Alin Cristea - Exercitii de admiratie (alte texte)







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Alin Cristea



Aduc aici un omagiu SSJ-ului, o revista distribuita prin e-mail care, la trecerea dintre milenii, a reusit, pentru 4 ani, sa puna in dezbatere aspecte ale spatiului confesional neo-protestant, furnizind astfel, pentru urmasii sai electronici, un standard de la care trebuie sa porneasca orice proiect care vrea sa aiba impact in Romania secolului XXI.

(fragment din eseul "Revistele electronice. Functii si disfunctionalitati / Jurnalismul evanghelic pe Internet. Eseu prezentat la Tabara de la Paltinis – Jurnalistica si orientare intelectual-crestina, editia a III-a, 21-26 august 2005)



(Alin Cristea & Eduard Orasanu, Oradea 2006)

Alin Cristea, pe toata perioada colaborarii sale la SSJ a fost un activ, cald si inteligent prieten al revistei.

Titlurile textelor de mai jos:

. No comment (I)
. No comment (II)
. Intre birfa si political corectness
. No comment (III)
. Filmul: Noua simfonie
. Exercitii de admiratie: Sir Charles Chaplin
. Exercitii de admiratie: Sir Alec Guinness
. Exercitii de admiratie: Katharine Hepburn
. Exercitii de admiratie: Sir Alfred Hitchcock
. De 3 ori spectator
. Exercitii de admiratie: Andrei Tarkovski
. Pastele ca masa festiva
. Exercitii de admiratie: Emir Kusturica
. Exercitii de admiratie: Sir Anthony Hopkins
. Exercitii de admiratie: Meryl Streep
. Exercitii de admiratie: Sir Richard Attenborough
. Principiul Amadeus sau deconstructia platformei
. Exercitii de admiratie: Milos Forman
. Drept la replica
. Sindromuri cu frunzis
. Exercitii de admiratie: Sir David Lean

. Exercitii de admiratie: Charlton Heston
. nine eleven
. Exercitii de admiratie: Orson Welles
. Exercitii de admiratie: John Ford
. Exercitii de admiratie: Peter Weir
. Exercitii de admiratie: Jean Gabin
. Exercitii de admiratie: Steven Spielberg
. Exercitii de admiratie: Frank Capra
. Exercitii de admiratie: Dustin Hoffman
. McChristmas - Incercare de demitizare
. Exercitii de admiratie - La sfarsit de an
. Epoca inceputurilor
. Pace/Ciao
. Un secol de cinema
. Un secol de cinema (II)
. Cultura ca arta de a trai alaturi de ceilalti
. Un secol de cinema (III)
. Un secol de cinema (IV)


Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

Marin Cantea - Cronica Cinematografica - o interpretare crestina

http://rotundu.wordpress.com

http://www.confesionala.ro/

...

No comment (I)
(debut in SSJ nr. 124)

In Romania ne aflam in pragul unei multiplicari a formelor evanghelice, ce poate duce în 10-20 de ani la aparitia a peste 50 de confesiuni. Avem la ora actuala in lume peste 10.000 de confesiuni crestine, daca nu cumva s-a ajuns la mult mai mult decat atat”. (Danut Manastireanu, in The Salt Street Journal / Perspective teologice)

...

No comment (II)

- “Sintem bucurosi ca presedintele si-a revenit, dar si ca presedintelui ii plac covrigeii. Covrigeii sint rareori asociati cu pericolul pentru sanatate. Orice poate reprezenta un pericol”
(Purtatorul de cuvint al Asociatiei Producatorilor de Snack-uri, Ann Wilkes, in urma lesinului presedintelui american George W. Bush, provocat de inghitirea unui covrigel)

- Cosmonautul Serghei Krikalev a fost lasat pe orbita 10 luni mai mult decit era planuit, pentru ca nu mai erau bani ca sa fie readus in tara. Iar cind a fost adus (cu bani germani), a aflat ca tara lui nu mai exista, ci doar Federatia Rusa.
(Dilema, Nr. 462, 18-24 ianuarie 2002)

...

Intre birfa si political corectness
- note -

(text publicat in SSJ nr. 126, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 11 - Despre barfa")

Cu vreo zece ani in urma, cineva drag mie, a carui parere conta pentru mine, spunea ca birfa inseamna sa vorbesti despre cineva care nu este prezent. Desi incomodat intelectual, afectiv si la nivel comunicational de aceasta definitie politically correct, am acceptat-o si am incercat sa ma conformez.

Cu timpul insa, autoritatea ei 'legislativa' si 'executiva' a scazut pe masura ce au devenit evidente inconsecventele pe care le descopera bunul simt rigiditatii corectitudinii politice.

Am gasit intr-o carte o lista cu mai multe niveluri de comunicare:

Nivelul 5 - conversatia cliseu
Nivelul 4 - discutii despre altii
Nivelul 3 - ginduri si pareri personale
Nivelul 2 - sentimente personale
Nivelul 1 - comunicare totala

H.R. Patapievici, in "Cerul vazut prin lentila", acorda subiectului birfei spatiul unui eseu. El prezinta observatia unui profesor de antropologie biologica, si anume, faptul ca mecanismul care cimenteaza relatiile dintre maimute este despaducherea, pentru care este cheltuit 20% din timpul zilei. Concluzia, in cazul oamenilor, este ca "o birfa buna asigura intotdeauna o eficienta coeziune sociala a comunitatii".

La o vizita a unei prietene, am ajuns sa discutam despre un prieten comun, pe care "l-am birfit cu dragalasenie". Expresia imi apartine si am considerat-o providentiala, deoarece exprima duiosia cu care ne aminteam de el, dar si felul lui caraghios de a merge.

Desi nu beau cafea, am invidiat intotdeauna spatiul comunicational care se creeaza 'la o cafea'. In ultima vreme m-am gindit chiar sa platesc pretul gustului amar al acestui lichid pentru a putea participa, in mod natural, la acest spatiu. Ceasca de ceai, daca nu sintem britanici sau japonezi, nu are amplitudinea sociala a celei de cafea.

In spatiul confesional, problema are valente si mai complexe. Aici birfa are conotatii amplificate (care uneori amintesc de scandalurile politice). Sint unii care birfesc, nu "cu dragalasenie", ci rauvoitori, animati de interese meschine. Altii sint pur si simplu imaturi, si chiar daca "birfa este consecinta inevitabila a interesului pe care il purtam semenilor nostri" (Patapievici), rezultatele sint dezastruoase atunci cind nu stii cu cine sa stai 'la o cafea'.

Cei mai multi sint impinsi de sloganurile 'dogmatiste' spre corectitudinea politica. Astfel, nu e voie sa birfesti, pacatul acesta e mai mare decit altele precum imbuibarea, mercantilismul, carierismul sau lipsa de sensibilitate umana (da, de iubirea aproapelui e vorba!). A-ti exprima pareri diferite de pozitia oficiala - sa nu uitam ca nici o teologie nu e desavirsita, cu atit mai putin o aplicare a ei -, devine interdictia oficiala prin invocarea principiului "sa nu se faca tulburare in biserica". Insa conciliul de la Ierusalim (Fapte 15) a fost un succes chiar daca "s-a facut multa vorba", la fel cum in Antiohia a existat "un viu schimb de vorbe si pareri deosebite".

Asadar, schimbul de idei va avea loc intr-un spatiu alternativ, si participarea la orice alt spatiu, decit "al nostru" devine "infruntare", iar discutiile despre altii - birfa.

O alta alternativa, a nu discuta despre altii, te izoleaza de oameni, care, in mod natural, sint interesati de faptele cunoscutilor si, la fel de important, ridica problema participarii la viata comunitatii. Un banc de pe vremea lui Ceausescu era 6/9/12: 6 ani inchisoare daca spui bancuri politice, 9 daca le asculti, si 12 daca nici nu le spui, nici nu le asculti, pentru ca nu participi la viata politica a tarii.

Luind lucrurile in serios, cum vor putea fi implinite cerintele din 1 Timotei 3: "Trebuie sa fie cercetati intii, si numai daca sint fara prihana, sa fie diaconi"? Cercetarea nu e eficienta la o singura sedinta psiho-hermenutico-dogmatica. Cei sapte diaconi, alesi de comunitatea de crestini, erau "vorbiti de bine" (Fapte 6).

Existenta noastra, ca fiinte umane si ca urmasi ai lui Hristos, are de a face si cu "a vorbi despre altii". Edificiul unei pozitii intre birfa si corectitudine politica nu e usor de construit. Dar, categoric, face parte din farmecul vietii.

...

No comment (III)

- Pagina de Internet a revistei Playboy are aproximativ 5 milioane de vizitatori in fiecare zi.

- Filmul Tadpole (2001), care a costat numai 300.000 de dolari, a fost cumparat de studiourile Miramax cu 5 milioane de dolari.

- In 1998 a fost selectionat la Cannes un film care a costat 100 de dolari - Silence de Brent Sims/John Taylor.
(Dilema, nr. 353, 12-18 noiembrie 1999)

- Primarul din Tamboiesti, judetul Vrancea, a anuntat recent ca nici un functionar al Primariei nu poate furniza informatii ziaristilor fara ca acestia sa plateascã o taxa de 400.000 de lei. "Cert este ca noi trebuie sã gasim orice mijloace corecte si cinstite ca sa aducem mai multi bani la bugetul local, care este foarte sarac. Ar trebui sa mi se plateasca si discursurile."
(Cotidianul, 28 ianuarie 2002)

- Romanii au cel mai mare produs intern brut de boli cronice pe cap de locuitor din Europa.
(Dilema, nr. 385, 30 iunie-6 iulie 2000)

...

Filmul: Noua simfonie

Filmul este un produs comercial, dar este, in acelasi timp, mai mult decit atit. Este "noua simfonie", pe care secolul XX a elaborat-o pina la forme inalte de expresie artistica. Dar intr-un secol al zgomotului, al imaginii agresive, intr-o societate de consum avida de bunuri pe care sa le devoreze, nu a fost usor sa-ti construiesti o "filarmonica cinematografica", cu mari "solisti" si mari "dirijori" ca invitati.

Cu atit mai mult a fost greu pentru cei care au trait in "ghetouri culturale", construite pentru multimi prin linia oficiala a partidului unic, preceptele confesionale rigide, political corectness timp. Spiritul "inzburatacitor" al gindului uman a fost insa mai puternic, oamenii platind nu o data pretul pentru idei novatoare care au innobilat creatiile lor.

Daca 90% din romanele care se publica in lume sint proaste, lucrul acesta poate fi adevarat si in cazul filmelor. Dar merita sa scormonesti in "partiturile" moderne si postmoderne pentru a gasi "simfonii" extaziante. E nevoie insa mai intii de citeva "menuete", "valsuri" si, bineinteles, exercitii de admiratie.

...

Exercitii de admiratie: Sir Charles Chaplin



...un ochi ride, un ochi plinge, risu'-plinsu' 'satului global', genial "compozitor" cinematografic, omul intristarii universale pe care numai un clovn isi permite sa o adune in spatele mastii de vopsea, cel mai iubit vagabond, cel mai gratios gafeur, marele grafician al peliculei vremii sale, dar si al sentimentelor cuibarite in 'omul stradal', 'astenicul' care ne poarta 'alergiile' in pas sugubat, cel care intelege in mod fundamental actul de a exista, innobilat de 'luminile sufletului', gonit de 'cautatorii de aur' si de 'vrajitoare', spirit liber si 'trubadur' sensibil oricind la o floare sau la un zimbet, cu ochii calzi, pasi jucausi, farmec atipic, 'mizerabil' diafan, Charlie al nostru...

...

Exercitii de admiratie: Sir Alec Guinness



Maestru incontestabil al artei deghizarii - a intruchipat cele mai felurite personaje, de la Charles I la Hitler -, cel mai bun actor de compozitie si travesti din cinematografia postbelica engleza - in Inimi nobile si alese (1949) a interpretat 8 roluri diferite -, "probabil cel mai mare actor englez de film al acestui secol" (Alex. Leo Serban), unul dintre cei mai stilati actori britanici de teatru si film si unul dintre cei mai mari interpreti ai repertoriului shakespearian, "remarcabilul poet al anonimatului" (Peter Ustinov), actorul preferat al regizorului David Lean - seful noii scoli cinematografice britanice de dupa ultimul razboi.

Cariera sa include peste 40 de filme si 70 de piese de teatru, doua premii Oscar, cariera care i-a adus statutul de simbol al distinctiei britanice. Primul premiu Oscar l-a primit pentru rolul din Podul de pe riul Kwai (1957). A jucat in Marile sperante (1946), Oliver Twist (1948), Omul nostru din Havana (1960), Lawrence al Arabiei (1962), Doctor Jivago (1965). Cunoscut publicului larg din Micul lord (1981) si trilogia Razboiul stelelor, unde a interpretat rolul lui Obi-Wan Kenobi. In 1979 a primit Oscar special "pentru contributia sa deosebita la dezvoltarea artei filmice".

A fost casatorit timp de 62 de ani cu Merula Salaman, dramaturg de profesie. Desi a avut parte de glorie, a reusit sa-si pastreze intacte cele doua calitati majore care-i defineau caracterul: modestia si lipsa de ostentatie. S-a ferit toata viata de stridente si s-a comportat ca un adevarat aristocrat. Intr-o epoca a justificarilor de tot felul, Sir Alec Guinness spune si el: "Ma scuzati ca sunt barbat, alb si european."

...

Exercitii de admiratie: Katharine Hepburn



"O femeie fara nici unul dintre defectele femeilor" - o definea Spencer Tracy, barbatul vietii ei, pe cea mai cerebrala actrita pe care a avut-o Hollywood-ul, cu un stil de interpretare modern, subtil, plin de imprevizibil, variat si complex. Inteligenta, voluntara, incapatanata, sofisticata, plina de nerv, aparitia ei la Hollywood a insemnat o renuntare la glamour in favoarea exigentelor interioare. Ea va fi, ca si Bette Davis, acceptata pentru ceea ce face, nu pentru cum arata. Pentru ea aveau sa se infrunte toti regizorii mari: John Ford, Howard Hawks, Vincente Minelli, Elia Kazan, Frank Capra, John Huston, David Lean.

A fost primita initial cu scepticism, din cauza infatisarii ei neconventionale - deloc in ton cu papuselele fara vlaga care erau la moda -, dar mai ales din cauza vocii ei unice (caracterizata de cineva ca o combinatie intre Donald Duck si un Stradivarius). "Rostit de ea, dialogul suna mai frumos decat este, datorita tonalitatii vocii si a claritatii dictiunii si mai ales a inteligentei si a sensibilitatii care lumineaza fiecare sens din fiecare propozitie." (Tennesse Williams)

Katharine Hepburn este actrita cu cele mai multe nominalizari Oscar - 12, toate pentru cea mai buna actrita in rol principal. Este singura actrita care detine 4 premii Oscar, cariera ei avand o longetivitate uimitoare - din anii '30 pana in anii '90.

...

Exercitii de admiratie: Sir Alfred Hitchcock



"Uneori, un film este privit numai prin continutul lui, fara nici o atentie pentru stilul sau maniera in care e facut. Desi, la urma urmei, aceasta e baza artei cinematografice.", spunea "regele necontestat al thriller-ului" (in varianta clasica, necomerciala, fara cosmetica inutila), "maestrul suspansului", "inegalabilul Hitch" (numit chiar si "cel mai mare regizor al tuturor timpurilor"). Ameteala, Psihoza, La nord prin nord-vest, Rebecca, 39 de trepte, Fereastra dinspre curte sunt capodopere cinematografice aflate in topurile celor mai bune 100 de filme din toate timpurile.

Stilul sau, rezultat din combinatia reusita de suspans, umor si violenta, a fost preluat de epigonii care n-au reusit sa-l egaleze. Termenul hitchcockian a intrat in limbajul uzual atat al spectatorilor, cat si al criticilor, care au descoperit operei sale conotatii freudiene sau chiar metafizice. Filmele sale sunt eseuri despre angoase, adresandu-ni-se direct noua, victime ale secolului angoasei.

"Daca nu simtiti deliciul groazei, ciupiti-va - s-ar putea sa fiti deja mort."
(Alfred Hitchcock)

...

De 3 ori spectator

1. Filmele tin de unul din cele doua feluri ale omului modern de a scapa de apasarea cotidianului (Pascal Bruckner - "Tentatia inocentei"): razboiul si divertismentul. Filmele ofera entertainment, un timp care, psihologic vorbind, e determinat de tendinta occidentalizata a omului secolului XX de a se elibera de stresul zilnic printr-o activitate care urmareste obtinerea sentimentului comoditatii. Acest sentiment isi are nuantele lui, de la "o seara in familie" pana la "e un film super", de la "sa mergem cu gasca la un film" pana la "m-a relaxat". Intr-un cuvant, e un produs (fiecare cu marca lui) care se vinde cumparatorului dintr-un segment de piata, oferind servicii necesare.

Intotdeauna, alaturi de paine, o societate cu o anumita stabilitate a trebuit sa asigure si distractia: circul, carnavalul, spectacolul, filmul. Una din scenele cele mai dramatice pe care le-am vazut vreodata e in Videodromul, unde saracilor li se oferea posibilitatea de a avea, intr-un loc stramt de un metru patrat, acces la ecranul unui televizor. Participarea la ceva public, intr-un mod diferit de activitatile zilnice, intr-un loc public sau, mai recent, acasa, dar alaturi de personaje carora le urmaresti evolutia, vorbeste despre natura umana complexa, aflata in cautarea unui sentiment comod, relaxant sau excitant, opus cumva starii generale de intampinare a solicitarilor zilnice. Aceeasi atitudine e prezenta in felul cum se asculta muzica, la radio sau la casti, ca un stimulent sau calmant auditiv care insoteste vreo activitate umana. Functia aceasta este sortita si unor carti scrise pentru a fi citite in acest registru de entertainment.

2. Dar, dupa cum cartile nu sunt doar de genul scrise de Sandra Brown si muzica nu doar de felul celei promovate de Michael Jackson, tot asa, la categoria filme nu intra doar cele care ofera entertainment, ci si cele care te fac sa vezi existenta, precum Sfantul Augustin, ca o lupta intre esential si un iures de ganduri frivole. Filmul - "noua simfonie" a secolului XX, te provoaca, prin capodoperele cinematografice, sa treci dincolo de nevoia de distractie, care, pana la urma, semnaleaza teama omului de a fi singur, de a ramane cu el insusi. In acest sens, filmul ca opera de arta te asista in aceasta incursiune in universul tau interior. Nu e vorba doar de filmele psihologice, ci si de cele care te onoreaza cu invitatia de a avea curajul solitudinii in vederea reluarii dialogului cu autenticul. Pelicula Sase puncte de dezacord e o astfel de invitatie, subliniind faptul ca neintalnirile noastre sunt adevaratul motiv al adoptarii mastii-paravan intre interioritatea si exterioritatea noastra.

3. O functie esentiala pe care o indeplineste, in acelasi timp, filmul, este aceea de a transmite invatatura. "Everything you need to know about life is in the movies." (Travis, Grand Canyon) Desi nu ma recunosc pe deplin in aceasta formula axiomatica - eu as spune "Tot ceea ce trebuie sa stii despre viata gasesti in viata - filmul este unul din pedagogii nostri. Eseurile cinematografice abordeaza teme diverse, cu referinte si interpretari diverse. Ca realizari culturale, filmele contin tipare culturale, cu metafore si coduri culturale care functioneaza in astfel de tipare. O atitudine retrograda in acest sens degradeaza atat intelectual, cat si spiritual, pe spectatorul cu un orizont de asteptari minor.

La inceputul secolului XXI, fiecare dintre noi suntem de 3 ori spectator. Sau deloc. Putem sa ne relaxam la McDonald's sau sa ascultam muzica de fond care acompaniaza alegerea produselor in supermarket. Consum, deci exist! Putem fi superficiali si sa alegem doar peliculele preferate. Fara batai de cap! Sau putem sa fim snobi (un alt fel de superficiali) si sa ne aratam interesati doar de filmele unora ca Tarkovski, cum fac unii, in cazul capodoperelor literare, cu Dostoevski. Dincolo de preferintele noastre, de vocatia fiecaruia, de munca si preocuparile zilnice, filmul ramane una din realitatile cotidiene care pot imbogati sau saraci omul contemporan.

...

Exercitii de admiratie: Andrei Tarkovski



Andrei Tarkovski e un Dostoevski al cinematografului, un Soljenitin militant pentru cauza spiritualitatii umane, un neobosit explorator in no man's land, cu o capacitate deosebita de a metamorfoza poetic realitatea. Filmele lui cauta sa comunice o experienta spirituala, intr-un stil parabolic, enigmatic si cu un ritm extrem de lent, regizorul rus fiind preocupat de realitatile de dincolo de trup. Toate cele sapte filme ale lui Tarkovski sunt capodopere cinematografice, obtinand 30 de premii, majoritatea în Europa.

Copilaria lui Ivan (1962) - Leul de Aur la Venetia - e un omagiu adus unui baiat orfan implicat, in cel de-al doilea razboi mondial, in actiunile din spatele liniilor inamicului.

Andrei Rubliov (1966) - Premiul Federatiei Internationale a Criticilor de Film (FIPRESCI) la Cannes (1969) - in aparenta, film biografic despre personalitatea pictorului de icoane rus din secolul al XV-lea, in esenta, o profunda meditatie pe tema artistului si a creatiei. "Acest film, care nu contine imagini explicite ale cerului, este plin de o nemasurata si senina lumina. Subiectul lui este zborul." (H.-R. Patapievici)

Solaris (1972) - Marele Premiu al Juriului la Cannes - "Poem al cunoasterii prin stiinta, axat pe intrebarea dramatica daca trecutul, constiinta, iubirea pentru om a savantului sunt sau nu integrabile, indispensabile operei sale." (R. Rusan)

Oglinda (1974) - Premiul David di Donatello, Italia (1980) - "Filmul este povestea vietii mamei mele. […] Este o confesiune. Noi avem o datorie fata de cei care ne-au dat viata: trebuie sa le declaram dragostea noastra." (Andrei Tarkovski)

Cãlãuza (1979) - Premiul Criticilor Francezi la Cannes (1980) - e un film metafizic in care Tarkovski "observa limba vietii, ca si cand ar incerca in acest fel sa auda limba lui Dumnezeu." (Internet: Andrei Tarkovsky's Cinema of Spirituality)

Nostalgia (1983) - Premiul FIPRESCI la Cannes - are ca tema nostalgia, o stare de dor nepotolit dupa tinuturile natale.

Sacrificiul (1986) - Marele Premiu Special al Juriului la Cannes - prezinta diferitele reactii la anuntul la radio al inceperii celui de-al treilea razboi mondial, eveniment ce poate distruge omenirea in citeva ore.

"Indiferent daca sunt bune sau rele, filmele mele sunt, in ultima analiza, despre un singur lucru: manifestarea extrema a credintei în datoria morala si lupta pentru aceasta. […] Ma intereseaza un erou care merge pana la capat, fara sa tina seama de nimic, pentru ca numai un asemenea om poate izbandi." (Andrei Tarkovski)

...

Pastele ca masa festiva

(text publicat in SSJ nr. 133, numarul cu tema: “Dosar SSJ nr. 17 - "Sarbatoarea Pastelui")

Lumea oamenilor e o lume a ritualurilor si a simbolurilor: cite bordeie, atitea obiceie. Desigur, ritualurile isi pot pierde semnificatia, iar unele nici nu ajung sa acumuleze cantitatea necesara de metafora socializanta. Insa matricea umana are coordonate care depasesc, in grandoare, pe cele determinate de meridianul Greenwich. Hermeneutica lor nu tine doar de o anumita stiinta, ci de complexa viata a comunitatilor umane, care pun, intr-un fel sau altul, cele mai profunde experinte ale lor in metafore care isi au intelesul in anumite tipare culturale. De exemplu, intr-un context necrestin, ar fi o gafa retorica sa folosesti expresia "ca in sinul lui Avraam", ca sa nu mai vorbim de faptul ca lipsa unei litere "a" din nume ii schimba total intelesul, conform istoriei din Vechiul Testament.

Pastele este un astfel de moment care acumuleaza istorie, experiente comunitare, exegeza si resimbolizare si, nu in ultimul rind, desacralizare, aspect evidentiat, mai mult sau mai putin subtil, intr-un registru de ironie postmoderna, de Lucian Mandruta (in Dilema, nr. 477), care deconstruieste fericirea romanului drept credincios. Intr-un minibasm moralist de tip Shrek, masa festiva ("a carei baroc sfideaza, peste veacuri, dieta simpla a primilor crestini") devine capcaunul care inghite sentimentul pios al sarbatorii, televiziunea e magarusul insotitor, pedagog, obraznic, dar binevoitor, iar romanilor nu le revine decit rolul oamenilor dezorientati intr-o lume in care personajele din povesti au, fiecare, locul lui.

Sint de acord cu verdictul dat: crestinism de consum. Dar nu pot sa nu ma intreb, ce ar mai sti despre Paste romanii care vin de dinainte de '89, fara astfel de ritualuri laicizate, sau, mai bine zis, receptate intr-un spirit laic, imberb, hedonist? Shrek nu e basmul autentic, ci doar o "masa festiva" intinsa pentru comesenii postmoderni. Personajele adevarate sint in povestile autentice. Si fara un picior, personajul de turta dulce tot turta dulce ramine.

Pastele a fost instituit la plecarea, precipitata, a evreilor din robia egipteana (Exodul, cap. 12 si 13). Semnificatia lui complexa, dar pe intelesul tuturor celor care trecusera prin acea experienta, era transmisa din an in an. La masa festiva (daca erau prea putini in familie, luau parte si vecinii, pentru ca mielul sa fie consumat in totalitate - trimitere spre jertfa deplina a Mielului Isus), fiul intreba ce inseamna, iar tatal explica ritualul. Insemna eliberare din robie, rascumpararea intiiului nascut, sarbatoare sfinta, invitatie la partasie pentru orice strain care accepta credinta intr-un singur Dumnezeu.

Importanta mesei festive de Paste reiese si din atentia acordata de Isus si ucenicii Sai pregatirii acestei intilniri intime, cu semnificatie deosebita (Luca 22, Marcu 14). "Cina cea de taina", de Leonardo Da Vinci, ramine probabil cel mai cunoscut tablou cu tematica crestina. In acest context se initiaza resimbolizarea pascala si se proiecteaza in escatologic masa festiva (Matei 26:29)

Euharistia este proiectia eclesiologica a Pastelui: "Hristos, Pastele nostru, a fost jertfit. Sa praznuim dar praznicul… cu azimele [piine nedospita] curatiei si adevarului " (1 Corinteni 5:7,8) Acelasi apostol Pavel este dezamagit de crestinii din biserica din Corint, care nu mai pastrau dimensiunea comunitara a ritualului: "Atunci cind stati la masa [sa mincati cina Domnului], fiecare se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia." (1 Corinteni 11:21)

Iata, deci, ca intotdeauna a existat "crestinism de consum", cu amplitudini diferite. De-a lungul secolelor semnificatia ritualului pascal a fost ingropata sub stratul gros de traditii si gesturi inadecvate profunzimii ritualice. Ipocrizia are mai multe nuante, se aseaza pe mai multe niveluri, patrunde mai intii prin neatentie si buna intentie de a nu jigni sentimentele religioase ale celor de linga noi. Iar drama ignorantei adolescentilor incepe cu inabilitatea parintilor sau altor tutori de a le transmite valorile ritualice: "de ce trebuie luat gitul mielului"?, "de ce a patit-o Mesia?", de ce "discursul oficial e cel al Luminii"? "Incidentul nefericit de pe Golgota" nu a fost nicidecum un incident. Desi plin de tragism, nu a fost o tragedie (precum Caderea), ci punctul focal al istoriei cosmice, lupa hermeneutica sub care existenta umana si non-umana dobindeste sens.

E regretabila vinzoleala mercantila si "industria culturala" din preajma sarbatorilor crestine. Problema esentiala nu tine de "dieta simpla a primilor crestini", ci de discursul participativ la sarbatoare, asumarea unui rol comunitar, rezultat dintr-o individuala libertate spirituala. Ritualul mesei festive nu trebuie declarat neavenit, ci trebuie recuperata semnificatia lui si practicat in spiritul ei.

In acest sens, ar trebui specificat faptul ca masa de Paste, cu carne de miel, ar trebui luata in Vinerea Mare, in Duminica Invierii fiind vorba de o alta sarbatoare. O alta masa festiva, cu un alt ritual, cu o alta semnificatie, ar putea exprima concret credinta in puterea divina asupra mortii. E masa partasiei cu Cel Inviat a celor doi de pe drumul Emausului, care, odata ce L-au recunoscut, s-au intors la Ierusalim sa confirme Invierea (Luca 24). De remarcat faptul ca ambele mese apar la sfirsitul timpului activitatii zilnice (mai degraba kairos decit cronos), ambele sint luate cu o constienta a efemerului, ambele atrag dupa sine plecarea in graba, ambele sint initiatice.

Participarea noastra la masa festiva poate fi o astfel de intilnire cu istoria cosmica, sau putem doar sa infulecam materie gastronomica cu gust delicios. Ne putem alinia "disciplinat in curtea bisericii" sau putem intra in sirul martorilor care confirma Invierea. Nu vorbele sint mari sau mici, ci oamenii care le rostesc.

...

Exercitii de admiratie: Emir Kusturica



"Copilul teribil al marilor festivaluri internationale din anii '80-'90, ultimul mare liric al celei de a saptea arte, Emir Kusturica combina visul cu realitatea, fantasticul cu cotidianul, irationalul cu rationalul, cultivand gustul pentru bizar si pentru simbolul luxuriant." (Dictionar de cinema, 1997)

Toate cele 6 filme ale lui Emir Kusturica au fost premiate in Europa:

Va amintiti de Dolly Bell? (1981) - Leul de Aur la Venetia pentru film de debut. In contextul anilor '60, in Sarajevo, se simt influentele occidentale in muzica, filme, imbracaminte.

Tata e plecat in calatorie de afaceri (1985) - Palme d'Or la Cannes Filmul prezinta climatul national politic-administrativ din anii '50 din perspectiva unui copil.

Vremea tiganilor (1989) - Premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes Urmarind transformarea unui adolescent intr-un reprezentant tipic al rasei sale, filmul integreaza cu multa fantezie aspecte din viata tiganilor, care colinda Europa si au tot felul de ocupatii suspecte.

Arizona Dream (1993) - Ursul de Argint la Berlin Intr-o comedie abstracta, regizorul sarb ofera o viziune personala a Americii.

Underground (1995) - Palm d'Or la Cannes Parabola a istoriei moderne a Iugoslaviei, alegorie exceptionala despre falsitatea comunismului si destramarea Iugoslaviei.

Pisica alba, pisica neagra (1998) - Leul de Argint la Venetia pentru cel mai bun regizor. Comedie romantica care prezinta viata unei satre de tigani de pe malul Dunarii, un carnaval cinematografic.

“Nu stiu nici un film bun care sa fi fost facut intr-o atmosfera decontractanta. Toate filmele sunt o agonie.” (Emir Kusturica)

...

Exercitii de admiratie: Sir Anthony Hopkins



Interpret de exceptie, un mare actor cu subtilitate si forta deosebite, puse in valoare in pelicule care i-au adus celebritatea, mai multe nominalizari Oscar si un box office excelent. A studiat la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra si a atras atentia inca din 1968, cind a fost Richard Inima de Leu in Leul in iarna. Alte personaje memorabile carora le-a dat viata pe marele ecran: Quasimodo (Cocosatul de la Notre Dame), Nixon (Nixon), Picasso (Picasso, artist si demon).

A castigat Oscarul in 1992 – fiind al treilea britanic, dupa Daniel Day Lewis si Jeremy Irons, care il obtine –, alaturi de Jodie Foster, pentru rolul fascinant si inspaimantator al unui psihiatru ucigas – Hannibal, in Tacerea mieilor, performanta care i-a relansat cariera: Intoarcere la Howards End, Ramasitele zilei, Tinutul umbrelor (in care a jucat rolul lui C.S. Lewis), Amistad, Intalnire cu Joe Black.

...

Exercitii de admiratie: Meryl Streep



Actrita de o sensibilitate extraordinara, care marcheaza anii '80 ai unui secol complicat si dureros printr-un joc complex, profesionist, care lasa urme in constiinta spectatorilor. Cu "o frumusete fragila, alerta care ii permite sa fie atit obisnuita si simpla cit si fermecatoare si radioasa", actrita cu fata cam ascutita a avut in filme parteneri ce au devenit nume rasunatoare la sfirsit de secol: Robert Redford, Jeremy Irons, Robert De Niro, Dustin Hoffman, Clint Eastwood. Este, alaturi de Katharine Hepburn, in topul actritelor cu cele mai multe nominalizari Oscar - 12, obtinind 2 premii: pentru rolul secundar din Kramer contra Kramer (1979) si pentru rolul principal din Sophie a ales (1982).

Misterioasa sau emanind putere launtrica, vulnerabila sau agresiva prin intensitatea emotiilor, Meryl Streep este cunoscuta pentru "abilitatea ei de a disparea inauntrul personajelor sale, transformindu-se fizic pentru a indeplini pretentiile rolurilor" (The All-Movie Guide): "In meseria mea singurul imperativ pe care-l accept este sa fiu autentica."

...

Exercitii de admiratie: Sir Richard Attenborough



Actor, regizor, producator britanic, nascut in 1923 in Cambridge, Anglia. Figura inconfundabila a cinematografului postbelic din Anglia si SUA, mai ales in roluri secundare si de compozitie: Marea evadare (1963), Jurassic Park (1993), Miracolul de pe strada 34 (1994).

Adevarata notorietate si-o dobindeste ca regizor, realizind filme de anvergura, costisitoare evocari istorice si biografice: Strigat pentru libertate (1987), Chaplin (1992), Tinutul umbrelor (1993).

Cel mai mare succes al sau este monumentala productie Gandhi (1982), pentru care a primit Oscar pentru cel mai bun film si Oscar pentru regie. Innobilat in 1976, Attenborough e cel mai important promotor al industriei cinematografice britanice, cunoscut ca un om foarte perseverent, in munca si ca activist dedicat unor numeroase cauze.

A fost presedinte la Royal Academy of Dramatic Art, vicepresedinte la British Academy of Film and Television (care acorda premiile BAFTA - Oscarul britanic), guvernator la National Film School, presedinte la Actor's Charitable Trust, prorector la Sussex University, unul din directorii de la Chelsea Football Club, curator la Tate Gallery, iar in domeniul financiar: presedinte la Goldcrest Film and TV, presedinte la Capital Radio, vicepresedinte la Channel 4 TV.

...

Principiul Amadeus sau deconstructia platformei

Ce uimit am fost cind oficialul-pastor-profesor mi-a spus: "Degeaba, n-ai platforma!", probabil neoficial… Degeaba am fost credincios in lucrurile mici si in cele mari, degeaba am vocatie de dascal, degeaba ideile mele sint interesante, degeaba respirarile mele sint remarcabile, n-am sponsori ideologici… Gardul confesional, inauntrul confesiunii, pe bulevardul central, e un alt fel de zid al rusinii care sovietizeaza… Ghetoizarea e rezultatul firesc al atitudinii ideologice care imparte political correct in "de-ai nostri" si "restul"… "Ai nostri" e platforma…

Sa fie dorinta de promovare o tentatie atit de mare incit sa accepti trocul ghetoului? Platforma pe care ti-o ofera iti aduce libertate de expresie? Sau mai degraba trebuie sa induri santajul ideologic? La ce-ti foloseste libertatea de expresie daca nu ai libertate interioara? Ce faci cind ramii singur, tradat chiar de "ai nostri"?

Nu fac elogiul marginalitatii. L-a facut Patapievici, cind a privit cerul prin lentila; a gasit, pare-mi-se, un alt fel de platforma… Si cind a identificat omul recent, fara radacini, care traieste viata mediat, prin exponenti cu platforma, adaug eu. Dar cind libertatea de expresie e sufocata de gesturi populist-platformiste, nu ne miram ca ne intilnim la gard. Cu Amadeus, de exemplu. Amadeus insusi devine un principiu. Principiul Amadeus: Libertatea de expresie deconstruieste platforma!

...

Exercitii de admiratie: Milos Forman



Regizorul ceh nãscut în 1932 dobîndeste notorietate europeanã în anii '60: Asul de picã (1963) - Marele premiu la Locarno, Dragostea unei blonde (1965) - Premiu la Venetia, Balul pompierilor (1967), Desprinderea / Taking off (1970) - Premiul special al juriului la Cannes. Din 1970 Forman lucreazã în SUA, realizînd filme de mare anvergurã, cu scenarii elaborate, decoruri impresionante si vedete de primã mînã.

Marile lui succese care i-au adus faimã internationalã sînt Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975) si Amadeus (1984). Primul a obtinut cele mai importante 5 premii Oscar (film, regie, scenariu, actor, actritã), performantã atinsã doar de încã douã filme din istoria cinematografului: S-a întîmplat într-o noapte (1934) si Tãcerea mieilor (1991). Un subiect devenit clasic - societatea alienantã si lupta pentru autenticitate, o distributie excelentã avîndu-l în frunte pe Jack Nicholson, în regia unui artist european adaptat locului si epocii în care lucreazã.

În 1984 douã filme si-au disputat premiile Oscar, Drumul spre India de David Lean si Amadeus de Milos Forman, ambele fiind nominalizate la 11 categorii. "Cîntecul de lebãdã" al regizorului britanic a fost eclipsat de ambitioasa biografie cinematograficã a lui Mozart (8 premii Oscar) în regia unui maestru "'specializat în biografii' deloc romantate". (Alex. Leo Serban). Forman a egalat performanta rivalului sãu, obtinînd pentru a doua oarã Oscar pentru cel mai bun film si Oscar pentru regie.

...

Drept la replica

In primul rind Laviniu Liberis* prezinta o concluzie total eronata: "Prin urmare primul paragraf este o incriminare tendentioasa a oficiului de pastor." Eu raspund indignat: NICIDECUM! De ce a ales LL tocmai termenul din mijloc din triada pe care am folosit-o eu: "oficialul-pastor-profesor"? Conform acestei logici deformate, as putea fi acuzat si de anarhie, de iritare la formele de autoritate, si de ignorarea gradelor universitare, in functie de preferinta interpretului. De ce ar rezulta doar "incriminarea pastorului", nu si a oficialului si a profesorului?

A doua mare eroare este neintelegerea metaforei gardului, care nu face trimitere aici la birfa. In primul paragraf gardul confesional face aluzie, destul de directa (prin mentiunea explicita: inauntrul confesiunii, pe bulevardul central) la segregare (zidul rusinii), iar in ultimul paragraf intilnirea la gard nu semnifica in primul rind birfa, ci marginalizare, concept mentionat in apropiere. Resping cu oroare expresia "birfa sfinta", care nu imi apartine. Articolul meu la care face referinta LL se numea "Intre birfa si political correctness" si propunea, deci, o pozitie de mijloc intre aceste extreme. (De meditat la faptul ca LL a retinut articolul publicat acum 5 luni, oare de ce nu si-a exprimat atunci opinia?)

In afara de aceste doua mari erori de interpretare, ar mai fi citeva chestiuni care necesita replica. Articolul meu continea atit in titlu, cit si in text cuvintul platforma, concept central atit pentru coerenta textului, cit si pentru definirea principiului Amadeus. Ideea principala era ca libertatea de expresie contribuie la definirea, ascensionala sau invers, a platformei. Acest concept ar fi ramas central si daca incepeam cu ce mi s-a spus cu vreo trei ani in urma… (caz in care nici nu mai putea vorbi nici de "incriminarea oficiului de pastor", nici de "incriminare tendentioasa"). La acest concept central LL nu a facut nici o referire. In schimb, LL considera ca aduc "o critica nu numai liderilor de opinie, ci si vulgului, poporului manipulat de acesta", lucru care nu corespunde nici cu intentia mea, nici cu produsul final.

Subliniez faptul ca ambiguitatea intentionata (denumita impropriu de LL 'lipsa concretetei') tine de stilistica folosita pentru exprimare, iar subtilitatea este o trasatura care presupune disciplina intelectuala, dezvoltarea spiritului de observatie, atentie distributiva si nu in ultimul rind cultura generala. (Altfel mentionarea peliculei Amadeus la rubrica de film trece neobservata, cu atit mai mult semnificatia acestui personaj istoric, a consecintelor ideilor lui si a unui astfel de film realizat intr-o anumita perioada a secolului XX. Si toate acestea intr-un numar al unei publicatii electronice a carui tema este libertatea de expresie!)

Aceeasi inteligenta 'captiva' o resimt la LL si atunci cind presupune pastisarea in stil Perjovschi (din revista 22). Cum de nu a amintit si de Dilema macar? Traian Ungureanu? Sau Alex. Leo Serban? Sint destui de la care pot fi suspectat ca am dobindit "dorinta de a imbina brevitatea cu stilul elevat si concretetea". In ceea ce priveste "apelul la autoritatea mentoriala a lui Patapievici", nu am de ce sa ma jenez, mai ales ca am procedat destul de discret. "Cine si-ar permite luxul contrazicerii acestuia?", intreaba LL. In Observator cultural nr. 102 si 103 din februarie 2002 sint destui care au facut-o. Numai ca au deturnat discutia problemei spre persoana autorului. M-am confruntat si eu cu acest fenomen, ultima data in epistola lui LL (care se pare ca nu a avut timp sa ne ofere un final (?!) mai scurt al interventiei sale). Expresii precum "dezamagire personala refulata", "aclamatia sinelui", "inflamare existentiala" nu onoreaza efortul intelectual evident al preopinentului meu. Cu ocazia aceasta am propus SSJ-ului o tema: "Frustratul confesional". Eu mai am multe de marturisit, care ar fi trecute rapid/pripit la capitolul frustrari de psihologi vestejiti ori veleitari freudieni!

Cit despre caracterul educativ al seriilor de mesaje saptaminale, am pastrat 20 de raspunsuri de multumire si incurajare de la persoane de diferite virste, pregatire, pozitie sociala si din mai multe tari, care imi ofera destula motivatie si forta interioara pentru a continua. Comentariul lui LL imi ridica insa intrebarea: de catre cine ar trebui recunoscut acest rol autoasumat? Iata ca discutia revine la… platforma! Pe a cui platforma ar trebui sa ma sui, domnule Laviniu Liberis? (Pentru negocieri rog a se folosi adresa mea de email…)

* Vezi The Salt Street Journal nr. 138 sau categoria: "Silviu Tatu / Laviniu Liberis - Texte")

The Salt Street Journal nr. 138

Silviu Tatu / Laviniu Liberis - Texte

...

Sindromuri cu frunzis

Rapiditatea si multitudinea replicilor care au iscat agitatia redactionala (sa-l publicam sau nu pe Amadeus?) m-au luat pe nepregatite, m-au ciupit, m-au furnicat, m-au stresat (ca nu reuseam odata sa le string si sa le sintetizez, asta cind renuntasem deja sa ma introduc in polemici), m-au entuziasmat si m-au deceptionat (ca mi le-as fi dorit mai finisate), m-au derulat si impaturit in fraze de o sinceritate neoradeana, m-au dichisit pentru 31 de runde de discutii. Ca 31 de chestiuni mi-am notat in final, porti spre intrebari si zboruri ideatice. Am intinerit si am imbatrinit in acelasi timp. Peste pesimismul meu tonic s-a asternut pentru o vreme o picla jucausa cu miros de frunzis. Sint silit de imprejurarile istorico-confesionale actuale si actualizate de SSJ sa-mi temperez efuziunea lirica si sa va asigur ca nu ma voi referi decit la citeva dintre chestiunile prezente intr-un numar asa de frumos. Si anume, acelea pe care nu numai ca le consider de importanta majora pentru spatiul confesional, ci si de o cronicitate maligna care reclama extirpare urgenta (unele citate nu apar in varianta rezumativa publicata in numarul trecut).

Sindromul non-comunicarii

"Nici o INSTITUTIE evanghelica nu raspunde unor eventuale intrebari sau intimpinari de genul: vrem sa publicam asta, ce parere aveti?" (Edi Orasanu) Nuantez aceasta problema: Liderii evanghelici se ascund in spatele INSTITUTIEI (pe care o folosesc insa ca platforma), avind ca scuza faptul ca nu e treaba lor sa raspunda oricarei intrebari. Lucru care ar putea fi valabil pentru orice alta institutie care nu are pretentie de mentorat spiritual. Se presupune insa ca institutiile cu caracter religios, precum bisericile, invatamintul confesional, posturile de radio religioase ar avea exponenti care si-au dobindit pozitia ca urmare a recunoasterii slujirii semenilor, avind vocatia si responsabilitatea conducerii, cu teama de Dumnezeu si sensibilitate in spirit hristic pentru fiinta umana. Asadar, ar fi normal sa fie interesati de o discutie, fie ea si polemica, care vizeaza expresia de sine a persoanelor umane. Libertatea de expresie, care vine din libertatea interioara ("Daca nu ne osindeste inima noastra, avem indrazneala la Dumnezeu" - 1 Ioan 3:21), este elementul central in contracararea unui astfel de sindrom. "Lasati-ma sa fac cintarile unei natiuni si atunci nu ma intereseaza cine face legile", spunea Platon. "Furnica plimbindu-se nepasatoare pe taisul securii" - intr-un poem intr-un vers Petre Stoica dadea un sens infinit puterii de expresie a poeziei. Sa ne ascultam izvoarele inimii si vom invata sa comunicam. "Love Finds a Way" e idealul intrupat de divinitate in Cel ce a stat de vorba si cu preoti si cu prostituate, si cu vamesi si cu circotasi. Persoanele-eveniment dau viata institutiilor, nu reitarea unor practici formaliste.

Sindromul non-consonantei

"Teoretic, in tara asta poti spune orice. Ignoranta insa, si incapacitatea de a dirija si armoniza vocile ca pe aceea a lui Amadeus, lipsa vointei de a cauta adevarul care a ranit, de a-i analiza cauzele, asta face sa existe frica de a spune ce crezi." (Ionatan Pirosca) "In orice tara, nu exista cu adevarat decit doua partide: partidul celor care indraznesc sa spuna nu si partidul celor care nu indraznesc. Cind numarul celor care nu indraznesc covirseste numarul celor care indraznesc, tara este pierduta." (Henry de Montherlant) "Atitudinea, este, pentru mine, mai importanta decit faptele. Este mai importanta decit trecutul, decit educatia, decit banii, decit succesul, decit ceea ce alti oameni gindesc, spun sau fac. E ceea ce face sau rupe o companie, o biserica, un camin. […] Sint convins ca viata este 10% ceea ce mi se intimpla si 90% cum reactionez." (Charles Swindoll) Rugaciune: Da-ne, Doamne, nefrica de a spune ce credem, vointa de a cauta adevarul, chiar daca a ranit si dirijori pentru a ne armoniza vocile!

Sindromul non-reformei

"Datoria oricarui membru e sa-si critice biserica, fiindca poti sa critici (constructiv) doar ce iubesti." (un prieten al lui Amadeus) Dincolo de exprimarea dura, dar convingatoare, intelegem necesitatea discernamintului in evaluare si decizie, o data cu importanta covirsitoare a reformei la nivelul fiecarei generatii. "Unele bisericute au ramas mici dictaturi." (Ioan Ciobota) Eu adaug: Unele biserici mari au ramas dictaturi mari! Avem nevoie de Lutheri in fiecare generatie, la fel cum avem nevoie de institutii care sa dezvolte reforma spirituala in toate domeniile.

Asadar: persoane-eveniment - atitudine consonanta - institutii patrunse de duhul reformei. Credeti ca visez prea mult pentru Romania noastra? Simtiti si voi mirosul de frunzis?

...

Exercitii de admiratie: Sir David Lean (1908 - 1991)



Seful noii scoli cinematografice britanice de dupa ultimul razboi, David Lean a regizat doar 16 filme in 50 de ani, dar aproape toate sint remarcabile. Primul sau mare succes a fost Scurta intilnire (1945) - unul din cele mai cunoscute filme de dragoste, care incununeaza prima etapa a creatiei regizorului. Urmatoarele succese, Marile sperante (1946) si Oliver Twist (1947) (co-scenarist si la acestea), ii vor aduce o notorietate internationala, iar in istoria cinematografului calificativul de "veteran al cinematografului dickensian".

In 1957 "cel mai englez dintre regizorii englezi" obtine primele Oscaruri pentru cel mai bun film si pentru regie cu Podul de pe riul Kwai (7 premii Oscar), aparent un film de razboi, in esenta "o meditatie profunda despre demnitate" (Stelele Oscarului, 1996). Urmatorul film, Lawrence of Arabia (1962), "releva, probabil mai mult decit oricare alt film, capacitatea unica a lui Lean de a surprinde frenezia aventurii fizice fara a sacrifica eleganta narativa sau abandonarea dimensiunii umane." (The Film Encyclopedia, 1998). 7 premii Oscar obtine si aceasta pelicula, cele mai importante fiind cele pentru cel mai bun film si pentru regie. Artizan meticulos, regizorul britanic pregatea cu grija fiecare proiect cinematografic, cum a fost si cazul filmului Doctor Jivago (1965), ecranizare a romanului lui Boris Pasternak, la care a lucrat trei ani. A fost innobilat in anul lansarii ultimului film al sau - Drumul spre India (1984), cu 11 nominalizari Oscar, insa Amadeus (de Milos Forman) a luat premiile importante.

...

Exercitii de admiratie: Charlton Heston



Moise, cel ce vorbeste cu Cel Atotputernic in mijlocul tunetelor si fulgerelor (Cele zece porunci, 1956), Ben Hur, in filmul cu cele mai multe premii Oscar (11), cursa de care fiind una dintre cele mai celebre secvente din istoria cinematografului (Ben Hur, 1959), Cidul, legendarul conducator al rezistentei in fata invaziei maure (Cidul, 1961), Michelangelo, intre agonie si extaz (Agonie si extaz, 1965), Marc Antoniu (Cezar si Cleopatra, 1970): personajelor intrate in legenda le da viata in superproductii epice o "prezenta impunatoare, expresie a hotararii si demnitatii" (Dictionar de cinema, 1997).

Cu o filmografie de peste 60 de pelicule cinematografice, cateva in regia sa, presedinte al Asociatiei actorilor de film americani (1965-1971), presedinte al Institutului American de Film, premiat cu Oscar pentru rolul din Ben Hur, Charlton Heston a fost omagiat din nou de Academie Americana de Film in 1977 cu Jean Hersholt Humanitarian Award.

...

nine eleven

a mai trecut un nine eleven stiu cite victime au fost cite tone de moloz s-au strins in cite zile cite carti s-au scris despre cea mai obraznica provocare care a declansat primul razboi al secolului douazeci si unu cite miliarde de $ constituie pierderile suferite de economia ny sint informat

a mai trecut un nine eleven acest eveniment inimaginabil comparabil cu atacul de la pearl harbor asasinarea lui kennedy si cea a pastorului martin luther king toate la un loc cum a descris tom hanks evenimentul globalist huntington zice ca e ciocnirea civilizatiilor sint citit

a mai trecut un nine eleven noul secol a inceput la nine eleven am zappat nerabdatori sa prindem pe sticla cele mai real tv imagini am fost cu totii prezenti la adunarea din mijlocul satului global am inceput cu totii sfirsitul istoriei sint prezent

a mai trecut un nine eleven sua jandarmul planetar vrea sa defileze pe strazile irakului zice ca daca vine de acolo o bomba nucleara alte statistici alte talk-show-uri alt zapping publicitate nici nu se da la ei intr-o zi cu numele nine eleven sint atent

a mai trecut un nine eleven mi-am observat si cu aceasta ocazie abilitatile sa fie vorba de mostenire genetica sau sint un exemplar conectat in matrix hedonist hibrid consumationist intr-o vinatoare mediatica in jungla virtual reality am I real

a mai trecut un nine eleven nimeni nu a vorbit despre inviere eu de unde stiu de kestia asta a da vorbea taticu sau/si bunicu sau/si predicatorul nastrusnic de cind eram copil care omora sobolani in timpul saptaminii contributie fundamentala la aseptizarea habitatului sint curatel

a mai trecut un nine eleven astept urmatorul happy new nine eleven noi nu avem nici macar thanksgiving day sa ne ridicam ochii spre cer spre good god de craciun unii pun oua incondeiate in brad ma duc la mcdonalds telefon contact cristalin entity 00407... alinpm@yahoo.com imguilty

...

Exercitii de admiratie: Orson Welles



(1915 - 1985)

Incepand din 1952, o data la 10 ani, Sight and Sound, una din cele mai respectate publicatii de cinema din lume, publica listele celor mai bune zece filme si ale celor mai buni regizori din toate timpurile, rezultate din voturile catorva sute de critici si de cineasti din intreaga lume. Recentul Top Ten 2002 plaseaza Cetateanul Kane (1941) pe primul loc. Nici o surpriza, caci asa s-a intamplat de fiecare data, in afara de prima editie.

Filmul tuturor timpurilor, cum l-a numit critica, "devenit clasic inainte de toate prin modul in care a revolutionat imaginea cinematografica", "o meditatie profunda asupra conditiei umane si a naturii succesului in societatea americana" (Tudor Caranfil), a fost primul film al tanarului de 26 de ani, care a fost regizorul, coscenaristul, actorul principal si producatorul filmului. El s-a bucurat de prerogative artistice absolute in cadrul firmei RKO (caz repetat in istoria filmului doar de Marilyn Monroe, mentioneaza Dictionarul actorilor de film, Bucuresti, 1977).

"Copil-minune, magician, prestidigitator, om-orchestra, magnat, cineast care deschide o noua era in filmul american depasind cu mult gustul epocii si asteptarile publicului, artist deschis oricaror experimente fara a se ralia vreunui curent experimental, creator caruia atat succesele cat si esecurile ii asigura un privilegiat loc in istoria cinematografului, personaj bigger than life - iata parametrii unei existente si, implicit, ai unei opere plasate sub semnul exceptionalului." (Dictionar de cinema, 1997)

"Un regizor de o exceptionala stralucire, un producator de o acceptabila stralucire, un scenarist de o limitata stralucire; dar o personalitate de o stralucire fara egal." (Kenneth Tynan) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

...

Exercitii de admiratie: John Ford



(1895-1973)

Orson Welles: "La Hollywood exista doar trei regizori: John Ford, John Ford, John Ford."

Cel mai mare regizor american (alaturi de William Wyler), regele westernului,
"caruia ii imprima un continut social si pe care il ridica la nivelul epopeii antice" (Jean Mitry), "un om a carui viata si arta s-au unit in configuratia istoriei Statelor Unite" (The Virgin Encyclopedia of the Movies). Se recunoaste, in general, ca John Ford a dat, prin filmele sale, cel mai complet tablou al Americii. A realizat peste 140 de filme, fiind singurul regizor care a obtinut 4 premii Oscar pentru regie: Denuntatorul (1935), Fructele miniei (1940), Casa din vale (1941), Omul linistit (1952). Nu a participat niciodata la ceremoniile de premiere. Alte repere celebre, caracteristice unor etape de creatie: Calul de fier (1924), Patru fii (1928), Patrula mortii (1934), Diligenta (1939) - 'cel mai bun western din istoria cinematografului', My Darling Clementine (1946), Rio Grande (1950), Cautatorii (1956), Omul care l-a ucis pe Liberty Valance (1961).

"Considerat a fi 'regizorul american cu viziunea cea mai limpede si cu stilul vizual cel mai consistent', el isi asuma rolul de narator in imagini a sagai Americii pe care o transpune in termeni umani. Filmele sale au solemnitatea unei carti de istorie si sentimentalismul unei balade, fiind populate cu eroi simpli si frusti, inzestrati cu o demnitate biblica. Schema narativa de baza: raportul unui individ solitar si, eventual, in afara legii, cu un grup relativ restrins, pe fundalul unui spatiu deschis, undeva in Vestul pe atunci fara frontiere. Cultiva virtutile camaderiei atit pe ecran cit si in viata, lucrind cu aceeasi echipa de actori (John Wayne, Henry Fonda, James Stewart) si, pe cat posibil, in aceleasi decoruri naturale (asa-numita Ford Country)." (Dictionar de cinema, 1997)

"Nici un regizor american nu s-a aventurat atat de departe in peisajul trecutului american, in epocile lui Lincoln, Lee, Twain, O'Neill, in epoca celor trei mari razboaie, a migratiilor in Vest si peste Atlantic, a indienilor din Mohawk Valley si Sioux, a incursiunilor irlandeze si spaniole si in politica greu de mentinut a oraselor poliglote si a statelor de frontiera." (Andrew Sarris) (Secolul cinematografului, 1989)

"Unitatea operei sale nu este data totusi de concentrarea asupra problemei americane, ci de viziunea sa politica singulara asupra vietii. Tema cea mai des abordata este infrangerea, esecul, tragedia, dar si gloria implicita pe care o aduc acestea." (Peter Bogdanovich) (Cinema - un secol si ceva, 2002)

"In timpul ultimului razboi mondial, John Ford a luptat in marina americana. In batalia de la Midway si-a pierdut un ochi. Din aceasta experienta a vietii sale vor iesi trei filme: un documentar, 'Batalia de la Midway', filmat si comentat de el insusi; un film 'Escadronul Torpedo' (1942), despre viata ostasilor masacrati in aceasta batalie (film care n-a iesit pe piata, dar a fost trimis familiilor celor ucisi); si un scurt-metraj '7 decembrie 1943' despre atacul de la Pearl Harbour." (Stelele Oscarului, 1996)

John Ford: "Caut inainte de toate simplitatea, intr-o actiune rapida, brutala... Ceea ce ma intereseaza pe mine sint consecintele unui moment tragic asupra unor indivizi diferiti. Sa vezi cum se comporta fiecare in fata unui fapt crucial sau intr-o aventura exceptionala." (Lumea filmului, 1971)

...

Exercitii de admiratie: Peter Weir



"Cel mai important reprezentant al cinematografului australian in anii '70, cand cultiva un realism fantastic in care atmosfera este mai importanta decat discursul dramatic. Aceasta tendinta se atenueaza o data cu stramutarea lui la Hollywood, unde abordeaza genurile traditionale cu simplitate si o anume inocenta." (Dictionar de cinema, 1997)

"Acest realizator al starilor psihice limita, cu o apetenta speciala pentru nelinistitor si bizar impune inca de la debut constantele viitoarei sale opere: 'predilectia pentru o semnificatie criptica, ambigua, gustul pentru comunicarea subliminala, exagerea perceptivului in detrimentului narativului. Explorand pragurile si granitele perceptiei, el este mai aproape de un David Lynch sau de un David Cronenberg decat de cinematograful comercial cu care va fi adesea asimilat.' (Agnes Peck)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Picnic la Hanging Rock (1975) - "Australia, 1900: In timpul unui picnic in apropierea unei ciudate stinci vulcanice, cateva fete si o profesoara dintr-un pension pentru copiii din inalta societate dispar misterios. In ciuda regasirii uneia dintre fete, care nu-si mai aminteste nimic din cele intamplate, misterul ramane neelucidat. […] 'Cheia filmului rezida in tabloul crepuscular al unei lumi in care nevoile cele mai legitime sunt reprimate si care nu mai poate controla energiile pe care le-a deturnat de la functiile lor.' (Raphaël Bassan)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Ultimul val (1977) - "Filmul incepe cu un artist aborigen desenand simboluri misterioase pe tavanul unei grote. Scena se muta intr-un orasel din desertul australian unde o ploaie torentiala si grindina cat mingea de golf cad din cerul fara nori in timp ce o invatatoare le spune copiilor aborigeni din clasa ei: 'Suntem martorii naturii dezlantuite.' Aceasta conexiune a mitului aborigen cu vremea neobisnuita si violenta continua sa dea tonul povestirii de-a lungul filmului. Exista ceva mai cuprinzator decat viata si activitatea umana caruia ii suntem indatorati." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)

Gallipoli (1981) - "Povestea a doi tineri animati, in ravasitorul val al primului razboi mondial, de o identica pasiune aventuros-sportiva care-i arunca in batalia de la Gallipoli. Drama reliefata de atentia meticuloasa a regizorului spre detaliul elocvent. Originala asocierea dintre competitia 'fair' a sprintului de stadion, careia ii e dedicata intreaga prima parte a filmului, si macelul absurd ce urmeaza." (Dictionar universal de filme, 2002)

Un an de cumpana (1983) - "Desi Un an de cumpana este la un anumit nivel o poveste de actiune despre agitatia din Indonezia care a caracterizat anii '70 si '80, de fapt e despre 'Asia'. E despre componenta spirituala lipsa de care are nevoie Occidentul si care este evidenta in Orient. In 'Asia', sunt manuitorii-de-marionete, cei care sunt capabili sa mentina balanta echilibrata si sa-si focalizeze atentia pe umbrele pe care le creaza marionetele decat pe marionete." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)

Martorul (1984) - "Un baiat, unic martor al unei crime, e pus sub protectia unui politist intr-o comunitate patriarhala de sectanti [Amish]. Intrusii genereaza un conflict intre diferitele culturi ale colectivitatii. Intresanta descriptia societatii rurale care, impotrivindu-se caracterului pervertitor al civilizatiei, refuza orice progres tehnic, dar asta nu-i impiedica degradarea." (Dictionar universal de filme, 2002)

Cercul poetilor disparuti (1989) - "'O solida pledoarie pentru libertatea de a gandi in afara cailor batute ale intelectului.' (Max Tessier)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Truman Show (1998) - "Povestea unui om care traieste, 24 de ore din 24, intr-un serial de televiziune. Doar atat ca nu stie; nu i-a spus nimeni ca lumea lui simpla, insorita si prietenoasa are o particularitate sinistra: nu-i reala." (Andrei Gorzo) "Pina unde ne poate invada mass-media vietile? De unde aceasta maladiva atractie pentru emotiile prefabricate oferite de televiziune? Iata intrebari care, grefate pe clasicele teme ale manipularii, moralitatii jocului de-a Dumnezeu sau falsificarii realitatii, invecineaza The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick." (Cristian Lazarescu)

"Centrul viziunii lui Weir nu se focalizeaza asupra figurii 'salvatoare', ci pe dezvoltarea personala si spirituala a personajelor sale, in particular pe intilnirea individului cu misterul si alteritatea. [...] Filmele lui Peter Weir pot ajuta bisericile sa recupereze cate ceva din misterul si frumusetea vietii. [...] Istorisirile lui raman aluzii si ghicitori, dar acestea nu trebuie denigrate. El a oferit spectatorilor ocazia de a experimenta ceea ce in limbaj teologic traditional este numit harul comun. El ne-a oferit spiritualitate pe rola [reel spirituality]. Cei ce au ochi, sa le vada." (Robert K. Johnson - profesor de teologie si cultura la Fuller Theological Seminary, Reel Spirituality. Theology and Film in Dialogue, Baker Academy, Grand Rapids, Michigan, 2000)

...

Exercitii de admiratie: Jean Gabin



(1904-1976)

Unul dintre ‘monstrii sacri’ ai ecranului francez, "gentlemanul cinematografului elisabetan la periferia filmului cotidian" (Jacques Prevért), "eroul tragic al cinematografiei contemporane" (André Bazin), "personalitate coplesitoare, care se ofera admiratorilor fara ostentatie" (Dictionarul actorilor de film, 1977).

"Cariera sa se imparte net in doua perioade: cea antebelica, cand lucreaza sub indrumarea unor regizori ca Renoir, Carné, Grémillon si devine intruparea mitului romantic al omului in afara legii urmarit de fatalitate, si perioada postbelica (1952-1976), cand opteaza pentru realismul psihologic, compunand portrete savuroase de vagabonzi si bogatasi, escroci si avocati, gangsteri si judecatori." (Secolul cinematografului, 1989)

"Vreme de peste patru decenii (96 filme), este unul dintre marile mituri ale cinematografului. June-prim in anii '30-'40, erou tragic prin excelenta, harazit de destin sa lupte zadarnic pentru cauze elementare: libertatea, dragostea, prietenia. O data cu trecerea anilor, devine patriarhul cinematografului francez, personalitatea sa – caracterizata prin autoritate, prestigiu, echilibru –, dand consistenta unor personaje memorabile in filme de valoare medie, care rezista timpului tocmai datorita prezentei sale." (Dictionar de cinema, 1997)

Pépé le Moko (1936) – "Cel mai de seama film francez cu gangsteri, pana la Cu sufletul la gura de Jean-Luc Godard." (Pauline Kael). "Moment important in cariera lui Jean Gabin, acest tip de roluri devenind emblematic pentru perioada sa antebelica." (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Iluzia cea mare (1937) – "Opera de varf a realismului psihologic, filmul reprezinta un generos manifest umanist si antirazboinic, un eseu filozofic patrunzator si delicat, asupra distantelor reale si a posibilitatilor de apropiere existente intre oameni." (Dictionar cinematografic, 1974)

Suflete in ceata (1938) – "Capodopera a realismului poetic francez, bazata pe miturile dintre cele doua razboaie – evadarea, destinul, aspiratia sufletelor pierdute catre puritate. […] Primul film al cuplului Gabin-Morgan." (Cinema un secol si ceva, 2002)

Noaptea amintirilor / Se ridica ceata (1939) – "Asemuit cu o tragedie clasica, datorita aparentei respectarii celor trei unitati si indeosebi datorita fatalitatii care apasa asupra eroului, filmul este una dintre cele mai importante creatii ale realismului poetic." (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Strabatand Parisul (1956) – "'Autant-Aura a gasit in sfirsit subiectul vietii sale, un scenariu pe masura lui, in care truculenta, exagerarea, vulgaritatea, lipsa de masura sint departe de a-l deservi, ridicindu-l pina la nivelul epicului.' (François Truffaut). Cotitura in cariera lui Jean Gabin, ce se va specializa in personaje care, sub o infatisare simpatica, ascund un caracter odios." (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Mizerabilii (1957) – "Ecranizare in trei serii, fapt unic la epoca realizarii filmului, care rezerva una dintre ultimele compozitii antologice ale lui Gabin." (Dictionar universal de filme, 2002)

Clanul sicilienilor (1969) – "Confruntare a unui trio de mari actori [Jena Gabin, Alain Delon, Lino Ventura] cu un final-lovitura de teatru: aterizarea unui Boeing pe o autostrada." (Dictionar universal de filme, 2002)

...

Exercitii de admiratie: Steven Spielberg



"Cineast cu talent de magician, minte de businessman si suflet de copil" (Dictionar de cinema, 1997), "un campion al filmului de actiune" (L. Preston), fie thriller, SF sau de aventuri exotice, sase dintre peliculele sale aflandu-se in fruntea listei titlurilor cu cele mai mari incasari din toate timpurile, in prezent Steven Spielberg este considerat omul cel mai puternic de la Hollywood. In 1994 Steven Spielberg, Jeffrey Katzenberg, fostul director de la Disney si magnatul din lumea muzicii David Geffen au intemeiat studiourile Dreamworks SKG (Shrek, Furnicutze).

"Probabil mai mult decat oricare creator de filme reprezentativ, de la zilele glorioase ale Noului Val Francez incoace, Spielberg foloseste pe larg reflexivitatea si intertextualitatea pentru a adanci semnificatia filmelor sale. […] Pentru Spielberg, aceasta strategie este pusa in evidenta de aluziile semnificative din filmele sale si cititatele din alte filme, TV, si alte realizari culturale populare folosite pentru a crea noi semnificatii si pentru a oferi perspective tematice." (Roger Ebert)

Intalniri de gradul trei (1977)

"Fara a avea perfectiunea sau profunzimea vizuala a filmului 2001: o odisee spatiala al lui Stanley Kubrick, fantasticul divertisment al lui Spielberg este - dupa filmul lui Kubrick - cea mai impresionanta aventura cinematografica in domeniul stiintifico-fantastic. Kubrick cauta apocalipsul, Spielberg, doar epifania." (G. Stewart) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

E.T. Extraterestrul (1982) - nominalizare Oscar pentru regie

"E.T. a devenit un fenomen cultural fara precedent, ridicand stacheta comerciala la noi cote si facand din eroul sau cu ochii holbati cel mai popular insemn al Americii anilor '80. [...] Un film raspunzand, asemenea majoritatii filmelor lui Spielberg, nevoii umane elementare de miracol, mister, de ceva dincolo de obisnuitul vietii cotidiene." (Derek Winnert) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Lista lui Schindler (1993) - Oscar pentru cel mai bun film, Oscar pentru regie

"Un film profund si dur, pasionant si cumplit, sumbru si de neuitat. Si totusi, plin de speranta. Unul dintre cele mai bune, daca nu chiar cel mai bun film despre Holocaust." (Jean-Pierre Lavoignat) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

Minority Report / Raport special (2002)

"Minority Report/Raport special - alaturi de Intilniri de gradul trei, E.T. si Lista lui Schindler, pur si simplu cel mai bun film al lui Spielberg." (Alex. Leo Serban)

...

Exercitii de admiratie: Frank Capra



(1897-1991)

Maestrul comediei sofisticate, "unul din principalii autori de comedii de salon, un optimist candid, un etern bine dispus, specific perioadei New Deal-ului" (Lumea filmului, 1971), "o sursa de inspiratie pentru toti cei care cred in visul american" (John Ford). "Capra crede in fericirea umana; el crede in natura umana. Bunatatea, simplitatea, dezinteresul devin in mainile lui calitati redutabile." (Graham Greene) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

"Capra a fost navigatorul care stia ca nimeni altul sa-si conduca personajele in strafundurile unor situatii umane disperate pentru ca apoi sa schimbe macazul si sa faca acel miracol care ne permite sa iesim din sala de cinema plini de incredere in viata. Viata sociala tot mai dura, incapatanarea miliardarilor de a crede ca «vor lua cu ei» averile, generalizarea egoismului au facut aceste miracole tot mai improbabile, dar, luptand cu angoasa umana, cu indoiala, cu nelinistea, cu zbaterea pentru existenta de zi cu zi, Capra a fost un fel de vraci, adica un adversar al medicinii oficiale, si acest doctor bun a fost si un regizor bun." (François Truffaut) (Cinema... un secol si ceva, 2002)

"Criticate adesea pentru naivitatea discursului si pentru sentimentalismul apasat, dar apreciate pentru farmecul interpretilor si pentru eleganta rezolvarilor regizorale, comediile stil Capra reintra in moda la sfarsitul anilor '80 ca un contrapunct la extrema violenta a majoritatii productiilor cinematografice." (Dictionar de cinema, 1997)

S-a intamplat intr-o noapte (1934)

Primul film care a obtinut cele mai importante 5 premii Oscar (film, regie, scenariu, actor, actrita), performanta atinsa abia in 1975 de Zbor deasupra unui cuib de cuci si in 1991 de Tacerea mieilor. "Filmul nu are nimic din datele unui mare succes public, adica fast, costume, mare spectacol. In schimb, are alte calitati: o intriga bine construita, bazata pe sentimente umane simple, dialoguri spirituale, intimitate, lipsa de formalism si mai presus de orice evitarea afectarii hollywoodiene." (Lewis Jacobs). Filmul marcheaza astfel inceputul unui nou stil in comedia cinematografica americana. (Cinema... un secol si ceva, 2002) "Exemplul perfect al unui gen special al comediei americane: 'phantasy of goodwill' (fantezia bunavointei) cum a denumit-o Richard Griffith." (Lumea filmului, 1971)

Extravagantul Mr. Deeds (1936)

"Elogiu adus puritatii sentimentelor in anii crizei economice." (Dictionar universal de filme, 2002) "Deeds poate fi considerat un fel de Roosevelt pe care opozitia l-a acuzat in ce priveste instituirea New Deal-ului si irosirea banilor pentru a ajuta saracii si somerii, in timp ce Capra poate fi considerat un fel de Deeds datorita naivitatii si implicarii sale." (Georges Sadoul) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

Nu o poti lua cu tine dupa moarte (1938)

"Cel mai bun film al anului (premiul Oscar pentru film si pentru regie). Ecranizare a unei piese de succes de pe Broadway. Neverosimila poveste de dragoste dintre un fiu de milionar si o fata saraca. 'Impletirea de probleme realiste si de solutii imaginare demonstreaza dilema clasei de mijloc in epoca «New Deal».' (P. Rotha) Latura excentrica a filmului (si cea mai reusita) este sustinuta de personajul interpretat de Lionel Barrymore, bunicul sarac, care canta la acordeon si tine discursuri impotriva banilor, progresului si impozitelor." (Secolul cinematografului, 1989)

Dl Smith merge la Washington (1939)

"Satira la adresa celor care tulbura visul democratic al SUA, dar si sistematica descriere a primejdiilor mecanismelor de pervertire a democratiei, a incalcarii libertatii presei si reducerii voturilor la tacere." (Dictionar universal de filme, 2002)

Arsenic si dantela veche (1944)

"Comedie macabra, ecranizare a unei piese de Joseph Kesselring. Succesul de care se bucura in epoca se datoreaza atitudinii frivole la adresa mortii (intr-o perioada in care spectrul mortii domina lumea) si interpretarii actoricesti." (Cinema... un secol si ceva, 2002) "Un subiect nostim, ritm debordant, roluri de exceptie, interpretare percutanta - dau filmului aspectul unui exercitiu de stil marcat de pecete personala." (Dictionar universal de filme, 2002)

Viata e minunata (1946)

"Film despre influenta gesturilor noastre asupra aproapelui, tratat sub forma unei comedii, trecute prin toate modalitatile umorului, 'film negru', comic chiar si in cruzime." (Dictionar universal de filme, 2002)

...

Exercitii de admiratie: Dustin Hoffman



"Tipul antistarului hollywoodian, scund, urat, fara stralucire, dar cu o extraordinara caldura umana, plin de umor si stapanind la perfectie mijloacele de expresie." (Cinema... un secol si ceva, 2002) "Interpretul unei galerii de antieroi, dotat cu mari posibilitati de transformare prin machiaj si cu o extraordinara capacitate de improvizatie. Simpla sa prezenta acapareaza intregul film. Cucereste simpatia spectatorului prin sinceritate si caldura, si uneori prin vulnerabilitatea datorata unor handicapuri fizice sau generozitatii unui suflet prea deschis." (Dictionar de cinema, 1997) Dustin Hoffman a fost nominalizat de 7 ori pentru premiul Oscar - datorita rolurilor din filmele de mai jos - si l-a obtinut de doua ori, pentru performantele actoricesti din Kramer contra Kramer si Rain Man.

Absolventul (1967)

"Considerat de critici cea mai buna comedie a anului, filmul, privit din perspectiva timpului, e mai mult decat atat: 'e o piatra de hotar in istoria cinematografului american' (Stanley Kauffman), deoarece anunta aparitia unei noi generatii de regizori si a unei innoiri in filmul hollywoodian." (Cinema... un secol si ceva, 2002) "Filmul a devenit un baromentru al mentalitatii tinerilor americani ai epocii." (Dictionar universal de filme, 2002)

Cowboyul de la miezul noptii (1969)

"Punand fata in fata America legendei si America realitatii, Schlesinger reia una dintre temele sale preferate: nevoia individului de securitate si fericire, precum si complexitatea relatiilor umane." (Cinema... un secol si ceva, 2002) "Foarte buna creatie petru Hoffman si pentru... New York, vazut ca un oras coplesitor si sordid, cum nu apare prea des." (Dictionar universal de filme, 2002)

Lenny (1974)

"Evocarea carierei unui comic american din anii '50, care-i soca pe puritani prin limbajul frust si exhibitionism. […] Filmul e integral dominat de performanta lui Hoffman." (Dictionar universal de filme, 2002)

Kramer contra Kramer (1979)

"Divortul din perspectiva masculina si contradictia dintre cariera sotului si emanciparea femeii, tratate in cheia melodramei." (Dictionar universal de filme, 2002)

Tootsie (1982)

"Hoffman il joaca pe Michael, care o joaca pe Dorothy, care, in ultima instanta, o va juca pe infirmiera Emmily! Nu cred ca exista demers mai incalcit in istoria actoriei cinematografice si, totusi, Hoffman sustine acest dublu travesti mai bine de jumatate de film. Actorul ratat si nedreptatit, feminista batoasa cu gulere inchise pe beregata, teribila sora-sefa, cruciatul adevarului in arta, sunt caractere diverse intrepatrunse in jocul actorului, punct de plecare si tinta a intregului film." (Dictionar universal de filme, 2002)

Rain Man (1988)

"Hoffman a compus portretul unui lunatic, cufundat in fluxul gindirii obsesive, cu un mers de robot docil si o voce de computer. (...) Levinson realizeaza nu breviar patologic, nici melodrama, ci o arlechiniada a absurdului." (Dictionar universal de filme, 2002)

Inscenarea / Wag the Dog (1997)

"Pamflet politic, elaborat cu mijloace de o zdrobitoare sugestie cu mai bine de un an inaintea conflictului din Kosovo." (Dictionar universal de filme, 2002)

...

McChristmas - Incercare de demitizare

Intr-un film prezentat la televizor in anii '90 la noi, Gods must be crazy (coproductie 1981 Africa de Sud-Botswana, cu succes in Occident, 7 ani mai tirziu facindu-se o continuare, la coproductie adaugindu-se si SUA), intr-un trib din Africa ajunge o sticla goala de Coca-Cola, aruncata de la joasa inaltime dintr-un avion usor de catre pilot, dupa golirea continutului. Tribul respectiv avea o caracteristica deosebita: buna intelegere intre membrii sai. Nimeni nu isi aducea aminte de vreo cearta in sinul tribului. Insa odata cu aparitia sticlei binecunoscute de lumea civilizata, nu si de ei, aceasta buna intelegere a disparut.

Pentru femei sticla constituia cel mai dur obiect pe care il aveau, folosindu-l la maruntirea legumelor stil varza, copiii se distrau suflind in ea si scotind sunete diferite, iar de intrebuintarea pe care i-o dadeau barbatii nu imi mai aduc aminte. Cert e ca se certau intre ei din cauza acelui obiect pe care zeii li-l dadusera. Asa ca la sfatul barbatilor s-a hotarit ca unul dintre ei sa inapoieze acel obiect zeilor, despre care ajunsesera sa creada ca au innebunit, de la trimite o astfel de belea pe cap. Omul pleaca la drum si filmul consta din mai multe episoade care se intretaie, intr-o comedie moderna, dar plina de invataminte: ratacirea a doi copii din trib, un mic razboi intre alte doua triburi, contrabanda de fildes, o idila a unei tinere ce cauta sa ajunga la o conferinta.

Ei bine, de atunci incoace imi amintesc de aceasta sticla de Coca-Cola la fiecare Craciun, mai bine zis la fiecare inceput de decembrie, cind incep campaniile de publicitate la tot felul de produse, dar ca a marcii Coca-Cola mai rar. Ce poate fi mai fermecator decit caravana stralucitoare de camioane de pe spatele carora Mos Craciun iti face cu ochiul. Cum sa nu fredonezi, inspirat de aceasta feerie promotionala: Always Coca-Cola? Isi mai poate cineva inchipui sarbatorile de iarna fara Coca-Cola, fara Mos Craciun si culorile lor care se suprapun?

Si totusi, Craciunul nu a avut importanta care i se da astazi pina in secolul XIX. Nici copiilor nu li se dadea pina in secolul XIX atentia de care se bucura astazi. His Majesty Baby a aparut in secolul XX, tot atunci cind s-a conturat si grandoarea acestor sarbatori de iarna. Inainte de secolul XIX membrii familiilor nu aveau obiceiul de a-si face cadouri reciproc.

Imaginea actuala a Mosului se datoreaza unor evenimente publicistice si comerciale. Clement Moore a scris in 1822 "The Night Before Christmas" pentru a o amuza pe fiica sa. Povestea a fost preluata de un ziar si retiparita in reviste, raspindinde-se in intreaga lume. Moore a recunoscut abia in 1838 ca este autorul povestii in care mosul "blind si bun" merge cu sania trasa de reni si intra pe horn pentru a lasa cadourile din sacul burdusit sub bradul impodobit. A mai fost apoi o serie de povesti ilustrate din "Harper's Weekly", in care Mos Craciun a fost vazut lucrind in atelierul lui de jucarii, citind scrisorile copiilor si verificindu-si lista de cadouri. Pina in secolul XIX Mos Craciun nu era un personaj indragit, el speria copiii cu nuiele de mesteacan. In Anglia, cel care a marcat schimbarea de atitudine fata de acest personaj a fost Charles Dickens, cu a sa "Poveste de Craciun".

In cele din urma, imaginea Mosului cu barba alba, obraji bucalati si ochii jucausi a fost imprimata de o campanie publicitara a companiei Coca-Cola, din anii '30, care a continuat pina in 1964. Autorul acestei imagini cuceritoare este Haddon Sundblom. De atunci Mos Craciun nu mai este reprezentat de culoare verde, ci de culorile rosu si alb ale binecunoscutei firme.

In secolul XIX isi intra in drepturi si bradul de Craciun, si felicitarea de sarbatori, tot atunci apar primele colinde atit de cunoscute acum. Impodobirea bradului era un obicei german, de prin secolul VIII, care a ajuns in America prin imigranti. In 1837, la Paris, nora regelui Louis-Phillipe impodobeste un brad, iar in 1941, printul Albert al Germaniei ii ofera cadou sotiei sale, regina Victoriei a Angliei, un brad de Craciun. In 1843, englezul John Calcott Horsley realizeaza prima felicitare de sarbatori, tiparita in 1846, avind urarea: Craciun fericit si un an nou fericit si tie. Prima felicitare color o realizeaza germanul Lius Preng in 1875. In 1857 americanul James Pierpont ofera omenirii colindul "Jingle Bells".

Craciunul nu a devenit insa prilej de distractie, imbuibare si desacralizare doar in secolul XX sau XIX. In secolul XVI, protestantii au interzis Craciunul, deoarece devenise o ocazie binecunoscuta pentru abuz de jocurile de noroc, mincare si bautura. Secolul XX a mondializat insa Craciunul, canalele media au transportat pina in cele mai indepartate colturi ale planetei imaginea Craciunului, pretext de sezon pentru lumini artificiale si intruniri de multe ori la fel de artificiale.

Ana Blandiana remarca, referitor la Mos Craciun, faptul ca "felul, in care, intr-un singur secol, a devenit un mit al copiilor de pe tot globul este, mai mult decit un semn de globalizare, o dovada a nevoii de un asemenea mit." Si Sarbatoarea Nasterii lui Isus a intrat astfel sub patronajul psihozei mitologice, iar intr-o lume Disneylandizata, intr-o societate aflata in plin proces de McDonaldizare, cu greu mai poti distinge in aceasta perioada a anului altceva decit McChristmas, matrice sincretista a celor mai diferite obiceiuri. Pe plan autohton, probabil cea mai depreciata practica sateasca o constituie ouale incondeiate atirnate in bradul de Craciun.

Nu e de mirare ca Tatal, cunoscind prea bine natura umana, i-a zis Fiului: "Iata, te trimit ca pe un miel in mijlocul lupilor. N-are rost sa apari la palat, ca Irod nu lasa in viata nici un urmas al lui. Imparatul roman spunea chiar ca mai bine sa fii porcul lui Irod decit fiul lui. Daca nu te vor omori la Betleem, mai tirziu, intr-o noapte, tribul asta de terestri vor face sfat, pentru a te expedia inapoi, convinsi ca God must be crazy, trimitind pe unul care le strica legea."

...

Exercitii de admiratie - La sfarsit de an

Atunci cand am inceput acesta rubrica, am mentionat faptul ca, pentru a te putea bucura de creatii complexe precum simfoniile, trebuie mai intai sa audiezi menuete, valsuri, sa fii dispus sa te miri si sa admiri. Am considerat ca trebuie sa prezint mai intai cativa creatori si interpreti de film, acel artefact artistic - prin excelenta al secolului XX - pe care l-am numit "noua simfonie" a epocii contemporane. Intr-o era a poluarii iconice, sonore si a agresivitatii individualismului propriu relativismului celei de a doua parti a secolului XX, intr-un imperiu al consumului, intr-o societate a spectacolului, am incercat sa propun o "filarmonica cinematografica", cu mari "solisti" si mari "dirijori" ca invitati.

Am incercat sa remarcam in randurile de actori si regizori inrolati in regimentele hollywoodiene pe acei care s-au ridicat deasupra practicii comerciale prin contributii estetice cu valoare de necontestat, dar si deasupra practicilor hedoniste printr-o viata decenta, in spiritul unor principii aplicate cu consecventa. Au fost prezenti in aceasta rubrica cineasti ale caror merite au fost recompensate cu premii Oscar, dar si cu titlul de Sir, in cazul britanicilor. Am putut observa ca un Spielberg, de exemplu, ar trebui recunoscut nu numai in pelicule comerciale, ci mai ales in creatii cinematografice de o realizare artistica exceptionala. Europeni precum Andrei Tarkovski si Emir Kusturica ne-au convins de valoarea traditiei cinematografiei europene. Multi altii ar mai fi trebuit "invitati" intr-o astfel de rubrica, pentru a primi exercitiile noastre de admiratie, dar, din diferite motive, ii amintim doar acum: Jack Nicholson, singurul actor cu 4 premii Oscar, recordmen la nominalizari (12), Tom Hanks, Denzel Washington (pentru a aminti doar cativa actori americani care isi continua cariera stralucita); Julia Roberts - 20 de milioane de dolari pentru rolul, recompensat si cu Oscar, din Erin Brockovich, Jodie Foster (actrite puternice ca interpretare actoriceasca, dar si in industria cinematografica); Robert Altman, Luc Besson, David Cronenberg, Terry Gilliam, Quentin Tarantino, Joel si Ethan Coen (regizori care isi pun in continuare amprenta asupra modului novator de concepere a operei cinematografice si, prin ea, asupra modului in care practicam exegeza artistica a vietii in secolul XXI).

Este nevoie insa si de lectiile trecutului, pentru a intelege metaforele culturale, interpretarile postmoderne care citeaza atat de mult din alte creatii, din alte epoci, cu un gest ironist, ludic care nu poate fi perceput fara o minima cultura generala din domeniul cinema-ului. In rubrica pe care v-o propun in 2003, fiecarei luni ii va corespunde un deceniu, astfel, dupa ce in ianuarie va fi prezentata epoca inceputurilor, in februarie vor fi anii '20, in a treia luna anii '30 si asa mai departe, asa incat, la sfarsitul anului, sa inchidem spirala istorica in care sa fi dobandit cateva notiuni generale, dar fundamentale, despre cum a ajuns omenirea sa faca din cinema o preocupare fundamentala, personalitatile reprezentative, pelicule-capodopere, genuri si scoli de film, repere culturale intr-UN SECOL DE CINEMA.

...

Epoca inceputurilor

Data de nastere a cinematografului este socotita 28 decembrie 1895, cand a avut loc la Paris primul spectacol public al cinematografului Lumiere. Francezii Auguste si Louis Lumiere, conducatorii unei uzine de material fotografic din Lyon, inregistrasera la inceputul acelui an brevetul pentru "un aparat servind la obtinerea si la vizionarea probelor cronofotografice", pe care il vor numi CINEMATOGRAPHE. In martie avusese loc deja prima proiectie: La Sortie des Usines "Lumiere" / Iesirea muncitorilor de la Uzinele "Lumiere", iar in iunie, intr-un program de opt filme, fusese prezentata prima banda cu subiect, L'Arroser arrose / Gradinarul stropit (poate singurul film produs de Lumiere care are o importanta pe planul expresiei cinematografice). In decembrie, fratii Lumiere detineau circa 80 de filme.

Spre deosebire de agregatul de luat imagini al lui Dickson (un colaborator al lui Edison, de care se despartise), care era transportat cu mare dificultate (cintarea 500 de kg), camera lui Lumiere era de zece ori mai usoara si putea fi dusa ca o simpla valiza. In aceasta perioada, una si aceeasi persoana, operatorul, asigura atat filmarea, cat si proiectia.

In etapa urmatoare se produce o prima separare intre producatorul de filme si exploatatorul lor. Producatorul nu vinde celui care va exploata filmul decat o copie. Pentru a se putea vinde mai multe copii, trebuiau gasiti mai multi consumatori. In Franta, Charles Pathe si Gaumont au mutat locul reprezentatiei in asa fel incat nu spectatorul sa fie atras spre salile cinematografului din centru, ci proiectiile sa mearga in intimpinarea lui; astfel s-a nascut cinematograful de balci. In acelasi timp, reprezentatia cinematografica a fost inclusa si in popularele spectacole de varieteu si music-hall. O data cu cistigarea unui anumit public apare si dispretul intelectual pentru vulgarizarea cinematografului si vor trece multi ani pana cand cineastii vor reusi sa impuna ideea cinematografiei ca arta.

Lumiere se specializase in filme de actualitati, propunindu-si sa "surprinda viata asa cum e". El reprezinta astfel tendinta realista, in timp ce George Melies este descoperitorul fantasticului in cinematografie. Melies este primul creator in cinematografie: el foloseste tehnica recent inventata pentru a realiza alt scop decat cel pentru care fusese inventat aparatul. Filmul american se va naste realmente abia dupa ce va fi cunoscuta aici opera lui Melies, care a exercitat o influenta hotaritoare pe teritoriul american.

In 1902, la Los Angeles, se separa spectacolul cinematografic de celelalte spectacole si se inaugureaza astfel prima sala specializata. Salile de cinema, cu caracter popular, se inmultesc rapid: ele se numesc acum "nickel-odeons", deoarece pretul de intrare e de 5 centi, moneda numita curent "nickel". In New York existau 16 sali in 1906 si 500 in 1908, in Chicago in 1905 functionau doar 2, dar in 1908 ele ajung sa fie 116. La Melbourne un miliardar construieste un cinematograf gigant, cu 4000 de locuri, cel mai mare din lume la acel moment.

In 1908 apare prima cenzura cinematografica de stat in Europa, instituita prin decret in Germania ca reactie la proliferarea spectacolelor cu filme pornografice. Tot in 1908 are loc la Paris primul Congres al producatorilor cinematografici europeni, unde se discuta adoptarea unor tactici de lupta impotriva Trustului "Motion Picture Patent Corporation", care interzicea intrarea filmelor europene in SUA (cu exceptia celor de la "Pathe" si "Melies"). Congresul decide sa vinda filme in SUA pe orice cale, neacceptand conditiile lui Edison.

La inceputurile cinematografului american, centrul productiei de film a fost la New York. In 1908, turnarile la Contele de Monte Cristo in exterioare, impiedicate din cauza vremii proaste din Chicago, sunt reluate in insorita Californie. Peste un an, o alta companie soseste pe coasta Pacificului si astfel va incepe istoria Hollywood-ului, un ranch care devenise suburbie a orasului Los Angeles.

...

Pace/Ciao

(text publicat in SSJ nr. 151, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")

Cred ca acest binom exprima in modul cel mai concis atat clivajul Biserica/Lume in varianta contemporana a neo-protestantismului romanesc, cat si subcultura de tranzitie a celor doua sfere. Acum doua decenii mai auzeam salutul "Pacea Domnului Isus", apoi "Pacea Domnului", acum e "Pace", in curand va fi "Pa". Sau se practica deja o astfel de varianta a globalizantului "Hi" american? S-a ajuns si la altfel de prescurtari: "Amin", adica "Asa sa fie", pare, in momentele profunde de rugaciune ale comunitatii, prea lung pentru a-l exprima public si a deranja astfel atmosfera pioasa, fiind inlocuit de rasuflarile afectat-cugetatoare "Hm" ale starurilor religioase locale sau ale "chibitilor" care mai sunt atenti la "convorbirile" precum pe pamant-asa si in cer ale - de multe ori - prea umanoizilor.

Salutul "Ciao" l-am auzit prima oara acum 7 ani, cand am venit in Oradea, oras vestic, gandeam in ignoranta-mi modestie. Nu a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca sufera, la fel ca toata Romania, de un provincialism cronic si, bineinteles, prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul. O continua serbare campeneasca, intrerupta din cand in cand de cite o treaba in jurul casei. Si mai tare m-a durut cand am regasit asfel de atitudini in onor spatiul confesional neo-protestant. Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. In afara barfelor confesionale, mai putin sau mai mult amplificate, mult prizatele subiecte inepuizabile - baticul femeilor (sau, in cel mai bun caz, stiluri de innodare), muzica pe care o promovam/ascultam, "profeti" si "prooroci", ziua de odihna - intr-o combinatie ciudata cu afaceri "second hand" si fundatii "second hand", evenimente festiviste "second hand" si subcultura "first class".

"Ciao" m-a salutat atunci dezinvolt adolescentul de 15 ani, de care ma desparteau aproape tot atatia ani (si barba), copil de pastor, care nu ma cunostea, dar il cunostea pe mult mai tanarul meu coleg cu care eram. "Ciao" a salutat-o deunazi un tinerel de aceeasi varsta pe sotia mea, casatorita de 11 ani. Ne-am adus aminte de sotia "nepocaita" a unui frate care, la scurt timp dupa casatoria noastra, i-a atras atentia sotiei mele asupra noului statut: Acum esti femeie maritata, nu-mi mai spune "Sarut' mina", ci "Buna ziua". Mai exista pe undeva, in Romania (invitata sa intre in NATO, UE si in mai stiu eu ce alte organizatii si organisme internationale) salutul asta? Bineinteles ca exista, dar de multe ori e parca semnul non-relatiei cu cel pe care il saluti, conventional, sau echivalentul pentru "Sfarsit" (conversatie), la fel cum "Amin" e accesat, la fel de coventional, la sfarsitul rugaciunii comunitare.

Oricum, mai bine sa ne multumim cu "Ciao" decat cu o mutenie gen "Buna ziua, caciula, ca stapanul n-are gura", cum ni se intampla de atatea ori. Copii, adolescenti, tineri din familii de "pocaiti" trec grabiti pe strada pe langa noi, fara a ne saluta, desi ne cunosc bine din "evolutia" noastra la "aparatele eclesiale". Cred ca am gasit o solutie "de tranzitie", probabil tot in spiritul contemporan al injumatatirii cuvintelor si sintagmelor: "Buna…". Se poate aplica cu succes si pe strada, si in mesajele e-mail, e destul de echivoc, si apoi, poate fi urmat de o completare mnemotehnica din partea celuilalt: "…ziua"! Sau, cine stie, o sa avem surprize, surprize: "…sa-ti fie inima"!

Oameni buni, nu de salut e vorba aici, ci de cine pe cine influenteaza. E vorba de Skanderbeg-ul pe care Biserica il face cu Lumea. Nu cu cei din lume, ci cu Lumea, spiritul veacului dinainte de veacul ce va sa vie, care, de la Adam incoace, ne perverteste vorba si fapta, gandul si visele. Bunaoara, pentru a ramane la limbaj, cum sa fi cucerit de etichete cu sonoritati bizare precum "trupa" de inchinare, "grupa" de copii, "program" duminical? Avem responsabili cu "departamente" in cadrul "echipei" cu care lucreaza pastorul. De fapt sunt destui carora ar trebui sa li se scrie in cartea de munca: "manager" eclesial. Bisericile sunt organizate in "uniuni", conform "statutului", au o data pe an "sedinta", fiecare membru are dreptul la "vot". Va puteti imagina votul lui Pavel, al lui Timotei sau al celor priviti ca "stalpi" ai bisericii - Iacov, Chifa, Ioan (Galateni 2:9) - numarat ca vot egal cu cel al unora precum Anania si Safira? De unde vine egalitarismul pagubos al enoriasilor neo-protestanti si la fel de paguboasa confuzie intre "vedetism" si elita duhovniceasca ("Omul duhovnicesc, dimpotriva, poate sa judece totul, si el insusi nu poate fi judecat de nimeni" - 1 Corinteni 2:15)? Ar fi prea simplu sa dam vina doar pe deceniile de comunism. Daca am cerceta putin istoria bisericii, am vedea ca intotdeauna au fost astfel de provocari "lumesti" si ca au existat momente cruciale cand Biserica a stiut sa preia termeni culturali ai vremii (precum cel de "persona" - persoana, din filozofia greaca, sau Pavel vorbindu-le atenienilor in piata utilizand notiuni ca fiinta, miscare, citate din poetii lor) pentru a articula adevaruri pe care le intrupa de mult timp in acte de credinta.

Aici e esenta problemei: degeaba spunem "Pace" daca nu imprastiem "mireasma de la viata spre viata". Degeaba spunem ciao (un salut italian) daca nu avem constiinta si stiinta de a fi europeni. Daca trebuie sa ne diferentieze ceva de Lume, diferenta specifica nu este o denumire, un salut, o grimasa afectata, o cantare sau o zicatoare bisericoasa, ci acele fapte bune facute in lumina care ii fac pe oameni sa-L slaveasca pe Tatal ceresc. Responsabilitatea mareata a Bisericii de a binecuvanta - a cuvanta de bine - are de a face cu marturia unei vieti coordonate de aspiratii spirituale.

Mie nu-mi este greu sa repet si tuturor ne este de folos: Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. Biserica e chemata sa fie "o mireasma a lui Hristos" printre cei din Lume (2 Corinteni 2:16). De prea multe ori, insa, "pocaitii" sunt o mireasma doar pentru ei, "ghetoul" confesional devenind sufocant. Diferenta pe care ne-o afisam fata de cei din afara acestui "ghetou" nu ne ofera identitatea pe care ne-o dorim. Si desi "iarna nu-i ca vara", evanghelizarile agresive/fortate nu constituie interfata potrivita pentru mesajul "extra-terestru". Mai bine am lua in seama cuvintele lui Rick Warren: "Una din cele mai mari bariere in calea evanghelismului o constituie faptul ca cei mai multi crestini isi petrec timpul exclusiv in compania altor crestini." Dintr-un astfel de "ghetou", in vremuri de tranzitie, afisez "sfarsit" la "respirarile" mele cu un salut de tranzitie: "Buna…"

P.S. Puteti sa "deletati" sau sa "forwardati"! Numai sa nu uitati ca exista echivalente romanesti pentru aceste cuvinte. Oricum, de marile amenzi ale Legii Pruteanu am scapat. Ne ramane insa responsabilitatea de a bine-cuvanta!

...

Un secol de cinema

Primele capodopere

D.W. Griffith, Thomas Ince, Mack Sennett: "Datorita acestor trei realizatori, cinematograful american avea sa atinga apogeul." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial) D.W. Griffith - "parintele cinematografului", "profetul si descoperitorul artei filmului", "inventatorul limbajului celei de a saptea arte la baza caruia aseaza decupajul si "montajul", omul care a nascocit totul in materie de film, celorlalti ramanandu-le doar sa preia si sa perfectioneze intuitiile sale de geniu. (Dictionar de cinema, 1997)

"El a fost primul care a stiut sa aduca frumusetea si poezia in ceea ce era pe atunci un spectacol dezlanat si banal; a intuit, primul, potentialul enorm al cinematografului si a fost primul care a facut din el un instrument de recreere, cel mai eficient si mai popular din cate au existat vreodata." (Erich von Stroheim) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

"A fost pentru cinema ceea ce a fost Eschil pentru teatru." (Andrew Sarris) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

Nasterea unei natiuni (1915)

"Document al furiei rasiste a Ku Klux Klan-ului, prezentat ca salvator al natiunii americane. Filmul infatiseaza istoria a doua familii de proprietari din Sud, pentru care razboiul de secesiune reprezinta o ispasire fara vina. Fortele principale aflate in conflict sunt, pe de o parte, armata de negri, care ameninta cu distrugerea totala, ducand pretutindeni abuzul, violul, crima, iar pe de alta parte, Ku Klux Klan-ul." (Cinema… un secol si ceva, 2002)

"Polemicile violente provocate de Nasterea unei natiuni au determinat cresterea succesului comercial. Numarul de spectatori a atins cifra de o suta de milioane. Cariera filmului a durat cincisprezece ani plini. […] Dupa noua luni filmul fusese reprezentat de 6 266 ori la New York. Castigurile au fost imense. […] Griffith, care investise in film tot salariul si viitoarele lui beneficii, castiga intr-un an mai mult de un milion (pe care se va grabi sa-l inece in Intolerance)." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)

"Daca urmarile acestui film sunt imediate in Statele Unite, ele sunt mult mai putin considerabile in celelalte tari. In Franta, cenzura considera proiectarea acestei opere violent rasiste ca inoportuna, mai ales in acel moment, cind trupele coloniale luptau pe front. Astfel, acest film este vazut in Franta cu sapte ani intarziere, dupa ce o suta de alte filme ii popularizasera invataturile. A fost nevoie de reculul istoriei pentru ca Europa sa inteleaga ca 8 februarie 1915, data reprezentarii filmului Nasterea unei natiuni, este prima zi de domnie universala a Hollywoodului." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)

"Cu Nasterea unei natiuni, filmul a fost recunoscut ca forma de arta cea mai persuasiva si mai penetranta a timpului nostru. Si aceasta, la numai 20 de ani de la prima demonstratie publica a lui Edison." (Arthur Knight) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

Intoleranta (1916)

"Persii lui Cyrus ameninta zidurile Babilonului, Iisus ii combate pe farisei, hughenotul Coligny starneste furia regelui Carol si sotia unui patron de uzina, domnisoara batrana, face, cu puritanismul ei, iad din existenta muncitorilor. In toate e de vina numai blestemata de intoleranta! Pornind de la acest pretext tematic a patru episoade, unite de imaginea-simbol a lui Gish balansand leaganul istoriei umanitatii, Griffith realizeaza o grandioasa tentativa de sinteza a timpului si spatiului prin intermediul montajului paralel. A rezultat un esec comercial, dar si un experiment cu consecinte covarsitoare pentru dezvoltarea artei cinematografice pe plan mondial." (Dictionar universal de filme, 2002)

"Costul total al realizarii - doua milioane de dolari, cifra record, pe care nu o va mai atinge nici un film pana in 1926. Din cele o suta de mii de metri de negativ turnati, regizorul monteaza initial o varianta de noua ore, apoi o alta de cinci ore si apoi pe cea finala, care apare pe ecrane, de trei ore si patruzeci de minute. Primit cu un deosebit interes de critica si de spectatorul intelectual, filmul nu are succes la marele public, derutat de forma revolutionara si refractar la mesajul sau. Retras treptat din circulatie ca inoportun, Intoleranta va deveni cel mai mare fiasco financiar din istoria cinematografului. Cauzele si implicatiile acestui esec, dar si imensa forta novatoare a filmului fac obiectul a numeroase analize intreprinse de istoricii de cinema." (Cinema… un secol si ceva, 2002)

"Opera baroca, confuza si geniala, in avans cu zece ani fata de cinematograful vremii sale, Intoleranta a fost productia cea mai arbitrara incercata vreodata. Griffith si-a ales prost momentul de a realiza un asemenea film - intr-o epoca in care nici geniul lui, nici limbajul filmic nu erau in masura sa domine un asemenea subiect, o epoca in care motivatiile trebuiau sa fie melodramatice pentru a putea fi intelese de catre public. Exista in Intoleranta un constant decalaj intre o conceptie revolutionara, o structura ultramoderna, un ritm uluitor, o ambitie suverana si slabiciunile unei constructii dramatice fondate pe motivatii imposibile si fundamental conventionale. Influenta filmului a fost considerabila nu numai asupra cinematografului, ci si asupra literaturii; acestui film ii datoreaza romanul anglo-saxon constructiile acronologice si salturile in timp/spatiu, in care vor excela ulterior Dos Passos, Faulkner, Huxley, Virginia Woolf si altii, constructii romanesti pe care le cautam zadarnic inainte de 1916." (Jean Mitry) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

"Intoleranta este cel mai insemnat film produs vreodata, o capodopera de conceptie si de executie creatoare, care sta alaturi de opere de arta de talia Simfoniei a IX-a de Beethoven, a "Coborarii de pe cruce" de Rembrandt, a "Giocondei" de Da Vinci, de sculpturile Parthenonului sau de opere literare de talia romanului lui Tolstoi, "Razboi si pace", a poemelor lui Whitman si de "Hamlet" al lui Shakespeare." (Th. Huff) (Cinema… un secol si ceva, 2002)

Thomas Ince - "cel mai mare tehnician al montajului", "maestrul cinematografiei", "primul poet al ecranului", "primul dramaturg" al filmului, "primul mare autor de western", "poet al Far-West-ului" - este, alaturi de Griffith, creatorul naratiunii cinematografice. "Influenta lui Ince asupra cinematografiei suedeze si franceze este capitala, ca si asupra primilor realizatori sovietici." (Georges Sadoul) (Istoria cinematografului mondial)

Mack Sennett, un mare descoperitor de talente, ii va scoate din anonimat pe Buster Keaton, Harold Lloyd, Bing Crosby. Mijloacele lui sunt acumularea de gaguri si de trucaje, inmultirea figurantilor si impopotonarea lor caricaturala. Parodia fiind unul din procedeele preferate ale lui Sennett, studioul "Keystone" angajeaza, contra unui salariu de 50 de dolari pe saptamina, un tanar actor englez de pantomima in turneu prin Statele Unite: Charles Chaplin, care va turna 35 de filme scurte intr-un an. Lui Chaplin i-au trebuit doar citeva luni pentru a cuceri o glori pe care nici Griffith, nici vreun alt american nu o atinsese. O popularitate fara seaman in lume ii va rasplati stradaniile. Filmele lui sunt poate singurele apreciate deopotriva de clasele cele mai sarace, de populatiile cele mai primitive, ca si de publicul cel mai ales, de intelectualii cei mai rafinati. Filmele sale sunt singurele care, fara intrerupere, din 1914 si pana astazi, au atras publicul. Viata de caine (1918), Charlot soldat (1918), Idila la cimp (1918) sint trei capodopere care incheie apogeul cinematografului american. De acum incolo producatorul tinde sa devina stapan pe aceasta arta. Incepe domnia Hollywoodului.

...

Un secol de cinema (II)

Anii '20: Marele cinema mut

Expresionismul cinematografic preia temele si stilurile expresionismului literar: eul, dimensiunea interioritatii, abstractia, magia, legendele cu personaje malefice (vrajitori, magicieni, savanti ai raului, hipnotizatori), fantasticul si imaginarul demoniac, absolutul. Filmele sunt turnate exclusiv in studiouri, unde natura este stilizata, expresie a unor stari psihice specifice: teama, suspiciunea, amenintarea permanenta. Atitudinile actorilor sunt sculpturale (pe plan interpretativ, expresionismul inseamna un regres), fetele devin masti incremenite, inexpresive si doar simbolice. Expresia plastica, cultul exclusiv al imaginii domina aceste productii. In acest sens, de altfel, isi va exercita influenta expresionismul german si asupra filmului american si celui rusesc.

Epoca expresionismului german incepe cu Cabinetul doctorului Caligari (1920), realizat intr-o perioada de experimentari, de explozie a filmelor abstracte. Este o poveste fantastic-tenebroasa, descinzand direct din marea traditie romantica germana si din legendele medievale. Caligarismul impune temele psihiatrice, cea a dedublarii eului sau tema fantasticului transpus in lumea psihica. Gustul pentru oniric, magic, demoniac, al curentului expresionist face din arta filmului expresia subiectivitatii emotionale, haotice, dominata de grotesc si irational. Ultimul titlu de referinta al curentului este Metropolis (1927), "o stralucita capodopera de baroc decorativ si de fantasmagorie futurista". Kammerspiel-ul, "expresionismul realist", cauta sa exprime psihologia individuala intr-o maniera simbolica: omul care cauta si altceva decat mediocrul sau destin nu gaseste altceva decat dezastru, asasinat si dezolare (Jean Mitry). Capodopera kammerspiel-ului este Ultimul dintre oamenii (1924).

Impresionismul promovat de autori francezi cam in aceeasi perioada, "prima avangarda" franceza (1918-1925), este influentat de cinematograful american, suedez si de kammerspiel. Interesat de viata oamenilor simpli, de realitati concrete pe care le observa cu finete, impresionismul francez propune un program estetic menit sa restituie cinematografului puritatea lui ca arta vizuala. Louis Delluc ramane cunoscut ca "parintele criticii cinematografice", cel care a aprofundat conceptul de "fotogenie" si a definit acceptia moderna a notiunilor de "cineast" si "cinefil". In 1926, la doi ani de la moartea sa, se fondeaza "Asociatia cinecluburilor din Franta", reunind aproape 20 de "grupari de spectatori luminati si iluminati, care vizioneaza noile filme in sedinte private si le discuta cu pasiune" (Georges Sadoul).

Suprarealismul este marcat de experienta freudista si dadaista, de investigare a subconstientului si totodata de transcriere vizuala a manifestarilor intamplatoare, incontrolabile, nesupuse ratiunii, ale acestuia. Violenta, oribilul, erotismul, prefacatoria sociala, perversitatea, fragilitatea morala sunt aspecte pe care se intemeiaza filmele suprarelistilor. Principalul reprezentant al curentului, spaniolul Luis Bunuel, "un Goya al celei de a saptea arte", va dezvolta aceste motive tematice in filmele sale. Ciinele andaluz (1928) este "o suita elaborata de imagini socante, de cosmar, inlantuite conform poeticii suprarealiste: un ochi retezat cu o lama de brici, o mana invadata de furnici prinsa intr-o usa, un pian in care se afla lesuri de magar etc., totul avand ca acompaniament muzica de Wagner si fragmente dintr-un tangou argentinian" (Cinema… un secol si ceva, 2002)

Scoala suedeza ajunge in anii '20 la apogeu prin Victor Sjostrom: Trasura-fantoma (1921), Vantul (1928) - realizat in SUA, si Maurice Stiller, care, in Zarul ursitei (1923) "trece, cu o rara arta a tranzitiilor, de la realism la misticism poetic, cei doi poli ai cinematografului suedez" (Georges Sadoul). Numele lui Stiller ramane in istoria cinematografului si ca descoperitor al actritei Greta Garbo. Cinematograful suedez va intra insa intr-un somn de aproape 15 ani dupa plecarea lui Sjostrom, Stiller, Garbo la Hollywood, noua capitala a cinematografului mondial.

Patimile Ioanei d'Arc (1928)

"S-a spus ca Pasiunea Ioanei d'Arc reprezinta culmea filmului mut si ca dupa opera lui Dreyer nu mai ramanea nimic de gasit decat filmul sonor." (Ion Barna, Lumea filmului) In celebrul Top Ten al revistei britanice Sight and Sound, realizat din 10 in 10 ani, Patimile Ioanei d'Arc, filmul regizorului danez Carl Th. Dreyer, a fost clasat pe locul 9 in 1952, locul 7 in 1972, locul 7 in 1992. "Filmul, devenit un maiestuos monument clasic al celei de-a saptea arte, e un oratoriu, in care 'aparitia unor miscari bruste si dezordonate (judecatorii care se ridica, gurile care urla, roti de tortura care se invirtesc, multime in delir) imprima interogatoriilor, doar aparent lente si statice, o pulsatie aspra si necautata' (Philippe Parrain)." (Cinema… un secol si ceva, 2002)

"Ideea geniala a autorului este de a-si fi conceput drama constient de handicapul major al mijlocului sau de expresie, cinematograful mut, si de a fi vrut in mod deliberat sa filmeze cuvantul in actiune numai prin imagine. Pentru aceasta, el a condensat admirabil textul si a scandat filmul printr-o alternanta de planuri ale fetelor, gurilor, privirilor, gesturilor, mimicilor si scurtelor inserturi pe care spectatorul le citeste cateva secunde dupa ce cuvintele au fost rostite de catre personaje. Pentru prima oara Dreyer face sa se vada cuvantul." (Marcel Martin) Cinema… un secol si ceva, 2002)

...

Cultura ca arta de a trai alaturi de ceilalti

(text publicat in SSJ nr. 153, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 29 - Pocaitii si cultura")

Intr-un articol recent - "Viata si cultura patronilor" (22, nr. 675, 11-17 februarie 2003) - Traian Ungureanu elogiaza stilul de viata al lui Giovanni Agnelli, patronul uzinelor Fiat si presedintele clubului Juventus, protector al artelor, "contemporanul in care generatiile italiene de dupa razboi si-au plasat idealul de civilizatie". Pe plan autohton aprecierile erau inversate: "Chestiunea pregatirii lui Becali si Dragomir, redusa la un anume profesionalism violent si conspirativ ii priveste. Pe noi ne priveste insa altceva: efectul inculturii lor fundamentale. Nu e vorba de carti, ci de arta de a trai alaturi de ceilalti."

Atunci cand auzim cuvintul magic - cultura, sa nu ne amagim: nu e vorba doar de capodoperele lui Shakespeare, Dostoievski, Goethe - acele carti pe care cei mai multi oameni ar vrea sa le fi citit, dar prea putini o fac. Nici doar de partiturile lui Bach, Haydn, Paganini - creatii de exceptii pe care cei mai multi oameni ar vrea sa le fi ascultat macar o data in viata, dar pe care prea putini fac efortul de a le lua in considerare (vezi articolul "Absenta lui Bach" din Romania literara, nr. 6 din 12-18 februarie 2003). Iar filmele lui Tarkovski, Fellini, Antonioni, care pretind efort pentru a le viziona si interpreta, au mai multi spectatori snobi decat cinefili fideli. Nu, cultura nu are de a face doar cu capodopere. Este interesanta, in acest sens, umatoarea remarca: "Literatura - sau cultura, in general - nu e un casetofon din care, daca ai scos niste piese, nu mai functioneaza. Functioneaza foarte bine cu ce are." Sunt destui pocaiti care incearca sa faca un curs rapid de culturalizare, fara a tine cont de felul cum functioneaza cultura, de ritmul ei natural. Se parasuteaza pe cele mai inalte culmi si apoi coboara rapid cu parapanta, dezamagiti ca nu inteleg complicatele idei ale marilor creatori sau, in cel mai bun caz, rusinati de fudulia lor, conform careia a citi o carte cu 10 capitole e acelasi lucru cu o cateheza in 10 puncte.

Fiintele umane nu numai ca produc cultura, dar traiesc in cultura, respira cultura, in incercarea de a gasi semnificatie existentei. Ginditorii germani ne invata de multa vreme ca rasa umana are o inclinatie "hermeneutica" naturala, noteaza Kolakowski (in "Horror Metaphysicus") si continua: "Stim din experienta ca dragostea inseamna mai mult decat instinctul de reproducere si ideea de camin are o semnificatie care nu tine de simpla notiune de 'adapost'. […] Consideram ca persoana umana este pretioasa in sine, si nu doar ca agent angajat de Natura sa produca sperma sau embrionii necesari pentru continuitatea speciei. […] Simtim ca limbajul nostru este mult mai mult decat o colectie de semnale pe care le schimbam intre noi in scopuri practice, ca este o forma de viata spirituala." Omul este inzestrat cu sensibilitati multiple, complexe, ale caror exprimari concrete au de a face cu ceea ce numim cultura, respectiv subcultura si incultura.

Cultura se construieste cu ajutorul unor mijloace stilistice, caracteristice epocilor si spatiilor concrete in care comunitatile umane isi traiesc viata. Ea poarta cu sine metafore si referinte culturale, mai mult sau mai putin complexe, dar absolut necesare "respiratiei" culturale/spirituale a fiintei umane. Astfel, se poate spune ca Ion Creanga este un Homer al literaturii romane. Cel ce nu stie cine a fost Homer nu va intelege nici legatura creata cu Creanga si nici in ce sens a fost amintit aici Homer (nu ca om, cetatean cu o anumita apartenenta sociala, politica sau religioasa, ci ca povestitor de prim rang). Mai mult, nu o sa priceapa nici de ce mai sunt unii interesati de scrierile unui moldovean de acum 100 si ceva de ani, cand se publica atatea carti ale autorilor in viata.

"Omul e singurul animal care se hraneste cu povesti." Oriunde te duci pe planeta aceasta, oamenii sunt definiti de anumite povesti fondatoare, continuate de alte si alte istorii impletite si despletite, de mituri, mai vechi sau mai noi, precum cel al lui Agnelli, sau Pele, sau Marilyn Monroe. Este evidenta prapastia culturala care desparte un pocait de vecinii lui care asculta Eminem, Britney Spears sau Holograf. Din cate inteleg eu, separarea ar trebui sa fie de alta natura, care sa exprime credinta in veacul ce va sa vie, interesul pentru cele ce nu se vad, sensibilitatea umana pentru semeni. Nu spun neaparat ca ar trebui sa ne innoim colectia de casete/CD-uri. Spun doar ca cei ce suntem numiti sau ne numim pocaiti riscam sa ne definim prin negatie si nu prin afirmatie, riscam sa fim agresivi si conspirativi, cu exponenti precum Becali si Dragomir. Cu alte cuvinte, riscam sa ratam arta de a trai alaturi de altii.

...

Un secol de cinema (III)

Rusii si americanii

Serghei Eisenstein (1898-1948)

"Un Leonardo da Vinci al celei de a saptea arte", " parintele filmului politic", "autorul unui cinematograf ce imbina poemul cu discursul politic, realismul naturalist cu expresionismul baroc, esentializarea didacticista cu meditatia filosofica asupra conditiei umane" (Dictionar de cinema, 1997), Eisenstein realizeaza doar 6 filme in peste 25 ani de activitate, insa a oferit operei cinematografice calitatea de arta sintetica.

Crucisatorul Potemkin (1925)

"Reconstituirea revoltei de pe crucisatorul 'Potemkin', in rada portului Odessa, este rezultatul final al unui proiect cinematografic foarte vast al lui Eisenstein, prin care urma sa celebreze a 20-a aniversare a Revolutiei din 1905. 'Potemkin nu e un episod oarecare al Revolutiei, ci unul care reflecta maretia intregului' (S. Eisenstein). […] Conceput ca un film epic, in care maretia subiectuluii contrasteaza cu simplitatea conflictului, Potemkin este aplicarea principiilor teoretizate ulterior de Eisenstein, care prin a face cinema intelege 'a realiza o serie de imagini compuse in asa fel, incit sa provoace o miscare afectiva si sa suscite la o serie de idei. Miscarea merge de la imagine la sentiment si de la sentiment la teza'. Rigoarea compozitiei, forta de sugestie a detaliului semnificativ (folosit uneori ca sinecdota), maiestria montajului care sta la baza unor momente antologice (secventa scarilor, metafora leilor) fac din Crucisatorul Potemkin una dintre capodoperele artei filmului." (Cinema… un secol si ceva, 2002)
"La 1 august 1926, revista bucuresteana 'Cinema' vorbea despre succesul mondial al lui Potemkin, iar la 15 octombrie, la Hollywood, un tanar referent, David O. Selznick (producatorul de mai tarziu al lui Pe aripile vintului), raporta superiorilor sai de la MGM ca 'e indiscutabil unul dintre cele mai mari filme facute vreodata'. Fenomenul dovedeste ca nu trebuia sa fii neaparat comunist sau anarhist, ca sa admiri filmul lui Eisenstein, era suficient simtul perfectiunii artistice." (Dictionar universal de filme, 2002)

"Crucisatorul Potemkin" este singurul film prezent in toate cele sase editii ale celebrului Top Ten al revistei britanice Sight and Sound, realizat din 10 in 10 ani -prima in 1952, ultima in 2002, la care participa 100 de critici din Marea Britanie si din alte tari. E o dovada semnificativa si categorica a marelui cinema mut, care constituie o zestre artistica de prim rang a umanitatii.

Charles Chaplin (1889-1977)

Primul cineast total, "singurul geniu pe care l-a dat cinematografia" - in opinia lui G.B. Shaw, nemuritor prin Charlot - "Printul Tacerii", care "a luat o panza ieftina si cu gesturi nervoase a poftit secolul XX inauntru" (Marin Sorescu), "acest Moliere al cinematografului e o rezultanta a timpurilor noastre" (Camil Petrescu). "Comediile lui Chaplin, impotrivindu-se degradarii subiectului in obiect, au contribuit la progresul umanitatii mai mult decat multe tratate pretentioase de etica si pedagogie." (Henri Wald) Statisticienii spun ca fiecare film din cele 80 ale lui Chaplin a fost vizionat, in medie, de trei sute de milioane de spectatori. A primit Oscarul special la prima editie din 1929 "pentru geniul si multilateralitatea sa (scenarist, actor, regizor si producator)" concretizate in Circul (1928) si Oscarul onorific in 1971 "pentru inestimabila contributie la transformarea cinematografului in arta acestui secol". In 1975 a fost innobilat de regina Marii Britanii.

Goana dupa aur (1925)

" Una din operele cele mai complete ale lui Chaplin, cea in care se exprima cel mai bine grandoarea tragica a lui Charlot, dar si una dintre cele mai putin accesibile si mai dificile din pricina finetii psihologice [ …] …opera in care impresia de grandoare e comparabila cu cea pe care o lasa o tragedie clasica. " (Pierre Leprohon)
"Prin aventurile cautatorului de aur solitar de la sfirsitul veacului trecut, Chaplin aduce ironic in discutie motive si mituri tipic americane: implantarea civilizatiei in salbaticie, posibilitatea imbogatirii rapide, obsesia banului si a succesului. Amestecul de tragic, burlesc si lirism caracterizeaza numeroase secvente antologice: halucinatiile celor doi infometati, izolati in desertul de zapada, cabana suspendata pe marginea prapastiei, mincatul bocancului, baletul painisoarelor. Filmul s-a impus ca unul dintre cele mai mari succese financiare ale epocii si ca un triumf al artei chapliniene." (Cinema… un secol si ceva, 2002)

...

Un secol de cinema (IV)

Realismul poetic si propaganda nazista

Realismul poetic francez este, intr-un fel, corespondentul comediei sofisticate americane. Temele si spatiile realismului poetic (si social) - mahalaua, loteria, somajul, circul, carciuma - sunt elaborate cu umor tandru, viziune ludica si fantezista, satira nostalgica. Reprezentantul principal al tendintei este Rene Clair, "cel mai francez dintre cineasti" (Georges Sadoul), primul cineast membru al Academiei Franceze. "Convins ca rostul cinematografului este de a oferi acces spre o lume imaginara in care orice este permis, el este maestrul fanteziilor elegante, al comediilor concepute ca niste focuri de artificii pe cat de stralucitoare pe atat de inconsistente. Unii critici il considera a fi expresia desavarsita a spiritului francez in tot ce are el mai spumos, altii il acuza de superficialitate." (Dictionar de cinema, 1997) "Semnatar al tuturor scenariilor ecranizate, Rene Clair ramane impreuna cu Jean Renoir regizorul cel mai important al cinematografului francez, fiind unul dintre rarii cineasti despre care se poate spune ca e autorul filmelor sale in sensul total al cuvantului." (Jean Mitry)

Jean Renoir, "un fel de Shakespeare fara tragic, un fel de Mozart inversat" (Henri Agel), descopera lumea cu o totala libertate interioara al carei efect este demistificarea. "Intr-o maniera maniera narativa simpla, elementara, el arunca o patrunzatoare privire asupra societatii umane, inregistrand iremediabila confuzie a vietii. Nota dominanta a filmelor sale: tristetea si dezamagirea in fata unei lumi care functioneaza ca un joc de reguli aleatorii si deloc indulgente.""(Dictionar de cinema, 1997)

Morala filmului Regula jocului (1939), "'anatomie satirica a lumii bune', oglinda a unei civilizatii rafinate, inconstiente si decadente" (Dictionar universal de filme, 2002), este ca "in orice joc exista o regula si cine nu o respecta pierde partida. Iar regula celor din inalta societate este prefacatoria si minciuna si cel care le refuza este eliminat." (Etienne Fuzellier) "La vremea premierei, cel mai mare esec al intregii cariere a lui Renoir ('opera nemernica', 'eroare monumentala', cu trecerea timpului, consacrat capodopera mai ales dupa restaurarea copiei in anii '60, 'miracol de gratie si gravitatie', cum l-a apreciat Claude Mauriac)." (Dictionar universal de filme, 2002)

Cu exceptia primei editii din 1952, Regula jocului e prezent, pe locul 2 sau 3, in toate celelalte editii ale celebrului Top Ten al revistei britanice Sight and Sound, realizat din 10 in 10 ani.

Jean Gabin, unul dintre monstrii sacri ai ecranului francez, "gentlemanul cinematografului elisabetan la periferia filmului cotidian" (Jacques Prevert), lucreaza in perioada antebelica sub indrumarea unor regizori ca Jean Renoir (Iluzia cea mare), Marcel Carne (Noaptea amintirilor, Suflete in ceata), Jean Julien Duvivier (Pepe le Moko), devenind intruparea mitului romantic al omului in afara legii urmarit de fatalitate. Cu o filmografie de 96 de filme in peste patru decenii, Jean Gabin e considerat patriarhul cinematografului francez, "personalitatea sa - caracterizata prin autoritate, prestigiu, echilibru -, dand consistenta unor personaje memorabile in filme de valoare medie, care rezista timpului tocmai datorita prezentei sale." (Dictionar de cinema, 1997)

Michel Simon, pe care Jean Renoir il considera "la fel de mare ca Charlie Chaplin", e "specializat in interpretarea unor personaje ciudate si ambigue pe masura fizicului sau de o uratenie nelinistitoare: suflete chinuite, monstri cu suflete de aur, persoane singuratice urmarite de amintirile unui trecut misterios." (Dictionar de cinema, 1997)

Propaganda nazista

Cea mai celebra personalitate a cinematografului nazist este Leni Riefenstahl. "Filmele sale constituie documente de exceptie asupra epocii, susceptibile de a contribui la intelegerea fenomenului psihologic si social pe care l-a reprezentat hitlerismul." (Dictionar de cinema, 1997) "Triumful vointei (1935), consacrat congresului din 1934, de la Nurnberg, al Partidului National Socialist, ramane, neindoios, cel mai bun film de propaganda realizat vreodata […], un imn de glorie la adresa Fuhrer-ului si a celui de al Treilea Reich." (Romulus Caplescu) Al doilea film celebru al regizoarei germane e Olympia (1938), documentar de lung metraj despre Jocurile olimpice de la Berlin din 1936, de fapt un film de propaganda, ilustrand preceptul hitlerist potrivit caruia "forta si abilitatea corporala trebuie sa ne insufle credinta in invincibilitatea poporului", premiera de gala avand loc cu ocazia zilei de nastere a lui Hitler si in prezenta acestuia.

Pe "singura [regizoare] mare - atat de mare ca poate sta, cu un strop de bunavointa, alaturi de Eisenstein, de Welles, de Hitchcock sau de Godard" (Alex. Leo Serban) influentul critic newyorkez Pauline Kael a plasat-o printre "cei 10-12 creatori de geniu din lumea filmului". Iar Jodie Foster, care si-a manifestat intentia de a face un film despre viata ei, a spus ca "nici o alta personalitate a secolului XX nu a fost, in acelasi timp, atat de admirata si atit de controversata".

In 2002 Leni Riefenstahl a implinit 100 de ani. "Comentariile elogioase - BBC-ul a descris-o ca 'una dintre cele mai mari cineaste ale lumii' si totodata, 'una dintre cele mai extraordinare figuri feminine ale secolului XX' - au fost insotite insa de serioase rezerve asupra legaturilor pe care le-a avut cu regimul national-socialist, punand din nou in evidenta, cu toata acuitatea, raspunderea morala a omului de arta." (Romulus Caplescu)

Niciun comentariu: