The Salt Street Journal nr. 138



Nr. 138 / 22 Iulie 2002, Iasi - Romania

Cei 7 ani de-acasa

Texte scrise de: Sabina Dodan, Ionatan Pirosca si Eduard Orasanu

Introducere

Scolile nu formeaza caractere, ci doar inteligente aproximative.

Familiile sunt cele mai gripate institutii, motorul numit comunicare sau educatie nu functioneaza. Avalansa de informatii este uriasa, dar nimeni nu mai talmaceste pe intelesul tuturor ce inseamna cuvantul dat, punctualitatea si politetea.

Uitam repede de ieri si nu prea ne gandim la maine, ci la un soi de distractie perpetua si galagioasa. Traditiile sunt bune de Muzeul Satului sau de alte muzee, pe care oricum nu le vizitam. "Fumatul interzis" e doar o fraza neputincioasa pe un perete, raurile au intre maluri mai multe sticle de plastic decat pesti, iar functionarii sunt un soi de boieri, prost crescuti si prost platiti. Unde am fost in primii 7 ani de viata? In fata PC-ului, in fata televizorului, asadar acolo unde daca nu esti singur, degeaba vorbesti, pentru ca nimeni nu te asculta. Si uite-asa nu stim sa folosim batista si furculita, nu stim sa ascultam si sa punem intrebari, scuipam si ragaim.

Scolile nu formeaza caractere, ofera in schimb cele mai stalcite cunostinte despre sexualitate si euforie (LSD). Familiile sunt in somaj tehnic, tata bea, iar mama face un strop de mancare...

Prea multe masini frumoase, prea multe case inalte, prea multe fete pe "trotuar", viata, bafta, ce misto!

Sabina Dodan



M-am babit eu?

Citeam recent un articol cu Draga Olteanu-Matei in care critica vehement vestimentatia tinerelor din ziua de azi si mi-a placut mult o fraza: "in trupul unui om cel mai urat lucru e buricul. Si fetele de azi tocmai asta isi arata!" O sa-mi spuneti ca-i o tendinta in moda dar eu cred ca tine mai mult de educatie. Pudoarea inexistenta in secolul acesta tine tot de educatie, eu nu cred ca lucrurile au evoluat intr-atat incat sa ajungem sa mergem goi pe strada. Dincolo de lipsa de cenzura din vestimentatie nu-mi place limbajul folosit de tineri, nu-mi place superioritatea pe care o afiseaza, ea nu este echivalenta cu niste "merite deosebite" in viata lor, nu-mi place ignoranta lor si nu-mi place ca iau ce-i mai rau din ceea ce-i "progres" sau nu.

N-am inteles niciodata de ce se numesc "cei sapte ani de-acasa", mi-am zis ca ei echivaleaza cu educatia timpurie, atunci cand un copil nu s-a dezvoltat suficient pentru a face propriile alegeri si a se rupe de parinti, ca atunci cand incepe scoala. Chiar si atunci educatia continua, dar ea se face pe baza acestui inceput care-l reprezinta primii ani de viata. Ei sunt uneori suficienti pentru a forma un om de care sa fim mandri si uneori insuficienti, pana la o varsta foarte inaintata multi oameni dau dovada de lipsa unor deprinderi de baza in educatie.

Lumea se plange ca romanilor le lipseste educatia de baza, uneori mizeria oraselor, limbajul urat si recurgerea la talharii si minciuni par sa demonstreze acest lucru pentru ca nu vorbim de cazuri individuale ci de-o societate intreaga. Oare celelalte societati au reusit mai bine pentru ca au principii mai solide in educatie?

Ma uit la tinerii de-acum si-s suspicioasa; ei nu pun accent mai deloc pe comportamentul lor "civic", "disciplinar" si poate "moral", educatia de baza o invata de la parinti dar mai tarziu renunta la ea pentru a se identifica cu ceilalti, cu un grup care-si construieste proprile modele, de cele mai multe ori luate din mass-media, propriul limbaj si propriul mod de viata pe care eu il vad astazi ca fiind gresit. Sa ma fi babit eu iar ei sa aiba dreptate?


(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 21 - Cei sapte ani de-acasa")

Ionatan Pirosca



Cand ni se face frig

Oare este posibil, pe caldurile astea? Cand ma gandesc la anii copilariei, da! Racoarea varstei cand zapada era intotdeauna mare sau cand verile insemnau doar praful tandru adunat peste gleznele goale... Cei sapte ani de-acasa inseamna mama, tata, fratii mei si peripetiile fara numar ale copilariei. Nu pentru toti copiii, desigur... Am fost printre cei privilegiati.

Educatia de atunci era cea de acasa, era cea din biserica si era cea... de pe drumul dintre ele. Va voi povesti ceva scurt. Poate ne mai racorim. Sau ne incalzim...

Intr-o seara de iarna cu multa zapada, tata ne-a pus pe sanie pe mine si pe fratele meu, ne-a acoperit bine cu patura si am plecat catre biserica. Asa facea el iarna, cand era zapada. Era o duminica seara minunata, iar fasaitul zapezii sub talpicii saniei ni se parea ca un zbor subtire de ingeri. Ningea. In jurul fiecarei lumini de pe strada, fulgii aproape compacti in jocul lor abia daca mai ingaduiau cate unei raze sa ne lase a privi imprejur. Sub patura era cald. Nici nu stiu cand am atipit si, la o smucitura a saniei, am alunecat fara zgomot. Am tresarit, dar zapada era asa de frumoasa si de moale, ca am inceput sa ma joc cu ea, desi vedeam cum sania se indeparta. Apoi am inceput sa strig, dar nu ma mai puteau auzi, erau departe acum. Am incercat sa ma ridic, dar mi-era prea frig si ma ncarcase zapada. In cele din urma i-am vazut din nou pe tata si pe fratele meu, strigandu-ma si venind fuga inapoi. Eram acoperit de ninsoare, iar lacrimile aproape ca-mi inghetasera pe obraji. Tata m-a luat, m-a scuturat zdravan si m-a asezat langa fratele meu, invelindu-ne iarasi bine. De data asta ne-a leget unul de celalalt cu cordonul hainei lui. "Cum v-ati dat seama ca am cazut?" l-am intrebat in soapta pe fratele meu. "Cand mi s-a facut frig la spate." mi-a soptit el. Cand am ajuns la biserica, batranul pastor vorbea despre unitate si despre caldura dragostei fratesti. Era cam de-o seama cu tata, dar eu asa il vedeam. L-am prins de mana pe fratele meu. Plangea. Si eu plangeam. Si cred ca si tata. Da, si el plangea.

Simtim ca ni se face frig? Inseamna ca fratele nostru a cazut. Inseamna ca are nevoie de noi. Inseamna ca noi avem nevoie de el. Trebuie sa-L anuntam imediat pe Tata!


(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 21 - Cei sapte ani de-acasa")

Eduard Orasanu



Soimii Patriei

Prin preajma mai sunt inca trei Internet-Café-uri, eu l-am ales pe acesta pentru ca in el nu este permis fumatul. Scriu, butonez, si... simt mirosul inecacios de tigara. Derutat ma uit la anuntul care zice: “in aceasta unitate fumatul este interzis”, apoi ma uit la cei trei adolescento-pustani care nu au nici o “problema”... “Seful de sala” nu intervine, asa ca sunt in cumpana, sa intervin cetateneste, sa tac gospodareste? Zic: “mai e valabil anuntul acela?”, “Da”. Pustanii sunt delicat indrumati spre usa, afara.

Pana aici intamplarea nu e cu nimic iesita din comun, ei bine nici continuarea nu depaseste normalul. Dupa doar un minut, adolescento-pustanii intra, se aseaza pe aceleasi scaune si fac acelasi lucru: fumeaza! Nu sunt psiholog, dar nu pot sa nu ma intreb ce-o fi fost in mintea lor in acel minut, oare ceva de genul: "Cum de iesim ca boii afara? Cum adica fumatul e interzis, ce inseamna a interzice? Frate e naspa, un pic de respect!"

Pana aici intamplarea nu e cu nimic iesita din comun, ei bine continuarea trebuie sa dezlege finalul: voi ramane timorat in aceasta sala, sau o voi face pe viteazul? Aleg o cale suficient de expresiva. Ma ridic, merg spre "seful de sala" si zic: "N-am terminat, dar prefer sa plec, daca n-ai nevoie de banii mei si de un client fidel n-am ce-ti face". Efectul e multumitor...


(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 21 - Cei sapte ani de-acasa")



Libertatea de expresie

Texte scrise de: Nelu Blaj, Mihent Petru, Laviniu Liberis, Alin Cristea, Daniel Mitrofan, "Amadeus"

Introducere

In acest numar am decis sa publicam reactiile starnite de tema numarului trecut, "libertatea de expresie". Dupa cum stiti am purtat un dialog pe marginea unui mesaj semnat sub pseudonim (Amadeus), una din intrebari era daca poti avea cu adevarat libertate camuflandu-ti indentitatea...

Primul pas

La acest nivel publicam doua mesaje semnate de Nelu Blaj si Mihent Petru, care reusesc sa ne introduca usor in atmosefera dezbaterii.

Nelu Blaj

Anonima, pseudonima, apocrifa etc.... si Amadeus

A fost interesant sa citesc dezbaterea dintre voi. Fac citeva observatii la fuga - ca nu ma pot stapini sa nu comentez.

1. orice publicatie ar trebui sa aiba rubrica dreptul la opinie.

2. in contextul EU (Emil-Paul; McGrath, etc) si a evanghelicilor din Romania este de inteles ca omul sa nu aiba curajul sa-si exprime punctul de vedere deschis. Consecintele s-ar putea sa fie destul de neplacute - il dam pe mina lui Satan si il declaram anatema! Asta da "freedom of expression"!

3. termenii folositi 'pocaiti' (poca - un fel de anagrama!) si filisteni este dezgustator fratilor.

4. este interesant sa observ de asemenea dorinta exprimata de multi (si speculatia) de a cunoaste cine este persoana respectiva, tradatorul etc. Atitudinea asta tradeaza un fel de dorinta de marginalizare (si nu numai) a 'nerusinatului' si, ca urmare, este de inteles ca omul nu are curajul sa isi spuna pasul. In astfel de cultura - noi 'poca', si ei filisteni - nu este loc pentru avangardism din pacate.

5. Noi-Ei, asta e principala problema a crestinilor - Ne construim cultura noastra (cu tot amalgamul care vine).

6. nu stiu continutul articolului despre RVE Oradea, dar, sincer sa fiu, postul de radio mi se pare tare lipsit de calitate. La inceput nu ma saturam sa-l ascult. Dar cind mai dau pe acasa RVE, mi se pare atit de demodat.

PS: Nu stiu de ce, dar mi se pare ca citatul din Dostoievski si interpretarea (or adaugirea) data de, presupun redactie, ilustreaza cam bine miscarea evanghelica din Romania. Nu e originala, dar vrea sa fie; nu e autentica dar se zbate... Nu e completa dar vrea sa ....

A propos! Fara anonime.

...

Mihent Petru

Shalom,

Atmosfera creata la "poca" determina (cel putin la Oradea) sa te ascunzi sub pseudonime, asa ca nu ma mir de Amadeus si nici nu-l pot condamna.

Am fost intrigat in mod special de atitudinea domnului Ioan Ciobota, care emana un iz de superioritate: noi POCA cei mari si tari si filistenii, carora sa le plangi de mila, ce nestiutori si infantili sunt in gandire, ca nici nu sesizeaza ipocriziile noastre.

Vad tendinta de creare a unei subculturi in care ne pregatim sa murim in suc propriu asa mari si tari cum suntem.

Al doilea pas

La acest nivel publicam doua mesaje care se intersecteaza, se despart si se aprind. Mesajele sunt semnate de Laviniu Liberis si Alin Cristea.

Laviniu Liberis



Anonimul sau pseudonimul

Insasi reprezentarea unei persoane sub un nume neschimbabil este o conventie de factura politica, introdusa in partea noastra de Europa prin medierea imparatilor din dinastia de Habsburg. Evident, motivatia nu a fost innobilarea opincarilor, pentru ca alegerea numelor de familie s-a creditat in functie de blazonul, influenta si veniturile contribuabilului (numele se cumpara!). Chiar daca au existat in uz nume si, mai ales, porecle, identificarea fiecarui individ cu nume de familie a permis imperiului un control mai riguros al supusilor sai. Aparatul functionaresc habsburgic putea de acum sa supravegheze mai bine miscarile supusilor sai, pentru a nu pierde contributia nici unuia la sustinerea luxului imperial. Chiar si astazi, pentru autoritati nu exista Ion, Maria, Nicolae sau Elisabeta, ci Pescariu, Avadanei, Ionescu sau Coltan. Interesant faptul ca prietenii se cunosc cu numele mic, dar in prezentarile oficiale se face uz de numele de familie. Prin urmare, consider ca purtarea unui nume de familie are o valoare supra-sociala. Membrii comunitatilor rurale au avut - si inca le mai folosesc - metode proprii de raportare unii la altii.

Numele de familie si obligatia purtarii lui pana la schimbarea oficiala a acestuia reprezinta una dintre parghiile mai putin vizibile ale controlului statutului in viata personala a indivizilor. Este una dintre acele reguli care doare cel mai putin. Cand ea devine regula, impiedicand visarea atunci ea devine dureroasa pana la pragul intolerantei. Am cateva intrebari pentru sustinatorii semnarii oficiale a tuturor documentelor: De ce renunta la numele originale partizanii? De ce nu se cunoaste identitatea luptatorilor de gherila? Cine le-a dat dreptul calugarilor sa-si schimbe identitatea atunci cand imbraca rasa monahala? In virtutea acelorasi principii cred ca si luptatorul cu penita este indreptatit sa-si ascunda identitatea sub anominat sau cu un pseudonim. Acelasi guvern care vrea sa traga la raspundere pe partizani (numiti si teroristi uneori!), pe luptatorii de gherila si pe calugarii non-conformisti (nu neaparat pe cei pedofili), ar vrea sa nu fie lipsit de parghiile sanctionarii gazetarilor limbuti. De aici si legile care cauta sa supravegheze opinia publica, sa constranga la gandirea "in linie", sa impuna exprimarea numai a ceea ce partidul intentioneaza (vezi inflamarea presedintiei in timpul vizitei la Timisoara in vara aceasta).

De observat ca aceste tendinte de uniformizare a opiniei publice se manifesta cu precadere in statele cu tendinte de centralizare a puterii pe fondul slabirii principiilor democratice si a institutiilor care le apara. In cazul Societatii Misionare Romane, a RVE si a Universitatii Emanuel, toate institutii baptiste oradene, se constata un stil de conducere autocrat lipsit de parghiile democratice de control ale unei institutii publice contemporane. In spatele sloganelor "noi suntem crestini" sau "Domnului Isus nu ii place" se ascund mult mai periculoasele "noi stim ce facem" sau "noi nu gresim" ale liderilor care le guverneaza. Daca si-ar asuma cineva indrazneala sa propuna o masa rotunda pe marginea stilului de conducere al institutiilor baptiste cu participarea directa a liderilor acestora, cred ca ar putea constata cu stupefactie lipsa de interes a invitatilor sai pentru subiect. Presupunand ca acestia ar accepta participarea, limbajul de lemn ar fi mai mult decat evident, iar identificarea imparatiei lui Dumnezeu cu institutia lor ar fi clara precum cristalul. Ascunderea adevarului in spatele unor declaratii partizane pe fondul unui crestinism puritan, ultraconservator si retrograd de catre lideri care pozeaza ca eroi mesianici, aparatori ai dreptei-credinte, reprezinta motive suficiente pentru reactii cu iz de anonimat. Aceasta este arma finala a celor nedreptatiti si neputinciosi.

In concluzie, consider ca ascunderea identitatii unui jurnalist nu este imorala, nici ne-etica atunci cand acesta apreciaza ca articolul sau este dezarmat de acuratetea comentariului, acuitate vizionara si impartialitate. Este decizia sa ca autor sa renunte la identitatea sa oficiala. Practic el uzeaza de dreptul sau constitutional de exprimare ca persoana libera, reclamand contextul nedrept, meschin si partial in care este constrans sa vietuiasca. Regularizarea acestui tip de exprimare trebuie sa alerteze societatea civila deoarece escaladarea neincrederii sociale este un pretios indicator al transparentei respectivei societati. Daca emigrantii nostri nu sunt de temut, cred ca nici jurnalistii anonimi nu pot fi considerati inamici publici. Abilitatea de a contesta legitimitatea unui stat ramane valabila, atat pentru emigrant cat si pentru partizanul anonim, iar lovitura lor poate fi la fel de fatala in ambele cazuri. Diferenta consta in faptul ca, pe cand unul este protejat de distanta si de legile mult mai democratice ale statului-gazda, celalalt este protejat doar de abilitatea sa de a evada legilor nedrepte si anti-democratice ale statului de origine. De cele mai multe ori anonimatul reprezinta prima optiune. Daca vreti, este o situatie similara confruntarii fictive dintre urias si "croitorasul cel viteaz", unde abilitatile combatantului inferior includ si factorul-surpriza de care este capabil gratie dimensiunilor sale reduse.

In final permiteti-mi si un raspuns deschis pentru d-l Alin Cristea si pamfletul sau "Principiul Amadeus sau deconstructia platformei". Se constata o exprimare cu tendinta intelectualista, insa vadit influentata de o dezamagire personala refulata, deci inca nedepasita. Jenanta aclamatia sinelui aflata in evidenta opozitie cu incriminarea initiala a pastorului la nivelul concretetii referintelor si continutului. Prin urmare primul paragraf este o incriminare tendentioasa a oficiului de pastor. In conditiile in care cititorului nu ii este cunoscut contextul care a determinat aceasta inflamare existentiala, incriminarea de sovietizare, ghetoizare sau orice alta "…-zare" este nefundamentata logic.

Inteleg din al doilea paragraf ca libertatea ideologica este garantul libertatii de expresie. Totusi este imposibil sa-ti imaginezi existenta umana fara asumarea unei ideologii, oricare ar fi ea. Insusi statul democratic nu este impotriva ideologiilor, ci a intolerantei acestora. Daca intelegem ideologia ca un set de idei in virtutea careia este explicata societatea si implicarea individului in societate, atunci ideologia este necesara chiar si celui mai nefericit si obscur membru al comunitatii umane. Dealtfel tocmai definitia ideologiei lipseste, ceea ce deschide la nesfarsit optiunile interpretarii noastre. Consideram ca intentia autorului de a-si expune cu convingerea parerea sufera enorm din lipsa concretetii. Daca intentia aceasta include si dorinta de a imbina brevitatea cu stilul elevat si concretetea, in stilul tabletei "vis-à-vis" lui Dan Perjovski din Revista 22, atunci articolul de fata are enorm de mult de suferit la nivelul limbajului. Presupozitia autorului ca toti cititorii SSJ poseda aparatul sau conceptual este nejustificata, iar daca este nejustificata atunci este ori inconstienta ori egoista.

In final, nu e de mirare ca d-l Cristea face apel la autoritatea mentoriala a lui Patapievici - cine si-ar permite luxul contrazicerii acestuia? Inteleg ca domnia sa aduce o critica nu numai liderilor de opinie, ci si vulgului, poporului manipulat de acesta. Dintr-o data sa ne asteptam, oare, ca masele populare sa aiba o vointa proprie, echivalenta sumei vointei indivizilor? Spectaculoasa transformare, uluitoare radicalizare a societatii romanesti! Consider ca fenomenul Amadeus este exprimarea naturala a vointei unor lideri de opinie in formare. Reprezinta ceva similar procesului de instrainare pe care il gusta adolescentul fata de familia parinteasca. "Iesirea la gard" aluzie la "ritualul" barfei la romani este in evidenta contradictie cu un alt articol al aceluiasi Alin Cristea, publicat tot la SSJ, unde se transpunea in aparatorul "barfei sfinte" sau a discutiei de cafenea. Atentie! Imaginea preferata aici are o alta conotatie.

Concluzia pare a justifica barfa ca fenomen de masa fata de ideologia liderilor de opinie, insa rezerva independentilor (emancipatii fata de ideologia de orice tip), asemenea siesi, dreptul de a gusta roadele libertatii de expresie. Cu alte cuvinte, ne aflam in fata unei noi elite, a unui nou tip de lider de opinie, utopic de aceasta data, care necesita toata consideratia noastra si reclama apreciere unanima. Probabil este strigatul disperat al unei constiinte neadormite care nu si-a gasit inca matca. In orice caz, avem inainte un articol obscur cu o argumentatie tendentioasa. Contributia este interesanta prin intentia vadita de a transcende inspre elita intelectualista a Romaniei, dar mijlocul folosit nu este tocmai original.

Cat despre contributiile sale "Revista presei", "Filme", "No comment" si "Omul recent" reprezinta o munca titanica de catalogare, dar efectele lor sunt ingrijoratoare pentru consumatori. Imaginati-va o societate in care numai unii citesc, iar majoritatea citeste extrase din lectura acelora. Consider ca d-l Cristea si-a asumat un rol, nerecunoscut inca de nimeni, de a discerne pentru vulg ce merita a fi citit, audiat si vizionat. Oricum, daca epoca in care traim este in adevar post-comunista, atunci dreptul acesta ni-l dorim personalizat. Este salutar faptul ca domnia sa a invatat a face uz de internet dar intentia sa, oricare ar fi aceea care a stat in spatele acestor serii de mesaje, nu este nici pe departe educativa.


(recomandam a se vedea: “Silviu Tatu / Laviniu Liberis - Texte")

Alin Cristea



Drept la replica

In primul rind Laviniu Liberis prezinta o concluzie total eronata: "Prin urmare primul paragraf este o incriminare tendentioasa a oficiului de pastor." Eu raspund indignat: NICIDECUM! De ce a ales LL tocmai termenul din mijloc din triada pe care am folosit-o eu: "oficialul-pastor-profesor"? Conform acestei logici deformate, as putea fi acuzat si de anarhie, de iritare la formele de autoritate, si de ignorarea gradelor universitare, in functie de preferinta interpretului. De ce ar rezulta doar "incriminarea pastorului", nu si a oficialului si a profesorului?

A doua mare eroare este neintelegerea metaforei gardului, care nu face trimitere aici la birfa. In primul paragraf gardul confesional face aluzie, destul de directa (prin mentiunea explicita: inauntrul confesiunii, pe bulevardul central) la segregare (zidul rusinii), iar in ultimul paragraf intilnirea la gard nu semnifica in primul rind birfa, ci marginalizare, concept mentionat in apropiere. Resping cu oroare expresia "birfa sfinta", care nu imi apartine. Articolul meu la care face referinta LL se numea "Intre birfa si political correctness" si propunea, deci, o pozitie de mijloc intre aceste extreme. (De meditat la faptul ca LL a retinut articolul publicat acum 5 luni, oare de ce nu si-a exprimat atunci opinia?)

In afara de aceste doua mari erori de interpretare, ar mai fi citeva chestiuni care necesita replica. Articolul meu continea atit in titlu, cit si in text cuvintul platforma, concept central atit pentru coerenta textului, cit si pentru definirea principiului Amadeus. Ideea principala era ca libertatea de expresie contribuie la definirea, ascensionala sau invers, a platformei. Acest concept ar fi ramas central si daca incepeam cu ce mi s-a spus cu vreo trei ani in urma… (caz in care nici nu mai putea vorbi nici de "incriminarea oficiului de pastor", nici de "incriminare tendentioasa"). La acest concept central LL nu a facut nici o referire. In schimb, LL considera ca aduc "o critica nu numai liderilor de opinie, ci si vulgului, poporului manipulat de acesta", lucru care nu corespunde nici cu intentia mea, nici cu produsul final.

Subliniez faptul ca ambiguitatea intentionata (denumita impropriu de LL 'lipsa concretetei') tine de stilistica folosita pentru exprimare, iar subtilitatea este o trasatura care presupune disciplina intelectuala, dezvoltarea spiritului de observatie, atentie distributiva si nu in ultimul rind cultura generala. (Altfel mentionarea peliculei Amadeus la rubrica de film trece neobservata, cu atit mai mult semnificatia acestui personaj istoric, a consecintelor ideilor lui si a unui astfel de film realizat intr-o anumita perioada a secolului XX. Si toate acestea intr-un numar al unei publicatii electronice a carui tema este libertatea de expresie!)

Aceeasi inteligenta 'captiva' o resimt la LL si atunci cind presupune pastisarea in stil Perjovschi (din revista 22). Cum de nu a amintit si de Dilema macar? Traian Ungureanu? Sau Alex. Leo Serban? Sint destui de la care pot fi suspectat ca am dobindit "dorinta de a imbina brevitatea cu stilul elevat si concretetea". In ceea ce priveste "apelul la autoritatea mentoriala a lui Patapievici", nu am de ce sa ma jenez, mai ales ca am procedat destul de discret. "Cine si-ar permite luxul contrazicerii acestuia?", intreaba LL. In Observator cultural nr. 102 si 103 din februarie 2002 sint destui care au facut-o. Numai ca au deturnat discutia problemei spre persoana autorului. M-am confruntat si eu cu acest fenomen, ultima data in epistola lui LL (care se pare ca nu a avut timp sa ne ofere un final (?!) mai scurt al interventiei sale). Expresii precum "dezamagire personala refulata", "aclamatia sinelui", "inflamare existentiala" nu onoreaza efortul intelectual evident al preopinentului meu. Cu ocazia aceasta am propus SSJ-ului o tema: "Frustratul confesional". Eu mai am multe de marturisit, care ar fi trecute rapid/pripit la capitolul frustrari de psihologi vestejiti ori veleitari freudieni!

Cit despre caracterul educativ al seriilor de mesaje saptaminale, am pastrat 20 de raspunsuri de multumire si incurajare de la persoane de diferite virste, pregatire, pozitie sociala si din mai multe tari, care imi ofera destula motivatie si forta interioara pentru a continua. Comentariul lui LL imi ridica insa intrebarea: de catre cine ar trebui recunoscut acest rol autoasumat? Iata ca discutia revine la… platforma! Pe a cui platforma ar trebui sa ma sui, domnule Laviniu Liberis? (Pentru negocieri rog a se folosi adresa mea de email…)


(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)

Al treilea pas

La acest nivel publicam concluziile.

Daniel Mitrofan

Dragii mei sararari,

De multe ori sunt incantat de revista voastra. Chestia cu anonimatul este destul de delicata. Un gram de prudenta este necesar. Este adevarat ca anonimii fug de responsabilitatea efectelor a ceea ce au creat sau faptuit. Sa nu va treziti ca raspanditi zvonuri tendentioase. Amadeus-ul acesta nu spune si nici voi nu ati verificat care sunt si in ce constau acele vederi divergente in privinta lui Bartos. Cel mai corect lucru era sa comunicati cu Negrut si Bartos si apoi sa decideti sa aruncati, cu responsabilitate, aceasta birfa. Nu stiu care din noi am iesit mai ziditi, care ne-am rugat pentru cei implicati (daca este macar adevarat ceea ce s-a lansat). Sa nu va treziti niste instrumente naive in mana unor rau-voitori, chiar securisti, care vor sa dezbine si sa discrediteze lucrarea. Fiti prudenti, intelepti si nevinovati...

Laviniu Liberis



Permiteti-ne infamia revenirii la raspunsul d-lui Cristea cu o noua replica. Nu intentionam auto-apararea, ci evidentierea unor chestiuni prea sordide prin non-salanta cu care sunt expuse. Remarcam de la inceput ca raspunsul preopinentului nostru nu este principial, la tema de discutie, ci mai degraba o auto-justificare a scriiturii proprii. Dat fiind gradul ridicat de probabilitate ca aceasta discutie sa fie gresit exploatata, ne rezervam dreptul de a opri aici contributia noastra in aceasta privinta. Speram ca, de aici inainte, ceea ce este evident sa vorbeasca de la sine si sa nu mai fim nevoiti sa intervenim pentru a temporiza zelul lipsit de intelepciune si auto-exaltarea aroganta a unor autori. Pe scurt, urmatoarele sunt comentariile noastre:

Triada presupune asocierea a trei elemente care impreuna formeaza o unitate. Elementele componente pot avea o existenta de sine-statatoare, dar ele coexista in situatia data ca o unitate noua. Este evident pentru toata lumea ca termenul “oficial” nu manifesta calitatea aceasta intrucat este un adjectiv, un epitet daca vreti. Exista situatii cand anumite adjective sunt substantivizate, dar in cazul in care lexicul limbii romane poseda deja substantivul “oficialitate” credem ca optiunea substantivizarii cade. Prin urmare, oricare ar fi fost intentia autorului, reusita triadei este lamentabila deoarece este trunchiata. In plus, reactia d-lui Cristea la afirmatia “oficialului-pastor-profesor” se incadreaza pe linia contactelor pastorale pe care acesta din urma le poate intreprinde. O afirmatie, chiar si neoficiala, a unei oficialitati de acest tip (ne permitem noi sa-l corectam pe interlocutorul nostru) pe linie academica are o semnificatie atat de obscura in acest articol, incat nu pot fi excluse nici cele mai sumbre si imorale valente. Daca domnia sa este pe atat de rafinata si de minutioasa pe cat se elogiaza ca este, cred ca ar fi trebuit sa confere o exprimare mai riguroasa exprimarii sale si la acest nivel.

Comentariul referitor la metafora “gardului” cauta sa clarifice a doua referinta din articolul recenzat. Prima referinta este aproximativ clara si ne permite sa incadram cu mai multa certitudine nefericita experienta la care face referire d-l Cristea in limitele relatiilor pastorale dintre un enorias neinteles si pastorul sau, care se intampla sa fie si profesor de teologie. Daca aceasta mentiune a metaforei “gardului”, existenta la romani cu o anumita semnificatie, se refera la marginalizare asa cum sustine autorul ei, atunci acesta reprezinta un sens nou care ar fi trebuit evidentiat pe masura noutatii sale. Imi permit sa ofer un raspuns la indemnul de meditatie, strecurat parentetic in raspunsul d-lui Cristea: faptul ca cineva isi aduce aminte de ceea ce ai spus chiar si dupa cinci luni sau cinci ani denota faptul ca a fost de mare folos, o noutate in domeniu sau doar o stupiditate memorabila. Noi consideram ultima optiune mai probabila.

Lipsa crasa a definirii termenilor constatata in primul articol (nu o mai putem interpreta ca pe o ignoranta, din moment ce distinsul domn este atat de subtil si de elevat) este observata deja ca si tehnica a scrisului, ca si parte a stilului domniei sale. Cu certitudine, atunci, in loc sa-si schimbe stilul ar fi mai de folos sa-l perfectioneze si sa-l sublimeze scriind pentru una dintre revistele care apreciaza acest tip de scriitura. Insasi asocierea termenilor “platforma” si “ideologie” provoaca, chiar prin definitie, reactii energice cu caracter adversativ din pricina asocierilor pe care cititorul roman de o anumita varsta le face cu “oprimare”, “om nou”, “comunism”, etc. Insist asupra observarii faptului ca “pastorul” nu a folosit termenul “ideologie”, ci “platforma”, probabil tocmai din incercarea de a-i disocia, fapt pe care d-l Cristea l-a realizat in mod gratuit, artificial si rau-voitor. Oricum, la comentariul nostru despre importanta ideologiei (puteti sa o numiti chiar si “concept despre lume si viata”), d-l Cristea nu a catadicsit nici un raspuns, ceea ce ne permite sa concluzionam ca este de acord cu punctul nostru de vedere.

In privinta subtilitatii in exprimare, a paralelor existente intre un articol si un altul, d-l Cristea nu cunoaste faptul ca atitudinea celui care cauta paradigme in astfel de evidente este patologica. Crede, oare, domnia sa ca impartasim preocuparile sale care seamana atat de bine cu ale prof. Nash din “A Beautiful Mind”? Daca finalitatea unui astfel de exercitiu ar fi in cazul tuturor o reusita intr-o recunoastere mondiala de talia celei de care s-a bucurat prof. Nash, aproape ca as zice ca merita efortul tolerantei unei asemenea anormalitati. Totusi, intrucat este putin probabil sa gasim mostenirea genetica a amintitului profesor in prea multi subiecti, dati-mi voie sa fiu mai rezervat si mai riguros in pretentii. Oricat de inflamat ar fi d-l Cristea, si oricat de lezata persoana sa, tin sa se observe ca nu am facut apel la persoana sa decat in masura in care ni s-a facut cunoscut din scriitura rezumativa publicata de SSJ. Suntem incantati de subiectul propus si am putea discuta dar nu la nivelul concret la care se autopropune cu emfaza d-l Cristea, ci la nivel principial. Nu de alta, ci doar pentru ca atunci cand s-a aratat a fi concret, de fapt a fost evaziv. La ce sa ne mai asteptam cand ne promite ca o sa fie concret, din moment ce insasi domnia sa se asteapta ca dezvaluirile sale sa-l arunce in categoria “frustratilor”?

Spre deosebire de articolul initial “Amadeus – deconstructia platformei”, de aceasta data d-l Cristea se autoapreciaza in mod indirect. Aluzia la cele 20 de aprecieri este discutabila. Chiar si anarhistii si satanistii au sustinatori. Existenta sustinatorilor nu este un motiv suficient de auto-justificare si de ignorare vehementa a criticilor. Aprecierile trebuie cantarite din diverse puncte de vedere, altminteri sunt foarte subiective.

Al d-voastra,
LAVINIU LIBERIS

P.S. In privinta grijei recomandate de Daniel Mitrofan, ne permitem sa avertizam ca o anumita mistificare a interpretarii istoriei curente este la moda in anumite cercuri. Cel putin asa spun istoricii romani contemporani. A interpreta totul drept rezultatul actiunii unor forte obscure este specific romanilor. Dam vina pe diavol si pe ingerii lui, pe agenturile straine, pe miscarea francmasonica, pe Securitate, pe miscarea Sionista internationala, etc. Astfel, ii disculpam pe vinovati, ii descarcam de responsabilitati pe cei desemnati in functii, pentru ca sa ne bucuram cu totii de dulcele somn al ignorantei. Consideram ca sunteti suficient de maturi sa stiti de ce sa va paziti, fara sa uitati principiul general al Apostolului: “feriti-va de tot ce se pare rau”.


(recomandam a se vedea: “Silviu Tatu / Laviniu Liberis - Texte")

"Amadeus"

Scurta adaugire

Nu imi propun sa intru intr-o polemica ce deja se poarta intre domnii Alin Cristea si Laviniu Liberis. Implicatiile si complicatiile care exista pe terenul incercat de dumnealor nu imi sunt cu totul straine, insa subiectul interventiei mele era inca de la inceput indreptat spre altceva.

Raspund in schimb, domnului Daniel Mitrofan care pleaca de la niste precautii normale, insa formulate intr-un limbaj incriminator. Or tocmai acest ton acuzator il contestam la un moment dat dupa ce s-au incins spiritele. Nu contest legitimitatea unei prudente in agitatul domeniu jurnalistic, dar de aici si pana la suspiciunea ca as vrea sa denigrez pe cineva anume –indiferent ca se cheama Paul Negrut sau Emil Bartos– e o cale. Cale pe care domnul Mitrofan o parcurge cu prea multa usurinta insotit aproape de convingerea culpabilitatii mele. Ce spuneam eu, e ca exista diferente de opinie intre cei doi lideri baptisti, diferente devenite divergente si soldate in final cu separarea cunoscuta de toata lumea evanghelica oradeana. Acesta este un fapt verificabil cu un simplu telefon sau la fata locului. Mai sunt oradeni intre colaboratorii si cititorii SSJ, de ce nu sunt intrebati cat de veridice sunt informatiile oferite de mine?

Grija parinteasca pe care o manifesta domnul Mitrofan pentru naivitatea redactiei SSJ mi se pare ca ar trebui tinuta in echilibru cu o lupta pentru adevar care nu cred ca ia cea mai potrivita dintre forme atunci cand sunt etichetat pe ghicite ca rau voitor, ba chiar securist sadea. Am mai spus asta si poate e bine sa repet, tot ce am afirmat in articolul respectiv despre RVE poate fi verificat pe viu in Oradea. Asa cum se poate verifica si falia existenta intre Emanuel&Co. si Emil Bartos, iar mai nou exista si o alta fractiune reprezentata de Iosif Ton. Toate acestea se intampla sub ochii nedumeriti ai bisericilor si “gura lumii” arunca tot felul de ipoteze dintre care nu imi amintesc sa fi dat curs in interventiile mele vreuneia.

Nu fuga de responsabilitate e cea care ma determina sa recurg la adapostul unui pseudonim, ci marimea celor pe care ii critic si faptul ca am ajuns sa cunosc putin din cat pot fi de refractari la o opinie contra. Va sugerez sa-l intrebati pe Cristian Lucaci de ce primire s-a “bucurat” in Oradea dupa episodul “Holograf”. Nu spun ca trebuie crezut ce am scris despre RVE, fiindca, in cele din urma, poate sa fie o simpla problema de gust. Dar televiziunile publice din toate tarile primesc (si unele isi asuma “riscul” sa dea publicitatii) suficiente critici. Exista insa o vreme cand pumnul statea in gura oricarui critic si atunci in biserici plangeam dupa vremurile de libertate, sa putem sa spunem orice. Eu am spus ceva si de mai multe ori am vazut incercari de punere la punct. Ne e teama de riscuri si atunci preferam sa dictam ce sa se spuna? Nu e clar inca pentru cei mai multi ca intr-o mare parte a bisericilor evanghelice pute autosuficienta pastorului si manipularea prin vina?

Prudenta e buna, ca doar avem grija de fratii nostri, dar este acesta un motiv suficient pentru a evita sa spunem lucrurilor pe nume? Eu nu zic ca trebuie spuse oriunde, dar spun cu hotarare ca trebuie spuse. Incercati direct la Emanuel daca doriti, dar spuneti-le, fratilor.

Nu am cerut statut de redactor al SSJ sau de colaborator, dar in fiecare ziar exista un loc in care se poate exprima cititorul oricat de analfabet si la unele se mai practica si o posta a redactiei. Imi spune si mie cineva cate din cele spuse acolo sunt verificate din trei surse si cate jurnale au fost discreditate pentru ca au publicat o opinie zevzeca?

Nu am nimic personal cu domnul Mitrofan, am insa cu aceasta atitudine care catalogheaza inainte sa aiba toate datele. Atata suspiciune e trista pana la urma, pare mai mult o sechela a timpurilor trecute (dar inca nu apuse, dupa cate se vede).



Hyde Park

Alin Cristea
Roxana Gacea

Alin Cristea



Sindromuri cu frunzis

Rapiditatea si multitudinea replicilor care au iscat agitatia redactionala (sa-l publicam sau nu pe Amadeus?) m-au luat pe nepregatite, m-au ciupit, m-au furnicat, m-au stresat (ca nu reuseam odata sa le string si sa le sintetizez, asta cind renuntasem deja sa ma introduc in polemici), m-au entuziasmat si m-au deceptionat (ca mi le-as fi dorit mai finisate), m-au derulat si impaturit in fraze de o sinceritate neoradeana, m-au dichisit pentru 31 de runde de discutii. Ca 31 de chestiuni mi-am notat in final, porti spre intrebari si zboruri ideatice. Am intinerit si am imbatrinit in acelasi timp. Peste pesimismul meu tonic s-a asternut pentru o vreme o picla jucausa cu miros de frunzis. Sint silit de imprejurarile istorico-confesionale actuale si actualizate de SSJ sa-mi temperez efuziunea lirica si sa va asigur ca nu ma voi referi decit la citeva dintre chestiunile prezente intr-un numar asa de frumos. Si anume, acelea pe care nu numai ca le consider de importanta majora pentru spatiul confesional, ci si de o cronicitate maligna care reclama extirpare urgenta (unele citate nu apar in varianta rezumativa publicata in numarul trecut).

Sindromul non-comunicarii

"Nici o INSTITUTIE evanghelica nu raspunde unor eventuale intrebari sau intimpinari de genul: vrem sa publicam asta, ce parere aveti?" (Edi Orasanu) Nuantez aceasta problema: Liderii evanghelici se ascund in spatele INSTITUTIEI (pe care o folosesc insa ca platforma), avind ca scuza faptul ca nu e treaba lor sa raspunda oricarei intrebari. Lucru care ar putea fi valabil pentru orice alta institutie care nu are pretentie de mentorat spiritual. Se presupune insa ca institutiile cu caracter religios, precum bisericile, invatamintul confesional, posturile de radio religioase ar avea exponenti care si-au dobindit pozitia ca urmare a recunoasterii slujirii semenilor, avind vocatia si responsabilitatea conducerii, cu teama de Dumnezeu si sensibilitate in spirit hristic pentru fiinta umana. Asadar, ar fi normal sa fie interesati de o discutie, fie ea si polemica, care vizeaza expresia de sine a persoanelor umane. Libertatea de expresie, care vine din libertatea interioara ("Daca nu ne osindeste inima noastra, avem indrazneala la Dumnezeu" - 1 Ioan 3:21), este elementul central in contracararea unui astfel de sindrom. "Lasati-ma sa fac cintarile unei natiuni si atunci nu ma intereseaza cine face legile", spunea Platon. "Furnica plimbindu-se nepasatoare pe taisul securii" - intr-un poem intr-un vers Petre Stoica dadea un sens infinit puterii de expresie a poeziei. Sa ne ascultam izvoarele inimii si vom invata sa comunicam. "Love Finds a Way" e idealul intrupat de divinitate in Cel ce a stat de vorba si cu preoti si cu prostituate, si cu vamesi si cu circotasi. Persoanele-eveniment dau viata institutiilor, nu reitarea unor practici formaliste.

Sindromul non-consonantei

"Teoretic, in tara asta poti spune orice. Ignoranta insa, si incapacitatea de a dirija si armoniza vocile ca pe aceea a lui Amadeus, lipsa vointei de a cauta adevarul care a ranit, de a-i analiza cauzele, asta face sa existe frica de a spune ce crezi." (Ionatan Pirosca) "In orice tara, nu exista cu adevarat decit doua partide: partidul celor care indraznesc sa spuna nu si partidul celor care nu indraznesc. Cind numarul celor care nu indraznesc covirseste numarul celor care indraznesc, tara este pierduta." (Henry de Montherlant) "Atitudinea, este, pentru mine, mai importanta decit faptele. Este mai importanta decit trecutul, decit educatia, decit banii, decit succesul, decit ceea ce alti oameni gindesc, spun sau fac. E ceea ce face sau rupe o companie, o biserica, un camin. […] Sint convins ca viata este 10% ceea ce mi se intimpla si 90% cum reactionez." (Charles Swindoll) Rugaciune: Da-ne, Doamne, nefrica de a spune ce credem, vointa de a cauta adevarul, chiar daca a ranit si dirijori pentru a ne armoniza vocile!

Sindromul non-reformei

"Datoria oricarui membru e sa-si critice biserica, fiindca poti sa critici (constructiv) doar ce iubesti." (un prieten al lui Amadeus) Dincolo de exprimarea dura, dar convingatoare, intelegem necesitatea discernamintului in evaluare si decizie, o data cu importanta covirsitoare a reformei la nivelul fiecarei generatii. "Unele bisericute au ramas mici dictaturi." (Ioan Ciobota) Eu adaug: Unele biserici mari au ramas dictaturi mari! Avem nevoie de Lutheri in fiecare generatie, la fel cum avem nevoie de institutii care sa dezvolte reforma spirituala in toate domeniile.

Asadar: persoane-eveniment - atitudine consonanta - institutii patrunse de duhul reformei. Credeti ca visez prea mult pentru Romania noastra? Simtiti si voi mirosul de frunzis?


(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)

Roxana Gacea



Cervantes

Spania lui Cervantes. Cervantes si Don Quijote. O tara care impune ca erou in literatura universala un nebun; un erou care ajunge sa umbreasca pana si figura epopeica a Cidului.

Exista doua mari influente asupra spiritului quijotesc, mostenit de Spania zilelor noastre: istoria si religia. Pe cea dintai o limitez la perioada secolelor al VIII-lea - al XV-lea, in care ibericii au convietuit cu arabii si evreii si care se suprapune si Evului Mediu. (Sa fie aceasta o simpla coincidenta?) Sunt doua culturi, doua civilizatii atat de diferite care isi amesteca sangele cu cel iberic. De aici si obsesia oricarui spaniol pentru acea "limpieza de sangre" (puritarea sangelui), pe care, culmea ironiei, nici unul nu se poate lauda ca o are. Sangele spaniol e pe jumatate semitic.

Cea de-a doua influenta asupra Spaniei e catolicismul, care a devenit mai mult decat o religie; i-a patruns si ea in sange.

Don Ouijote este eroul catolic care inca mai crede, in naivitatea lui, ca are "limpieza de sangre".

Sunt oameni, unii dintre ei se pot considera chiar viitori hispanisti, care descriu Spania ca fiind o tara exotica. Intr-adevar, e diferita, si asta se datoreaza in mare parte influentei oriental-arabe, dar, totusi, sa nu exageram. In general, europenii au tendinta de a cataloga tot ceea ce se deosebeste de tiparul normalitatii (acesta fiind occidentul, bineinteles) fie ca exotism, fie ca nebunie. Acum inteleg mai bine ce voia sa spuna, de fapt, Steinhardt cand sustinea ca nu Don Quijote este nebun, ci "noi, care ne credem in carciuma in loc de a vedea ca suntem in castel". Tot el numeste "boala" aceasta miopie: sa nu poti crede ca totul e cu putinta.

Cand Spania l-a creat pe Don Qoijote, s-a vindecat de miopia ei.


(recomandam a se vedea: "Roxana Gacea - Galeriile 'spaniole' ale SSJ-ului")



In numerele viitoare vom publica urmatoarele teme:

- Orele de tineret
- Libera la mare...

Curier&Posta redactiei:

-

Informatii subscribe/unsubscribe

Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste

The Salt Street Journal - adica:

Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu
Ionutz Apostu
Roxana Gacea
Sabina Dodan
------------------------------------
Din redactia SSJ au mai facut parte:
de la numarul 1 la 21, Eugen Eremia
de la numarul 2 la 99, Mircea Paduraru
------------------------------------
Redactia poate fi contactata la: iapostu@
------------------------------------
grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara
-----------------------------------
corectura: Daniel Grigoroscuta si Ionut Apostu
-----------------------------------
Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.
-----------------------------------
The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 700 de adrese

"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski

...iar frumusetea este
HRISTOS

Niciun comentariu: