Sabina Dodan







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Sabina Dodan



"... Si inca insemni "edi" pt noi si numele acesta se descrie singur asa cum esti, asa cum te stim de-o viata ca acusi se implinesc 13 ani de prietenie de cand am aparut si eu in viata lui Ciprian! Am vazut pt prima data site-ul "comemorativ" al ssj-ului si m-au napadit atatea amintiri! Auzi sa pui tu poza cu Ciprian cand ma saruta... am rosit putin... Apoi a realizat ca nu mai tin/am/voi avea nici o legatura cu ceilalti membri cu care asa ne mai intalneam: Craciun, Paste, zile de nastere, intalniri redactionale, atata timp... Noi ne crestem pruncul si ne rugam sa aiba si altii care-si doresc ca mare bucurie mai e un ras cristalin la casa omului! si chiar si un plans alintat!..." (Sabina Moisuc - 2007)

Titlurile textelor de mai jos:

. Sarbatoare sau fenomen social?
. Erotism sau identitate sexuala?
. Ai carnet, ai statut
. Revolutie...
. O parte din mine
. Dincolo de efort exista si aprecieri
. Nebunia barfei
. Adaptare sau insingurare?
. Pe cine sa dau vina, exista un vinovat? Sa fiu eu acela?
. Placerea de a citi
. Nu cersit, nevoie de-a cersi
. In caz de urgenta, luati Amélie
. La cateva zile dupa Paste
. Eu nu vad nici o diferenta
. M-am babit eu?
. Libertate sau lipsa de alternative?
. Eu ii zic destinului vointa....
. Prostia nu doare...
. Ce-i lege nu-i alegere
. De ce iau din slava Lui Dumnezeu?
. Stia si bunica de Halloween?
. Obisnuinta si plictiseala
. Craciun pentru voi si pentru noi
. Pocaitii si restul, sau cum se vede de la fereastra mea...
. "A fi pocait este cel mai normal lucru"
. "Cultura" mea
. Pocaitii si banii


Linkuri:

Sabina Dodan - Perspective psihologice

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Sarbatoare sau fenomen social?

Aceasta-i intrebarea…

(text publicat in SSJ nr. 119, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 05 – Sarbatoarea Iasului – Sf. Parascheva, act religios sau balci moldovenesc?")

“Daca vreti sa vedeti oameni fericiti, dati-le focuri de artificii…” A fost poate singura bucurie a acestor sarbatori pe care eu l-am vazut doar ca un fenomen social, prilej prin care multimea sa se poata manifesta, un fenomen de grup care avea nevoie de un nume (Sarbatorile Iasului), de un loc (centrul orasului) si de mijloacele potrivite pentru a se manifesta (Mitropolia, standurile cu bere si mici, manifestarile muzicale).

Personal, m-au interesat doar standurile cu ceramica ale mesterilor veniti la sarbatoare doar pentru a-mi completa colectia de ceramica colorata in albastru, in rest am evitat cat am putut inghesuiala, zgomotul, agitatia, riscul de-a fi buzunarita, calcata in picioare, agresata psihic.

Spiritul de grup a functionat intens cu ocazia acestei sarbatori: cu mic cu mare s-a mers “in buricul targului”. “Ce sa facem?” “Nu stiu, vedem acolo…” Pe dreapta Mitropolia, pe stanga tarabe, in fata berea si micii, ceva concerte… “N-avem de unde alege?”

Sunt sigura ca avantajele unei astfel de sarbatori nu sunt pentru consumatori, pentru cei care-au mers si ei, ca tot omul manati de publicitatea facuta zilelor cat a durat tot balciul, ci ele se aduna la un nivel mult mai inalt, organizatoric, acolo unde se vorbeste de cifre, de publicitate, de personalitati implicate, de tot ce tine de managementul unei organizari cat mai bune si care sa adune cat mai multi bani, dar in buzunarul cui? Ce destinatie au avut banii cheltuiti si cei castigati?

Religiozitatea acestei sarbatori? Greu de spus… Cred ca e o lupta care se poarta intre credinta si fanatism, intre ceea ce simti personal si ceea ce toti ceilalti fac, intre disperare si speranta. Pelerinaj? Da, poate cei care-au mers zeci de km ca sa ajunga la Iasi si au stat la un rand de tot atatia km, au fost cei care-au avut un scop. In credinta lor, in speranta rugaciunilor pe care le-au rostit, ei nu sunt de condamnat. Dar cu restul cum ramne? Pana unde a fost momentul religios si de unde incepe distractia? Eu nu cred ca aceste doua fenomene, total opuse trebuie asociate. Da, pelerinajul ar trebui sa se desfasoare in liniste, sa fie implicati doar cei care-si propun sa viziteze Mitropolia iar restul sa fie petrecere, chef si tot ce vor ceilalti, dar nu amandoua odata…

Un oras invadat de un milion de persoane, cu cel putin jumatate din ei negustori, cu strazi aratand ca dupa o demonstratie, nu acesta e orasul meu, cel pe care nu l-as parasi si in care sunt mandra ca locuiesc. De ce-mi distrugeti orasul? Acesta-i intrebarea...

...

Erotism sau identitate sexuala?

(text publicat in SSJ nr. 120, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 06 – Dragoste / Eros / Erotic)

Eros in teoria freudiana inseamna ansamblul impulsiilor vietii. Dupa Freud, finalitatea acestor impulsii este crearea unor legaturi puternice si numeroase intre fiintele vii. (Larousse)

Erotismul se defineste insa prin senzualitate. Aceasta este diferita de la persoana la persoana, la unii putand exista o exagerare a ei, la altii fiind greu de identificat. Erotismul tine insa de sexulaitatea fiecaruia si de modalitatea in care fiecare din noi ne raportam la propria noastra identitate sexuala.

Erotismul nu este tot una cu iubirea sau placerea si se deosebeste clar de intimitate sau dorinta. E poate forma naturala si biologica dependenta de corpul nostru si de mentalitatea pe care o avem fata de exprimarea ei. Se poate ca timiditatea si complaexitatea pe care-o putem resimti fata de corpul nostru sa ne faca sa nu o impartasim niciodata. Erotismul este cel mai apropiat ca termen si manifestare de senzatii. El are nevoie de acestea pentru-a se manifesta si pentru a-l putea descoperi la ceilalti.

Indeplinirea rolurilor psihosexuale se bazeaza in mare mare masura pe exercitarea si punerea in valoare a masculinitatii si feminitatii ca modele interioare traite si exprimate comportamental, insa multe dintre calitatile relatiilor erotice traduc defecte sau distorsiuni ale identitatii de tip masculin si feminin pe care partenerii si le construiesc de-a lungul dezvoltarii si maturizarii lor psihologice. Altfel zis, erotismul se invarte in jurul propriei nostre sexualitati, a categoriei din care facem parte din punct de vedere sexual.

Apartenenta biologica de la un sex la altul, desi coreleaza in majoritatea cazurilor cu sexul psihologic, nu indica neaparat si calitatea exercitarii masculinitatii si respectiv a feminitatii… Comunicarea erotica ofera in schimb intalnirea celor doua identitati iar iubirea releveaza sensul creator al celor doua principii complementare. “A-ti asuma si manifesta sanatos, matur si creativ masculinitatea si feminitatea este dovada unui act de etica si estetica erotica, constituind baza convietuirii civilizate a sexelor si a interdezvoltarii lor.”

Erotismul se creaza si se mentine prin comunicarea sentimentelor si trairilor (vocea soptita a iubitului care-si denunta iubirea prin: “te iubesc cum n-am iubit pe nimeni”, “esti totul pentru mine” sau “esti cea mai frumoasa…”), prin priviri expresive, gesturi de tandrete si mangaieri, cuvinte cu incarcatura emotionala (“simt, traiesc, vreau, imi place…”), atitudini admirative si incurajatoare, prin identificarea prezentei celuilalt prin miscare, vaz, auz, olfactie, atingere…

Erotismul exista in fiecare din noi doar ca uneori avem retineri si complexe in a-l exprima asa cum e normal si firesc, uitand ca exista…

...

Ai carnet, ai statut

(text publicat in SSJ nr. 121, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 07 - Student la anul 2000)

Portretul studentului roman / Portretul profesorului actual

Sfarsitul clasei a XII-a. Agitatie. Emotie. Trecem toti bacul dar urmeaza admiterea la facultate. Stim cu totii unde dar nu stim care din noi va reusi. Nu-i nimic, se va vorbi despre tine cel putin un an apoi: ai luat, n-ai luat? Ce? Ai gasit fericirea? Ai slujba? Esti indragostit? Nu, sunt student in anul I la… Excelent! Bravo tie!

Inceputul ultimului an de facultate. Agitatie. Emotie. Nu se stie daca luam toti licenta. Stim ca vrem sa ne angajam si ca vrem sa fim rasplatiti dupa cunostintele acumulate. Nu-i nimic daca-ti gasesti ceva pentru care nu esti pregatit sau ca ai invatat patru ani pentru ceva care nu are tangenta cu ceea ce vrei tu sa faci… Viata nu-i intotdeauna dreapta… Se va vorbi despre tine cel putin doi ani: ai terminat, te-ai angajat, te-ai casatorit? Ce? Da… Da…Sunt licentiat in….. si lucrez ca….. la…..

Student: plin de griji, drastic in economii, cu restante toamna, bucuros de-o bursa, trist de-o petrecere ratata, incredibil de stresat in sesiune, groaznic de relaxat in timpul cursurilor, fericit in primul an, dezamagit in ultimul, gasind iubirea sau pierzand-o, dorindu-si o meserie pe masura, dar mai bucuros fara slujba, hoinar si plin de vise… asa sunt studentii.

Statutul de student se dobandeste greu zilele astea dar se pierde incredibil de rapid… Daca nu esti capabil sa faci fata, renunti… Daca nu ai bani sa-ti platesti taxele, renunti… Daca gasesti ceva mai bun si mai avantajos ca facultatea, renunti iar… E pacat ca tinerii sunt categorizati astazi ca fiind studenti si ca nefiind studenti. Isi fac prieteni de multe ori pe acest criteriu si isi pierd pritenii atunci cand nu mai au acest statut. Poti fi mandru ca esti student, dar poti fi si groaznic de frustrat ca facultatea nu e tocmai ceea ce sperai…

Profesorii: cea mai mare problema a invatamantului actual este eliminarea subiectivismului. Profesorul actual trebuie sa fie obiectiv in notare si aceasta trebuie facuta nu doar prin simpla testare a cunostintelor, ci trebuie sa tina cont de intreaga personalitate a celui evaluat. Se tine cont de aceasta? Pot oare profesorii sa treaca peste viata personala a studentilor pentru a fi obiectivi in notare? Nu cred… Exemplul de la Oradea vorbeste de la sine…

Statutul de profesor este incredibil de valorizat. El este cel care “taie si spanzura”, este cel care tine in mana viitorul a milioane de studenti, de profesori depinde nu numai ce invata studentii dar si cum invata. Exista profesori excelenti si exista profesori neexigenti. Sistemul nu-i perfect si din pacate noi trebuie sa prindem din mers, sa “furam” meseria si sa ne supunem acestui sistem care daca nu ne convine, oricum n-avem ce face...

...

Revolutie...

(text publicat in SSJ nr. 123, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 08 - 21/22 decembrie 1989 / Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e...”)

Greu subiect… Ce sa zic?

La 9 ani realitatea pare cu totul altfel. Atat aveam atunci cand n-am inteles de ce lumea se agita atat. In basmul copilariei au patruns emotii si imagini pe care un copil n-a vrut sa le creada, sa le dea inteles. Amintirile sunt imprastiate mult, adevarul s-a reconstituit apoi ca un puzzle in mintea mea mult mai tarziu, atunci cand am inteles semnificatia unor cuvinte ca democratie, libertate, Ceausescu. Si mereu fraza “ole, ole, Ceausescu nu mai e!” Dar cine sa fie Ceausescu? De ce vorbeste toata lumea de el?

La gura sobei, undeva la bunici, taranii se adunasera in casa bunicului meu pentru ca era unul din putinii care aveau televizor. Undeva in colt, noi, nepotii priveam spectacolul din casa, pentru ca pe cel de la televizor oricum nu-l intelegeam. A urmat Craciunul, bucurie oricum pentru un copil asa ca revolutia mai trebuia sa astepte, sa devin eu mai mare, sa pot intelege. Recunosc ca poate a fost mai bine asa si ca emotional nu exista nici o trauma in sufletul meu. Regretele si oroarea imaginilor m-au urmarit mult mai tarziu, odata cu fiecare an care trecea.

Acum, la 12 ani dupa eveniment am inteles ca revolutia a insemnat libertate. E singura forma cu care pot asocia acele evenimente si simt ca intr-un fel, cu totii am inteles ca ne va fi mai bine. Oamenii nu s-au gandit poate atunci ca revolutia nu va fi de-ajuns si ca vom suferi altfel si ca moartea celor doi vinovati si a celor nevinovati nu va rezolva totul. In mai multe aprecieri si lectii de viata nu vreau sa intru pentru ca experienta mea nu este suficienta.

Psihologic, revolutia a avut “efecte” maxime. Din felul in care gandim si simtim am inceput sa traim. Ca ne-am amagit sau ca efectiv ne-a fost mai bine, nu stiu… Este clar ca in acele momente, acum 12 ani in urma, oamenii s-au unit si au trait impreuna ca si grup social, ca si grup care avea nevoie sa creada intr-un tel. Ce n-am inteles foarte clar a fost cum acea mana de oameni care au preluat conducerea atunci ne-au facut sa intelegem ca revolutia va fi cel mai bun lucru pentru noi. E clar ca bunatatea si conducerea n-au nici un sens comun, doar ca nu am decis fiecare personal. Gravitatea si necesitatea unei schimbari s-au impus singure, de la sine, lasandu-ne sa visam “visul romanesc”.

Revolutia cred ca ne-a “deschis mult” ochii, am ales sa fim liberi, sa putem primi toti “stimulii externi” din care ne e greu sa decidem ce e mai bun pentru noi. Atunci n-aveam nimic, acum avem prea multe si nu mai putem alege intotdeauna ce e important. Asta cred ca e marea problema astazi si de aceea vad revolutia ca o descoperire prea mare dupa o perioada in care nu ne era permis sa stim prea multe. Cum o sa reusim sa alegem oare ce e mai bun pentru noi?

...

O parte din mine

(text publicat in SSJ nr. 124, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 09 - A fost odata SSJ...")

Subiectul meu preferat: SSJ-ul. M-a mirat mult subiectul acestui numar dar poate ca e bine ca cei care ne citesc sa ne si cunoasca. M-am intrebat de multe ori ce reprezinta revista pentru mine si am dat de acelasi raspuns: o parte din mine.

Sunt aproape trei ani de cand am debutat cu poeziile mele, pe care le-am ascuns cat am putut de ochii celorlalti si pe care m-am hotarat sa le scot la iveala prin aceasta revista. Abia aparuse si i-am trimis un mail lui Edi vorbindu-i de o intalnire de tineret din acea saptamana si inconstient am trimis si o poezie care mie imi placea mult dar nu stiam ce reactie va produce, stiu doar ca am primit un telefon de la Edi care m-a intrebat direct daca pot sa mai scriu inca 5-6 poezii "la fel de bune". Stiu si eu? Edi tinea mult atunci la permanenta unei rubrici si am zis fastacita ca da, am cateva poezii si voi incerca sa fie la fel de bune. Din vara aceluiasi an a inceput si rubrica de "Perspective psihologice" care m-a determinat sa fac articole de specialitate dintr-o experienta pe care treptat am acumulat-o in facultate. Ce putea fi mai frumos? Din acel moment am simtit ca fac mai mult pentru mine si viata mea, am simtit ca va incepe o perioada care se va numi SSJ si care-mi va fabrica amintirile din care ma hranesc acum pentru ca echipa SSJ nu s-a intalnit de mult, mult, mult timp...

Amintiri: excursii (Barnova), serate (Cris, Luminita, Vali Pentea la care am fost si prezentatoare, alaturi de Edi), o colaborare de patru numere cu o alta revista crestina, amici printre membrii SSJ-ului, amici pe Internet, sarbatori cu cadouri si surprize, zile de nastere petrecute impreuna, iesiri in Iasi, unde s-au dus toate astea? Dincolo de munca de redactare si informare pentru articole am simtit satisfactia pe care ti-o da un grup de prieteni cu care ti-e dor mereu sa te intalnesti, am simtit dorinta de a ma autodepasi si de a fi buna in ceea ce fac, ca o meserie, ca un hobby, ca un mod de viata. Si cel mai mic feedback din partea unui cititor mi-a intarit aceasta satisfactie, m-a incurajat si m-a facut sa cred in continuare in SSJ.

Pentru mine nu exista revista electronica, articole, mailuri, exista SSJ, un nume personificat care a ajuns pana la urma sa se identifice cu mine. Cei care ne cititi ganditi-va ca de voi depinde mult ca acest nume sa existe in continuare...

Din interior revista e libera si fiecaruia ne-a fost lasat dreptul de-a scrie despre ce credem noi mai mult ca putem scrie bine, ganditi-va ca in fiecare articol ati primit si o parte din noi, mai mult nu stiu ce v-am putea dezvalui, eu personal exist si ma identific cu SSJ-ul, le fel cred ca si ceilalti, de aceea revista a fost o perioada atat de personala si poate atat de frumoasa... Ce va fi, ce urmeaza, e greu de zis dar va rog oameni buni nu-mi luati amintirile, fauriti-mi altele ca altfel risc sa ma sting...

S-aveti un an asa cum va doriti voi si sa nu incetati sa cititi SSJ-ul!

...

Dincolo de efort exista si aprecieri

(text publicat in SSJ nr. 125, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 10 - Romancele trudesc de sarbatori?”)

Sarbatorile au trecut de mult de acum, dar o intoarcere in timp nu strica nimanui. Eu zic ca sarbatorile sunt mereu un "prilej de afirmare" a femeilor. Ele muncesc mult dar de cele mai multe ori si laudele rezultatelor lor sunt pe deplin meritate. Curatenia facuta, mancarea pregatita, infrumusetarea ei in zilele de sarbatori sunt apreciate de ceilalti si deci munca depusa nu e in zadar. O femeie se va simti foarte bine cand musafirii vor lauda bucatele facute si vor aprecia curatenia casei.

Dar sarbatorile nu inseamna numai efort, ele sunt si vacanta in acelasi timp. Dupa ce se termina treaba, o femeie are timp si de ea, se rasfata si e gata sa primeasca laudele ce i se cuvin. Intalnindu-se cu alte femei, ea va povesti cu mare infocare tot ce-a pregatit si tot ce-a fost apreciat nevorbind ca despre un lucru care nu i-a facut placere. Ea are grija sa se recompenseze singura cumparandu-si un cadou sau mergand la cosmetica, coafor, sau isi pregateste o tinuta deosebita.

Dincolo de aprecierea celorlalti o femeie va simti mereu greutatea si responsabilitatea pe care o implica sarbatorile. Pe umerii ei apasa ducerea la bun sfarsit a implinirii tuturor obiectivelor, de aceea ea incepe planificarea lor din timp, existand chiar un anumit ritual: in ziua cutare fac curatenie, in ziua urmatoare mancarea, cand o sa merg la cumparaturi oare?, bradul il impodobesc intotdeauna in ajun si tot asa... orice abatere poate perturba "perfectiunea sistemului" pe care ea l-a creat. Aceste stereotipuri o subjuga si da, in aceste conditii de ritual care trebuie neaparat indeplinit, ea poate deveni o sclava a sarbatorilor. Daca nu, daca toate acestea se intampla de la sine si cu placere, nu o putem acuza de obligatii si de misiuni imposibile.

Se spune ca in general sarbatorile sunt simtite mai mult de catre femei, barbatii au de obicei o sarcina, maxim doua. Daca se afla la tara pregatesc porcul, daca sunt la oras bat covoarele sau le revine misiunea de a se targui pentru cumpararea unui brad. Restul sunt "operatiuni" strict feminine. Si pentru a nu transforma acest articol in "misiune imposibila strict feminina" voi incheia afirmand ca fara aceste sarbatori pe care o femeie trebuie sa le pregateasca cat mai bine cu putiinta, viata ei ar fi monotona, iar posibilitatile de afirmare reduse.

Sarbatorile devin pentru ea momente de dezvoltare si afirmare ca femeie, momente de placere si timp liber, momente in care viata capata pentru ea responsabilitati si valori noi. Imaginati-va doar femeia ca fetita ajutand-o pe mama ei la treaba, ca adolescenta impresionandu-si prietenul cu o prajitura la care s-a chinuit mult ca sa-i iasa, ca sotie gata sa-si dea barbatul gata cu ceea ce stie ea mai bine sa pregateasca, ca mama cumparand cadouri copiilor ei, ca bunica inconjurata de nepotii care stau in jurul focului asteptand sa scoata cozonacii... pentru ea viata e frumoasa oricum!

...

Nebunia barfei

(text publicat in SSJ nr. 126, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 11 - Despre barfa")

Se spune deseori ca soarta unui cuvant nu depinde de gura care il rosteste, ci de urechea la care ajunge. In cazul barfei, soarta unui cuvant depinde doar de gura care-l rosteste, daca urechea care-l aude vrea sa-l reproduca ulterior e doar optiunea ei...

Dar ce e barfa? Iata doar cateva definitii pentru a barfi: "a vorbi de rau", "a defaima", "a ponegri", "a flecari", "a indruga verzi si uscate", "a calomnia". Ne recunoastem? Eu zic ca da, sa recunoasca fiecare pentru sine ca de multe ori am vorbit despre anumite persoane sau situatii pana ne-a durut gura, nu ne-am lasat pana n-am aflat totul, pana n-am deformat adevarul trecand dincolo de realitate. Dar nu-i doar vina noastra ca unele cuvinte trec pe la atatea persoane, ca la noi ajung deformate, e vina noastra atunci cand participam la "clarificarea" lor si "le transmitem" mai departe. De cate ori nu ajungem sa aflam despre noi lucruri noi?

Recent, in asteptarea unui examen, am aflat unele lucruri despre profesorul la care urma examenul. Parca deodata toata aprecierea si imaginea initiala s-au deformat, aceste "noi informatii" le inlocuisera pe cele pozitive, parea o alta persoana acum. Apoi n-am vrut sa cred, am zis ca-s doar "vorbe", nu vroiam sa raman cu ultima imagine formata despre el. Cred ca e esential sa recunoastem ce e adevarat si ce e fals din relatarea cuiva, lucru care pare insa imposibil de realizat si cere ca noi sa devenim detectivi particulari doar ca sa avem imaginea reala a ceva.

Barfa consuma timp si energie, sunt in lume lucruri mult mai frumoase decat sporovaiala si trancaneala despre persoane carora nu o sa avem curajul niciodata sa mergem sa le zicem "uite ce-am auzit despre tine...". Cel mai inutil mi se pare insa sa barfesti politicienii si vedetele, aici deja totul devine circ si lipsa de ocupatie, n-o sa le pese niciodata ce cred "muritorii" despre ei.

De unde nebunie? Nu exista in simptomatologia nici unei tulburari psihice barfa ca si caracteristica, poate ca ea devine tulburare atunci cand ocupa toata energia si fiinta unei persoane. Eu cred ca nu se poate trai numai cu barfa, asa cum nu se poate trai doar laudand pe cineva, in schimb se poate pierde mult, uneori totul... Prins ca ai fost cel care-a declansat o "informatie falsa" despre cineva care poate hotari asupra vietii tale, te poate costa pierderea ta ca si persoana in care poti avea incredere, ca si persoana chibzuita si la locul ei. Si ce poate fi mai rau decat o astfel de etichetare? "Las-o ca ea barfeste toata ziua...", "Dar de la cine ai auzit? A, de la X? E clar!". X este o barfitoare.

Eu zic ca cel mai bine este sa ne consumam energia si timpul pe care le-am folosi pentru a vorbi despre altcineva, gandindu-ne la noi, barfindu-ne comportamentul si intentiile noastre, fiecare sa-si poarte doar grija sa, iar gura sa nu ne fie sloboda!

...

Adaptare sau insingurare?

(text publicat in SSJ nr. 128, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 12 - Emigrare sau exil interior?”)

"Nu-i singur cine-i singur, e singur cine se simte singur..." Imi vine greu sa scriu despre emigrare pentru ca multi dintre cei dragi sunt plecati, sa nu-i spunem insa emigrare sa-i spunem fuga, placare-dincolo, bursa de studii, cautarea unui loc de munca, cautarea unei vieti mai bune, singura solutie in zilele astea, evadare. Suna mult mai bine cu toate ca definesc acelasi lucru.

Dar ce-i determina pe oameni sa plece "dincolo"? Poate tara asta "grozava" care trece printr-o perioada care nu mai ia sfarsit, o perioada de supravietuire si inghitit in sec si la propriu si la figurat, poate implinirea unor idealuri si vise limitate aici sau poate simtul aventurii? Se zice ce-i usor de plecat, se zice ca-i imposibil, dar cine stie? N-am parasit niciodata aceasta tara, dar nu din patriotism, ci din frica. Un plic nedeschis sta ascuns de doua zile intr-un sertar al biroului pentru ca poate fi speranta de a pleca pentru un timp in Franta. Stiu ce contine si stiu ca ma poate duce "dincolo" daca indeplinesc anumite formalitati si ma agit putin, dar mi-e teama, mi-e frica si mi-ar fi dor, asa cum mi-e dor acum de cei plecati. Cine va alege si cine va risca? Cine-mi poate garanta ca "dincolo" va fi mai bine? Ce primesc in schimb daca las totul aici?

Da, stiu e alta lume, e alt nivel si oamenii se nasc cu extraordinara capacitate de a se adapta, cu atat mai mult noi romanii, pentru ca trebuie sa ne adaptam la fiecare zi ce trece, la bine si la rau, in bunastare sau in saracie, cu sau fara apa calda, dar acolo, dincolo, peste pazita granita viata noastra va fi mai buna? Pentru mine cei care emigreaza sunt cei care nu se mai intorc, sunt cei pentru care e clar ca viata-i mai buna, sunt cei care de sarbatori se intorc acasa si pleaca plangand... si totusi pleaca...

Adaptarea poate e usoara dar ce faci atunci cand cand te intorci si vezi ca nimic nu s-a schimbat si trebuie s-o iei de la zero, ca totul a fost un vis si acum un pahar de apa rece te-a trezit? Nu mai reusesti sa te adaptezi si fugi, majoritatea celor ce parasesc "carapacea romaneasca" pentru "visul european" sau "visul american", odata ce-l traiesc se intorc dupa el, il cauta si nu-si gasesc pacea pana nu fug din nou.

Cat despre insingurare, e un fenomen ce-mi scapa, nu cred ca odata plecati, putem trai singuri. Omul e o fiinta sociala. Ii poate fi dor, dar va gasi oameni. Daca nu gasim romani, ne adaptam si la "poporul gazda" dar nu vom putea fi niciodata ca ei. Putem sa imprumutam credintele si valorile lor, dar in inima noastra ne nastem si murim cu identitatea tarii de bastina. Si daca lucrurile nu ies tocmai bine, ne putem oricand intoarce aici, de unde plecam. Te-astept Diane si La multi ani!

...

Pe cine sa dau vina, exista un vinovat? Sa fiu eu acela?

(text publicat in SSJ nr. 129, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 14 - Pastorul, vila si piscina)

“De ce nu m-am pocait si ce astept inca?" Aceasta e intrebarea cu care se pare ca toti vor sa ma intampine in loc de "Ce mai faci?" si "Cum iti este?". A fost un timp cand si eu m-am intrebat, dar acum, acum n-as putea sa raspund. Cand m-am intrebat eu, nu era nimeni sa-mi raspunda, acum am obosit sa tot intreb.

Despre vila si piscina nu cunosc, nu stiu, nu am vazut, nu mi-am pus niciodata intrebari pentru ca m-am obisnuit sa analizez pastorul ca pe cel care predica duminica seara si nu ca pe omul obisnuit de toate zilele cu viata lui, cu casa, masina si alte utilitati, poate doar cu suflet.

Multa vreme m-am intrebat cum sa scriu eu un articol despre pastor, am eu un pastor, daca da, care e relatia mea cu el si cat de mult ma cunoaste? Raspunsurile nici eu n-am vrut sa le aflu pentru ca m-ar fi lasat la fel de confuza si aceeasi intrebare am eu o vina, e cineva responsabil de relatia inexistenta pe care o am cu el?

Sunt un outsider, da, nu apartin "lumii" lui si pentru asta nu-l condamn, dar nici nu pot sa afirm ca-mi convine situatia asta. Tema revistei ne permite saptamana aceasta sa dezvaluim ceea ce simtim si ce avem de zis cu privire la pastorii pe care-i ascultam si la a caror biserica mergem. Simt ca pasesc pe teren minat si ca orice voi scrie va fi interpretat si poate condamnat.

De ani de zile, cam 6 la numar, privesc totul din afara, dar traind inauntru, dorind sa ma implic sau sa fiu ignorata, cautand raspunsuri dar multumindu-ma sa nu le aflu. Usile sunt inchise, in sufletul meu s-a format un iceberg de-acum, si intrebarile despre lumea protestanta nu-mi mai starnesc asa mare curiozitate, m-am decis sa-L gasesc doar pe Dumnezeu si daca o sa-mi spuneti ca singura nu pot, n-o sa va ascult...

Si-n fond ce conteaza asa mult vila, masina si piscina? Posesia lor il face sa slujeasca mai putin? Eu zic ca daca nu, nici sa nu ne batem capul, ca nu noi o sa-i judecam pe ei si ca acolo in vesnicie n-o sa le mai trebuiasca. Eu zic ca poti sa ai toata bogatia din lume, dar daca-ti lipseste Dumnezeu nu o sa-ti fie la nimic de folos.

...

Placerea de a citi

(text publicat in SSJ nr. 130, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 15 – Librarie si carti")

A fost in viata fiecaruia dintre noi o perioada in care chiuleam de la scoala sau pierdeam noptile pentru a citi o carte pe care pur si simplu n-o puteam lasa din mana pana nu o terminam. Sunt sigura ca asa cum ne place sa facem fel de fel de lucruri, asa ne-am descoperit si placerea de a citi, chiar daca ea a fost provocata de scoala sau de parinti. Dupa ce am fost obligati, am dorit sa citim singuri, sa descoperim singuri.

Sunt oameni care se hranesc cu ceea ce citesc, exista oameni pentru care cititul devine un mod de-a fi, la fel cum pentru noi devine greu sa distingem ce-i real si ce-i fantastic. Pana unde aplicam cum trebuie ce gasim in carti la viata noastra?

Miez, culoare, fraze lungi, interminabile, iubire si plans, propriul univers, universul tuturor, poate doar al lui? Vorbesc de Gabriel Garcia Marquez, primul autor in topul preferintelor mele, autorul la care ma intorc mereu si-mi gasesc putere. Daca vreau sa visez, daca vreau sa ma pierd in fantasme si sa uit de mine, citesc Mircea Eliade si deja viata capata nuante si culori noi pentru ca pentru mine orice carte va trece prin filtrul tuturor simturilor pana cand doar unul singur va ramane cel mai alintat si rasfatat.

De la fiecare carte avem atat de multe de invatat, poate ca mai mult decat de la oameni, poate mai bine decat de la ei, ne sunt mai fidele si nu vor nimic in schimb. Cu cat o carte va fi rasfoita de mai multi oameni, cu atat va fi mai fericita, ne poate deveni prietena si ne poate tine de urat. Umanizez atat de mult cartile si cel mai tare sufar ca nu le pot avea pe toate. Librariile au devenit mici muzee, cartile tresar cand le rasfoim si suspina cand le punem la loc in raft. Nu vi s-a intamplat ca in timp ce iesiti sa simtiti ca cineva va striga? Nu le-ati auzit plangand? Mai scuturati-le de praf...

Ne-am invatat sa ne atasam atat de mult de haine care ne stau bine, de mancaruri preferate, de oameni cu care ne simtim bine, de produse pe care le folosim sau casete pe care le ascultam dar n-avem o carte de suflet, n-avem un autor preferat. Valorile se schimba si asa va fi mereu, dar parca ignoram tot mai mult ce-i bun pentru noi si preluam tot ce ne poate distruge mai usor. In loc sa mergem in biblioteci navigam internet-café-urile, in loc sa vizitam muzee vizitam mall-uri, in loc sa ne aprovizionam creierul indopam stomacul.

Cartile sufera, oamenii pierd. Cartile sunt citite si oamenii castiga. Suntem ceea ce suntem prin ceea ce acumulam, nu prin ceea ce pierdem. Devenim oameni meditand, punandu-ne intrebari, acumuland informatii, afland, cercetand, visand, citind. Restul le pot face si animalele, restul e instinct si restul deja nu mai conteaza...

...

Nu cersit, nevoie de-a cersi

(text publicat in SSJ nr. 131, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 16 – Despre cersit si cersetori")

Ma gandeam de multa vreme la cat de multi oameni au ajuns sa cerseasca in zilele noastre si ce alternativa a devenit cersetoria, dar m-am saturat si de expresiile: in zilele astea, in vremurile de-acum, in situatia actuala; vreau sa cred ca acestea sunt ultimele si cele mai grele vremuri si ca de-acum va fi mai bine, dar stiu ca iar ma pacalesc. A cata oara?

Trec zilnic pe langa oameni care-mi intind mana si aproape ca-ti tipa in ureche sa-i ajuti si-ti arunca priviri ucigase cand treci si nu le dai nimic, si atunci imi pare rau si de covrigul pe care-l mananc, si de parfumul cu care m-am dat si de curatenia mea si-as vrea sa-i iau de jos si sa-i transform in oameni ca noi.

Dar e asa mare diferenta dintre oameni ca noi si oameni ca ei? De ce ei au devenit tot mai numerosi si tot mai putin seamana a cersetori? Vad batrani curat imbracati dar care nu au ce manca, vad tineri adunand bani pentru diferite operatii, copii care-ar trebui inca sa bea lapte si sa doarma la pranz si care stau mereu langa cofetarii si patiserii incalzindu-se cu mirosul prajiturilor la care doar viseaza. Cand suna la usa deja nu ne mai grabim si ne uitam pe vizor ii recunoastem si ne bagam la loc in pat suparati ca ne-am dat degeaba jos din pat.

Traim intr-o lume saraca si poate ca nu ne mira numarul celor care sunt nevoiti sa cerseasca. Ne-am mira daca ar fi altfel. Cei cu putere sunt datori sa-i ajute pe cei slabi si fara putere, dar de ce nu fac acestia ceva? Ma deranjeaza clasele sociale, nu-mi place sa existe asa diferente mari de la nici un leu la miliarde, de ce nu suntem din punct de vedere material toti la fel? De ce mor oameni de foame? De ce altii isi bat joc de mancare si dorm lafaiti in asternuturi de matase?

Uitam prea des sa fim oameni si cred ca de prea multe ori incalcam porunca de-a ne iubi aproapele ca pe noi insine, dar insistam in schimb sa ne numim crestini. Asa cum ne ajutam pe noi, asa o sa ne ajute si cerul si vai, vai ce suparati o sa fim cand o sa fim judecati: nu am deschis eu si-am dat de mancare celor necajiti, n-am fost eu si-am vizitat prizonierii la inchisoare, n-am dat eu bani celor care n-au? Numai Dumnezeu o sa ne recunoasca... noi stim oricum doar ca ni se pare suficient ceea ce facem, pardon, ceea ce nu facem.

Fericit ori nefericit, omul are nevoie de altul si nu traieste decat pe jumatate, traind numai pentru dansul si mai bine sa te astepti la nerecunostinta oamenilor decat sa nu-i ajuti pe cei nevoiasi”.

...

In caz de urgenta, luati Amélie

“Viata nu e decat repetitia unei ecranizari care n-o sa aiba loc de fapt niciodata”. Ne chinuim toata viata sa fim mai buni, sa ne fie mai bine, sa-i ajutam pe ceilalti dar nu traim niciodata doar pentru a face acest lucru. Amélie reuseste, ea e zana buna care intervine in viata tuturor din jurul ei, facand-o mai frumoasa si pedepsindu-i pe cei mai rai intr-un mod care o sa te faca sa razi de fiecare data cand iti amintesti de ea, dorind ca toti ceilalti sa fie impreuna pana se indragosteste. Oare toti fugim de dragoste ca ea, dar totusi o cautam apoi?

Pentru mine Amélie a fost o lectie de viata, l-am trait ca intensitatea unei clipe, am vrut sa nu se mai termine si-am vrut sa zic “Amélie c’est moi”, numai de-as fi putut. Un pisoi miorlaie tot filmul, zilele sunt de culoarea portocalei, sunetul e impresionant, o lacrima cade inundand totul, in fond e lasa iar toti cei care stiu proverbe nu pot fi oameni rai. Atunci cand vine timpul, trebuie sa sari bariera fara s-o eviti. 16:08 stop cadru, 18:07 par de camila, cand puteti, vedeti acest film si n-o sa va para rau.

*”Acest film descrie un Paris atemporal si unic, e cea mai fidela reprezentare a imaginii Parisului, nu cum e el acum, ci a perceptiei Parisului ca oras magic. Ati observat ca in fiecare scena era ceva rosu? Si Sacre Coeur, biserica alba ce domina Parisul, porumbeii, si caruselul (el exista la Sacre Coeur) si batranul ce picteaza Renoir (inima o sa ti se sfasie ca oasele mele) si muzica incredibila...” si tu Diane caci Parisul esti tu acum. Ti-am spus cat te iubesc?

„Fara tine, emotiile de astazi n-ar fi decat emotiile moarte de-altadata”.

Mai mult nici nu trebuia sa intelegeti si nu-mi reprosati c-am fost incoerenta, asa sunt de cand am vazut filmul, m-a bulversat si m-a facut sa vad viata cu totul altfel. Ca sa ma-ntelegeti, trebuie sa vedeti filmul!

...

La cateva zile dupa Paste

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

In mintea oamenilor, dar pentru a nu generaliza, poate doar in a mea, Craciunul a fost mereu sarbatoarea bucuriei, sarbatoarea care dincolo de semnificatia ei te face sa te simti bine, sa te bucuri ca-L iubesti pe Dumnezeu, sa vibrezi fericit ca esti om si ca El S-a nascut pentru tine. In schimb, la polul opus, Pastele e sarbatoarea in care esti trist ca El a murit si ca a murit pentru oameni care au meritat pentru ca tu esti inca pacatos, pardon, vorbeam de mine, ca eu sunt pacatoasa.

A fost Pastele cel mai trist, pentru ca in acesta perioada ne uitam, pardon, ma uit la viata mea si ma vad asa cum stiu ca lui Dumnezeu nu-I place sa ma vada. E o sarbatoare trista pentru cei ca mine si ajungi sa te simti cel mai nefericit om din lume. Incepe vina, incep intrebarile si chiar ruminatiile, apoi se gasesc vinovatii. Aici stop! Am inteles o lectie mare Pastele acesta: pentru starea in care te afli doar tu esti singurul vinovat! Sa cauti scuze, sa te scuzi si sa spui ca nu tu esti singurul vinovat pentru sufletul pacatos (exista Satana, exista vremurile grele, exista ispite si oameni in care te poticnesti), pentru indiferenta si necautare mi se pare deja necredinta. Asta s-a intamplat la cateva zile dupa Pasti si inca sper ca mai e o speranta pentru mine, dar pentru ca eu nu ma plac asa cum sunt acum ca si fiinta spirituala, ca om, doar eu sunt vinovata.

Pastele e necesar, Pastele e real si scopul lui ar trebui sa fie ca fiecare sa se uite la sufletul lui si sa se intrebe daca Dumnezeu e multumit asa de el; eu fara Paste as uita si de vina, si de nevoie si poate si de Dumnezeu, dar de ce trebuie sa va dezvalui voua lucrurile astea nu stiu... dar cine spune ca trebuie? (Dar cine nu vrea, sa nu citeasca). Dezvaluirea unui suflet trist nu poate ajuta pe nimeni, poate doar intrista pe cineva. Sunt suparata pe mine si-s suparata pe oameni. Ei pun mai mult pret pe sarbatoare ca atare si mai putin pe semnificatie. Vedeti, ce va spuneam: caut vinovati si-n loc sa ma vad pe mine, ii vad pe ei (rusine mie).

Delirul meu ar putea continua mult asa si, "sfatuitoare" cum sunt din fire, as vrea sa lasam ouale, sa lasam "ghiftuiala" cu mancare, sa lasam show-rile de televiziune care se dau "cu ocazia Sfintelor Sarbatori de Paste" si sa petrecem cand vrem noi, dar nu cand a murit Isus. Imi plec capul si ma smeresc in fata oamenilor de care Dumnezeu e multumit si-i rog sa ma ierte, n-am nimic cu ei, poate ca-i invidiez, acesta e un articol impotriva starii mele de necredinta pe care cel mai potrivit am gasit s-o plang in zilele de Paste. Pentru mine acesta e Pastele... Poate ca la anul o sa pot sa depasesc "necredinta" mea si sa vad Pastele ca miracol si salvare ("amanarea e periculoasa in ea insasi"). Amin.

P.S. Dar cum ati aflat ca Dumnezeu e multumit de voi?

...

Eu nu vad nici o diferenta

(text publicat in SSJ nr. 134, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 18 - Despre fragmentare / regionalizare / provincialism”)

Poate ca da, vad o diferenta dar stiu ca ea nu ar trebui sa existe. As extinde aceasta tema si la rasism, etnism sau religii diferente si tot as vedea ca dincolo de toate suntem oameni si suntem la fel. Dumnezeu ne-a facut la fel, restul a fost alegerea noastra.

Nu am fost nicidata catalogata ca provenind dintr-o regiune anume, ca fiind moldoveanca sau sa mi se spuna ca fac ceva anume ca o anumita categorie de populatie. Eu iubesc diversitatea aceasta a tarii noastre si cat am calatorit am inteles ca nu ca si structura suntem diferiti, ci regiunile in care traim ne determina sa ne purtam, adaptam, comportam intr-un anumit fel.

Purtam etichete toata viata noastra: de copil, de tanar, de elev, de student, de sot, de somer, de iesean, de moldovean, de roman, tigan sau european, dar nu inseamna ca devenim si “embleme” pentru fiecare categorie in parte (“da tu esti asa, tu faci asa, am auzit de voi, lor le place, ei prefera, ei castiga, la ei e altfel”).

Provincie si capitala? Ma bucur ca nu traiesc in Bucuresti, ma bucur ca nu accentuez cuvintele intr-un anumit fel, ma bucur ca nu ma cred intr-un anumit fel. Iubesc Iasul si iubesc Moldova, am vazut mai tot din ea si am vazut si tara in rest, mi s-a parut necunoscuta, dar mi-au placut oamenii si nu i-am categorisit intr-un anume fel. Erau doar oameni. N-as putea sa spun ca oamenii sunt atat de diferiti chiar daca ei isi formeaza anumite mentalitati ci regiunile in care traiesc ii determina sa devina ca si locuitori intr-un anumit fel.

Diferentele dintre regiuni tin foarte mult si de factori economici si sociali: o regiune saraca va oferi cu totul alte vise si va forma intr-un cu totul altfel oamenii decat o regiune in care oamenii pot obtine mai usor o anumita stare materiala care sa le asigure confortul necesar, o regiune situata intr-o anumita zona geografica o sa fie diferita si va forma obiceiuri specifice doar acelei zone.

La nivelul la care ajungem sa-i vedem pe ceilalti ca alter, ca diferiti, ca celalalt consider ca o mare vina o are etichetarea si ceea ce se aude a fi general pentru o intreaga zona plus cazurile singulare care ii determina pe ceilalti sa puna etichete . E un cerc vicios in care asa cum te vad, asa mi s-a spus ca trebuie sa te vad. Cum trebuie sa te vad, trebuie sa-mi demonstrezi.

...

M-am babit eu?

(text publicat in SSJ nr. 138, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 21 - Cei sapte ani de-acasa")

Citeam recent un articol cu Draga Olteanu-Matei in care critica vehement vestimentatia tinerelor din ziua de azi si mi-a placut mult o fraza: "in trupul unui om cel mai urat lucru e buricul. Si fetele de azi tocmai asta isi arata!" O sa-mi spuneti ca-i o tendinta in moda dar eu cred ca tine mai mult de educatie. Pudoarea inexistenta in secolul acesta tine tot de educatie, eu nu cred ca lucrurile au evoluat intr-atat incat sa ajungem sa mergem goi pe strada. Dincolo de lipsa de cenzura din vestimentatie nu-mi place limbajul folosit de tineri, nu-mi place superioritatea pe care o afiseaza, ea nu este echivalenta cu niste "merite deosebite" in viata lor, nu-mi place ignoranta lor si nu-mi place ca iau ce-i mai rau din ceea ce-i "progres" sau nu.

N-am inteles niciodata de ce se numesc "cei sapte ani de-acasa", mi-am zis ca ei echivaleaza cu educatia timpurie, atunci cand un copil nu s-a dezvoltat suficient pentru a face propriile alegeri si a se rupe de parinti, ca atunci cand incepe scoala. Chiar si atunci educatia continua, dar ea se face pe baza acestui inceput care-l reprezinta primii ani de viata. Ei sunt uneori suficienti pentru a forma un om de care sa fim mandri si uneori insuficienti, pana la o varsta foarte inaintata multi oameni dau dovada de lipsa unor deprinderi de baza in educatie.

Lumea se plange ca romanilor le lipseste educatia de baza, uneori mizeria oraselor, limbajul urat si recurgerea la talharii si minciuni par sa demonstreze acest lucru pentru ca nu vorbim de cazuri individuale ci de-o societate intreaga. Oare celelalte societati au reusit mai bine pentru ca au principii mai solide in educatie?

Ma uit la tinerii de-acum si-s suspicioasa; ei nu pun accent mai deloc pe comportamentul lor "civic", "disciplinar" si poate "moral", educatia de baza o invata de la parinti dar mai tarziu renunta la ea pentru a se identifica cu ceilalti, cu un grup care-si construieste proprile modele, de cele mai multe ori luate din mass-media, propriul limbaj si propriul mod de viata pe care eu il vad astazi ca fiind gresit. Sa ma fi babit eu iar ei sa aiba dreptate?

...

Libertate sau lipsa de alternative?

(text publicat in SSJ nr. 139, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 22 - 'Libera la mare'")

Grea tema... Chiar daca ne batem capul cu ea zilnic sau ne-am obisnuit s-o ignoram, "lupta" ochilor nostri continua, la fel si cea a sufletului... Intre goliciune si vulgaritate, intre lipsa de educatie si a fi in pas cu lumea si moda, intre carnal si prostie am ales sa renunt. Nu le judec, ci doar mi-e teama pentru viata lor. Sunt fetele "libere la mare", sunt fetele libere de viata lor, careia oricum nu-i au prea multe de oferit. Ziua incepe si se termina cu ce mai au de cumparat si cu ce culori sa-si mai amageasca chipul.

Chiar daca sunt fata mi se intampla sa ma uit socata la "lipsa vestimentatiei" la fetele de astazi si sa-mi fie mila de baieti. Le voi numi asa pentru ca ele traiesc doar prezentul, traiesc doar pentru baiatul pe care vor sa-l dea gata, traiesc fara sens intr-o lume in care oamenii, de ce nu femeile, au devenit "exponate din carne". Din moment ce expui ceva din tine inseamna ca ai de oferit ceva.

Ma gandesc de multe ori ca haina chiar face pe om, pacat ca nu s-a inventat insa un proverb despre lipsa ei, sa spunem de exemplu ca lipsa hainei nu ne mai face oameni? Traim intr-o lume murdara, eu chiar am o problema cu dezvelirea corpului in proportii prea mari. Strainii vin si sunt socati: cum se imbraca si se machiaza fetele la noi, la ei asa arata prostituatele. Sa fie saracia de vina? Sa coste oare hainele mai lungi mai mult?

Si baietii... o teorie din psihologia judiciara spune ca in majoritatea cazurilor de viol, agresorii spun ca au fost provocati. Au vazut ceva care le-a atras privirea si care i-a determinat sa-si doreasca mai mult. Femeile dezgolite par ca ofera ceva, nu tin partea violatorilor, dar ca sa fii provocatoare trebuie sa-ti asumi si unele riscuri, cel mai adesea si cel de-a fi etichetata drept femeie usoara. Ma uit la lumea din jur, ma uit la lipsa prejudecatilor si am impresia ca lucrurile frumoase si pure, stangacia si visurile de dragoste au murit demult, n-au fost invatate niciodata sau au fost mereu inlocuite cu substitute.

Asa am ajuns si noi... substitute pentru oameni.

...

Eu ii zic destinului vointa, norocului emotie si fatalitatii prostie

(text publicat in SSJ nr. 140, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 23 - Destin, Fatalitate, Noroc")

La titlul acesta sa stiti ca explicatia e totusi simpla: ce nu da Dumnezeu, inventeaza omul. Saturat sa-L implice in mai toate explicatiile pentru viata, s-a gandit sa gaseasca alternative; norocul si destinul sunt doar doua dintre ele si in loc sa mai zica "cum o vrea Domnul" au inventat "cum mi-o fi norocul" sau "asa cum mi-i dat" (cine ce sa-i dea numai el stie).

Nu-i destin ce-si face omul singur, iar omul nu face mai nimic singur, nu? Eu ma gandesc ca atat de multe isi face omul singur cu mana lui, ca nu mai are nevoie de-un destin sau poate ca da, omul si destinul lui sunt implicati in a nu vedea dincolo de viata si de ceea ce-i pregatit de demult pentru ei, dar nu de destin, ci de catre Dumnezeu. Predestinarea nu-i altceva decat planul lui Dumnezeu, pentru ca nimic nu se intampla pe lumea aceasta fara ca El sa nu stie. Aici intervine insa omul si a lui vointa si impotrivire, care strica totul...

Apoi ma gandesc! ca norocul nu-i decat emotie, castigi ceva si de fericire iti spui "Doamne, ce noroc am avut, putea... si putea..." dar nu spui niciodata "multumesc Doamne c-a fost asa si nu mai rau". Emotionati, cautam o explicatie pentru ceea ce simtim si dam vina pe noroc. Orice castig e o pierdere si orice pierdere are si un castig, norocul n-are de-a face cu asta, ne folosim doar de el pentru a vedea un castig care nu-i de la noi ci depaseste cu mult notiunea de noroc.

Fatalitate - da, un termen mult prea sofisticat pentru romanul de azi, eu nu l-am auzit rostit de ani de zile, e poate considerat forma eleganta si greu de rostit a destinului. Dar romanu-i fatalist, ce-are de purtat le poarta, toate bune si rele, ce n-are treaba cu destinul e clar ca vine de la Dumnezeu. Si daca asa vrea El, ce mai poate face el? Destinu-i de neclintit, omul insa da (sau poate invers?).

...

Prostia nu doare...

(text publicat in SSJ nr. 143, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 24 - Daca prostia ar durea?)

Prostia ii doare pe ceilalti. Se spune ca cei care sufera de aceasta "maladie" nu-si dau niciodata seama de existenta ei. Ei sunt prostii fuduli incapabili sa se diferentieze de ceilalti. E greu sa vorbesti deschis despre prostie fara sa jignesti. In psihologie ea este descrisa de termeni ca debilitate mintala, cu idiotie, retard sau imbecilitate, chiar handicap mintal, dar (!) are intotdeauna un suport fizic sau psihic, factori si cauze pe care medicii si psihologii au sarcina de-a le identifica. Abia apoi se incearca educarea si reabilitarea celor in cauza.

Prostia "cealalta" e simpla, nevinovata, reiese dintr-o simpla discutie sau printr-un singur gest. Oamenii nu cred ca pot fi impartiti in "prosti" sau "destepti", ar fi o mare iluzie pentru ca in fiecare zac abilitati si capacitati care n-au fost inca descoperite, asa imi place sa cred despre cei pe care eu ii consider ca fiind prosti. Ma gandesc de fiecare data ca persoana respectiva se tradeaza prin ceva ce nu cunoaste sau n-a aflat inca, ea poate cunoaste insa ceva ce eu nu cunosc! Prostia este mai degraba simplitate, e necunoastere, e neputinta. Ea nu-i face mai putin fericiti pe cei care-o "poseda".

Esential este insa cum fac fata cei pe care prostia-i deranjeaza. Multi dintre ei arunca doar eticheta si apoi le este mila. Prostii in schimb spun: "ei, asta-i destept tare!" sau "asta se crede destept!". Intre cei doi nu-i decat o diferenta de atitudine si de cum se simte fiecare astfel. Prostu' poate nu stie ca-i prost, desteptul poate-a aflat prea devreme ca-i destept...

...

Ce-i lege nu-i alegere

(text publicat in SSJ nr. 144, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")

"Soldatul este obligat sa cunoasca temeinic prevederile militare in partile ce-l privesc si sa execute in mod exemplar indatoririle ce ii revin, sa cunoasca gradele si functiile militare, numele comandantilor sai... Sa nu paraseasca grupa din care face parte fara aprobarea comandantului de grupa..." Acestea sunt doar cateva din atributiile ce-i revin unui soldat, dictate de la prima zi de armata si respectate pana la ultima. (?)

Marturisesc ca imi este foarte greu sa scriu despre armata, n-o cunosc catusi de putin, am cunoscut insa un om pe care armata l-a schimbat atat de mult incat se poate spune ca intreaga lui viata a inceput odata cu armata. Internat pentru o depresie "veche care nu-i dadea pace" a fost bucuros sa mai poata povesti cuiva despre intamplari din viata lui. Relatarile amoroase nu intra aici in discutie, banuiam ca ele sunt cauza depresiei lui, interesant era modul in care vorbea despre armata si ce fericit a fost cand a plecat de-acasa pentru ea: "Am vazut si eu lumea, am aflat ce se mai petrecea in tara, ca in sat nu stiam nimic. Mama ne-o ajutat ea cum o putut dar nu stiam de biscuiti, nu stiam de haine cum se fac acuma, de radio...". "In armata am cunoscut si eu alti oameni, am trait vremuri bune, armata m-o facut om pe mine".

Mi-a relatat multe intamplari frumoase, nici o indisciplina, era armata povestita asa cum povestim noi despre vremurile cand eram la scoala, nu armata tragica de-acum cu dezertori si impuscaturi ca in filme cu banditi.

Armata din ziua de azi ofera cam trei alternative: mita pentru a scapa de ea, razvratire pentru cei carora le e mai greu sa se supuna (ei ajung la acte disperate precum sinucideri sau atacuri, dezertari) si supunere pentru cei dornici sa scape mai repede si in regula de ea. A, am omis oare pe altii? Sa fie cineva sa-si doreasca sa faca armata cand ea nu le ofera nimic? O tara care nu-i America sau Afganistan si o lume care n-o sa le ceara ajutorul poate niciodata? E greu sa faci armata stiind ca nimic spectaculos n-o sa li se intample cu toate ca imaginandu-si un razboi ajung sa multumeasca Domnului ca n-au parte de-asa ceva. Si noi ar trebui sa facem la fel...

...

De ce iau din slava Lui Dumnezeu?

De ce? Ma roade intrebarea aceasta si in acelasi timp am inteles ca ei sarbatoresc aceasta Sfanta pentru ca Isus e viu. Daca nu ar fi inviat, iar fi mutat trupul din oras in oras si s-ar fi inchinat Lui. Dar cum Isus traieste s-au multumit cu alti Sfinti...

Iasul a transformat aceasta mare cinste intr-o mare rusine si au asociat ceva sfant cu galceava si nebunela pe care o traim in ficare an: imbulzeala, targuri de haine, mesteri care langa oale de korund au tablite din lemn cu bancuri despre blonde sau sfaturi sexuale porcoase, terase cu bere, mici si "prajeli" dupa pofta inimii si golul buzunar al ieseanului care zice ca mai bine mananca acasa ca-i mai ieftin si mai putin riscant. Aceleasi baloane urate sub forma de iepuri, aceleasi strigate si probleme cu hotii de buzunare, cu traficul, cu mizeria iar totul se sfarseste cu obisnuitul foc de artificii cand cerul tuna si fulgera si nu stii de esti trist sau fericit ca totul s-a terminat... In aer trei zile se simte mirosul de busuioc, de aghiazma si ploaie... Ploua trei zile intr-una, sa fie lacrimi?

M-am uitat la viata mea, mi-am masurat credinta si-am inteles pentru intaia oara ca ce-as putea da Sfintei as putea da Domnului si El ar fi mai fericit. Sa nu ne obosim in zadar, sa nu ne facem sperante desarte, nu astfel ne castigam vesnicia, e nevoie de mult mai mult pentru asta, putem insa s-o pierdem foarte usor... Plang, sa fie lacrimi?

...

Stia si bunica de Halloween?

Eram micuti si bunica ne punea sa scoatem samburii din bostanii portocalii si rotunzi, ne arata cum sa le facem ochi, nas si gura si ne dadea din lumanarile stranse ca sa le aprindem in interior. Era o distractie teribila, concuram intre noi pentru a face cel mai frumos bostan si asteptam sa fie noapte ca sa iesim cu ei pe ulita. Erau tortele in jurul carora stateam pana ne prindea dimnieata... Bunica nu stia de Halloween, stia insa cata bucurie ne facea, era suficient.

Nu pot sa uit Halloween-ul de anul trecut, americanii in doliu si aceasta sarbatoare sinistra, ei n-aveau nevoie de-o sarbatoare-a razbunarii, ci de-o sarbatoare a pacii. E in fond o sarbatoare traita cel mai intens de americani si preluata de europeni pentru distractie. Eu nu mi-am batut niciodata capul s-o inteleg, in afara de Craciun si Pasti, "sarbatori dumnezeiesti", nu recunosc sarbatorile create de om. Ce nu-mi place e ca romanii incearaca sa si-o insuseasca, ca de altfel multe alte lucruri neintelese si preluate prin "legea maimutei imitatoare".

Ca si radacini, sarbatoarea avea o denumire mai frumoasa, "Holy Evening" si se referea la seara tuturor sfintilor, acum ea nu-i decat un prilej pentru copii de-a se masca si "colinda de la casa la casa", un prilej pentru negustori de-a-si vinde bine mastile si costumele. Pentru mine, nu-i mare sarbatoare, e doar o zi, sunt zile simple din care-mi place sa fac sarbatori, in fiecare zi e-o zi buna de-a face din viata nostra o sarbatoare-n ceruri.

...

Obisnuinta si plictiseala

(text publicat in SSJ nr. 147, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 26 - Singuratate in doi")

"Casatoria trebuie sa lupte fara incetare cu acel monstu care distruge totul: obisnuinta" (Honore de Balzac)

Psihologii explica fenomenul singuratatii in doi prin dorinta fiecarui partener de a isi urma propriul drum interior, fiind vorba despre incapacitatea depasirii propriului egoism. Astfel de parteneri refuza sa priveasca in celalalt jumatatea lipsa, cel/cea cu care trebuie sa simta, sa traiasca, sa imparta totul.

Singuratatea in doi devine astfel o iubire aparenta, egoista in care cei doi nu sunt suficient de pregatiti pentru o casatorie, nu sunt capabili sa se angajeze intr-o viata in doi in care trebuie sa impartaseasca totul. Aceasta se intampla pentru cei tineri care nu s-au maturizat inca afectiv dar insingurarea poate sa apara si dupa o perioada de viata petrecuta impreuna. Cei doi sunt incapabili sa-si mai vorbeasca deschis, ascund totul si sufera in tacere considerandu-l pe cel de langa el vinovat, transformandu-l intr-un strain.

Se ajunge astfel ca cei doi sa nu-si mai vorbesca, se feresc unul de celalalat, dorm in paturi separate si mai stau sub acelasi acoperis din cauza copiilor sau din comoditate. Ei traiesc vieti paralele, robotizate si chinuite de disimulare in fata copiilor care crescand o sa-i observe. Pentru copii incepe o deruta afectiva cu un impact covarsitor asupra identitatii afective si a ceea ce insemna familia. Cu un astfel de "model" familial la ce sa ne asteptam in viata lor?

E greu sa stabilim o cauza a acestui fenomen de insingurare, este sigur insa ca fiecare familie este unica, cu sau fara valori adevarate, cu sau fara credinta, cu sau fara rabdare, manie, bunatate, suferinta, mandrie, rabdare, nelegiuire sau adevar. O casnicie adevarata trebuie sa fie bazata pe o dragoste capabila sa "acopere totul, sa creada totul, sa nadajduiasca totul, sa sufere totul". Doar o astfel de dragoste nu va pieri niciodata!

...

Craciun pentru voi si pentru noi

Au trecut atatea zile de Craciun ca nu reusesc sa-mi amintesc nici una mai fericita, dar stiu ca va urma una, cea mai fericita - voi sarbatori Nasterea Domnului Isus si in inima mea... El a avut rabdare, a batut in fiecare an la usa inimii mele si n-am deschis niciodata, m-am uitat pe vizor si nu L-am zarit sau nici nu m-am straduit sa vad Cine-i.

Dar stiu ca va doriti sa cititi altceva in numarul acesta si eu va bat la cap cu dezvaluirile mele... Sunt cititori care poate deja stiu ce voi scrie pana la sfarsit sau care sar peste multe articole ale revistei negasind ceea ce cauta.

SSJ-ul s-a intalnit de curand intr-un cadru festiv si-au descoperit ce mult s-a schimbat fiecare, cat de greu rezista revista in continuare si cat de necomunicativi sunt cititorii nostri. Ne simtim imbatraniti in ceea ce scriem si garboviti in lipsa trairilor pe care revista ni le-ar putea oferi. Scriem si nu stim pentru cine scriem, scriem dar nu avem nici o iluzie, nici un vis cu privire la scopul final al acestei reviste, daca exista unul... Ducem in spate "un cadavru"? Suntem de folos cuiva din afara granitelor tarii?

Am stiut mereu ca intr-o zi nu vom mai scrie si-mi doresc ca aceasta zi sa fie cat mai indepartata, aceasta-i dorinta mea de Craciun. Iata ca am rostit-o cu glas tare, oare ea nu se va mai indeplini? Cum sa facem sa rezistam cat mai mult si sa sa ne asteptati la fiecare doua saptamani? In ce moment v-am pierdut? Cum sa ajungem la voi?

"Atunci cand nu stii in ce port sa ancorezi, nici un vant nu-ti este prielnic", revista are nevoie de-o ancora si de panze noi care s-o faca sa ajunga la cei ce ne citesc. Purtati-ne in gandul vostru de Craciun si nu lasati ca furtuna sa ne arunce pe tarmuri indepartate. Intr-o iesle, intr-o noapte minunata, intr-o zi preacurata, pentru noi s-a nascut Salvatorul si Mantuitorul, slavit sa fie El!

Va doresc cel mai frumos Craciun, pentru voi toti, pentru noi toti, pentru Diane si pentru sora Lidia.

...

(reactie la editorialul din numarul 149)

Si m-am gandit sa punem inainte Domnului problema noastra, da, stiu ca eu abia am renascut si acum asa fac cu orice in viata mea, cer Lui.... Sa ne rugam Lui sa-L chemam si nu vom ramanea fara raspuns. Si la inimile noastre impietrite tot El poate lucra, si la dificultatile revistei tot El, de ce sa ignoram ajutorul Lui? De astazi sera ma rog pentru noi, ca SSJ... aceasta-i hotararea pe care am luat-o, cea mai simpla si cea mai frumoasa. Cu drag Sabina

...

Pocaitii si restul, sau cum se vede de la fereastra mea...

(text publicat in SSJ nr. 151, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")

"Prin fereastra ovala, norii treceau", in camera mea fereastra a fost mereu deschisa; sa nu vad oare diferentele intre fereastra mea si ferestrele lor? Pentru prima data in 150 de numere se SSJ, tema numarului acesta imi da ocazia sa-mi "vars of-ul" si nu ma voi feri sa fiu dura. Sunt cam opt ani de cand traiesc in lumea pocaitilor si abia in al optulea an am invatat sa-i accept, sa-i iubesc sau sa ma identific cu ei. Cum se vedea de-afara dupa atata amar de vreme? O lume rece in care outsiderii n-o sa ajunga niciodata ca "noi" pocaitii, o lume a detinatorilor adevarului absolut care au avut sansa de-a se naste in familii de pocaiti, o lume calda si deschisa in adunari si teribil de rece si exclusivista in afara lor. Au fost momente in care m-au facut sa plang prin purtarea lor, momente in care m-am simtit tradata si data afara, neintrebata nimic, privita urat, susotita mereu.
Sa nu fi facut eu nimic?

Sa fi facut ei prea mult si eu am refuzat? Cum sa inteleg eu lumea lor cand eu sunt abia la inceput dupa atata vreme?

De la fereastra mea am criticat totul, am fost sceptica sau din contra, m-am implicat in reviste, tabere, sarbatori si prietenii pe care le-am abandonat mai apoi negasind acea baza comuna pe care trebuie s-o ai ca sa patrunzi in lumea lor, recent lumea mea. Drumul n-a fost deloc usor si poate ca nu eu am hotarat asa... Ce-am inteles acum e ca exista o singura Biserica a Domnului la care "au acces" toti cei care-L marturisesc pe Dumnezeu dintr-o inima curata si-L lasa pe El drept Stapan si Salvator al vietii lor. Pentru noi a murit Fiul Lui, Isus, oricine Il accepta pe El si jertfa Lui si vine cu pocainta la El, are viata vesnica. E nevoie pentru aceasta de o viata curata si fara de pacat dupa cuvantul Evangheliei prin care suntem mantuiti.

Nu poti trai si cu Dumnezeu si in lume in acelasi timp, nu exista nici un negot si nici o! cale intre ele care sa nu fie un compromis si un pacat. Este usor sa fii un pocait fals cu o relatie calduta cu Dumnezeu si este teribil de greu sa traiesti o viata in lume si sa-ti fie indeajuns un singur moment in care sa te pocaiesti si sa devii un copil al Lui.

Un pocait devine astfel purtatorul credintei adevarate care se traieste si se vede la exterior. Mesajul pe care-l poarta devine model celor din jur pe care are datoria sa-i "informeze". Un astfel de model am intalnit si eu, Dumnezeu a semanat samanata cea buna, m-a zdrobit si-apoi mi-a deschis ochii si inima. A fost atat de simplu si de frumos, a meritat suferinte si sacrificii ca sa castig marele premiu. Multumesc pocaitilor pe care nu-i jignesc cu nimic spunandu-le asa, ci din contra, e un mare castig sa se numeasca asa, ei sunt copiii Lui Dumnezeu.

...

"A fi pocait este cel mai normal lucru"

(text publicat in SSJ nr. 152, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 28 - Ce sunt pocaitii?")

Traiesc fraza aceasta de ceva vreme, aveam nevoie de ea, n-am constientizat-o insa pana n-am auzit-o sambata la un recital Liviu Bocaniala. Cand abia te intorci la Domnul ti se pare ca esti ciudat, fatalist, nebun, te-ntrebi daca n-ai gresit, daca n-ai luat-o razna, cel rau vine si te-ntreaba "esti sigur?" Eu stau la panda si-o sa ai de furca cu mine... Sa fii pocait e cel mai normal lucru si as adauga eu si cel mai greu.

Si ce este un pocait? Un copil al Lui? Un dor aprins dupa Cuvantul Lui? Un foc care nu se stinge niciodata? O faptura minunata? Un om nou? Fosnetul paginilor Scripturii? Sangele varsat? Sudoarea fruntii Lui? Vesmantul ingeresc? Stelele ceresti? Un prigonit? Un vesnic izvor? Sa fie un pocait un om care se intoarce zilnic cu pocainta la Hristos? Sa fie mai mult de-atat, sa fie mai putin?

Spuneam ca pocainta e cel mai natural si normal lucru care ti se poate intampla, spuneam ca pocainta e cea mai grea cale de urmat. Nimeni nu contesta faptul ca viata unui pocait e plina de suisuri si coborasuri, plina de izbande si compromisuri, poate ca si acestea definesc pocainta, doar ca tot acest drum de piatra si gropi duce la cruce. Ea sta acolo in picioare, pe ea sta rastignit Isus care-a murit pentru noi - atata timp cat toate acestea duc la El, pocainta-i adevarata. Daca insa uitam de cruce si mergem pe un drum betonat de noi, lin si fara gropi iar la final pe cruce nu-i Isus, n-am fost pocaiti niciodata.

...

"Cultura" mea

(text publicat in SSJ nr. 153, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 29 - Pocaitii si cultura")

"Toate lucrurile ne sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos" 1 Corint. 10:23

"Cultura" mea cea mai noua si incomparabila cu mii de biblioteci este BIBLIA. Gasesc in ea toate literaturile la un loc si toti scriitorii, toti muzicienii. Are proza si are poezie, are drama si are comedie, e plina de invataturi pe care nu le-am gasit in ani in nici o alta carte. Asa mai avem tendinta de-a ne face zei din carti si autori si sa ignoram ce ne-ar fi de fosos cu adevarat. "Autorul meu preferat..", "Cartea mea de capatai..", "ai auzit tu de un Voiculescu?" - ma duce el la cer?

Imi place mult sa citesc si sunt genul care noteaza totul si cate un an tot ma ghidam dupa un anumit citat care asa imi mai gadilase urechea, dar cu greu am ajuns sa recuperez tot ce-am pierdut in copilarie. Tin minte cata bataie mancam de la sora mea ca sa citesc colectia "aurita" de Dumas, imprumutata cu greu si cum ma prindea ca eu citeam Povesti Nemuritoare... vai, vai ce carti in cap mai luam! Si-acum recuperez citind Jules Verne, dar diferenta dintr! e noi s-a vazut pana in liceu. Abia atunci din cauza presiunii comentariilor, bune mai erau, a inceput sa-mi placa sa citesc. Plangeam citind Ionel Teodoreanu si visam la Eminescu, aveam ganduri sinucigase citind Cioran si ma distram teribil cu Georgeta Mircea Cancicov - "Amurg", cititi va rog cartea aceasta!

Mai tarziu am scris si poezii, inainte de asta iubeam rock-ul, acum ascult Maria Tanase. Fiecare varsta isi are izvoarele culturii extrase tocmai din ceea ce era actual si la moda atunci, ca nu toate ne-au facut bine, e altceva, de invatat tot am invatat si mai avem inca tare multe.

Acum eu cred ca in cea mai mare parte cultura inseamna educatie, se leaga, incepe si se formeaza in anii obligatorii de scoala. Fara educatie nu ne putem insusi o anumita cultura, nu ne putem forma, devenim "aculturali", adica imprumutam anumite conduite si valori de la ceilalti, ne "contaminam cultural" de la cei din grupul nostru si lucrul acesta este foarte frecvent in ! lumea protestanta unde anumite grupuri folosesc acelasi limbaj, dau aceleasi exemple sau citeaza aceiasi autori. Un alt fenomen frecvent in lumea protestanta este cel de "enculturatie" prin care copiii incorporeaza de la descendenti elementele specifice integrari lor in viata culturala, fenomen spontan si aproape incostient, ei imita modelul parental, si-as mai adauga eu aici imitarea modelului pastorului care conduce o biserica.

Nu pot sa uit o ora de Tineret la care Edi vorbea despre 10 carti fundamentale pe care orice om ar trebui sa le citeasca in general, crestinii in particular, si cum in spate eram stupefiata de un tanar care afirma ca el citeste doar ce-i spune pastorul sa citeasca. M-am gandit atunci ca n-as putea sa fiu ca el si ce lipsa de personalitate ar trebui sa am ca sa ma supun unei astfel de reguli cand stiam ca poate acasa ma astepta Marquez sau Hesse - "oare sa am voie?"

Va las cu un citat din Paulo Coelho, un prozator brazilian foarte ! la moda acum: "Omul se naste pentru a-si trada destinul. Dumnezeu ne picura in suflete doar visuri imposibile." Nu-i asa ca-i gadilitor urechilor? Dar sa nu uitam ca nu toate ne sunt de folos...

...

Pocaitii si banii

(text publicat in SSJ nr. 155, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 30 - Pocaitii si bani")

Preiau titlul acestui numar asa cum este pentru ca nu gasesc altul mai bun, pentru ca in principiu nici nu merg impreuna dar au nevoie unul de celalalt (termenii).

Si totusi pocaitii au nevoie de bani mai mult ca ceilalti: cartile crestine costa, cd-urile crestine costa, excursiile crestine costa, mersul la biserica costa... cunosc in biserica la care merg cateva persoane care nu vin la ambele servicii de duminica pentru ca nu le ajung banii de transport. Nu este un moft, distanta este prea mare pentru a merge pe jos si atunci renunta la a mai veni la biserica.

Totul necesita bani si mai ales daca vrei sa fii un bun crestin si sa dai din ce ai si celorlalti ai nevoie de bani ca sa ai ce sa dai. Deasupra tuturor acestor nevoi, dragostea lui Dumnezeu nu ne costa nimic. Nu exista nici o cauza si nici un efect intre pocaiti si bani. Avem nevoie de ei in lumea aceasta dar ei nu trebuie sa ajunga sa ne stapaneasca. Cunoastem poate cu totii pocaiti imbogatiti prin sponsorizari si ajutoare care vor sa obtina tot mai mult pentru ei, avand in spate motive caritabile. Adevarul este ca puterea banilor nu poate decat sa ne schimbe, sa ne transforme si sa ne dezumanizeze.

Banii sunt si instrumentul cel mai usor de folosit de catre diavol pentru-a ne amagi. Dumnezeu ne poate binecuvanta cu avutii fara sa meritam si ne poate incerca prin ele pentru-a vedea pana unde suntem in stare sa ajungem. Asa ca mai bine sa ne ferim de-a fi bogati pe-acest pamant caci comorile noastre trebuiesc stanse in cer si nu pe pamant.

Niciun comentariu: