Roxana Gacea - Galeriile "spaniole" ale SSJ-ului







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Roxana Gacea



"Iata, Edi, si mult asteptatul articol. Te avertizez dinainte ca nu cred ca ar trebui publicat. De asta ti-l si trimit, ca sa te convingi ca eu nu pot scrie. Si nu este falsa modestie. Mi-a luat f. mult timp sa-l scriu si mi se pare ca, de fapt, nu am scris nimic. Mi-e greu sa-mi dau seama ce ar putea sa-i intereseze pe eventualii cititori si de asta nu am reusit nici macar sa ma opresc asupra unui subiect anume. E mai degraba o prezentare generala, niste reflectii de-ale mele. Ca tot veni vorba, asta a fost un alt lucru dificil: ce ton sa abordez, sa fie ceva pur informational, impersonal, sau sa ma implic mai mult. Am incercat cate ceva din amandoua si a iesit un ghiveci. Iar limbajul, limbajul e de lemn literalmente. Parca as fi scris un referat pt. scoala. Sunt expresii stereotipe de comentariu literar de care nu reusesc sa scap. De asta mi-a fost, poate, si asa greu sa-l scriu, ca nu-mi gaseam cuvintele. Aveam ideile in cap, dar cand sa le astern pe hartie... In fine, ca dovada, iata ce a iesit... "(Roxana Gacea - 2002)



(Roxana Gacea & Eduard Orasanu - 2003 / Una din ultimile intalniri SSJ)

"Si mie imi pare rau, imi pare rau de multe. Imi pare rau ca nu pot scrie, ca nu stiu a scrie sau ca nu am despre ce scrie. Dar nu imi pare rau ca am cunoscut SSJ-ul. Fie numai si pt. o perioada asa de scurta de timp. Sa scriu “pentru acele ore de tineret unde un tip, Edi, spunea povesti”? Eu numesc asta santaj sentimental..." (Roxana Gacea - 2003)

Roxana Gacea a intrat in redactia SSJ spre final. Desi noi eram obositi si derutati, ea a insemnat prospetime si seninatate.

Titlurile textelor de mai jos:

. Spania lui Cervantes
. Cervantes (I)
. Cervantes (II)
. Vi s-a intamplat vreodata
. Cervantes (III)
. Cervantes (IV)
. Cervantes (V)
. Cervantes (VI)
. Cervantes (VII)
. In Spania
. Cervantes (VIII)


Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

...

Spania lui Cervantes

Cervantes si Don Quijote. O tara care impune ca erou in literatura universala un nebun; un erou care ajunge sa umbreasca pana si figura epopeica a Cidului.

Exista doua mari influente asupra spiritului quijotesc, mostenit de Spania zilelor noastre: istoria si religia. Pe cea dintai o limitez la perioada secolelor al VIII-lea - al XV-lea, in care ibericii au convietuit cu arabii si evreii si care se suprapune si Evului Mediu. (Sa fie aceasta o simpla coincidenta?) Sunt doua culturi, doua civilizatii atat de diferite care isi amesteca sangele cu cel iberic. De aici si obsesia oricarui spaniol pentru acea "limpieza de sangre" (puritarea sangelui), pe care, culmea ironiei, nici unul nu se poate lauda ca o are. Sangele spaniol e pe jumatate semitic.

Cea de-a doua influenta asupra Spaniei e catolicismul, care a devenit mai mult decat o religie; i-a patruns si ea in sange.

Don Ouijote este eroul catolic care inca mai crede, in naivitatea lui, ca are "limpieza de sangre".

Sunt oameni, unii dintre ei se pot considera chiar viitori hispanisti, care descriu Spania ca fiind o tara exotica. Intr-adevar, e diferita, si asta se datoreaza in mare parte influentei oriental-arabe, dar, totusi, sa nu exageram. In general, europenii au tendinta de a cataloga tot ceea ce se deosebeste de tiparul normalitatii (acesta fiind occidentul, bineinteles) fie ca exotism, fie ca nebunie.

Acum inteleg mai bine ce voia sa spuna, de fapt, Steinhardt cand sustinea ca nu Don Quijote este nebun, ci "noi, care ne credem in carciuma in loc de a vedea ca suntem in castel". Tot el numeste "boala" aceasta miopie: sa nu poti crede ca totul e cu putinta.

Cand Spania l-a creat pe Don Qoijote, s-a vindecat de miopia ei.

...

Cervantes (I)

La inceputul secolului al XVI-lea Spania lui Cervantes pregateste terenul pentru cavalerul Don Quijote printr-o manifestare literara unica in Europa. E vorba de romanul pícaresc, un nou gen in literatura, expresie a spiritului iberic si produs al circumstantelor social-istorice specifice Secolului de Aur spaniol. Denumirea provine de la termenul "pícaro", care il desemneaza pe eroul acestei epici. Orice incercare de a traduce cuvantul e insuficienta, pentru ca echivaleaza in acelasi timp, insa doar partial cu "vagabond", "derbedeu", "smecher". Protagonistul romanului pícaresc este, deci, un individ apartinand paturii de jos a societatii, un marginalizat caruia ii lipseste acea "limpieza de sangre" si care incearca sa parvina prin diferite siretlicuri si inselatorii. Este servitorul muritor de foame care fura ce poate de la stapan, care accepta orice umilire numai ca sa aiba o stare materiala mai buna.

Motivul pentru care romanul pícaresc se naste in Spania si nu in alta parte este unul social, dar, in acelasi timp, si literar. Caracterul social se manifesta printr-o crestere accentuata a numarului cersetorilor si vagabonzilor, fapt care nu era propriu doar Peninsulei Iberice la sfarsitul Evului Mediu. Ceea ce este specific Spaniei e elementul etnic, pentru ca eroii (si chiar autorii) romanului pícaresc sunt "conversos" (convertiti) de origine evreiasca sau araba botezati ca si crestini. Acestora li se imputa lipsa de puritate a sangelui si de aceea erau privati de orice drepturi in societate.

Ca fenomen pur literar, romanul pícaresc este privit ca o replica a romanelor cavaleresti. Din aceasta perspectiva pícarul poate fi privit ca premergator pentru Don Quijote. Ajunsa la saturatie de prea multi eroi - cavaleri ratacitori, Spania creeaza un anti-erou "vagabond ratacitor".

...

Cervantes (II)

Jorge Luis Borges mentioneaza intr-un capitol din "Istoria universala a infamiei" o legenda despre cum au patruns arabii in Spania. Actiunea e plasata in "zilele dintai", anul 89 al Hegirei, in provincia Andalucía, orasul Lebtit (numit si Ceuta sau Jaén), unde salasluiau dintotdeauna regii andaluzi. In acel oras vestit era un palat a carui poarta statea mereu incuiata si in care nimeni nu avea voie sa intre. Ba mai mult, fiecare nou rege care venea la tron avea datoria de a adauga un nou lacat portii. Asfel s-au adunat 24 de incuietori la intrarea palatului, atat cat era si numarul regilor andaluzi pana la vremea aceea.

Dar iata ca intr-o zi un barbat ce nu era de origine domneasca puse stapanire pe regat si, in loc sa adauge o alta incuietoare la poarta palatului, porunci ca toate celelalte 24 de lacate sa fie deschise. Sfatuitorii noului rege l-au implorat sa nu faca una ca asta, motivand ca "a adauga o incuietoare e mai usor decat a sparge 24", dar mandrul stapanitor refuza sa-i asculte. Atunci sfetnicii stransera bogatii fara numar si i le oferira regelui, ca sa-l induplece sa nu deschida poarta; insa curiozitatea acestuia ramase mai mare. Iar regele a deschis poarta cu mana lui cea dreapta (care va arde pe vecie). Apoi a intrat in prima din odaile palatului si aici ramase ingrozit privind statui ale luptatorilor arabi facute din metal si din lemn. Pareau imagini vii, cu turbanele lor falfaind, cu camile si armasari in goana, cu privirile lor atintite spre apus, intr-o tacere amenintatoare.

In cea de-a doua incapere se afla mana lui Solomon, fiul lui David, sculptata in piatra de smarald, care avea puteri miraculoase. A treia odaie ascundea doua carti: una neagra, care dezvaluia puterea metalelor, a talismanelor si a diferitelor otravuri; cealalta, alba, pe care nimeni nu putu sa o descifreze. In cea de-a patra incapere gasira o harta a lumii, cu toate imparatiile, orasele si primejdiile care le pandeau. Cea de-a cincea continea oglinda lui Solomon, care avea puterea de a arata chipurile stramosilor de la Adam pana la Trambita cea din urma. In a sasea odaie se afla o licoare care putea transforma argintul in aur.

Ultima incapere era cea mai mare, atat de mare incat nu i se putea vedea capatul si care parea sa nu contina nimic. Regele o cerceta cu atentie si pe peretele cel mai indepartat al salii descoperi o inscriptie: "Daca vreo mana omeneasca va deschide vreodata poarta acestui palat, razboinici in carne si oase, aidoma razboinicilor de metal de la intrare, vor pune stapanire pe regat."

Inainte de a se sfarsi anul al 89-lea al Hegirei, armatele arabe au pus stapanire pe frumosul oras al sudului. Astfel au patruns arabii pe pamanturile Andaluziei.

...

Vi s-a intamplat vreodata

... sa credeti ca anumite trasaturi de caracter nu o sa le puteti schimba niciodata? Sunt momente cand vrei sa lupti impotriva maniei, rautatii, invidiei - ganduri pe care ti-e rusine sa le marturisesti lui Dumnezeu, cu atat mai mult oamenilor.

La sfarsitul lunii august a avut loc la Cluj o conferinta de tip Keswick a tinerilor evanghelici din Romania, cu prelegeri tinute de Iosif Ton, Sorin Sabou - pastor al Bisericii Baptiste din Brasov, Aurel Modovan - pastor al Bisericii Penticostale Cluj, Ieremia Rusu - presbiter in Biserica Crestina dupa Evanghelie din Ploiesti si Gigi Cosman - pastorul bisericii gazda din Cluj. Tinerilor evanghelici din intreaga tara li s-a vorbit despre caracter si relatii: un caracter sfant asemenea Dumnezeului nostru care este sfant si relatii perfecte, asa cum se gasesc in Trinitate.

Credeam ca nu o sa-mi pot schimba caracterul, dar nu realizam ca prin aceasta afirmam ca Dumnezeu este prea neputincios ca sa-Si poata implini planul pentru care m-a creat: Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra. Nu realizam ca fara un caracter sfant nu voi putea intra in Imparatia Lui: Cine va locui in cortul Domnului? (Ps. 15). Sa nu ne amagim spunand ca se va schimba in cer, pentru ca nu e asa; caracterul pe care ni l-am format pe pamant este singura "posesiune" pe care o vom lua cu noi in vesnicie. Cand amintea lucrul acesta, fratele Ton intotdeauna dadea urmatorul exemplu: Sa ne imaginam ca un om certaret ajunge in cer. Ce o sa faca acolo, cand o sa vada ca nu mai are cu cine sa se certe, pentru ca nici un copil al lui Dumnezeu nu are un duh de cearta?

Dumnezeu este atat de bun, incat ne primeste asa cum suntem, dar este prea bun ca sa ne lase asa cum suntem. Harul minunat pe care-l avem este ca El ne-a pus la dispozitie si resursele pentru a realiza aceasta schimbare de caracter. Acesta este rolul lui Hristos, al Duhului Sfant si al lui Dumnezeu Insusi in noi. (Ioan 14: 15-17, 20, 23) Ne formam pentru a fi oameni vrednici sa locuim cu El in eternitate.

Pe care il crezi - pe acela il asculti
Pe care il asculti - a aceluia devii
Pe care il asculti - ca acela devii
Ca cine devii - cu acela vei locui in vesnicie.

Modul in care poti verifica daca ai un caracter schimbat este sa privesti la roade, iar roadele nu sunt altceva decat faptele. Iata cum se prezinta situatia pentru un fiu de Dumnezeu: este mantuit prin har, dar va fi judecat prin fapte. (2 Cor. 5:10; Apoc. 22:12) In primul rand, sa redefinim notiunea de har si sa nu ne marginim la definitia clasica si insuficienta "dar nemeritat". Cine a simtit si experimentat harul lui Dumnezeu stie ca e cu mult mai mult decat atat. Efeseni 1 & 2 spune ca harul este unirea noastra cu Hristos si plantarea Duhului Sfant in noi, iar acest dar ne-a fost oferit cu un scop: sa ne echipeze pentru a fi in stare sa facem faptele bune, adica sa traim felul de viata pregatit de Dumnezeu pentru noi. Daca mantuirea prin har nu este urmata de faptele bune, inseamna ca nu am primit nici har, nici mantuire.

Asadar, dupa har urmeaza fapte, iar dupa fapte, judecata. In functie de faptele noastre vom primi rasplata in vesnicie si acest lucru dovedeste ca acolo nu va fi egalitate. Unul va primi carmuirea a cinci cetati, altul, a zece cetati, deci nici in cer nu "scapam" de functii. De aceea este atat de important caracterul pe care il avem, pentru a putea face fata responsabilitatilor noastre ceresti. Sa fim ambitiosi in ceea ce priveste pozitia noastra in Imparatia vesnica, pentru ca cel ce nu isi pune talantul in negot este numit "rob viclean si lenes".

Inchei cu indemnul transmis tinerilor la conferinta de la Cluj: Sa fim oameni vrednici sa locuiasca cu Dumnezeu in eternitate.

...

Cervantes (III)

Mult timp am trait cu prejudecata ca arhitectura este cea mai neinsemnata dintre arte, sau, mai mult, ca nici macar nu este o arta. Pana ce am descoperit numele Antonio Gaudí (1852 - 1926), alaturi de care era atasata imaginea uneia dintre constructiile sale. Cand am privit Templul Expiatori de la Sagrada Familia pur si simplu m-au trecut fiorii. Asta da, arta!

Cum a inceput arta lui Gaudí? Primele sale constructii au pornit de la stilul gotic renascentist si pe acest fundament si-a continuat lucrarile. Caracterul suprarealist al arhitecturii sale l-a facut sa fie numit liderul miscarii Art Nouveau in Spania. Fara a tine cont de clasica structura arhitectonica, el suprapune sisteme diferite si altereaza ordinea vizuala prestabilita. Forma rasucita imbinata intr-o configuratie gotica dovedeste, insa, ca Gaudí nu poate fi nicidecum clasat intr-un anumit curent artistic, pentru ca insusi stilul lui original creeaza un curent aparte: "gaudianismul".

Cateva dintre cele mai renumite constructii ale sale sunt catedrala Sagrada Familia, Casa Batllo si Casa Milo, toate situate in Barcelona. Cea mai insemnata ramane, totusi, Sagrada Familia. Inceputa in 1882, catedrala a fost proiectul cel mai ambitios al arhitectului, pe care, insa, nu a reusit sa-l finalizeze pana la moartea sa. Constructia a fost terminata abia dupa cel de-al doilea razboi mondial. Simbolul este principalul material pe care Gaudí il foloseste in arta sa. Sagrada Familia se vrea a fi o explicatie vizualizata a misterelor credintei crestine. Fatadele reprezinta scene ale nasterii, mortii si invierii lui Hristos, iar cele 18 turnuri sunt simboluri ale celor 12 apostoli, 4 evanghelisti, al Fecioarei Maria si al lui Hristos.

...

Cervantes (IV)

In fiecare an, pe 12 octombrie se sarbatoreste Ziua Hispanitatii, numita si Ziua Rasei (el Día de la Raza) Se pare ca era o astfel de dimineata, de toamna, cand marinarii de pe corabia lui Cristofor Columb au strigat "Pamant!". Atat Europa, cat si continentul american recunosc ca din acea zi destinul amandorura s-a schimbat pe deplin. O Europa retardata, orbecaind prin Evul Mediu, si-a gasit salvarea din mizerie in resursele inca neexploatate ale Lumii Noi; o America utopica si-a gasit "the Dream Slayer".

Ma intreb in ce masura America Latina sarbatoreste cu adevarat aceasta zi. Daca ar fi sa puna in balanta ce a oferit si ce a primit de la "generoasa" Europa, s-a meritat? N-ar fi trait ei, indienii, mai bine, fara a fi "crestinati" si "civilizati" de rasa "superioara"? Adevarul e ca mai mult bine au facut ei Spaniei, decat tara-mama lor. Si atunci, ma intreb eu, de ce sarbatoresc sud-americanii Ziua Hispanitatii? Le-a facut placere, oare, sa fie un popor metis care sa trebuiasca sa lupte pentru propria independenta?

Am numit putin mai inainte America Latina o Utopie si asa si era in ochii europenilor. Un istoric spunea ca nu a existat pamant mai fanatic decat Europa, de aceea teritoriul nou descoperit dincolo de ocean parea, pentru multi dintre cei persecutati (din orice punct de vedere: religios, politic sau social), un loc de scapare. Acesta a fost inceputul procesului de "europenizare", iar rezultatul nu a fost in totalitate dezastruos. Poate doar telenovelele, ca efect secundar intarziat.

...

Cervantes (V)

Putini sunt cei care il cunosc pe Cervantes prin intermediul nuvelelor sale. E adevarat ca orice carte mare eclipseaza restul scrierilor unui autor mare, dar sa privim, totusi, Nuvelele Exemplare ale lui Cervantes fara a le separa de “Don Quijote”. Ele pot fi, prin continutul lor, inserate in roman ca scurte povestioare cu talc, care intregesc opera. Este una dintre ele care face cu atat mai mult legatura cu eroul din La Mancha. Nuvela se numeste “Licentiatul Vidriera”, tradus in romaneste Sticloanta.

Povestea lui Vidriera incepe cand acesta este gasit de doi cavaleri si, dand dovada de o inteligenta deosebita, e trimis la scoala din Salamanca pentru a studia dreptul.

Tragedia vietii sale e provocata de o femeie din inalta societate, care se indragosteste de el, dar este respinsa cu cruzime. Razbunarea ei va fi pe masura: licentiatul musca dintr-un fruct otravit si ajunge in pragul mortii. Din fericire, in cele din urma reuseste sa se vindece, dar ramane cu o meteahna. Se crede facut din sticla si din cauza aceasta refuza orice apropiere de vreun lucru sau de vreo fiinta umana, de frica sa nu se sparga. Totusi, in vorbire da dovada de o intelepciune deosebita, de parca materialul transparent si fragil din care se crede plamadit l-a facut sa vada lumea ca prin sticla, fara a i se putea ascunde nimic. Este oprit pe strada si intrebat ce crede despre poeti, medici, avocati etc., iar el descrie fiecare tipologie asa cum este ea in realitate. Despre doctori spune, de exemplu, ca sunt singurii care pot ucide si ucid fara frica si pe indelete, fara a trage din teaca alta sabie decat aceea a unei retete, si crimele nu pot fi descoperite, fiindca numaidecat le ascund sub pamant. Sau, cand este intrebat de ce nu s-a facut poet spune ca nu a fost nici atat de prost, nici atat de norocos. Prost, ca sa-si dea seama ca e un poet prost, si norocos, ca sa merite sa fie unul bun. Alta data, intr-o biserica vede cum este adus un batran pentru inmormantare, un copil pentru botez si o femeie pentru casatorie si spune ca lacasurile sfinte sunt campuri de lupta unde batranii sfarsesc, pruncii inving si femeile triumfa.

Cu alte cuvinte, licentiatul Vidriera devine nebunul, bufonul de la curte care poate striga in piete adevarul despre toti, fara teama de pedeapsa.

Asemenea lui Don Quijote, omul de sticla se vindeca de nebunia lui, dar nu are norocul celui dintai de a muri imediat dupa aceasta. El va trai suportand consecintele si ceea ce castigase ca nebun, pierde ca om sanatos.

...

Cervantes (VI)

Aruncand o privire in ograda vecinului, americanii au „imprumutat” sarbatoarea Halloween de la mexicani. Ziua dedicata mortilor este, de fapt, un ritual vechi de peste 3500 de ani preluat de la civilizatiile azteca si maya. Initial se celebra in luna august, dar Spania catolica, din dorinta sa de a crestina tot ceea ce era de natura pagana, a schimbat data pe 1 si 2 noiembrie, ca sa coincida cu Ziua Tuturor Sfintilor, numita “Hallowsmas”.

Sarbatoarea pagana era inchinata zeitei mortilor, Mictecacihuatl, despre care se spunea ca murise la nastere. Aztecii credeau ca in timpul acestei sarbatori mortii se intorceau sa-i viziteze pe cei vii. Dupa moarte sufletele lor mergeau pe un taram numit Mictlan, unde nu faceau nimic altceva decat sa astepte aceasta sarbatoare, cand se puteau intoarce sa-i vada pe cei dragi. De aceea, in ziua de azi mexicanii isi sarbatoresc, de fapt, cu aceasta ocazie rudele si prietenii morti. Intreaga sarbatoare nu este decat pentru ei: li se pregateste mancarea, muzica, lucrurile preferate. In fiecare casa mexicanii aranjeaza un mic altar pe care aseaza lumanari, flori, fotografii, obiecte care au apartinut mortului, alaturi de traditionalele masti “calacas”, pe care rudele trebuie sa le poarte in timpul serbarii si un craniu facut din zahar, pe care este inscriptionat numele mortului si care trebuie mancat de o ruda sau de un prieten.

Aparent un eveniment trist, mexicanii celebreaza cu mare bucurie “El día de los muertos”; pentru ei moartea nu este un sfarsit, ci o continuare a vietii pe taramul celalalt, de aici si spiritul degajat cu care este intampinata sarbatoarea.

...

Cervantes (VII)

Flamenco este cunoscut ca fiind un dans si cantec folcloric apartinand regiunii de sud a Spaniei, Andalucía. In Peninsula Iberica, tiganii stabiliti in regiunea andaluza in Evul Mediu erau numiti “flamencos”, iar acest termen cu timpul a ajuns sa desemneze o mare parte a folclorului andaluz. Desi este considerata o manifestare artistica specifica tiganilor din aceasta zona, originile muzicii flamenco se regasesc in dansurile si cantecele precrestine din sudul Spaniei. Pe acest fundament s-au adaugat, de-a lungul timpului, contributiile popoarelor care au invadat Peninsula Iberica, mai ales ale arabilor si evreilor.

Tiganii au venit mai tarziu, abia in secolul al XV-lea, dar ei au fost cei care au dat o forma definitiva acestei arte, recunoscuta ca atare in scrierile din secolul al XVIII-lea. O suta de ani mai tarziu, tiganii incep sa adopte ca “profesiune” oferirea unor reprezentatii de dans si cantec flamenco, pe care il introduc in cafenele de pe intreg teritoriul Spaniei. De aici se naste si figura chitaristului, avand rolul de a-l acompania pe cantaor.

Stilul este foarte greu de definit, pentru ca se caracterizeaza prin ceea ce spaniolii numesc “duende”, emotie interna, sentimentele proprii celui ce interpreteaza. Aceste sentimente sunt exprimate prin batai ritmice din palme, pocnire din degete, strigate sau manuirea castanietelor, care au ajuns elementul fundamental al spectacolului.

Cantecul si dansul flamenco au trei forme: “grande”/”hondo” – cantece profunde, intense, cu o tonalitate grava (siguiriyas gitanas, saetas); “intermedio” – tonalitate moderata, cu accente orientale; “pequeño” – cantece care declama cu exuberanta natura si dragostea ( bulerías, soleares, alegrías).

Atat textul, cat si melodia si dansul flamenco sunt improvizatii cuprinse in limitele ritmurilor si acordurilor traditonale. Spre exemplu, “zapateado” este miscarea specifica barbatilor, prin lovirea calcaielor si a varfurilor pantofilor. Dansul traditonal al femeilor se caracterizeaza mai mult prin miscarea trupului si a mainilor.

Astazi, flamenco a ajuns sa isi extinda influenta nu doar asupra muzicii populare, dar si asupra celei clasice. Acum nu mai reprezinta doar Andalucía, ci intrega Spanie in lume. Flamenco si Don Quijote.

...

In Spania

Sarbatorile de Craciun incep pe 8 decembrie, zi numita La Inmaculada Concepción (Zamislirea fara prihana). Cu aceasta ocazie, in Sevilla se relizeaza ceremonia “dansului celor sase”. Un grup de copii, imbracati dupa moda secolului al XVI-lea, executa trei dansuri ritmice simple: unul dedicat Fecioarei Maria, al doilea prelatului si al treilea autoritatilor si intregului popor. Urmeaza pe 22 decembrie un eveniment care anunta oficial inceputul Craciunului. Este vorba despre El Sorteo, loteria nationala a Spaniei. Timp de 5 ore se transmite la televizor si la radio aceasta tragere la sorti. Localurile, fabricile, institutiile isi inceteaza activitatea pentru a-i asculta pe copiii de la Colegiul San Ildefonso din Madrid cantand numerele castigatoare. Premiul cel mare (“el gordo”) poate schimba viata multor spanioli. Loteria spaniola a fost instituita de regele Carol III in 1763 si de atunci s-a pastrat traditia an de an. Nici macar Razboiul Civil nu a impiedicat acest obicei; in acea perioada au fost doua mari premii, cate unul pentru fiecare grupare politica.

O alta traditie, proprie Spaniei, este Hogueras (ruguri). Originea ei este mai indepartata decat cea a Craciunului. Ea marcheaza solstitiul de iarna, cea mai scurta zi a anului, si inceputul iernii. Cu aceasta ocazie, oamenii sar peste focuri in aer liber, act simbolic pentru protectia lor impotriva bolilor. Noaptea de 24 decembrie (Nochebuena) se sarbatoreste nu in jurul bradului, ci al ieslei (pesebre), reprezentata prin mici figurine care infatiseaza scena Nasterii. Traditia ieslei vine din secolul al XIII-lea, din Italia, cand Sfantul Francisco de Asís a instalat o iesle intr-o pestera si o figurina a pruncului Isus, cu un vitel si un catar vii in jurul acesteia. Si acolo s-a tinut slujba de Craciun in anul 1223. La miezul noptii, in Ajunul Craciunului, se tine litrughia numita La Misa del Gallo (Liturghia Cocosului). Se spune ca primul care a anuntat nasterea Mantuitorului a fost cocosul. Pe 28 decembrie se sarbatoreste El Día de los Inocentes, care aminteste de porunca data de Irod ca sa fie ucisi toti copiii sub 2 ani. Cu aceasta ocazie se publica in ziare tot felul de stiri absurde, iar unul dintre copii este numit primar si are voie sa le porunceasca adultilor sa faca diferite activitati in folosul comunitatii. Copiii spanioli nu primesc cadouri de la Mos Craciun, ci de la cei trei magi (los Reyes). In seara de 5 ianuarie isi lasa incaltarile la fereastra, pline cu fan pentru animalele magilor, iar a doua zi le gasesc pline cu daruri.

...

Cervantes (VIII)

Un fenomen controversat in istoria Spaniei, in mod special legat de istoria Bisericii (daca tot suntem la capitolul asta) este Inchizitia. In mod ciudat, datele precizeaza ca in Peninsula Iberica aceasta isi desfasoara activitatea ceva mai tarziu, adica incepand cu sfarsitul intunecatului Ev Mediu pana in secolul al XIX-lea (1478-1813). Dar, mai intai, sa concretizam notiunea de “Inchizitie”, care provine din latinescul “inquisitio” si se refera la un procedeu penal caracterizat prin formularea unei acuzatii din initiativa directa a autoritatilor, fara a mai avea nevoie de martori.

El Tribunal Del Santo Oficio se formeaza in Spania in secolul al XIII-lea, in urma unei dispozitii date de Papa Gregorio IX, ca organism ecleziastic, incredintat ordinului domonican la inceput, mai tarziu si celui franciscan. Totusi, el nu depindea direct de Biserica Catolica hispanica, ci era numai sub autoritatea Papei. Se vorbeste despre doua etape ale Inchizitiei spaniole: papala (medievala) si regala (moderna).

In prima perioada, Sfantul Oficiu s-a stabilit in Aragón (1232), luptand impotriva ereziei catare. Cauzalitatea celei de-a doua perioade se regaseste in structura etnica a societatii spaniole de la jumatatea secolului al XV-lea: hispanici, mauri si evrei. Evreii, in mod deosebit, reprezentau o problema, intrucat detineau monopolul comercial. Motivele religioase erau folosite doar ca pretext, pentru ca nici macar convertirea minoritatilor la catolicism nu a inlaturat presiunile exercitate asupra lor. Mai mult, Inchizitia, aflata intr-o stare de “inactivitate” dupa eliminarea catarilor, isi indreapta atentia asupra acelor “cristianos nuevos”. Astfel, din 1478, Sfantul Oficiu incepe sa actioneze si in Castilla. Numai ca acum nu Papa, ci Regii Catolici au autoritate asupra sa. Ia nastere Inchizitia Regala Castillana, care devine in scurt timp o putere politica in Spania, un instrument al Monarhiei. Printre cei mai cunoscuti inchizitori se numara, bineinteles, Tomás de Torquemada si Fernando de Valdés. Mai tarziu, actiunile Inchizitiei se vor indrepta si impotriva protestantilor.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Don Quijote nu este nebun, asta ar trebui sa fie punctul de plecare in orice demers hermeneutic. Nebunia lui nu este departe de cea a lui Hamlet (desi fiecare urmareste cu totul alte scopuri): este o nebunie cu metoda ("there is a method in it", cum spune Polonius). Finalmente, romanul lui Cervantes pune o problema fundamentala a cunoasterii: care este natura ultima a realitatii, ce face ca ceva sa fie real? Exista o distinctie esentiala intre real si iluzoriu? Dupa ce criterii stabilim ca ceva este real? In termeni moderni: de unde stim ca nu traim intr-un Matrix?! Mesajul lui Quijote ar fi: Voi traiti o iluzie, ceea ce este real necesita un nivel de perceptie mai profund; vreau sa va invat sa vedeti CEVA!