The Salt Street Journal nr. 104



Curajul de a lupta cu morile de vant

Nr. 104 / 1 Iunie 2001, Iasi - Romania

La realizarea acestui numar au participat: Danut Manastireanu, Cristian Lucaci, Teofil Stanciu, Mircea Paduraru si Ionatan Pirosca

Cuprins: Editorial, Prima stire, Tara Fiilor Vulturului, Raftul de carti, Cinquecento, Andante, Perspective psihologice, 1 Iunie - Sarea, Drum, Orasul sfintilor, Un bob de sare, Un alt bob de sare, Circuitul mantuirii in natura, Din numerele viitoare, Curier & Posta redactiei, Epilog, Informatii subscribe / unsubscribe.

Eduard Orasanu



Editorial

Am pretins ca inteleg cate ceva despre viata, am crezut in cuvintele "imi pasa" si "daruire", dar astazi sunt golit de certitudini, de valori si modele.

Ma simt strain in trupul meu, ma simt stingher in tara mea. Si uite, cine ar fi crezut in chipul de astazi al Romaniei post-decembriste? Chipul perfect al smintelii, al egoismului si al degenerarii. Cine mai sta sa oblojeasca petele de pe acest chip? Si poate ca insasi patria cu numele Romania nu mai exista, am ramas fara frontiere, le pastram pe cele ce ne fac sa schiopatam.

Am pretins ca inteleg cate ceva despre suferinta, am crezut in cuvintele "iertare" si "acceptare", dar astazi sunt lipsit de perspective, de lideri si argumente. Imi simt sufletul ambalat in fuga si transportat in goana. Sunt un colet in marsul Romaniei spre nicaieri. Si cine ar fi crezut in chipul de astazi al Romaniei post-revolutionare? Chipul stralucit al vicleniei, al negotului si al neincrederii. Si cine mai sta sa citeasca in masti si sa vada care ne e hramul? Dar poate ca patria numita Romania nici nu exista, ci doar o mana de oameni dispersati, galagiosi si doritori de pasapoarte.


(Grafica cu care s-a editat acest numar. Grafica: Aretta Bazdara)

aqua dulce, aqua sala



Prima stire

In data de 1 iunie 2001 a avut loc un mars al tacerii, pe stazile centrale din Iasi, organizat de Asociatia "Primul Pas". Lantul Vietii este forma prin care se incearca adoptarea unei atitudini responsabile in privinta intreruperilor de sarcina. La acest mars au participat credinciosi din toate confesiunile crestine.

Danut Manastireanu



Tara Fiilor Vulturului (IV)

Amintiri din comunism

Ghidul meu fusese profesor de engleza in vremurile comuniste. El imi spunea cat de rusinat se simtea din cauza lucrurilor pe care a trebuit sa le scrie in manualele scolare al caror autor fusese, daca vroia ca acestea sa fie publicate – o experienta obisnuita pentru majoritatea persoanelor implicate in educatie in fostul bloc sovietic.

Ne-am oprit la o cafenea privata, intr-un loc ce fusese candva un parc minunat. Noul meu prieten locuise in acea zona in urma cu douazeci de ani. Apoi, guvernul comunist i-a mutat intr-un bloc de apartamente, pentru a face acolo parcul cu pricina. Acum locul era plin de restaurante si cafenele mici, construite haotic de diferiti proprietari, fara nici cea mai mica atentie acordata mediului. De fapt aceasta se intampla peste tot in Albania.

Am aflat ca tara avea o rata de somaj ingrozitoare (in jur de 90%). In mod consecvent, aproape nimeni nu platea taxe, si singurul mod al guvernului de a se descurca era cu ajutorul creditelor externe. Totusi, oamenii pareau ca se descurca cumva, ca de altfel peste tot in Balcani. Secole de istorie tulburata ne-au invatat arta supravietuirii. Dupa cum obisnuim sa spunem in Romania, „capul plecat nu-l taie sabia”. In mod practic insa, acest fel de „intelepciune” nu a generat prea multa demnitate in noi.

Un dezechilibru izbitor pe care l-am observat in Albania era intre nivelul de educatie al femeilor, comparat cu cel al barbatilor. Femeile pareau mai mult inclinate sa studieze si sa munceasca din greu si, ca rezultat, era relativ mai usor pentru ele sa gaseasca slujbe bine platite. Pe de alta parte, barbatilor le era rusine sa stea acasa sau sa studieze si, cum nu prea erau slujbe disponibile, isi petreceau majoritatea timpului in cafenele si baruri. Cred ca acest tipar social defectuos va avea consecinte dezastruoase pentru societatea albaneza in anii urmatori.

© Danut Manastireanu


(textul integral in “Danut Manastireanu – Jurnal de calatorie”)

Eduard Orasanu



Antologia "Raftul de carti"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

Ginghiz Aitmatov - O zi mai lunga decat veacul (III)

Inchidem ochii si simtim caldura soarelui, moleseala nisipului, iluziile lui. Simtim adierea vantului si rotirea vulturului, sus, pe cer... Auzim bataile de inima si cunoastem cat de calda e lacrima. Pe drum... Fiecare cunoaste un drum, fiecare asteapta capatul drumului. Uneori e barat, precum aceasta pustie de un gard. O granita intre o pustie si alta pustie. Un desert liber si unul pazit. Nu este asa ca acum vorbesc despre doua povesti? Nu, vorbesc despre o zi - o zi mai lunga decat veacul.

Am incercat sa descriu doua fire tesute si legate in continutul lor: procesiunea de inmormantare ce se desfasura spre cimitirul Ana-Beiit, raportarea acestei mici comunitati la acest trist moment si surpriza descoperirii ca zona este ingradita si considerata teritoriu militar; si inceputul legendei mankurtului pana la intalnirea dintre mama si fiul ei. Romanul contine un al treilea fir, si anume o intamplare petrecuta in spatiul cosmic. Intamplarea petrecuta deasupra pamantului reflecta cateva analogii: o statie orbitala in pustietatea vazduhului si o statie de cale ferata in pustietatea stepei. Oameni ce se supun datoriei, istoriei si se lovesc de ingradiri sau evadeaza in nemarginire.

Statia orbitala se numeste Paritet. Ea avea la bord doi astronauti, unul rus si unul american. Scopul lor era desfasurarea unui program ce isi propunea o misiune planeotologica: studierea planetei X in scopul valorificarii mineralelor ei. Dar acest program este dat peste cap de o uluitoare descoperire: semnalul existentei unei civilizatii extraterestre. Astronautii intra in contact cu aceasta noua civilizatie, ce salasluia pe planeta Liman Impadurit. Dar nu se rezuma la dialog "printre stele", ci parasind statia, poposesc pe aceasta planeta, unde nu exista notiunea de razboi. Aceasta intamplare incordeaza relatiile dintre cele doua mari super-puteri (USA si USSR), fiecare luandu-si masuri de securitate militara. In Uniunea Sovietica, aceste masuri au vizat si cosmodromul ce incercuia cimitirul Ana-Beiit. Langa cosmodrom, in acel moment era micul grup venit din gara pierduta in stepa...

Povestea are adancimea ei si ma rezum la a va invita sa o descoperiti. Dar trebuie sa descoperiti si ce au facut cei aflati in procesiunea de inmormantare si care este sfarsitul legendei mankurtului.

Aretta Bazdara



Cinquecento

"Totul este in noi, opera noastra e un fel de jurnal" Pablo Picasso

Sabin Balasa

Simt nenormal de adinc realitatea unei iubiri... si sunt asa chinuita. Am cunoscut cea mai mare durere din univers... oasele mele mi s-au desprins de mult de albul meu trup si singele meu iti cauta atit de salbatic si flamind vena inimii tale. O apa de mare plecata din albia eului meu vorbeste speriata de drgostea mea. De ai putea sa-i urmaresti cursul... se stringe la picioarele tale si se inchina acolo... Lasa-ma sa fiu eu marea ta... barca ce ti-o doresti lasa sa cutreiere albastrul vegheata de palmele mele. Oi plinge atunci... si-oi plinge iarasi de teama ca albastrul marii ce-l port imprastiat prin suflet nu e destul de albastru pentru tine. Atunci oi plinge... si-oi plinge rugindu-ma neincetat sa-mi dea cerul din culoare sa o vreme de dragul tau... Cutreier fericita totusi... iti port fericita lemnul barcii pe trupul meu de mare stiind ca in clarul ochilor tai sunt o mare albastra... albastra... albastra... Nu vei sti niciodata cit de adinc ti-ai raspindit trupul in mare... nu vei sti niciodata cit de mult ti-am rivnit venirea. Marile vor fi mereu albastre... corabii si mari... asa cum pleoapa mea va elibera cite o farima de mine ori de cite ori se va teme ca vei afla ca nu am fost si mai albastra...

Cit de sus poate veghea un val pe altul...? Prinde-te de mine, te duc dincolo de mare... acolo unde am invatat sa te iubesc asa obsedant... Sabin Balasa a fost incercat de albastru asa cum poate Stanescu a cautat sa dea sens ideii de cuvint. Vad la Balasa un nealbastru... si ma gindesc ca e prea albastru totusi. Lucrarile sale au un suflu psihologic, nu sunt simple... ascund un univers intr-o culoare. E frumos Balasa... si albastrul doare.

...

“Avem nevoie de lupte... ca sa stim cit suntem gata sa sacrificam... Lasa-ma Doamne sa ma autoucid... dar sa nu fie o sinucidere... sa fie o eliberare voita pentru un ideal... Si, Doamne cine poate intelege mai bine ca Tine... Cit sacrificiu si cita lupta…”


(Recomandam a se vedea "Istoria SSJ-ului in 6 desene" & Cinquecento - Aretta Bazdara)

Daniel Grigoroscuta



Antologia "Andante"
(din articolele publicate in cele 100 de numere)

Antonio Vivaldi (1678-1741) - Concertul in G, R 532

"Preotul Rosu" - "Rossi" (cum era poreclit Vivaldi datorita pletelor sale ruginii) a scris numeroase concerte, dedicate unei game de instrumente destul de variate (avand in vedere contextul genului muzical, si anume muzica de camera), cum ar fi: vioara, flautul, oboiul, trompeta.

Am omis in mod intentionat mandolina, deoarece in continuare voi vorbi despre unul dintre cele mai reusite concerte (in opinia mea) ale lui Vivaldi: Concertul pentru doua mandoline, orchestra de coarde si bas continuu in sol major, R 32. Astazi, in interpretarea concertului, frecvent sunt folosite doua chitare in locul mandolinelor. Am ascultat atat varianta cu mandoline, cat si cea cu chitare, in doua interpretari: sotii Ida Presti & Alexandre Lagoya, si duo-ul John Williams & Julian Bream; in mod deosebit imi place aceasta ultima interpretare.

Piesa respecta tiparul concertului, fiind structurata in trei parti: Allegro, Andante, Allegro. Fiecare parte are la inceput o scurta introducere, cele doua chitare cantand pentru putin timp aceeasi tema, pentru ca mai apoi acestea sa se "desparta", si intre ele sa apara un asa numit "dialog": o chitara "intreaba", cealalta "raspunde", apar diferite variatii ale intensitatii "vocii", inflexiuni (ca si cum ar vorbi doi oameni). In tot acest timp, orchestra sustine tema in fundal, in partea a doua doar punctand masurile. "Dialogul" culmineaza in partea a doua (Andante), pe fondul unei teme triste, pentru ca in final sa se constituie intr-o explozie de bucurie, ilustrata de partea a treia (Allegro).


(recomandam a se vedea “Daniel Grigoroscuta – Galeriile de muzica clasica ‘Andante’”)

Sabina Dodan



Perspective psihologice

1 iunie

Copil: dragoste sau nu, bucurie sau nu, programare sau nu… un copil nu asteapta sa te hotarasti, sa vezi bine ceea ce simti, sa fii bine pregatit pentru educatia lui – el doar apare, neadus de barza ci conceput in mod constient de catre parintii lui.

Copil: gangurit, zambete, manute ce cauta, ce vor sa invete, sa simta atingand, ochi mari ce vor sa exploreze lumea, plansete cand nu-si mai vede mama, primii pasi, primul cuvant, primul cosmar, poznele de mai tarziu, invatarea scrisului si cititului, jocul cu ceilalti copii, primele vanatai, primele esecuri la scoala, primele dezamagiri, prima iubire, prima cearta zdravana cu parintii… Sunt etape de viata pe care nici un copil nu le poate evita, ele sunt innascute si transmise ca atare, iar fiecare le face fata mai bine sau mai rau.

Copil: cinci litere cu clinchet de clopotel, cu suflu de viata, cu rasete si susoteli, cu miros de vacanta de vara, o fetita sau un baietel cu ghiozdanul in spate, cu gandul la joaca, cu genunchii juliti, cu buzunarele pline de pietricele sau surprize, rontaind bomboane sau rozandu-si unghiile, traind miracolul vietii, invatand tragedia vietii.

Copil: ceea ce-am fost sau ceea ce vom avea, amintiri din trecut, responsabilitate, daruire, pasiune, intelepciune, scoala, educatie, sprijin, incredere, ajutor, munca, viitor – cuvinte magice dar de care trebuie sa dispunem in vocabularul si abilitatile noastre. Calitatea de parinte nu se invata, ea se dobandeste in relatia directa cu “invatacelul”.

Copil: taram pierdut sau netrait inca, o perioada de viata inchisa ermetic sau sursa de incarcari pozitive, urmas al parintilor sai, un echilibru pentru societate, sot si parinte la randul lui – un copil e o oaza de fericire, e prtagonistul copilariei lui, e un destin si e o fiinta intr-o lume pe care o va descoperi si cerceta neincetat.


(textele "Perspective psihologice" pot fi citite integral in "arhiva de aur" - Sabina Dodan)



Curajul de a lupta cu morile de vant, Nr. 104 / 1 Iunie 2001, Iasi - România

Va propunem in continuare:

Cristian Lucaci - 1 Iunie – Sarea
Teofil Stanciu - Drum
Mircea Paduraru – Orasul Sfintilor

Cristian Lucaci



1 Iunie - Sarea

Azi noapte, neavand cu ce sa-mi umplu timpul, am inceput sa fac tumbe, sa sar de pe trambulina si sa ma zbengui pana cand m-au lasat puterile. Am innotat pana cand s-a luat lumina. Astfel am mers la culcare pe la ora 1. Somnul imi era dulce si drag. La scurt timp un ecran incepu sa mi se invarta in cap, iar in proiectiile lui apaream si eu. Ma miscam, simteam iarba, catifeaua, visul. Da, era un vis: flori, pungi, parcuri, avioane, placinte, pistoale, printese, aroma de scortisoara, garaje, carti, clovni, becuri, dragoste..., cand dintr-o data simtii pe obraz ceva cald si umed, ce mi se prelingea incet spre coltul gurii, dupa care lua coltul si imi ajunse pe gat. Nu ma tulbura catusi de putin, stiind ca parul inca nu imi era uscat de la scaldatul care il trasesem. Totusi culorile ecranului devenira alb-negru, semn ca mergeam spre trzie. Dar am apelat la obisnuitul sistem de reparat aparatura -pumnul- si totul aparu din nou in culori. Visam frumos.

Dupa vreo ora de reverie, parca cineva scoase cablul din priza si devenii constient de o serie de buburuze care imi aparura pe fata. Odata unite, acestea incepura sa lunece, dandu-mi o stare de incomoditate. Mi-am dus mana prin par si il gasii aspru si uscat. Ah, gata! Stiam! "M-a prins o raceala si acum transpir. totul merge spre bine!" imi ziceamn eu. Ma sterg si incerc sa adorm, cand din nou picaturile se intetesc, de data aceasta insotite de niste sunete ciudate, nemai auzite pana atunci. Unul din bulbii umezi mi se lungeste pe buze. Imi musc buza cu dintii si picatura ia gust. Era sarata! Nu mai gustasem asa ceva pana atunci: apa sarata! Deodata aud un glas ragusit si inecat:

-Cine-i acolo? intreb eu.
-Eu! raspunde cineva, adica celalalt eu.
-Cum adica, "eu"?
-Ce? Nu ma mai recunosti? intreba indignat respectivul.

Deja devin tensionat, simtindu-ma prost ca nu recunosc persoana. Era intuneric nu ne vedeam la fata. Il puteam doar auzi:

-Sunt eu, fratele tau!
-Fratele meu?... Ah! Scuza-ma ca nu te-am recunoscut, dar ai vocea schimbata. Ce s-a intamplat?
-Ce? N-ai auzit? Sa nu-mi spui ca ai dormit tot timpul? Mai, esti culmea! Tot timpul dormi, o viata ai si pe aceea o dormi? spuse el, suspinand.
-Da, eram obosit. Am facut o baie si ma relaxam. Dar, hai spune-mi ce s-a intamplat?
-Hm! Hm! Parintii s-au certat!
-Da, si ce mai este nou?
-Da, dar de data asta a fost foarte rau! glasuia el innabusit.
-Hai, spune odata!
-Ta... ta...tataa a... a... ve...nit beat hmm... si... si a ince...put sa faca scandal. A tran...tit hhmmm... usile si a trezit-o o... pe... pee... ma...aamaa... Ia spus ca nu este... bunaaa... de ni... ni...mic, ca sta... hmmm toata ziua...aa pe oo...spat... ospat...
-De ce vorbesti pe intrerupte. Hai, fii cuminte si incearca sa dormi! il consolam eu.
-Dar, aa...sta nu e totul. I-a hmmm... mai spus ca nu ne mai vrea pe noi doi. I-a spus sa ne dea drumul...Hmmmm!
-Cum adica? S-a saturat de noi?
-Da! Nu vreaa... sa mai... mai auda de noi... vrea sa ne... arunce in strada... Cica nu... nu... hmmm... ne mai poa...a...te tine. Costam prea mult!

Liniste. Nu se mai auzea nimic.

-Mai esti acolo?
-Da, raspunse el. Ce vrei?
-Hmmm, simt ceva umed in ochi. Am doua bobite, care se preling pe obraz, ii spun eu. Apoi duc degetul la ochi, la gura si spre surprinderea mea acelasi gust ca mai devreme: apa sarata. Am apa sarata in ochi. Ce inseamna asta?
-Ah! Nu stii? Nimic nu stii! Prostut mai esti! Acelea sunt lacrimi, ce apa sarata visezi?
-Da, ele m-au trezit. Cadeau de undeva de sus.
-Erau lacrimile mele. Plangeam deasupra ta!
-Deci si tu ai apa sarata! Inseamna ca suntem gemeni!? Amandoi avem... cum le spui tu... lachi... lacrimi. Da, lacrimi.
-Ah! Ce revelatie! Sigur ca suntem gemeni. Dar, stii ceva? Hai repede sa facem un pact inainte de a iesi afara: orice s-ar intampla cu noi doi, lacrimile acestea care arata ca ne apropiem de pamant sa ne uneasca si sa ne iubim mereu. Vrei?
-Da, vreau. Vreau sa fiu iubit si sa iubesc. Macar noi doi sa fim prieteni, daca lumea nu ne vrea... Pss, liniste. Vezi ca mama se culca. Hai sa nu o mai intristam si noi. Noapte buna! Daca mai apucam, ne vedem in parcul de distractie pe 1 Iunie. Ceau! Si sper sa ni se indulceasca lacrimile. Nu-mi place sarea!

Luminile se sting si la fel si viata lor. Ecranul dispare si cu el visul oricarui plod.

Pe 1 Iunie -pentru multi Ziua Avortonului- va avea loc la Iasi, intre orele 16-18, manifestarea "Lantul vietii," un mars de protest impotriva avortului. Haideti sa rostim impreuna in aceasta zi rugaciunile nerostite ale tuturor celor care nu au iubit sarea.

Un om cu apa sarata in ochi, Cristian Lucaci


(textul acesta se poate citi si in “arhiva de aur”: “Cristian Lucaci – ‘...el a adus piperul’”)

Teofil Stanciu



Drum

ma locuieste cel neinviat
si, de pe crucea lui neincomoda,
arunca peste cerul meu oftat
acordul ultim dintr-o coda.

cu bucuria-n straie de mormint
ma mint ca stiu sa rad convingator.
adus de spate si de suflet sunt.

mai... poate, mai... tacere, mai... sunt sclav
intr-o gradina parasita-n graba
de trandafirii albi si-un tei gangàv.

de cand astept o noapte alba!!


(textul acesta se poate citi si in “arhiva de aur”: “Teofil Stanciu – Teofilisme – ‘un bihorean pe strazile de sare...’”)

Mircea Paduraru



Orasul Sfintilor (II)

E de necrezut ca asemenea lucruri se pot intimpla deodata intr-un asemenea loc! Insa cine poate trasa limitele posibilului? …si daca ceea ce s-a intimplat in Orasul Sfintilor e anormal, atunci ce e normalul?

…La drept vorbind, Orasul Sfintilor plutea intre normal si anormal. Era incarcat cu blocuri grele si patrate, iar strazile, bine asfaltate, se intersectau intre ele formind, totdeauna unghiuri drepte. Copacii, cei care in zilele fiebinti faceau dovada existentei vii a orasului, erau identici. Neplantati si nesiliti de nimeni, ei cresteau cinstiti in coloane uniforme. O biserica si un cimitir erau lucrurile care intregeau statutul ontologic de oras al acestei cetati. Erau, dealtfel, singurele lucruri in care intilneai cercuri si forme ondulate, intr-un ocean de patrate, de unghiuri drepte si de uniform.

Orasul Sfintilor era un mare cub.

Locuitorii? Erau oameni obisnuiti. Se perindau zilnic pe ulitele drepte ale normalului, dindu-si «ziua buna» pe la colturi de strada, tacuti si privind de-a pururi in jos. Nu erau vorbareti. Multumiti si cumsecade, ei aveau pareri, iubeau viata si se temeau de moarte.

Cei din Orasul Sfintilor nu erau sfinti. Insa, sa fie fost cineva vreodata mai aproape de sfintenie ca ei?


(textul acesta poate fi citit si in "Mircea Paduraru - Cuvantul")

Alina Simion



Un bob de sare

Am trecut pe langa un rau, iar apa lui mi-a udat bland picioarele. A fost un sentiment de iubire, caldura; era fericire in jurul meu. As fi vrut sa iau cu mine raul, sa-l pastrez mereu in sufletul meu, dar mi-am ridicat ochii si-am privit spre inaltul cerului vazand muntele. Raul meu era acum mult prea neinsemnat si lipsit de splendoare. Muntele atingea cerul...

Sabina Dodan



Un alt bob de sare

Cautam in intuneric,
Acolo unde lumina s-a stins
Si soarele doarme de mult.
Cautam in tacere,
Acolo unde muzica s-a oprit
Si luna nu scoate un sunet,
Cautam in trecut,
Acolo unde inima nu mai bate
Si amintirile s-au pierdut.
Cu inima de copil
Cautam amintiri de copil…

Ionatan Pirosca



Ingerul cel mai scurt inspre maine

Circuitul mantuirii in natura (II)

Dar n-ai cum sa vezi, caci te intorci grabit pe calcaie sa-ti umpli iar umbra ca pe un sac urias cu deseurile propriei menajere, moartea, cu jucarii stricate, lucruri care nu iti mai vin, foi rupte, ochi dusi, multe cioburi, secunde scuipate in obrajii oglinzii... Si tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te rasucesti pe calcaie si nu apuci sa mai vezi lacrima Sa nesfarsita, sangele-I drept, recicland totul in natura.

Ceruri noi si un pamant nou intr-un univers in sfarsit salvat, un adevarat circuit al mantuirii in natura, cu oamenii drepti si nerasuciti pe calcaie, fara umbre, doar, in lucirea zorilor vesnici, cu inima crucii proiectata pe ei... Dumnezeu te asteapta acolo mereu.

Drept, nesfarsit si bun si cu privirea la inima. Sentimentele Lui poarta cuie, te poarta chiar si pe tine... „Cine sunt eu?” Un cui, esti un cui pentru una din paalme, un cui care inca atarna aproape topit, aproape curgand, leganare si iar leganare, pe amandoua calcaiele.

Caci numai credinta mai poate sti ce va mai fi. Cand se va fi? Numai zabrelele zorelelor indragostirii... „Nu m-am iubit decat pe mine!” Simptomatic. Dus-intors de pamant si de umbra. Instructia la catarama a indoielii in poligonul durerii... Pacienti cu memoria scoasa. Bataia la catarama a sfichiului nesigurantei pe spinarea nebunului... Poti sa te intorci si sa te indoiesti cat vrei, domnule doctor. O data si inca o data si inca o data... Asa! Acum stai!

Caci am a va spune ceva. Ceva care sa entuziasmeze cu adevarat, care sa darame paratraznetele ineficiente ale idolilor vechi si noi, orizontali, verticali, circulari sau in pozitia lotus, mediocritatile digeratoare dintr-o societate de consum in care fiecare il consuma pe celalalt. Ceva care sa ne arate cum este Domnul. Am a spune doldora chipului din painea si vinul impartite unei amintiri infometate de viitor, am a rosti cu glas tare cuvintele de iedera imbatata de zidul crucii cand incepe sa zboare, laolalta verde si frunza si cruce amestecandu-se, fara sa mai fie nevoie sa se vada pana unde verde si pana unde frunza, de-atata cruce indestulatoare.

© Ionatan Pirosca


(recomandam a se vedea “Ionatan Pirosca – Ingerul cel mai scurt inspre maine”)



Din numerele viitoare: Articole semnate de Lena Grigoroscuta, Cristian Lucaci, Daniel Alb si Teofil Stanciu

Pe cine promoveaza SSJ?

Ionatan Pirosca, cu "Poema Iubirii" - poezii difuzate o data la zece zile prin e-mail.

Curier&Posta redactiei:

Nota redactiei pentru Mircea Mitrofan: Multumim mult pentru sprijinul dumneavoastra. Sigur ca Edi is mai aducea aminte de oamenii de demult, de vremurile de mult trecute. Incepind cu acest numar mai avem un abonat aproape de inima Iasului plin de tei...

Epilog: …e mai ferice sa fii iubit decat sa iubesti caci dragostea neimpartasita aduce frustrare!

Pentru subscribe, unsubscribe, scrieti la adresa: (...) - trimiteti adresa si in functie de ce solicitati - o vom copia in / sterge din - banca de date. Indiferent de varianta, va multumeste:

The Salt Street Journal

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu (redactor sef)
Ionut Apostu (redactor sef – adjunct)
Sabina Dodan

"Frumusetea va salva lumea!" F. M. Dostoievski
iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: