Daniel Grigoroscuta







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Daniel Grigoroscuta



Daniel Grigoroscuta, in SSJ a fost titularul rubrici "Andante", dincolo de aceasta rubrica, el a fost un priceput mestesugar in ceea ce priveste "mecanismele" si "motorasele" prin care se invartea SSJ-ul.



(Daniel Grigoroscuta & Ionut Apostu)

Titlurile textelor de mai jos:

. 20
. Daca vrei, poti!
. Remember 26
. Fascinatia departarilor
. "Iti spun cum se termina cartea!"
. Micul SamaritHean
. Libera la mare...
. Prostul daca nu-i fudul...
. "Oau!" Suntem "ocrotiti"!
. Sticla singuratatii


Linkuri:

Daniel Grigoroscuta - Galeriile de muzica clasica "Andante"

Eugen Grigoroscuta - Galeriile de reflectii scripturale

Lena Grigoroscuta

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

20

(text publicat in SSJ nr. 119, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 05 – Sarbatoarea Iasului – Sf. Parascheva, act religios sau balci moldovenesc?")

Ultimul concert de muzica clasica la care am fost este oratoriul "Messiah" de Georg Friedrich Handel. Nu as vrea insa ca din primul articol de dupa pauza SSJ sa prezint din nou o piesa clasica si atat; poate uneori, cititorule, mai astepti si altceva decat muzica clasica.

Asa ca... mai incercam o data: ultimul concert de muzica neclasica la care am fost este cel de la inaugurarea mall-ului din Iasi. Au cantat pentru publicul iesean, in ordine, formatiile romanesti: Voltaj, Blondy si Holograf. Desi dintre aceste trei formatii, doar Holograf imi place nitel, am ramas cu o impresie in general placuta dupa concert. Aceasta in primul rand pentru ca la concert am fost impreuna cu doi buni prieteni (unul din ei e din redactie, va las sa-l ghiciti). In afara de Blondy, care au facut playback si despre care as prefera sa ma abtin de la vreun comentariu, concertul a fost live. Publicul, extrem de numeros (cateva mii), a cantat mult, a aprins brichete, a fost incantat de desfasurarea spectacolului. Toate acestea le-am vazut de la etajul 5 al unui bloc din apropierea mall-ului impreuna cu cei doi prieteni ai mei. Am vazut insa si acte golanesti, manifestari jenante, care nu pot fi explicate pueril, in gen: "doar suntem la un concert lumesc, e normal sa se intample asa ceva!" Nu! Nu e normal, cel putin nu din motivul acesta! Atat timp cat am intalnit astfel de manifestari si la concerte din cadrul filarmonicii, justificarea de mai sus cade. Eu as spune altceva: "fiecare padure, cu uscaturile ei"; am ajuns o data in plus la concluzia ca nu tot publicul romanesc e pregatit (mai bine zis, nu are educatia necesara) pentru a se manifesta cu un minim de bun simt in societate, mai ales la astfel de "intruniri".

Inainte de inceperea concertului au fost artificii, unele (putine, de altfel) spectaculoase, insotite pe drept de aclamatiile publicului, altele mai putin spectaculoase, toate contribuind insa la impresia in general placuta ce a ramas publicului dupa seara aceea.

De la etajul 5 privesti si auzi altfel un concert, publicul se vede superb, mai ales la "momentul brichetelor", insa exista riscul de a-i privi pe ceilalti de sus...

PS: Nu stiu ce vei zice despre mine, cititorule, dar nu mi se pare cinstit fata de tine sa iti tot prezint muzica clasica, in timp ce eu ascult si chiar imi plac si alte tipuri de muzica (nu neaparat cele de mai sus). Vreau sa ma prezint in SSJ asa cum sunt in realitate, nu asa cum probabil ti-ai facut impresia despre mine.

...

Daca vrei, poti!

(text publicat in SSJ nr. 121, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 07 - Student la anul 2000)

In urma cu trei ani aflam cu bucurie ca am fost admis la Automatica si Calculatoare, facultate la care stiam ca voi merge inca din clasa a noua, daca nu cumva chiar a opta. Normal, ma intrebam ca si colegii mei, ce e acela curs, cum e sa stai un semestru sa asculti si apoi o luna sa fii ascultat, oare cum o fi la seminare, intr-un cuvant ne intrebam cum e viata de student la care visam de atata timp. Am ajuns apoi sa aflam treptat raspunsuri la toate aceste intrebari, unele ne-au bucurat, altele ne-au intristat, unele ne-au depasit asteptarile, altele dimpotriva. Am “prins” (sau mai bine zis, boboci fiind, am fost prinsi de) doua greve ale studentilor politehnisti, cate una in fiecare din primii doi ani. Voi descrie in putine cuvinte viata de student la AC, care are de altfel multe in comun cu viata studenteasca din toata Politehnica.

La inceputul anului fiecare student primeste un dosar ce contine fisele tuturor obiectelor ce vor fi studiate in anul respectiv (detalii despre ce se va studia, discipline anterioare obligatorii, recomandate, ore pe semestru, forma de evaluare etc.); in dosar se afla si contractul de studii pe anul respectiv, in care studentul va bifa obiectele impuse si pe cele optionale (eventual, desi nu se intampla prea des, si pe cele facultative). Ni se comunica astfel destul de clar variantele, noi facem alegerile, apoi pornim la drum. Primii doi ani de facultate sunt realmente grei, atunci se face “trierea”, in anul trei ajungand mai putin de o treime din cei care au intrat in primul an.

Am constatat dupa primii doi ani ca scoala nu mi-a oferit cunostinte in domeniul IT la nivelul cerut acum pe piata soft, si am inceput sa ma intreb: “Oare am ajuns unde trebuie?” Abia in anul 3 mi-am dat seama de strategia scolii... Suntem formati ca ingineri, deschisi tot timpul spre nou, suntem invatati sa invatam, sa rezolvam optim (daca nu chiar algoritmic) situatiile intalnite in viata, iar restul, specializarea si imbogatirea cunostintelor - pe cont propriu!

De multe ori m-am simtit singur la scoala, neavand in primii doi ani colegi neoprotestanti si plecam pur si simplu acasa de la ore pentru ca nu eram obisnuit sa lupt singur cu (de fapt, pe atunci sa suport) ignoranta si raceala colegilor. M-am obisnuit cu timpul, mi-am facut prieteni, si acum sunt multumit de scoala la care Dumnezeu m-a ajutat sa intru.

Examenele... hm! Dure, nu pot zice nu, dar cand pic un examen e dintr-un singur motiv: nu am stiut materia. Nu am picat si nici nu am auzit vreodata sa se pice la un obiect din cauza altui obiect (inclusiv la cele studiate cu domnul decan) - avantajul invatamantului la stat. Contractul pe care, in mod civilizat, l-am incheiat cu facultatea confera obligatii si drepturi atat studentului, cat si facultatii. Am lipsit la un obiect pe care l-am bifat, recuperez la sfarsit laboratoarele, dau examenul, fara a ma gandi (bizar, zic eu): “Daca ma pica decanul intr-un mod sau altul ca nu am frecventat obiectul nu-stiu-care?”

Cam atat (si cam mult, zic eu, pentru cat scriu de obicei), dar un lucru mi-a ramas in minte, spus de colegii mai mari: “La AC primii 3 ani sunt mai grei, pana reusesti sa treci in anul 2!"

...

Remember 26

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")

La inceput am fost un oarecare cititor SSJ. Intalnindu-ma intr-o zi cu Edi, m-a intrebat ce parere am despre revista, ce cred ca s-ar mai putea scrie. I-am raspuns fara sa ma gandesc prea mult ca ar merge bine o rubrica de muzica clasica. Raspunsul a fost extrem de prompt: "e buna ideea! ce-ar fi sa scrii tu despre asta?". Am acceptat, iar in numarul 26 am scris primul articol Andante, in calitate mai mult de colaborator. Invitatia de a intra in redactie imi e foarte proaspata in minte, fiindu-mi facuta la un suc de catre Edi, Mircea si Aretta. Mi s-a parut de atunci o echipa "ciudata", mai ales ca imi era cunoscut stilul de a scrie al fiecaruia. Tin minte ca ma intrigau "filosofiile" si "poetismele" cu care era presarat din plin SSJ-ul, eu urmarind "realul" si obiectivitatea. La prima intalnire a redactiei i-am cunoscut pe toti membrii "Academiei" SSJ, iar prima idee a fost: "Mama! Ce echipa eterogena formam!" Au ramas acum amintiri extraordinare alte intalniri ale redactiei, noptile pierdute cu corectura si editarea sursei revistei alaturi de Dan Gheorghiu, suplimentul SSJ, apropierea ca prieten de Ionutz, seratele SSJ, conferinta de la Oradea.

Intre timp mi s-au schimbat unele conceptii despre muzica, dar urmaresc in continuare obiectivitatea si incerc sa am un cat mai puternic simt al realitatii. Incercam la inceput sa-i conving pe cititori de calitatea si (de ce nu?) de necesitatea muzicii clasice. Unul din motivele pentru care acum nu mai scriu pe teme muzicale este ca am ajuns intr-o extrema, egoista de altfel, in care prefer sa imi placa ceva (nu neaparat clasic) de care lumea sa nu fi auzit, sau care sa nu fie comercial, odata din "curat" egoism, si apoi e pur si simplu satisfactia de a nu merge cu "turma", de a nu face ce fac cei mai multi. Are un sens ce scriu eu aici? Cred ca da; aceasta e una din conceptiile formate, dezvoltate, apoi schimbate de-a lungul coexistentei mele cu SSJ, a confruntarii mele cu gandurile proprii asternute pe "hartia" virtuala a monitorului. Atat.

...

Fascinatia departarilor

(text publicat in SSJ nr. 128, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 12 - Emigrare sau exil interior?”)

Gandindu-ma la un titlu cat mai potrivit pentru tema acestui numar, si amintindu-mi de perioada liceului, cand am studiat simbolismul si ni s-a spus ca la unii scriitori francezi simbolisti (Mallarmé) predomina acest motiv, iata titlul meu pentru tema emigrarii!

Recunosc, si in mintea mea exista aceasta fascinatie a departarilor, sub o forma sau alta, dintr-un motiv sau dintr-altul. Mi-ar placea sa vad piramidele faraonilor datorita istoriei fascinante si enigmatice a Egiptului, mi-ar placea sa vad tarile nordice ale Europei, mi-ar placea sa vizitez Tibetul datorita legendelor (unele, zice-se, adevarate) care circula despre el, mi-ar placea sa vad Insula Pastelui, Qumran-ul...

Emigrarea... Emigrarea e altceva! In acest caz mi-ar placea sa "vad" Canada pentru statutul de care se bucura acolo programatorii, Germania pentru salariile mari de care se bucura aceiasi, Franta pentru salariile mai mici, dar protectia sociala sporita acordata aceleiasi categorii.

Privesc emigrarea (de la noi) ca pe una dintre solutiile prin care putem scapa de saracie, munca prost platita, servicii medicale care lasa de dorit, si altele. Poate de aceea nu critic emigrantii, nu critic plecarea creierelor "luminate" spre si mai "luminatul" vest. Privesc emigrarea ca pe posibila aventura a vietii unui individ sau a unei familii, aventura intregita de nevoia de adaptare la un nou stil de viata, de gasirea unui loc de munca, de acceptarea si integrarea in noul context social si econimic. Ma amuza in acelasi timp cei care pleaca cu tot felul de "excursii", semneaza documente la ambasada (asta se intampla cand inca era nevoie de vize) cum ca nu vor munci acolo si, odata ajunsi acolo, se "ratacesc" de grupul de turisti, apoi da-i pe munca, si: "Ah! poate-poate nu ma prind, si poate nu ma trimit inapoi acasa... Daca am noroc, poate-mi fac si acte!"; multi din acestia uita de multe ori de unde au plecat si sufera "socuri" care mai de care la intoarcerea in tara.

Mai este insa un soi de emigrare, mult mai speciala, emigrarea noastra din aceasta lume; visez si, probabil, visam de multe ori la aceasta "emigrare" pentru o viata (vesnica de aceasta data), prin care vom trece cu totii, fie la mormant, fie la sosirea Mantuitorului pentru a-Si lua la Sine mireasa. Abia aici fascinatie a departarilor!

Pentru a reveni pe pamant... sunt, asadar, pentru o emigrare civilizata, decenta, cu acte in regula; pe mine unul, in afara de familie si prieteni, nu stiu daca m-ar mai chema ceva inapoi in Romania, in afara poate de... peisajele naturale, ca turist.

...

"Iti spun cum se termina cartea!"

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

Cred ca nu am mai intrat intr-o librarie cu scopul de a cumpara o carte din timpul liceului. As putea da vina pe preturile destul de piperate ale cartilor, atat ale celor bune, cat si ale celor proaste; dar nu, motivul e disparitia (din fericire, temporara) a placerii pentru citit. Furat de calculator, televizor, auditie muzicala si altele, timpul pentru citit s-a diminuat, pana a disparut de tot.

Ce a fost totusi atat de fascinant in ce priveste TV-ul si calculatorul, pana acolo incat sa renunt la citit? Ma gandesc ca, dupa ce deja am depasit cu totii "secolul vitezei", se cere de acum dinamism in punerea la curent cu noutatile, daca se poate si cat mai detaliat, "dinamism" in petrecerea timpului liber (filme, jocuri, cursuri pe PC etc.); imaginea insotita de sunet pare a fi mijlocul ideal de a acumula informatii, ofera raportul cel mai convenabil timp/informatii primite, si are in acelasi timp impact, putand fi usor acumulata.

Pe la sfarsitul anului trecut m-am apucat din nou de citit. Am inceput sa-mi amintesc perioada liceului, a scolii generale, si chiar prescolara, perioade in care citeam foarte mult. Treptat mi-am reamintit farmecul cititului si mi-am dat seama ca "zone" ale psihicului meu, precum imaginatia si capacitatea de analiza, mi s-au atrofiat pur si simplu. Uitasem ce inseamna sa "evadezi" nitel din cotidian si sa te implici intr-o carte de-a lungul lecturarii ei, uitasem gustul placut al descoperirii (si de ce nu, al punerii in pielea) unor personaje care de care mai variate, uitasem momentele de pauza de-a lungul capitolelor de inceput, in care ridicam privirea din paginile cartii si construiam in mintea mea decorurile, portretele personajelor, imaginea epocii care gazduia actiunea; locuri, case, strazi, oameni, vapoare, caractere, toate se constituiau in imagini in mintea mea, imagini cu care aveam sa merg pana la sfarsitul romanului. Uitasem mesele "sarite", cand ma "hraneam" doar cu randurile cartii de dimineata pana seara, uitasem noptile nedormite, dar in care ma "odihnineam" in paginile cartii, uitasem multe.

Efecte speciale, coloane sonore superbe, actori de marca, filme bune, recunosc, ma atrag si imi plac, insa nu se compara cu lectura cartii, cel putin in ceea ce ma priveste. Primesc parca totul de-a gata, si nu fac decat sa privesc cum scenaristul si-a imaginat ce am citit si el si eu. Niciodata, bineinteles, "imaginatiile" noastre nu corespund.

Nu voi enumera carti, autori, genuri; voi spune doar ca nu imi plac finalurile fericite sau previzibile, pentru ca si viata ofera prea putine de acest gen. Actualul? Scriitorul preferat este de departe Dostoievski, am citit de curand Turgheniev, iar "la zi" tocmai il descopar pe Voltaire.

PS: In loc de, cum poate v-ati astepta: "Of, of! Tinerii din ziua de azi nu mai citesc!":

Am doi prieteni, frati gemeni, care citeau foarte mult cand erau mici, iar cand se certau, modul de a castiga era: "Daca nu ma lasi in pace, sa stii ca iti spun cum se termina cartea!" si, subit, inceta rafuiala.

...

Micul SamaritHean

(text publicat in SSJ nr. 135, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 19 – Radiourile Evanghelice / 'Micul Samaritean’”)

De vreo cativa ani incoace iesenii si o parte din moldoveni (romani) au o noua optiune in ceea ce priveste ascultarea unui post de radio, si anume Radio Micul Samaritean, post ce isi are sediul in Chisinaul Moldovei de peste Prut. Am auzit numele acestui post botezat in fel si chip, uneori alintat ca “Micutul”, alteori confundat la repezeala cu bunul samaritean din binecunoscuta pilda, dar nu despre asta voi vorbi.

Muzica “crestina” difuzata de Micul Samaritean, acesta va fi punctul de plecare. As caracteriza-o ca fiind, in majoritatea ei, “comerciala” in mediul evanghelic, ascultata in special in centrul si estul tarii, cu teme muzicale ce se inspira (poate involuntar) unele din altele, cu rime banale, cu parte instrumentala extrem de saraca (cam aceeasi la toti interpretii si la toate “formatiile”), deci foarte putina diversitate. E adevarat, sunt si melodii care fac exceptie, si ma refer aici la piesele corale deosebite difuzate dupa miezul noptii, interpretate de coruri din SUA, banuiesc. Nu incap prea multe piese din acestea in timpul zilei, probabil trebuie difuzati si redifuzati “artistii” romani si rusi. Interesanta este si interpretarea melodiei de incepere a programului, de la ora 7 AM, interpretare a imnului acestui post de radio ce l-a facut sa rada pe un prieten student la Conservator; e adevarat, multora nu le place interpreta, dar daca ai rude sus-puse ai sansa sa te auzi la deschiderea programului, si apoi in cursul zilei. Nu as putea spune acelasi lucru despre interpretarea de la miezul noptii a imnului, care este facuta impecabil (in limba engleza).

Muzica clasica (chiar si cea de factura religioasa) este prea putin promovata, probabil ar scadea audienta in momentul difuzarii ei in defavoarea indragitilor si de-acum consacratilor interpreti ai “Micutului”. Duminica dimineata este, intr-adevar, difuzat un frumos program muzical liturgic pe care il ascult cu placere, dar din pacate destul de scurt.

“Vocile” Micului Samaritean, si in special cea din jingle-uri, nu imi aduc nici pe departe cu voci radiofonice, asa cum ar fi normal, imi aduc mai degraba a voci mieroase, prefacute, rupte parca de realitatea din jurul lor si al nostru. Ca tot veni vorba, “H”-ul din titlu nu e greseala, ci pleaca de la o gluma pe care o mai fac cu unii colegi, pornind de la pronuntia textului care deschide emisia, si a jingle-urilor, unul din ele sunand: “Va reamintim.....dragi ascultatori....... ca ascultati la postul de radio........ Micul Samarithean”; pornind de la limba franceza, am ajuns sa denumim “h”-ul introdus artificial “h aspirat” (cam asa suna).

Exista elemente preluate din lumea radioului (concursuri, dedicatiile muzicale pentru “aniversatii zilei” etc.), insa lipseste un element (e adevarat, de profesionalism!) vital pentru un post de radio: comunicarea in direct cu ascultatorii (daca oamenii tot suna si dedica melodii, e greu sa se auda si in direct cand fac acest lucru?). Oamenii au probleme, asteapta poate o vorba buna, tanjesc dupa raspunsuri la framantari, vor sa fie ascultati si poate ajutati. Exista oameni de valoare in lumea evanghelica (dovada stau o parte din predicile difuzate la 20:30), care ar putea discuta in direct cu ascultatorii pe marginea diferitelor subiecte, fie propuse de acestia, fie alese dinainte. Subiecte de discutie si probleme sunt, slava Domnului!

Muzica “crestina” nu ascult, cea clasica (pe care o prefer net celei “crestine”) e prea putin difuzata, vocile crainicilor suna ciudat, ascultatorii nu au nimic de spus (in direct), de aceea, cel putin in aceste privinte, prefer Radio Trinitas: muzica clasica apreciata si difuzata ca atare, dialoguri in direct cu ascultatorii despre problemele actuale sociale si spirituale, concursuri tot in direct, emisiuni culturale etc.

Despre partile pozitive ale “Micului Samaritean” poate vor scrie colegii mei.

PS: E bine ca nu sunt student al vreunui institut teologic dinspre vestul tarii, ca nu se stia...

...

Libera la mare...

(text publicat in SSJ nr. 139, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 22 - 'Libera la mare'")

Din fericire, grupul Andre, caruia ii apartine sintagma "Libera la mare" - titlul temei acestui numar, nu mai exista; din nefericire, cele doua fete continua sa cante, separat.

Nu am mai vazut marea de acum 4 veri, nu o voi vedea nici vara aceasta, si aceasta nu face decat sa imi sporeasca si mai mult dorul dupa litoral. Dar dupa ce anume de pe litoral? Dupa zilele agitate, aglomerate si obositoare, dupa la fel de galagioasele si plinele de forfota nopti, dupa ispitele de pe plaja, dupa altceva? Le voi lua, pe scurt, pe rand.

Agitatia si aglomeratia ne fac pe multi dintre noi sa ne intoarcem de la mare mai obositi decat am plecat. Mie unul nu imi place agitatia, dar sunt perioade in viata cand simt nevoia acestei agitatii, mai bine spus nevoia de a percepe acest tip de agitatie, al oamenilor care sunt in vacanta, ca si mine.

Problema ispitelor plajei... Eu unul nu o am. M-am temut de ea inainte de a pleca la mare in vacanta primului an de liceu. Ajuns acolo, am vazut ca se poate face abstractie de problema, fara prea mare efort. Depinde cu ce ganduri pleci incolo, ce iti apasa mintea, ce te obsedeaza. Daca pleci stresat de asta, mai bine e sa nu pleci, sigur te va dobori. Nici in urmatorii doi ani in care am fost nu am avut probleme de genul acesta. Dar nu voi mai insista asupra aspectului, intrucat deja presupun ca exista poate cititori care s-au "poticnit" in atitudinea degajata cu care privesc mersul la mare. Voi mai adauga doar ca, pentru multi, mai "ispititoare" par "ispitele" pe strazile Iasului (sau ale altui oras) decat "ispitele" de pe litoral.

Ce ma atrage cel mai mult este marea in sine, cu seri si dimineti, cu apusuri si rasarituri, cu sunetul valurilor, cu plimbari pe plaja seara, cu tot cadrul deosebit pe care il creeaza. Restul ce mai conteaza?

...

Prostul daca nu-i fudul...

(text publicat in SSJ nr. 143, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 24 - Daca prostia ar durea?)

De mic copil am auzit printre tovarasii de joaca expresia - tema a numarului curent - "daca prostia ar durea...", la care fiecare adauga cate ceva, de obicei pentru a-si jigni interlocutorul, sau un prieten comun, absent. Inca de atunci, spunand aceasta, ne excludeam, prin excelenta, din categoria prostilor. Niciodata nu ne-am simtit, poate doar adverbial, dar nu si adjectival, "prosti".

Pana nu demult, credeam ca nu exista oameni prosti; credeam ca doar printr-o apreciere subiectiva si nedreapta cineva poate fi considerat prost de catre cei din jurul lui; credeam ca "prosti" sunt numiti pe nedrept oameni care nu si-au propus lucruri mari in viata, care nu au deloc pretentii de la ei insisi, oameni care "vaneaza" doar lucrurile "mici" din viata (scopuri marunte). De curand insa aceasta conceptie mi-a fost rasturnata si mi-am dat seama ca... prostia (in stare pura, asa cum o ilustreaza Creanga in "Prostia omeneasca") exista totusi. Mi-a fost dat sa asist in tren, calatorind dinspre Bucuresti inspre Iasi, la o discutie "inchegata" pe baza unei prietenii "incropite" inca inainte de a pleca trenul din gara. Asadar, oameni care abia s-au cunoscut de cateva minute (mai apoi ore), au avut toata noaptea o discutie de-a dreptul infantila, abundand in stupiditati, in pareri si principii imediat schimbate pentru a-i canta in struna partenerului de discutie. Inteleg discutiile intre pasageri pornite din acea nevoie de sociabilitate, de comunicare, dar discutia (pe care n-am suportat-o si am stat pe culoarul trenului mare parte din drum) parca intrecea tot ce am auzit. Spre final, am aflat ca doi dintre pasagerii prinsi in discutie erau patroni si detineau 3 magazine in Iasi, plus inca alte cateva mici afaceri pe la tara. Multe proverbe mi-au mai trecut prin minte in noaptea aceea, dar si vorbele lui Andrei Gheorghe: "Dupa asemenea discutii, cum sa nu devii megaloman? E prea mare ispita..."

Un ultim fapt, care tine sigur de fudulie, si nu stiu cat tine de prostie, e imaginea majoritatii tinerilor de la noi din tara. Mi-a spus cineva care studiaza in Franta ca acolo tinerii (liceeni si studenti), indiferent de categoria sociala, umbla imbracati simplu, cel mai frecvent tricou si jeans. Ma gandesc la noi, telefoane mobile sunand in timpul orelor, in salile de concerte, in biserici, la blue-jeans-ii "jegosi" ultima moda si alte "elemente" ce tin de o ferchezuiala ca de bal pentru... doar o simpla zi de scoala. Discutam subiectul si cu un bun prieten, care mi-a zis: "Ce sa-i faci, Dane? Asa e balcanicul, fudul!" Da, asa sunt balcanicii, si mie mi-a venit in minte si urmarea: "...parca nu e prost destul".

...

"Oau!" Suntem "ocrotiti"!

M-am intristat anul acesta afland ca primarul Constantin Simirad nu va mai sponsoriza concertul de acum traditional de Zilele Iasului, concert la care ma obisnuisem ca an de an sa participe si formatia "Pasarea Colibri". Primaria nu a mai organizat concertul deoarece, nu se mai putea "amesteca" sarbatoarea pur religioasa a Paraschevei cu manifestari mai "nesfinte", cum ar fi un concert.

Asta inseamna asadar Zilele Iasului? Sfanta Parascheva si cateva artificii? Ma rog, aceste "sarbatori" au reusit sa ma amuze inca inainte de a incepe. Am vazut la stirile televiziunilor nationale reportaje din Iasi, comentate in genul: "Mii de pelerini au luat cu asalt Iasul incepand de astazi, cu ocazia..." samd. De ce m-am amuzat? Prin "pelerini" intelegeam oameni seriosi, in toata firea, care calatoresc mult, si care se inteleptesc pe masura ce timpul trece, care invata ceva nou din fiecare calatorie, ori aici am vazut ca "pelerinii" sunt oameni simpli de la tara, cu cateva clase, care nu au invatat nimic din peregrinajele precedente si care nu stiu exact de ce au venit si ce cauta aici. Am vazut o multime de interviuri interesante si suficient de graitoare cu "pelerinii":

"De ce ati venit la Iasi?"
"Sa ma inchin la sfanta."
"Ati mai fost sa va inchinati si in anii trecuti?"
"Daaa! In ultimii [...] ani nu am lipsit niciodata!"
"V-a ajutat sfanta?"
"Da!"
"Cum v-a ajutat?"
"Ei... na! M-a ajutat... Sunt sanatoasa, am copii sanatosi..." etc.

Deci, moldoveni, suntem sanatosi datorita sf. Parascheva! Doamne! Ce ne-am face oare fara "ocrotitoarea Moldovei"? Cred ca ar fi vai si amar...

Trecand peste acest aspect, au fost focuri de artificii si pana la urma a fost si concert (singurele lucruri care m-au interesat), dar nu sponsorizat de Primarie. Strazile au fost extrem de aglomerate, brodate pe margini cu tarabe infecte de la care puteai cumpara de la vata de zahar, colaci secuiesti si bere pana la baloane, bratari fosforescente si maruntisuri tiganesti, toate acestea, evident fara nici o legatura cu "sfanta" care, conform parerii Primariei, inseamna de fapt Sarbatorilor Iasului.

In final pot spune ca nu m-au marcat in nici un fel aceste sarbatori, pentru mine a fost doar o seara frumoasa petrecuta alaturi de persoane dragi; inchei cu un aspect care, desi nu m-a amuzat la fel de mult cum au facut-o "pelerinii", merita pomenit: un prieten cu care am fost la artificii a stat cu spatele la acestea tot timpul, iar cand era una mai spectaculoasa si toti ne uitam in sus exclamand: "Oau!!", el zicea: "Oau!! Asa, bucurati-va, ca doar acolo sunt banii contribuabililor!"

...

Sticla singuratatii

(text publicat in SSJ nr. 147, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 26 - Singuratate in doi")

Ce are a face cuplul cu singuratatea? Pot fi singur "de unul singur", putem fi singuri "in doi", putem fi "singurii care..."

Singuratatea "de unul singur". Ma feresc de ceilalti, ma feresc sa fiu precum ceilalti. Nu imi trebuie nimic si nimeni. Vreau sa fiu altfel decat ceilalti, vreau sa investesc in cariera mea, in pasiunile mele, vreau sa culeg singur roadele acestor investitii. Incet-incet ma "inalt", ajung la etajul celor "in doi", ii depasesc, sunt usor de depasit, mai urc, ajung la cei singuri ca si mine, tare greu mai sunt de depasit, cand cred ca l-am depasit pe ultimul, mai vad unul mai sus. Trec si de el, in fine ajung sus de tot. "Hei, voi, cei de jos! Aici sus e viata!"

Ii observ pe cei de putin mai jos ca incet-incet o pornesc "la vale". Imi place singuratatea, dar daca stau bine sa ma gandesc, imi place sa-mi fie observata, imi place sa existe macar acea mana de oameni in jurul meu care sa spuna: "Uite-l! E singur! E un erou!". Incep asadar si eu sa "o iau la vale". Ciudat, e mult mai greu decat la urcat. Imi apar si ceilalti in raza vizuala! Dubios insa, sunt doi cate doi. Daca tot am mai "coborat", trebuie sa-mi gasesc si eu un partener! Uite-o! E si ea singura, e draguta, cred ca ne-am potrivi. Are o voce placuta, e o prezenta extraordinara; in timp ajungem chiar sa tinem unul la altul. Nu are rost sa ii spun ca tin la ea; deja stie lucrul asta. In plus, vad ca nici ceilalti nu spun partenerilor, se intalnesc frecvent mai cate multi, discuta nimicuri, rad. Observ in jur ca e penibil sa-i spui partenerului ce simti, "cobori" mai mult facand asta, si nu ajuta nimanui. Da, e mult mai bine asa! E bine sa fim "singuri in doi", fiecare cu ce simte sau nu simte, fiecare cu idealurile sale, fiecare cu timpul si prioritatile sale.

Vad ca ceilalti deja au inceput sa "urce" din nou, vor ajunge probabil de unde am venit si eu, fiecare tragand in directia sa. Ce daca urcand se indeparteaza unul de celalalt? Bine ca se stiu ei si ii stie lumea ca fiind "doi". Sunt cate doi, merg insa "in sus", inspre a ajunge singuri din nou.

Ma gandesc ca as vrea si eu sa ajung din nou acolo sus, singur, ca inainte. Aproape fara voia noastra incepem si noi sa "urcam", sunt insa trist, chiar incepuse sa imi placa aici "jos"; pe langa asta, "urcand" ne departam unul de altul. Ii spun ca tin la ea, ca inseamna mult pentru mine; mai intai mirata, apoi zambind cald imi spune acelasi lucru. Ne apropiem atunci tot mai mult si incepem sa "coboram". Suntem singurii care "coboara". Aerul devine mai curat, atmosfera nu mai e apasatoare... sticla in care plutim si ne chinuim cu totii sa ajungem sus, e cu susul in jos.

Niciun comentariu: