Maria Schafer







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Maria Schafer

Titlurile textelor de mai jos:

. Cine oare s-a turcit?
. Turcii din Germania
. Cine s-a turcit? Si ce daca?
. Casa Oiegasilor
. Citesc cu mare interes revista SSJ
. In primul rind ma bucur cu si pentru tine, Sabina...


...

Cine oare s-a turcit?
(debut in SSJ nr. 121)

Trebuia sa zimbesc pe ascuns. Dar zimbetul a disparut repede facind loc unor ginduri chinuitoare care se-mbulzesc in cap si vor sa fie asternute pe hirtie.

“Ne-am cam turcit” remarca un prieten caruia i-am descris inrautatirea infrastructurii pe alocuri in Romania. “Tiganiada” era definitia altora in orasul meu natal.

Ne-am turcit? Tiganiada? Intr-adevar?

V-ati saracit. Ar fi raspunsul meu. Dar atentie… aparent, material, da. Si totusi aveti o bogatie deosebita. Ceva care nu se poate plati cu nici un mijloc material. Sigur aceasta bogatie ramine ascunsa pentru cel ce nu are afinitatea necesara sa o sesizeze.

Un proverb german spune : “Acela este intr-adevar sarac, care nu are nimic in plus pentru aproapele sau”. Si aceasta saracie n-am vazut-o. Dimpotriva. Cei aparent saraci gasesc posibilitati sa-i ajute pe cei mai nacajiti ca ei. De cind m-am intors din Romania mi se pare ca sint pe o alta planeta cind sint napadita din toate partile de slavirea consumului pe de-o parte si cind aud vaicareala celor ce au tot ce le trebuie si totusi sint nemultumiti. (Probabil un instrument de a-si linisti constiinta).

Ar mai fi harnicia. De harnici ar fi intr-adevar mare nevoie in Romania. Exista citiva. Dar ce sa astepti dupa atiti ani in care exact aceasta virtute a fost subminata si combatuta? Probabil este necesara o perioada mai lunga de timp pina o sa se merite harnicia.

De la data de 11 Septembrie lumea a innebunit. Nu, mai bine zis lumea se afla in durerile nasterii.

Cine a adus copii pe lume isi poate foarte bine inchipui aceasta asemanare. Desi este clar ca este un copil pe drum si cindva o sa se intimple, totusi apar aceste dureri subit, si devin tot mai tari in intervale tot mai scurte.

Scenariile apocalipsei devin tot mai plauzibile. Inca n-am auzit de nici un razboi in care dusmanul este nevazut, de nelocalizat si totusi asa de ticalos, viclean si perfid.

Si cu atit mai mult ma nelinisteste aceasta intrebare: Cine s-a turcit?

...

Turcii din Germania

1986 ii vedeam pe strazile Germaniei, barbati cu razura proasta, ciupilici crosetate si matanii in mana, cu citiva pasi inainte, urmati de femei cu imbracaminti neasortate ( fusta in carouri, bluza cu flori si basma pestrita) cumparate undeva la solduri sau mai bine in lagerele organizatiei Caritas, insotiti de citiva copii cu ochi maslinii. Cine erau acesti oameni care cumva nu se potriveau in imaginea generala a unei societati moderne?

Acum, cind de 30-40 de ani, economia Germaniei se afla intr-o faza de dezvoltare puternica, fortele de munca proprii sunt cu totul neindestulatoare. S-au recrutat muncitori straini. Asa au luat drumul Germaniei, sicilienii, grecii, iugoslavii si…turcii.

Pentru ca este inuman sa desparti un barbat de familie pentru mai mult timp, au urmat cu timpul nevasta (nevestele) si copiii.

S-au multumit cu putin. Au preluat muncile mai neplacute si prost platite. (Un fel de sclavagism modern). Intre timp multe fabrici nici nu mai pot exista fara aceste forte de munca.

S-au multumit sa locuiasca in casele vechi din centrele oraselor, casele pitoresti germane de nelipsit pe cartile postale dar cu conditii igienice care nu mai tin pasul cu constructiile moderne. Asa ca se poate intimpla prea bine unui turist ce viziteaza un orasel german duminica, sa creada ca se afla in Anatolia.

Dupa motto-ul: «Tace si face». Musafirii s-au inmultit. Copii au crescut. Au frecventat institutiile de invatamint germane. Vorbesc perfect, mai curat ca unii bastinasi limba germana.

Au economisit destul ca sa-si cumpere locuinte mai moderne. La fiecare colt de strada in orase este un restaurant sau o tejghea de specialitati turcesti. Inainte de toate Döner Kebap, o friptura rotisata, servita in pita cu ceapa, usturoi, smintina si condimente picante ( are un gust foarte bun, le place si germanilor).

Musafirii si-au gasit identitatea nationala si religioasa. Imbracamintea s-a schimbat. Femeile si mai ales cele tinere, poarta vesminte lungi, din stofe scumpe si fine, asortate cu basmalele de matasa legate cu iscusinta. Barbatii se duc cu sirguinta in moschee. Da, la moschee.

Pot sa-si inchipuie fiii tarii lui Stefan cel Mare ca in tot mai multe orase germane se construiesc si se innaugureaza moschei si ca pe linga clopotele bisericilor crestine se aude glasul muezinului la rugaciune?

Daca in Romania se construiesc cu sirguinta biserici crestine, in Germania edificiile religioase construite in ultima vreme sunt moscheile, una mai aratoasa ca cealalta.

...

Cine s-a turcit? Si ce daca?

Se poate pune intrebarea "si ce daca?"?

Iata doar citeva amanunte:
- Un coleg de clasa turc in scoala elementara ii spune unui copil german: "O sa vina o vreme cind am sa te omor pe tine si pe taica-tau." (Acu' citiva ani) Ce sa faci, iti zici. Vorba proasta de copil.
- Un tata care isi ia copilul de la gradinita in mod repetat inainte de terminarea programului si nu o informeaza pe educatoare, ii spune acesteia dupa ce ea l-a rugat sa respecte regulamentul gradinitei: "Asteapta numai citiva ani si o sa va spunem noi incotro mergeti si o sa facem ordine aici."
- O casiera cu basma nu se simte jenata sa-si exprime public bucuria asupra atacului terorist in New York in ziua anterioara.
- O familie care danseaza si petrece de bucurie toata noaptea de 11 inspre 12 septembrie, incit vecinii nu pot sa doarma.

Nu este un secret si faptul ca generatiile tinere din familiile acestor musafiri au ca directiva sa intre in viata politica a Germaniei. O portita adecvata este partidul verzilor, dar au si partide proprii, care au denumiri asa de normale incit omul de rind nici nu stie despre cine este vorba, si poate ii mai si voteaza din ignoranta. Nu este un secret ca visul cel mai frumos al acestor partide este ca sa prezinte in curind un cancelar din rindul lor.

De acea se pune din nou intrebarea: Cine s-a turcit?

...

Casa Oiegasilor

Bunica mea avea o husa de Biblie de culoare neagra pe care o folosea drept cutie pentru putinele poze personale. Era un eveniment deosebit de fiecare data cind bunica ne arata aceste poze si ne povestea istoriile legate de ele.

Casa Oiegasilor se afla cam la marginea Tautilor Magheraus pe vremea primului razboi mondial. Astazi, in spatele gradinii ce apartinea de casa se afla aeroportul Baii-Mari. Se pare ca era un loc ideal pentru soldatii romani cu telefonul de front. Au fost gazduiti de Oiegasi. Pentru copiii familiei a fost ceva deosebit sa vada aceasta "minune" a tehnicii si sa asculte propaganda nationala a soldatilor. Lucru care nu a ramas fara roade.

Maria era de 18 ani in 1918 cind Transilvania s-a unit cu Romania. Si ea a avut o idee. Impreuna cu prietenele ei din sat, s-au sfatuit sa pregateasca ceva deosebit ca simbol al bucuriei lor, legat de acest eveniment. Si-au confectionat o decoratie cu tricolorul romanesc pentru vesminte. Pentru ca in Ardeal nu se puteau cumpara esarfe tricolore, si-au cumparat benzi rosii, galbene si albastre si le-au cusut cu mina de-a lungul la tricolor.

Si ca treaba sa fie mai vizibila, si-au cusut vesminte albe, peste care au legat tricolorul in jurul taliei si peste piept.

S-au imbracat asa, si au intrat impreuna la slujba de duminica in biserica greco-catolica din sat. Se pare ca au provocat multa uimire si stupefactie cu aceasta montura, cum ne povestea ea mai tirziu. Da, si acest tricolor l-a pastrat toata viata in dulapul ei cu haine. Il scotea cu mult tilc ca sa ni-l arate.

Desi a dat dovada aici de initiativa si curaj, nu am auzit-o niciodata sa fi vorbit cu ura de alte nationalitati. Dimpotriva, dupa pocainta ei nu a deranjat-o cit de putin sa apartina unei biserici maghiare.

...

Citesc cu mare interes revista SSJ

(reactie la editorialul din numarul 149)

Eduard pare sa fie intr-o situatie melancolica. Desi nu-l cunosc nici eu personal, nu este o piedica sa citesc cu placere aceasta revista. Da, e adevarat, astimpara oarecum dorul de tara. Este un loc de intilnire a celor cu aceeasi "matrice spirituala". Ar fi mare pacat daca nu ati continua.

Unele hotariri nu sint bine de luat iarna cind vedem prea putin soare si avem cugetul ingreunat. In tarile nordice, marea majoritate a populatiei sufera de depresie iarna pentru ca o petrec in mare masura in bezna. De aceea in locuintele lor se gasesc lampi speciale care imita lumina soarelui, ca sa reziste psihic pina la vara.

Cu privire la numarul care a avut ca tema "SINGURATATE", aproape ca am vrut sa va scriu si eu. Si anume ca exista cineva care va intelege. Omul a fost creat pentru partasie. In primul rind cu Dumnezeu. Avem o problema grava noi, omenirea, atit timp cit nu traim in aceasta partasie. Tot Dumnezeu ne-a oferit si calea cum sa ajungem la ea. Prin Isus Christos. (Cred ca nu scriu nimica nou).

Exista un alt fel de singuratate, in legatura cu care Dumnezeu insusi a spus ca nu este buna. Si daca unul sau altul sufera din aceasta cauza este total normal. Va propun voua, tineretului sa organizati activitati comune, ceva unde sa lucrati impreuna, in actiune va puteti cunoaste cel mai bine.

Incredeti-va in Dumnezeu, nu luati hotariri in panica de a ramine singuri si nici ca sa-i faceti cuiva in ciuda. Sint starturi periculoase. In ce priveste "singuratatea in doi", la aceasta se poate lucra. Fiecare este un unicat in felul lui, si armonia se cizeleaza cu timpul. Pe de alta parte contrariile se atrag si se intregesc.

Va doresc multa putere si nou elan pentru anul nou inceput si pentru viitor. Ultimul numar, a fost din nou excelent.

...

In primul rind ma bucur cu si pentru tine, Sabina,

Ca in ciuda stingaciei noastre a pocaitilor in legatura cu cei "din afara" ai gasit Calea, Adevarul si Viata. Te imbratisez sora, din departare.

(reactie la articolul scris de Sabina Dodan in SSJ nr. 151)*

Termenul de "pocait" ca stampila a grupului de neoprotestanti il cunosc numai in Romania. De-a lungul istoriei s-au dat multe denumiri urmasilor lui Christos. De multe ori veneau aceste mai mult sau mai putin porecle din afara si caracterizau poate o trasatura exagerata a gruparilor, ori erau deduse pur si simplu din numele liderilor grupurilor. Unii si-au facut din porecla o virtute sau chiar un credo, deviind de la esential. Nu doresc sa ma ocup de istorie. Exista experti in aceasta directie.

Cumnatul meu era proaspat venit la credinta. Lui i-a placut foarte mult aceasta denumire a romanilor. Asa ca la o vizita in Romania, inca pe vremea dictaturii, in timp ce-si prezenta pasaportul ofiterului la granita, a aratat cu degetul spre sine spunind unul din putinele cuvinte romanesti care le-a invatat: "pocait, pocait". Nu i s-a intimplat nimic. Si-or fi zis: "la neamt ii lipseste o doaga".

Pocaitul este cineva care a trecut prin procesul pocaintei. Ioan Botezatorul chema la botezul pocaintei, si el a descris-o ca o regretare adinca a pacatelor, a vietii anterioare in fata lui Dumnezeu, pecetluita cu un simbol vizibil, botezul, urmata de o schimbare radicala a comportarii.

Exista putine persoane care pot sa-si schimbe radical viata printr-un act de vointa sau in urma unui soc adinc. Aceasta insa nu este pocainta.

Pocainta este un pas important pe calea mintuirii. Curios ca este folosita ca porecla de crestinii bisericilor traditionale, desi este un element binecunoscut si necesar si in doctrina lor. Si un crestin ortodox poate sa se pocaiasca. Acest lucru este parte a spovedaniei. Si aici se regreta pacatul in fata lui Dumnezeu si se ia hotarirea de a nu repeta. Daca acest regret vine din toata inima, si acest crestin ortodox ajunge sa recunoasca faptul ca are nevoie de Isus Christos ca Domn si Mintuitor, il invita ca atare in inima sa, si il proclama ca Domn si Dumnezeu asupra vietii sale, ferice de acest om! Poate sa rasufle usurat. In Christos gaseste plinatatea si eliberarea de tote corvoadele si poverile de origine animista ce s-au strecurat de-a lungul veacurilor in traditia bisericeasca.

Unii crestini neoprotestanti, produsi in societatea de consum din vest, amintesc pocainta marginal, punind accentul pe primirea lui Christos ca Mintuitor. Pastorul se retrage cu cel interesat, atins emotional de predica, intr-o camaruta. Ii explica din Biblie "calea romana", si daca a inteles despre ce este vorba se roaga cu el o rugaciune stereotipa (de gasit si pe net sau pe tractate) in care e drept, se afla si urmartoarea propozitie: imi pare rau cit posibil de viata mea pacatoasa. Si apoi se invita Christos ca Mintuitor in inima. Daca vine intr-adevar acest lucru din inima, a avut loc o nastere dein nou. Cel ce s-a rugat sincer din convingere a devenit un copil al lui Dumnezeu. Dar ce daca rugaciunea a fost interpretata ca un fel de formula magica? Ia te uita, din nou animismul... In acest caz intilnim un crestin care sade mai departe la cirma vietii sale. Pe Christos l-a asezat alaturea. Nu prea are voie sa spuna ceva, ca sa nu deranjeze la conducere. De asemenea prin concentrarea tuturor eforturilor de a-si maiestri pe mai departe singur viata, "crestinul" nu are timp sa-si cunoasca pasagerul de alaturea. In vesnicie, daca ajunge si nu s-a amagit, da de un necunoscut. Christos ii spune: "mai baiete, lasa-ma sa conduc eu, ruta ta o cunosc cu exactitate".

Crestinul nostru spune: "Nu, Isuse, daca vrei iti fac un alt favor, le povestesc tuturor ca te-am primit si esti garantul meu pentru viata vesnica". Si intr-adevar zis si facut. Lumea asculta si se minuneaza: "Asta il are pe Christos? Unde l-a ascuns? O fi drept ce povesteste el despre viata vesnica?"

Exista din nou altii care scriu pocainta cu litere mari, si uita sa-l primeasca pe Christos in inima. Uita sa-l proclame ca Domn si Dumnezeu asupra vietii lor.Se straduiesc o viata intreaga prin legalism accentuat sa-i fie pe plac lui Dumnezeu si sa-l imbuneze (ia te uita, iara animism) si se simt impovarati si chinuiti. Pe deasupra si Dumnezeu zice: "Pfui!" Pai, doar nu va fi asa de nedrept? El este Drept si Sfint. Si noi cu staduintele noastre de plins. De ce? Nu putem sa-I fim pe plac decit numai prin si in Fiul Sau. Numai in Christos si prin Christos putem sa-i fim pe plac lui Dumnezeu.

Pastorul bisericii copilariei mele amintea mereu de o pocainta superficiala si de una veritabila. A durat destul de mult pina am inteles la ce se referea. Aceasta este concluzia la care am ajuns si as dori sa v-o impartasesc. Este ca in medicina. Daca se trateaza simptomele, se ajunge la o anumita alinare dar nu insanatosire. Tratamentul eficace este acela care se ocupa de cauza bolii.

Deci, pocainta superficiala arata cam in felul urmator: Imi pare rau de asta, asta s.a.m.d., o intreaga lista de pacate. Cer iertare. Data viitoare din nou. La nesfirsit. Pocainta veritabila, este o capitulare. Fiinta mea este pacatoasa. Pacatele sint simptomele, cauza bolii este despartirea de Dumnezeu. Recunosc ca fara El sint o existenta fara sens adevarat. Aceasta capitulare nu este nici o problema pentru cineva care e "spalat cu toate apele". Mai greu o sa-i cada cuiva care are o parere prea buna despre sine insusi.

Concluziile acestea le-am tras din experienta proprie. Nu pot sa afirm ca am ajuns la o cunoastere perfecta. Ne aflam intr-un proces de crestere. Sa ne ajute Dumnezeu sa-I cunoastem intentiile Sale cu noi.

* The Salt Street Journal nr. 151

Niciun comentariu: