The Salt Street Journal nr. 103



Curajul de a lupta cu morile de vant

Nr. 103 / 24 Mai 2001, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Danut Manastireanu, Daniel Alb, Mircea Paduraru si Ionatan Pirosca

Cuprins: Editorial, Prima stire, Tara Fiilor Vulturului, Raftul de carti, Cinquecento, Andante, Perspective psihologice, La ciori, pardon, dupa ciori, Orasul sfintilor, Un bob de sare, Un alt bob de sare, Circuitul mantuirii in natura, Mozaic imaginar, Din numerele viitoare, Curier & Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe / unsubscribe.

Eduard Orasanu



Editorial

Calea Victoriei imi pare mult mai scurta, la dreapta si la stanga edificii vechi, magazine de lux si din loc in loc semafoare „inteligente“. Iata si Palatul Regal, istoria l-a transformat intr-un clasic si spatios muzeu de arta, monarhia nu mai salveaza Romania, cat despre Comitetul Central, amplasat peste drum, el nu mai are nici un farmec. Cainii si masinile de lux dau viata unui contrast balcanic. Multe gunoaie si nici un spatiu de verde.

Michael Card, cantaretul crestin despre care inca nu stiu nimic, va concerta in seara aceasta in Sala Palatului. Va fi un alt american cu ifose, cu stupiditati si convins ca a aterizat direct in jungla? Surpriza placuta, iata un american inteligent, modest si cu farmec. Si desi nascut in Tennessee, iubeste muzica celtica, poate simti ca inima ii vibreaza cand este la Belfast. Un american ce daruie o muzica a cuvintelor potrivite si totusi paradoxale.

Piata Universitatii, mereu aglomerata, nu se mai zbate intre Miron Cosma si Marian Munteanu, ci se zbate intre teapanul Intercontinental si o viza (cersita undeva prin preajma) pentru America...

Refuz sa merg cu metroul, asa cum refuz sa intru in McDonald’s si ce conteaza. Piata Unirii, inca „nesfintinta“ de o Catedrala a Neamului, dar „frumos impodobita“ cu o Casa a Poporului, imi ascunde perspectivele arhitetcturii interbelice. Cateva imobile innegrite fac privirea sa respire. Alti caini si alte masini de lux, un tipar de civilizatie Damboviteana. Sute de celulare si zeci de reclame, foarte putine flori si nici un fluture...

Michael Card, intra-n scena, este sfios, este nerigid si lipsit de „smecherie“. Canta la chitara, apoi la pian, se opreste uneori sa explice. Publicul e numeros, tanar, dezinhibat. Cantecele îi sunt cunoscute, sunt fredonate si aplaudate. Textele sunt din Scriptura, le poti auzi fara obisnuita somnolenta duminicala.

Cismigiul a aparut tocmai cand imi pierdusem orice speranta, cateva barci pe apa, persoane de toate varstele, dar unde-i Teiul lui Eminescu, poezia? Rememorez, in linistea parcului, tot ce am vazut: sedii de Ministere, sedii de Banci, Hoteluri si oameni grabiti. Tot, nimic. Ascult la un mic radio portabil oferta sonora a Bucurestiului, multe, vrute si nevrute.

A doua zi dimineata, in Hala Traian, cer o banana de la o precupeata si intreb de strada Iuliu Valaori. „Dar ce sa faci maica, pe Iuliu Valaori. E la trei strazi de aici. Zi, puisorule!“

Michael Card vorbeste in biserica de pe Iuliu Valaori despre mister si taina, despre viata si familie, despre intelepciune si responsabilitate, despre muzica si inchinare. Eu ma opresc aici.


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

Un pelican sta-n Cismigiu...



Prima stire

. Saptamana ce tocmai s-a incheiat a adus schimbari pe scena politica, astfel, Traian Basescu a fost ales presedinte al Partidului Democrat, iar Ion Iliescu a cinat impreuna cu Regele Mihai la Palatul Cotroceni. Cat despre lumina, numai vesti bune, iar se va scumpi...
. In zilele de 25, 26 mai, la Iasi va avea loc o conferinta a femeilor cu tema „Increzandu-te in Dumnezeu cand cararea vietii e grea“, organizata de Asociatia Misionara Romano-Americana. Invitata va fi Jane Derick, din Ashville, SUA, profesoarã de religie, conducatoare de grup de studiu biblic si gazdã la Centrul de Pregãtire „The Cove“ al organizaþiei Billy Graham. Conferinta va avea loc in incinta Bisericii Baptiste Nr. 1 - Buna Vestire din strada Sararie 32.

Danut Manastireanu



Tara Fiilor Vulturului (III)

Un tur prin Tirana

Primul meu contact cu Albania a fost la aeroportul din Tirana. Era foarte mic si prost echipat, ceea ce reflecta conditiile economice ale uneia dintre cele mai sarace tari din Europa. Lenci, gazda mea in aceasta calatorie, o tanara domnisoara albaneza care se ocupa de probleme personal in World Vision Albania, m-a dus la un mic hotel privat unde urma sa stau. Era un loc destul de bun pentru standardele albaneze. Apoi, am vizitat pentru introducere biroul World Vision, unde am putut sa ma intalnesc cu aproape toti cei care lucreaza acolo.

Culminatia acestei prime zile in Albania a fost un tur de o ora prin Tirana. Ghidul meu a fost domnul Kurtezi, care facuse aceasta in mod profesional pe vremuri. El mi-a aratat urmele regimului comunist: casa lui Enver Hodja, „piramida“, care fusese candva muzeul memorial Enver Hodja, acum fiind o sala de conferinte, cladirile guvernului etc. De asemenea, mi-a aratat ambasadele vestice - foarte bine pazite, dupa tulburarile civile din 1998, moschei si biserici, Universitatea.

Am vorbit despre viata si politica in Albania si am realizat ce similare sunt lucrurile in tarile noastre. Vechii lideri comunisti au incercat si acolo sa se dea drept noii democrati. Totusi, doar in cuvinte, in vreme ce reflexele dictatoriale au ramas aceleasi. In acelasi timp, asa-numitele forte democratice, in cazul Albaniei conduse de Sali Berisha - un populist al carui comportament politic se afla la limita patologicului, era la fel de corupt si demagogic ca si cel al fostului lider comunist. Chiar si liderii mai tineri, care au venit la putere dupa tulburarile din 1998, nu erau mai buni. Nu erau doar incompetenti, dar pareau chiar mai flamanzi dupa imbogatire si dupa putere decat predecesorii lor.

Tara aproape ca nu avea infrastructura. Politia era si mai corupta si lipsita de autoritate decat in Romania. Strazile erau atat de rele incat era greu sa-ti imaginezi cum mai puteau circula masinile. Am inteles atunci de ce, spre surpriza mea, peste 90% din masinile de pe strazi erau Mercedesuri; nici un alt tip de masina nu ar fi supravietuit in acele conditii. Majoritatea lor erau vechi, dar erau si unele foarte noi, probabil multe dintre ele furate din Europa de Vest.

Vazand toate acestea, nu este de mirare ca sentimentul general din tara era unul de neajutorare si disperare, mai mult chiar decat in Romania. Multi albanezi se intrebau daca exista intr-adevar vreun viitor pentru tara lor, in special din pricina ca majoritatea tinerilor educati plecau in Vest.

© Danut Manastireanu


(textul integral in “Danut Manastireanu – Jurnal de calatorie”)

Eduard Orasanu



Antologia "Raftul de carti"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

Ginghiz Aitmatov - O zi mai lunga decat veacul (II)

Ganditi-va ca aceasta legenda este o parabola si ca „juanjuanii“ reprezinta toate regimurile opresive si totalitare, iar cei a caror memorie este stearsa sunt oameni nevinovati (prizonieri ai acestor regimuri).

„Mankurtul nu mai stia cine e, din ce neam se trage, nu-si cunostea numele, nu-si amintea copilaria, tatal, mama - intr-un cuvant, n-avea cunostinta de sine a unei fiinte omenesti. Lipsit de personalitate...“

Acest roman incepe de la o intamplare tragica (moartea celui drag), ce vine in viata fiecarei familii, fiecarei comunitati. Particularitatea acestei restranse comunitati este izolarea in adancul stepei, acolo unde ingrijeau de o portiune a caii ferate. In gara lor nu oprea niciodata nici un tren. Acest fapt este si o parabola. Pilda despre neinsemnatate si anonimat. Pilda despre belsug de viata in adancul acestei neinsemnatati, al acestui anonimat. Autorul foloseste mereu, pe parcursul romanului acest text: „Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre Est spre Vest si dinspre Vest spre Est... Iar de o parte si de alta a caii ferate se intindeau marile spatii desertice Sari-Ozeki - Tinutul Stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate distantele se masurau pornind de la calea ferata, ca de la un meridian Greenwich... Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest si dinspre Vest spre Est“.

Moartea celui drag pune comunitatea in fata neprevazutului: Locul de ingropare? Ritualul de ingropare (in plina epoca comunista)? etc. Decizia ca ingroparea sa aiba loc in vechul si legendarul cimitir Ana-Beiit, prilejuieste calatoria (o alta parabola), acest drum e facut de un tractor, un excavator, un om pe o camila si un caine (o alta parabola - conflictul dintre modernitate si traditie). Drumul dureaza o zi, iar aceasta zi este mai lunga decat veacul. Amintirile traverseaza un interval lung de timp: anii razboiului, dupa razboi - stalinizarea, moartea lui Stalin, oameni, tradari, iubiri, patimi, trenuri, vagoane, camile, truda, nasteri, frig, seceta.

La sfarsitul calatoriei, surpriza este naucitoare: un gard ce traverseaza pustia! O baza militara (cosmodrom) a frant drumul si rostul cimitirului. Unde il vor ingropa?

...

Vom cunoaste doua personaje care dau continut legendei: Naiman-Ana, care traieste aceasta tulburatoare poveste prin faptul ca la ea este supus fiul ei, Jolaman.

(Voi cita din carte):

„Vartejul indoielilor o ametea. Iar negutatorii aceia, care pomenisera la o ceasca de ceai despre tanarul mankurt intalnit in stepele Sari-Ozeki, nici nu banuiau ce scanteie de nadejde aprinsesera in sufletul bietei Naiman-Ana. Inima-i zvacnise de o presimtire rascolitoare. Gandul ca acel mankurt era tocmai fiul ei disparut se instapanea tot mai staruitor, tot mai puternic in mintea si inima ei. Si intelesese ca nu-si va afla linistea pana cand nu-l va gasi pe acel mankurt si nu se va incredinta ca nu era fiul ei.“

„Stia cat de periculos era sa porneasca de una singura prin stepa, dar nu-si impartasi nimanui planul. Nimeni nu ar fi inteles.“

„...porni hotarata spre camila, lovind-o usor peste genunchii indoiti. Aratandu-si, din obisnuinta, coltii - chipurile ca sa-si sperie stapana -, Akmaia se lasa fara graba cu pieptul la pamant. Petrecand cu o miscare iute desagii peste sa, Naiman-Ana se salta peste camila, o imboldi usor si Akmaia se ridica, indreptandu-si picioarele si inaltandu-si stapana mult deasupra pamantului. Abia acum pricepu Akmaia ce drum o asteapta...“

„Sa gasesti un om in Sari-Ozeki e ca si cum ai cauta acul in carul cu fan, dar daca acela pastoreste o turma mare, rasfirata pe imasuri intinse, mai devreme sau mai tarziu tot dai peste el.“

„Cand Naiman-Ana plecase din aul, chinuita de dor si indoiala, visa un singur lucru - sa-si vada fiul in viata, fie si preschimbat in mankurt, viu sa fie chiar daca nu-si mai aminteste nimic si nu mai gandeste ca un om intreg. Sa traiasca, atata doar... Ce, era putin lucru?“

Aretta Bazdara



Cinquecento

"Totul este in noi, opera noastra e un fel de jurnal" Pablo Picasso

Sabin Balasa

As dori sa ma arunc intr-o lume fara lacrimi... visez uneori la acel univers si-mi spun: Raiule, unde mi-ai plecat... si raiul nu raspunde... ma uit innobilata de o dragoste dureroasa. Sufletul meu are bataturi... Undeva cunosc existenta unei cruci, a unui Dumnezeu total... dar Il doresc asa putin incit ma doare mediocritatea in care ma zbat tirziu si slab... ma doare neputinta mea de a fi mai mult... E o durere asa noua si asa nemiloasa... Mi se pare ca opera aristului e un racnet neauzit... la fel ca luptele nostre interioare pe care le consumam intr-un strigat neauzit...



Femeia e motivul principal al obsesiilor sale. Vad femei descoperite frumos... ma incita insa perfectiunea puritatii. E un trup gol, ma duce cu gindul la o frumusete neatinsa desi descoperita. Vorbesc nedeslusit acum... nu scriu doar despre ce scriu... scriu mai mult... nedeslusit. Oriunde ma uit vad Femeia... pare ca fiind una singura mereu repetata... „Calatorie in timp“, „Spre ideal“,
„Pietate“, „Veche“, „Somnul“, „Timpul“, „Miraj“, „Inserare“... Si o alta prezenta e culoarea viselor... un albastru mereu schimbat si mereu linga femeie... Mi se pare un artist mult mai complex decit pare... Poate vom spune: E, nudul e ceva ce nu ar trebui vorbit, e contrar unor adevaruri... Mi se pare nedrept sa nu ai ce crea decit un trup de femeie dezgolit... sa fie oare o revista neortodoxa...? Bine... Femeia, la Sabin Balasa nu pare nud desi e nud... e asa ca o aripa de inger, cu atita puritate si pace, cu atia curatie si neurit. Asa vad eu. Bine, am in fata un album doar... dar ce vad aici imi place. Nu e nimic nefiresc si e o femeie... mi se pare ca nu exista nicaieri... e moarta in timpul nostru. In numarul urmator voi vorbi despre o femeie care priveste marea spre seara...

...

„Rupeti-mi sufletul si aruncati-l in necuprins... sunt prea limitata in dragoste. Daca iubirea ar putea sa tipe am trai intr-o lume de oameni muti... si eu as fi prima pierduta... “


(Recomandam a se vedea "Istoria SSJ-ului in 6 desene" & Cinquecento - Aretta Bazdara)

Daniel Grigoroscuta



Antologia "Andante"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

Antonio Vivaldi (1678-1741) - Anotimpurile

Unul dintre cele mai cunoscute vestigii din mostenirea muzicala lasata de Antonio Vivaldi este ciclul celor patru concerte pentru vioara, instrumente de coarde si bas continuu, intitulat Anotimpurile (Le quatro stagioni), tiparite la Amsterdam in anul 1725. Volumul care le cuprinde (op. 8) poarta denumirea Il cimento del’ Armonia e del’ Inventione si este compus din doua parti, cuprinzand fiecare cate sase concerte. Prima parte se caracterizeaza in intregime prin titluri programatice: La primavera, Estate, Autunno, L’inverno, La tempesta di mare si Il piacere. (Primavara, Vara, Toamna, Iarna, Furtuna pe mare, Placerea). Fiecare din primele patru concerte ce urmaresc succesiunea anotimpurilor era precedat de versurile unui sonet apartinand unui poet ramas anonim.

Inceputul il face firesc Primavara (mi major), anotimpul care readuce natura la viata. O intampina ciripitul pasarelelor, murmurul izvoarelor, adierea zefirului, glasuri ce amutesc la ivirea furtunii ce aduce ploaia (Allegro). Linistea noptii, in care pastorul apare pazit de cainele credincios, este invaluita de fosnetul frunzisurilor (Largo), pentru ca zorii sa aduca pe pajistea inverzita dansul zglobiu al nimfelor si pastorilor (Allegro final).

Considerat „capodopera“ a concertelor vivaldiene, acest tablou muzical al primaverii ilustreaza nu numai forta unui talent de a reda diversitatea de nuante si factori ce contribuie la emotia traita in fata splendorilor oferite de natura, dar si o cuprinzatoare cunoastere a tainelor si cuceririlor stilistice din arta componistica a vremii.

Cu maiestrie si sensibilitate, Vivaldi isi conduce muzica pe calea unei imbinari intre descriptiv si simfonizare, folosind efectele onomatopeice si sonoritatile evocatoare intr-o actiune vie, cu impresionante culminatii si luminoase momente de relaxare.

In acelasi spirit sunt realizate si celelalte trei concerte ale ciclului, urmarind fiecare ideile cuprinse in sonetele ce le preced muzica. In paleta sonora oferita de orchestra de coarde, compozitorul gaseste mijloace de a zugravi starea de moleseala adusa de arsita Verii (Concertul nr. 2, in sol minor), prin care razbate cantecul cucului (vioara solista, cu ecou la violoncel) si tristetea pastorului (partea mediana - Adagio), peste care se abat furtuna si ploaia ce invioreaza natura (Presto final).

Contrastant, tabloul toamnei (Concertul nr. 3, in fa major) aduce cantece si dansuri ce sarbatoresc culesul recoltei. Un cules din care nu lipseste bautura. Ameteala si somnul satenilor (partea lenta) sunt redate pe rand de vioara, violoncele, contrabasi, viole si „tutti“, pentru ca tabloul sa se incheie cu o scena de vanatoare (Allegro energico ma allegramente cantato) ce imbina vioiciunea goanei prin padure, cu spaima, suferinta si moartea animalului fugarit.

In ultimul concert (Iarna - fa minor), descrierea naturii albe si reci e intretaiata de elemente de plasticitate comica - cum ar fi mersul poticnit al unui drumet pe gheata, repetatele lui cazaturi. Dar versurile din sonetul poetului anonim se sfarsesc cu cuvintele: „Aceasta este iarna. Asa cum e ea, aduce si bucurii“, idee (incredintata viorii) prin care compozitorul isi incheie atat tabloul sonor al iernii (sentimentul de siguranta aflat de drumet in adapostul cald al caminului), cat si intreg ciclul Anotimpurilor (linistea pe care o aduce speranta in reinvierea naturii), ciclu ce se impune in istoria muzicii ca valoros model si ca precursor in conceptia poemului simfonic.

De-a lungul partiturii compozitorul a plasat formulari precum „a sosit primavara“, „cantecul pasarilor“, „murmurul izvoarelor“, „somnul pastorului“, „furtuna“, „vanatoarea“, substanta emotionala dominand in mod consecvent factorii stilistici.


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

Stresul si relatia de cuplu

Stresul in cuplu pune in joc implicatii afective, emotionale si sociale de aceeasi intensitate, incat este dificil sa nu li se acorde aceeasi importanta. Conflictele si frustrarile afective, emotionale sunt traite cu aceeasi suferinta si acelasi regret. De la prima privire la simpla indragostire la prima vedere, de la dragostea profunda de mai tarziu la „dragostea“ metamorfozata in dusmanie, relatiile dintre parteneri au un drum de o intensitate infinita. Trecand de la exaltarea si indragostirea din prima zi, partenerii se gasesc cu totul altfel decat si-au si idealizat la inceput.

Obligatiile cotidiene, indiferenta, aparitia unor noi emotii amoroase exterioare transforma fiinta ideala in „cel mai rau partener“ iar cel care era frumos si intelegator devine urat si rau. Conflictele se instaleaza, cuplul se destrama. Daca el va mai dura din cauza contractelor sociale si economice sau doar pentru copii, relatia se alimenteaza intr-un mod autodistrugator si in ciuda suferintelor, legatura se mentine. Toti indivizii au nevoie de atentie si afectiune pentru a-si calma angoasele.

Refuzul partenerului ne face agresivi si vulnerabili.

Dintre toate felurile de iubire (iubirea pasiune, de joc, de prietenie, dependenta, practica sau altruista), individul traieste cate putin din fiecare, fara nici una din ele neputand gasi fericirea. Aceasta nu inseamna ca noi incetam sa mai iubim, ci doar ca sentimentul dragostei se estompeaza. Mitul romantic prin care cei doi se casatoresc, sunt fericiti si au multi copii s-a pierdut cu o viteza infricosatoare, pragmatismul si instabilitatea afectiva, cautarea inversunata de a cauta cat mai multi parteneri, partenere pare sa dea mai multa satisfactie (?) sau amagire ca au gasit fericirea.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)



Curajul de a lupta cu morile de vant, Nr. 103 / 24 Mai 2001, Iasi - România

Va propunem in continuare:

Daniel Alb - La ciori, pardon, dupa ciori
Mircea Paduraru - Orasul Sfintilor

Daniel Alb



La ciori, pardon, dupa ciori

Ma pregateam sa-mi iau zborul. Imi persista inca in auz croncanitul celeilalte - caci cum altfel as putea numi ciripitul cioresc ce mi se parea cea mai suava muzica- cand ai aparut tu. Ai planat deasupra cracii mele pret de cateva secunde pentru a te aseza apoi, prea aproape de mine, pe ramurica mea. Culoarea ta ciudata m-a facut sa cred ca umbli cu cioara vopsita. Mi-am dat seama apoi ca erai doar sincera. Am intrat in vorba doar pentru a parea mai mult cioroi decat cioara, dar pana la urma, cand suntem mai multe ne spun tot ciori si diferenta este nesemnificativa. Am povestit vrute si nevrute si incercam sa ghicesc ce era in sufletul tau privindu-te in ochi. N-am vazut prea multe intrucat la ciori ochii sunt pozitionati lateral. Din vorba in vorba a inceput sa ni se para interesanta perspectiva ce se deschidea sub noi.

O chelie lucioasa, mai mult lata decat lunga, incadrata de cateva fire zbarlite de par sur, si de o banca. Proprietarul se facea nevazut, cel putin din punctul nostru de vedere, sub calota cheleasca ce ii acoperea capul. “Te gandesti la ce ma gandesc eu?” -ai intrebat. Un zambet larg, si fara sa raspund am actionat. Clapeta. Pleosc. Proprietarul cheliei duse mana spre materia vascoasa si urat mirositoare ce se imprastiase pe calota de piele ce ii acoperea craniul. Dupa ce se sterse meticulos cu un servetel de unica folosinta, fara sa tradeze pic de manie, ii vazuram privirea. “Calda” de altfel. Te prapadeai de ras.

M-a ademenit cu o bucata de ciocolata scoasa din buzunar. A fost suficient sa te parasesc si sa ma asez langa dansul pe banca. Atunci ai intrat in panica si ti-ai dat seama da prostia mea de ciora. Ti-ai dat seama ca de fapt eu fusesem corbul care scapase bucata de cascaval in favoarea vulpii. Totul fusese insa musamalizat de dragul istoriei. Imi zisesera corb pentru ca niciodata nu s-a stiut daca corbul era tot una cu cioara sau nu. Putea fi astfel sacrificat. A pus omul mana pe mine. Si nici macar nu m-a lasat sa imbuc ciocolata. Dadusem insa peste echivalentul meu uman. Era gata sa dea cioara din mana pe cea de pe gard. De dragul proverbului (si al meu) te-ai asezat pe gard si ai inceput sa-i faci ochi dulci. I-ai oferit schimbul. A acceptat de dragul culorii tale ciudate. M-ai salvat. De dragul meu, sau poate de dragul proverbului. Nu voi sti niciodata. Esti prea desteapta sa-mi dau seama.

Cat despre omul nostru, el era atat de manios (se tradase) si de scarbit (cu intarziere) incat se duse spre tufisuri si am crezut ca va da la rate. S-a razgandit insa si a inceput sa dea la ciori, pardon, dupa ciori. Bateam puternic aerul cu aripile si mi se parea ca stau pe loc. Uitasem complet de tine si nu ma gandeam decat la bolovanii care se indreptau spre capul meu de cioara. In urma mea ramasese doar corpul tau zdrobit si o inima franta. A ta.

Morala: e mai ferice sa fii iubit decat sa iubesti caci dragostea neimpartasita aduce frustrare.


(recomandam a se vedea “Daniel Alb – Galeriile Albe ale SSJ-ului”)

Mircea Paduraru



Orasul Sfintilor (I)

Orasul Sfintilor era, la prima vedere, obisnuit. Era locuit de oameni simpli si imperfecti, crestini si atei, care aveau pareri, iubeau viata si se temeau de moarte. Nu oferise lumii genii, nu atragea priviri, nu fermeca nici prin istoria sa, nici prin traditia sa culturala. Insa nu cumva acest fel de cetate poate gazdui evenimente care sa sfideze normalul, gandirea umana sau legile fizicii? Nu din locuri ca acestea se ivesc criminalii, sau se inalta marii sfinti? Orasul Sfintilor, de altfel, era un oras plat, incarcat, in mod pacatos, cu blocuri cam prea patratice de catre un arhitect ateu. Impresia de uniformizare pe care pacatoasele de blocuri se munceau s-o dea era distrusa de o biserica. Era mica, era veche, dar era altfel. Avea culoarea cerului sarutat de soare. Era o oaza de rai in iad. Pe zidurile ei vechi se distingeau siluete marete si sterse ale unor mari sfinti. Pacatul era ca in fiecare toamna murea cate un sfant de pe zidurile bisericii: era palmuit de stropii de ploaie si apoi sters cu desavarsire de rafale violente de vant. Sfintii mureau in chip nevrednic, neplansi si neobservati de nimeni: Hristos pierea in absolut, Sfantul Petru murea in timp, neinviat si rastignit cu capul in jos, Vasile cel Mare, ratacit in generatii, Ioan Gura de Aur se stingea inecat in taceri si suspine negraite.

Sfintii din Orasul Sfintilor dispareau de pe biserica si din sufletele oamenilor.

Printre oamenii normali ai orasului exista un batran preot, care, dupa spusele lumii, intemeiate, trebuie sa recunoastem, nu era prea normal. Era nebun. Era normal intr-un fel anume. Anormalitatea lui consta in aceea ca se indeletnicea cu niste lucruri stranii: zilnic vorbea cu sfintii bieti si stersi de pe zidurile bisericii. Ii intregea si ii plangea. Vorbea, radea, plangea si gesticula ore in sir. Nimeni nu il intelegea.

(va urma)


(textul acesta poate fi citit si in "Mircea Paduraru - Cuvantul")

Alina Simion



Un bob de sare

Consider ca idealul este un concept inventat special pentru evolutia speciei umane. Mereu idealul uman, fie el colectiv sau individual, este in schimbare.

Schimbarea este determinata de o serie de factori care au fost candva, poate niste scopuri-ideal, insignifiante, surogate ale marelui ideal. Oricand exista un ideal special creat de mintea umana pentru a nu putea fi atins. El trebuie sa fie intr-un plan ideatic pentru a rezista, astfel incat sa-i motiveze pe oameni sa caute mijloace pentru atingerea lui. Idealurile sunt mereu in miscare, fie sunt reinventate, fie sunt inlocuite, dar ele au un rol constructiv in formarea personalitatii fiintei umane. Atitudinea oamenilor fata de realitate tradeaza modul in care acestia doresc "cucerirea" propriului ideal.

Sabina Dodan



Un alt bob de sare

Privesc spre ziua trecuta
Plina de iluzii si intrebari
Si trec spre ziua prezenta
Cu aceleasi iluzii si intrebari
Pentru ziua de azi, pentru ziua de ieri
Acolo unde am aflat un raspuns
N-am pus nici o intrebare
Iar unde am pus intrebari
Am dat de tacere
Ca si ziua de azi, ca si ziua de ieri

Ionatan Pirosca



Ingerul cel mai scurt inspre maine

Circuitul mantuirii in natura (I)

Trag la intrare, scrasnind, autoturisme. Eu urmaresc ochii plini de nadejdi care orneaza canaturi cu vopseaua cazuta. Cand este spre seara, ocolisul luminii, mai adanc si mai singur, deseneaza altfel. Dupa ce vor pleca, voi avea mai mult timp sa-ti povestesc. El s-a sprijinit de perete si tace. „Ce de oameni bolnavi“ imi vine sa zic. Jos in curte se aduna masinile. „Uite ce de ochi acolo, la geamul ala de la etajul patru... Ca gamaliile stinse ale unor chibrituri..“ „Asteapta contravizita.“ zice el.

O tara de rani peste care a crescut poporul de rani. Printre fabrici si uzine, proletarii si seniorii lipsei de credinta, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp cand incoace, cand incolo... Peste propriul trup trupele de jandarmi personali perchezitionandu-ne lenea, vanitatea, ura, cresterea criminalitatii in mintile noastre, in ochi, in viscere...

O tara de rani, o era pe duca: paduchii ca niste minuscule gonguri crescand in priviri, sarind ca din arcurile unui ceas sfaramat pe uluirile ranilor inconjuratoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre rani, tinea sa explice profesorul de inferne. Nu e adevarat ca doare pe cineva ranile care sunteti, mintea cu nerusinare profesorul de inferne.

Se intorc mirosind a cafele si spirt, grabiti si tristi, cu halatele fluturand peste tot. Iau pulsul, temperatura, masurile care se impun... In urma lor umbre obosite dau sa se agate de cate ceva. In flaconul cu ser pluteste un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveste! Intoarce-te si priveste. O data si inca o data si inca o data. Dumnezeu te asteapta mereu, drept, nesfarsit... Si tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma

© Ionatan Pirosca


(recomandam a se vedea “Ionatan Pirosca – Ingerul cel mai scurt inspre maine”)

Ionut Apostu



Mozaic imaginar

Se facea ca ploua peste oras, peste oamenii grabiti, peste strazile mai mult pustii decit umblate de pasii oamenilor grabiti.

Acea ploaie ce curata tot, curata si bine si rau, gata, gata sa o ia de la inceput. Privit din departare orasul parea linistit, luminile erau aprinse peste tot, parca se pregatise pentru sarbatoare. Ploua sa curete raul din sufletele oamenilor, sa curete copacii prafuiti de vreme…

Se facea ca ploua peste oamenii grabiti sa nu observe nimic. Acei oameni care traiesc zilnic cu nadejdea ca miine vor avea mai multi bani, si nu cu nadejdea ca miine vor putea privi in stinga si in dreapta sa observe praful ce se depunea pe copaci, pe strazi, pe rafturi…

Acea ploaie ce spala si bune si rele, face oamenii mai buni, ii sensibilizeaza si ii aduce cu picioarele pe pamint. Oameni tot mai dornici de bunastare decit de bunavointa, mai dornici de titluri si onoruri, isi iau umbrele sa nu ii ploua peste trupurile lor ce trebuiesc spalate. Ori mai nou, au masini ce ii feresc atit de stropii curatitori cit si de privirile trecatorilor cu pasi grabiti…

Se facea ca ploua peste strazile tot mai pustii, neumblate de pasii oamenilor grabiti. Rar mai vezi cite un om ce umbla fara umbrela, dornic sa fie curatit, dornic de bunavointa.

Acea ploaie ce spala si bune si rele, te face sa te simti curat si implinit. Iti da o alta imagine mai curata, mai reala poate; ai timp sa vezi copacii mai frumosi, dezrobiti de greutatea prafului adunat de vreme si de vint.

Se facea ca ploua, o ploaie ce tine vesnic peste orasul mohorit si indepartat de oameni. O ploaie ce cade mereu peste acelasi oras si mereu in aceasi zi, una si aceasi zi…

Un timp ce curge altfel tocmai datorita prafului si umbrelelor, vintului si stropilor…



Din numerele viitoare: Articole semnate de Lena Grigoroscuta, Cristian Lucaci, Daniel Alb si Teofil Stanciu

Pe cine promoveaza SSJ?

Ionatan Pirosca, cu "Poema Iubirii" - poezii difuzate o data la zece zile prin e-mail.

Curier&Posta redactiei:

Daniel Bud (USA): Mi-a placut editorialul. Imi aduce aminte de un vizitator din tarile democratice care a oprit la Opera din Moscova pentru o seara culturala. Silit de nevoia fiziologica a gasit un sir de aproximativ 50 de toalete intr-o stare indescriptibila. Si-a pus atunci intrebarea: la ce bun sa faci cultura si sa pretinzi la etajul Operei ca cultivi intelectul cind la subsol nu poti sa iti odihnesti trupul? Sau or fi avind chei speciale pentru toaletele decente, rezervate pentru elita culturala care performa pe scena imperiala? El, om simplu, nu a inteles rostul acestor discrepante. Daca imi aduc bine aminte, mens sana in corpore sano era zicala comunista. Putin macar din pragmatismul vestic ar trebui importat si la centralele termice din cartierele comuniste.

Nota redactiei: Multumim mult pentru mesajele trimise. Adevarul e ca deficiente apar la mentinerea legaturilor; in speranta ca nu va dezamagim, ne bucura mult sa stim ca mai exista oameni ce sunt interesati de Dostoievski si cultura rusa. Multumim de asemenea de completarile din John Stott. Numai bine!

Valentin Lavric: Dragii mei, Am citit cateodata SSJ si doresc sa primesc si eu SSJ Apreciez slujba buna pe care o faceti. M-a socat articolul lui Marius Cruceru - balada balcanica. Ne cunoastem, dar de mult din studentie. Ii trimit salutari. Eu sunt un fost student IB Emanuel Oradea - promotia 1995, si acum profesor la Liceul „Jean Bart“ Sulina - Tulcea. ...estul extrem... rasaritul indepartat al Romaniei... ...pe o raza de 70 km pe uscat si pe apa sunt singurul crestin evanghelic... inca... pacat. Cu consideratie…

Nota redactiei: Cum sa nu binevoim a primi inca un naufragiat in corabia noastra? Nu am inteles ce e pacat: ca sunteti singurul crestin pe o raza de 70 km sau ca ati ajuns si pe apa si pe uscat sa fiti singur? Speram sa nu tina prea mult aceasta stare. Cat despre salut speram sa ajunga unde trebuie cat de repede…

Epilog: Simt un dor care nu e ca celelalte... un dor ce doare… doare in lipsa ta si doare cu tine...

Pentru subscribe, unsubscribe, scrieti la adresa: (...) - trimiteti adresa si in functie de ce solicitati - o vom copia in / sterge din - banca de date. Indiferent de varianta, va multumeste:

The Salt Street Journal

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu (redactor sef)
Ionut Apostu (redactor sef – adjunct)
Sabina Dodan

"Frumusetea va salva lumea!" F. M. Dostoievski
iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: