oriunde si oricand, numai ca trebuie definit bine ce fel de parte ai. Dalmatiana noastra a fost invinsa, i s-a taiat coada.

Dupa un telefon, zgripturoaicele au aflat ca eseul a fost original, prezentarea a fost libera si cartile exista. Asa ca ploconindu-se cu mii de scuze si tamaieri i-au acordat premiul al II-lea. Era clar ca premiul I nu se poate acorda in urma unui recurs.

Episodul al VI-lea

Uneori lumea incearca sa ne faca sa traim complexul siglei, al denominatiunii. Copiii nu mai joaca baschet cu tine, rad, iti pun porecle, nu mai ai prieteni. Daca a trecut vremea batailor, a lanturilor, a pietrelor, a ferastraielor, a sabiilor, a prigoanei sangeroase, azi martirii umbla printre noi. Azi avem mortii nostrii vii, pe fruntea carora Dumnezeu le-a asezat coroana cu lauri ai victoriei. Dalmatiana noastra nu poate fi detronata. Este campioana! Suntem mandri de ea! Ce a castigat? Sufletului ei i s-a daruit o medalie care nu rugineste si pe care nimeni nu i-o poate fura. Si „nu mi-ar ajunge vremea, daca as vrea sa vorbesc de...“ atatia alti elevi si studenti crestini care traiesc prigoana. Insa va felicit pe toti si nu uitati ca „lumea nu este vrednica de voi“!


(textul acesta se poate citi si in “arhiva de aur”: “Cristian Lucaci – ‘...el a adus piperul’”)

Alina Simion



Un bob de sare

Schimbarea nu se poate produce decat daca conjunctura, evenimentele permit. In acest sens este nevoie de gandirea oamenilor pentru a realiza evenimente care sa determine existenta unor noi posibilitati de afirmare a vointei colective. Cauzele nobile si semnificative pentru o intreaga populatie se transforma uneori in mijloace josnice folosite in interesul propriu al celor ce sunt deasupra multimi.

Puterea le da siguranta ca masele nu vor putea afla adevaratul scop al schimbarii, iar realitatea ar putea fi pervertita, transmisa doar acea parte din ea care permite trezirea instinctului de autoconsevare al maselor. Manevrarea abila a oamenilor de catre oameni este legea care determina regulile dintre conducatori si condusi.

Complexitatea modului de a te impune in fata unui individ, fie inferior sau egal, atat fizic cat si intelectual, determina permanenta lupta pentru detinerea si in special mentinerea puterii.

Unele mijloace sunt codamnate de „arbitri“, dar daca poti sa le arati necesitatea si urgenta scopului, vigilenta lor va fi minima iar tu esti castigator.

Sabina Dodan



Un alt bob de sare

Si ce e viata daca nu doar un vis?
O lacrima fugind pe obraz,
Un murmur de fericire,
O briza de vise pierdute
„Ingropate“ de mult…
Acolo unde am castigat,
Am pierdut de fapt o parte din noi
Iar unde-am pierdut,
Ne-am amagit ca „vom trece de asta“
Cu ochii pierduti, vanati de alti oameni.

Ionatan Pirosca



Ingerul cel mai scurt inspre maine

Ingerul a strigat (II)

Ai grija la trepte. E ceva periculos acolo, nu le ignora. In fiecare din ele doarme un domn specialist in inferne care ar putea manca vreun madular din cele numite vitale, mie sau tie sau puilor.

Asa trebuie sa fie, nu? Trebuie sa scriu toate acestea, fiindca altfel casca ochii la mine, fiindca singure sangera-n gol. Si, mai ales, fiindca nu reusesc sa ma vada destul de clar. Isi zgarie ochii de colturile mele taioase, fara sa mai poata rosti ceva, cat de cat... O salamandra, un chiup, o orhidee... Zadarnic ma zbat sa le strig: nu vedeti Intrerupatorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgarieturi, de voi insiva, nu vedeti Intrerupatorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plans, nu e timp de ras, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodata, in baierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen in aerul care imprejmuieste casa unde ne-am sadit una langa alta inimile, ne-a invatat sa respiram altfel: cu mai multa rabdare, gandind... Cu fata la gand...

Vom iesi din noi, vom iesi sa mergem in parc, nu e asa? Sa vedem aleile cum vibreaza. Cum tremura, inconjurandu-ne, culorile. Mana lui Dumnezeu incalzind lucrurile, invatandu-le sa fie lucruri. Atingand lumina pe rand, aproape de ochii nostri. Poate ca vom intelege, vei vedea... Vei vedea altfel, este adevarat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptand sa fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere si de pulbere, in jurul carnii cuprinsa de puls. Vezi?

Aleile se duc singire sa le taie padurea. Oamenii spun ca acolo se termina parcul, ca numai pana acolo se poate ajunge, ca numai pana acolo poate ajunge sageata cand se trage cu arcul verdelui aceluia inchegat pe forma platanilor.. Ici-colo sclipeste cate o barca de cernoziom peste care trec norisorii unor banci cu indragostiti. Iei copiii de mana si ma cauti cu privirea. Ai vrea ceva ce se ascunde in claia unei alte realitati.

© Ionatan Pirosca


(recomandam a se vedea “Ionatan Pirosca – Ingerul cel mai scurt inspre maine”)

Ionut Apostu



Mozaic imaginar

Sa ne imaginam ca suntem intr-un bazar. Tarabe, oameni galagiosi, muzica de proasta calitate, gardieni… Ce fel de bazar ar putea fi? Pai unul obisnuit, in care oamenii vin, privesc, daca au de luat ceva iau, daca nu pleaca precum au venit. Dar unde sunt adevaratii negustori, care stau de vorba cu tine, sa te convinga ca marfa lor e buna, ca e ieftina; unde-s negustorii cinstiti care sa iti faca si rabat in cazul in care cumperi mai mult?

Sa ne imaginam ca orice biserica ar fi un asemenea bazar. Tarabe, oameni galagiosi, muzica ieftina, gardieni… Ce fel de biserica ar fi aceasta? Pai una obisnuita, in care oamenii vin, privesc si de cele mai multe ori pleaca cum au venit. O, Pastorul e de vina, veti sari cu totii… Him! Dar unde-s acei oameni care sa te primeasca cu caldura? Se pare ca nu e loc de ei in bazar, ca sunt altii care fac mai multa galagie, ei trebuie sa mearga la periferie unde taraba lor va fi vesnic plina.

Sa ne imaginam ca un bici, un bici de nuiele, s-ar invirti prin aer. Tarabele s-ar rasturna, galagia s-ar transforma in mutenie, tarabagii ar fugi care incotro. Ei, dar ce ar ramine? Ar ramine un loc gol, gata sa fie umplut cu acei care stiu la ce foloseste un bazar, acei negustori care stiu ce inseamna a trudi din greu, caci ei au stat pina atunci la periferie.

Si cind te gindesti ca fiecare din noi vine saptamina de saptamina in acest bazar? De multe ori ne intindem la vorba cu acei negustori care nu stiu altceva decit sa sporovaiasca, pierzind din ochi adevaratii negustori ce stau la periferie si asteptind ca si marfa lor sa aiba cautare. Se pare ca acest bazar este frecventat cu aceeasi obsesie duminica de duminica, privind si asteptind ca biciul sa se invirta prin aer, tarabele sa zboare, muzica sa inceteze, zgomotul sa dispara…


(textul acesta se poate citi si in “Ionut Apostu – Sunt tanar ‘alte texte’”)



Din numerele viitoare: Articole semnate de Lena Grigoroscuta, Cristian Lucaci si Teofil Stanciu

Pe cine promoveaza SSJ?

Ionatan Pirosca, cu "Poema Iubirii" - poezii difuzate o data la zece zile prin e-mail.

Curier&Posta redactiei:

Danut Manastireanu: Dragilor, felicitari pentru implinirea primelor 100 de numere! Curajul vostru de a produce ceva de calitate, aproape fara mijloace materiale, este un exemplu demn de urmat in veacul acesta meschin si mercantil. Se vede ca sunteti moldoveni. Altfel nici ca se putea. Putini naivi, si mai mult visatori, dar pasionati si plini de avint, oarecum sagalnici, dar si taiosi, optimisti uneori si pesimisti cel mai adesea, voi v-ati creat un stil si o aura unica. Sunteti SSJ-isti. In vremea aceasta de tranzitie, cind fiecare isi vede de 'buticul' lui, voi incercati sa fiti o voce proaspata si autentica a constiintei pentru lumea evanghelica romaneasca, atit de absorbita de maruntele ei preocupari trecatoare. Poate ca intr-o zi, trezita din mahmureala, va auzi strigatul vostru de disperare: 'Crestini romani, tara are nevoie de voi. A sosit vremea sa va dezmeticiti si sa faceti ceva care sa ramina, atunci cind nu veti mai fi pe aici.' Poate ca totusi lupta voastra donquijotesca nu va fi fara rost. Si chiar daca ar fi, voi v-ati facut datoria. Sa fiti iubiti! Un prieten care scrie rar, dar care este mereu cu inima alaturi de voi, oricit de departe s-ar afla cu trupul. Danut Manastireanu

Multumim pentru felicitarile si incurajarile trimise redactiei si lui Gabriel Golea si lui Mihaela Flesariu. Nu renuntam!

Epilog: Dar stii in cate bisericii s-au zidit tarabe? Si stii ce subterane afumate spiritual ascund? Cati „navetisti“ fara bilet dorm saptamanal in ele?

Pentru subscribe, unsubscribe, scrieti la adresa: (...) - trimiteti adresa si in functie de ce solicitati - o vom copia in / sterge din - banca de date. Indiferent de varianta, va multumeste:

The Salt Street Journal

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu (redactor sef)
Ionut Apostu (redactor sef – adjunct)
Sabina Dodan

"Frumusetea va salva lumea!" F. M. Dostoievski
iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: