Silviu Tatu







(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Silviu Tatu



Silviu Tatu a avut o foarte scurta colaborare la SSJ (a ajuns la noi prin Teofil Stanciu). In privinta lui ne exprimam regretul ratarii relatiei. Oboseala si nepriceperea ne-a facut sa nu vedem ce om deosebit a trecut pe langa noi. Articolele lui au fost semnate initial cu propriul nume, apoi cu pseudonimul "Lavinu Liberis".

Titlurile textelor de mai jos:

. E migratia romaneasca
. Anonimul sau pseudonimul
. Polemici


Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://statu.wordpress.com/

...

E migratia romaneasca

Fenomenul emigratiei a starnit deja multe controverse nu numai in cercurile politice, ci chiar si in cele mai intime straturi ale societatii, adica la nivel interpersonal, divizand fizic si emotional prieteni, familii si comunitati.

Participarea la un asemenea dialog nu este deloc simpla, nu din pricina complexitatii subiectului neaparat, ci din pricina avantajelor materiale care sunt subintelese. Se presupune o anumita discriminare materiala, una dintre parti considerandu-se dezavantajata, in lipsa unor privilegii materiale de care se bucura partea opusa. Cum adesea se intampla, cand este atinsa problema banilor, dialogul real este sacrificat pentru pareri partizane in acord cu etica muncii si cu stilul de viata practicat de individ, ca sa amintim doar doua dintre multiplele parghii ale contributiei la un asemenea dialog.

Acuzele aruncate dintr-o parte in alta a baricadei sunt in general cunoscute si mi-a fost dat sa le aud personal din gura unor sustinatori inflacarati ai acestora: unii au dovedit dezinteres pentru oportunitatile de realizare profesionala in apus dar altii le-au cautat cu prea multa pasiune; unora le lipseste "sangele rece" necesar unei hotarari atat de radicale, preferand pastrarea habitatului originar descoperirii altora doar visate, dar altii nu au aratat nici macar o parere de rau cand si-au parasit patria, plecand fara sa intoarca privirea; unii s-au complacut cu un nivel de trai scazut, dar altii nu s-au multumit doar cu paine si ciorba lunga; unii au demonstrat lipsa de initiativa si de creativitate, dar altii n-au vrut sa accepte condamnarea fatalista de a nu reusi intr-o intreprindere particulara; unii si-au acceptat "destinul", dar altii au dorit oportunitati egale intre membrii societatii; unii au supravietuit tristei privelisti de a-si vedea copiii subnutriti si bolnaviciosi, dar altii au dorit conditii mai decente de viata pentru copiii lor. Posibil ca lista sa poata continua cu alte argumente de natura religioasa sau politica, dar sper sa fi amintit cel putin pe cele mai semnificative argumente de natura sociala care, din pacate, au o putere de convingere mai mare decat oricare dintre celelalte.

Se cunoaste prea putin faptul ca emigrarea presupune in multe instante circumstante mai putin placute. Ca orice vis, si emigrarea este insotita de un supra-optimism orb care percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Pentru completarea tabloului imi permit sa atrag atentia asupra unor aspecte extrase din experientele unor romani pe care ii cunosc personal. Am intalnit romani care au parasit Romania motivand cu rezolvarea unor probleme medicale si nu au reusit sa si le rezolve, ci, din contra si-au creat si alte probleme, si mai mari, de natura financiara. Am intalnit romani care, pentru a manca o paine mai buna, au muncit "la negru" printre straini (Grecia, Israel), s-au infiltrat in comunitatea europeana folosind calauze si, ascunzandu-si identitatea, au ajuns sa munceasca din greu in Europa Apuseana cu speranta (realizabila pentru foarte putini) ca, odata si-odata, vor intra in legalitate si-si vor duce toata familia cu ei, sau vor incepe o familie noua. Am intalnit si dintre aceia care, dupa ce au fost prinsi de politia de frontiera, s-au imbolnavit mental asteptand sa scape din chingile unei monotonii terminale de lagar. Am intalnit romani care au plecat cu acte in regula sa presteze in strainatate servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodata in patrie, sau carora li s-a promis un anumit standard al muncii si s-au intalnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul ca emigrarea este particularizata pentru fiecare caz in parte. De altfel fiecare ne dorim sa credem ca reprezentam o exceptie, ca suntem atat de unici si de inclasificabili astfel incat nimeni sa nu poata pretinde ca a ajuns sa ne cunoasca. Stiu ca situatiile care impun schimbarea cetateniei sau a domiciliului sunt numeroase si diversificate, si ca fiecare dorim sa fim intelesi si compatimiti pentru fiecare decizie radicala pe care o luam ca si cum am fi scutiti de responsabilitatea propriilor decizii. Se pare ca, indiferent de circumstantele luarii deciziei de emigrare, aceasta nu este o solutie instanta.

Ca sa nu ne trezim vorbim in vant, cred ca, pentru inceput, este indicat sa ne definim termenii. Pe cat de laborioasa, pe atat de benefica este definirea termenilor pentru tratarea oricarui subiect. Definirea presupune atat afirmatii cat si negatii. Exprimam natura unui lucru, a unui concept, sau a unei idei, descriindu-i caracteristicile intrinseci asa cum transpar la o observatie cat mai atenta, dar putem sa ii clarificam caracteristicile si speculandu-i diferentele fata de altele inrudite. Lingvistii desemneaza multimea cuvintelor inrudite, care desemneaza lucruri, concepte, sau idei apropiate, „domeniul semantic al unui cuvant”. Permiteti, asadar, cateva clarificari preliminare. Atat „emigratia”, cat si „imigratia”, sunt termeni specifici derivati din mai generalul „migratie”. Evident, fenomenul migratiei este cunoscut si in lumea animala si are motive diverse, dar intotdeauna legate de perpetuarea speciei si de autoconservare, motiv pentru care este caracterizat de o anumita ciclicitate. Cunoastem ca insecte ca si termitele sau albinele, migreaza pentru intemeierea unei noi colonii, sute de specii de pasari si de pesti migreaza in diverse teritorii doar pentru a participa la scurta perioada nuptiala, de depunere a oualor si de crestere a puilor, ca mamifere ca rozatoarele cauta alte teritorii atunci cand resursele de hrana s-au epuizat in habitatul originar. Si exemplele s-ar putea perpetua cu altele mai putin evidente din lumea vegetala.

Prin migratiile populatiilor umane (exoduri) intelegem acele deplasari in masa lipsite de elementul privarii de libertate, care intervine in cazul migratiilor controlate de stat si sunt cunoscute ca deportari sau colonizari fortate. In aceste cazuri din urma vointa libera a subiectilor este practic nula. Chiar daca se poate vorbi despre motive similare migratiilor din lumea animala, precum autoconservarea, perpetuarea familiei, sau chiar a fiintei nationale, ciclicitatea exodurilor este mai putin riguroasa, intrucat fenomenele generatoare (cataclisme, razboaie, molime), de cele mai multe ori, nu cunosc predictibilitatea fenomenelor naturale. Ne sunt foarte cunoscute din istorie, migratiile unor popoare ca si gotii, hunii, avarii, gepizii, slavii, bulgarii, mongolii, tatarii, etc., popoare intemeiate pe saua calului, organizate ierarhic pe structuri riguroase, de orientare militarista (hoarde), care au zguduit istoria antica tarzie si medievala. Mai putin cunoscute din istoria antica ne sunt migratiile “poporului marii” (filistenii) despre care marturisesc cronicile egiptene, sau ale triburilor nomade din Orientul Mijlociu. Aceste migratii au fost determinate tot de principiul autoconservarii, desi sustinerea lor nu a fost pasnica, ci violenta, cel putin in faza de contact. Despre unele hoarde citim, totusi, ca s-au stabilit in mijlocul populatiilor autohtone, renuntand definitiv la caracterul migrator (este cazul slavilor, hunilor, bulgarilor).

Printre cele mai cunoscute exemple de deportari din istoria Romaniei, desi atat de pasional incriminata de nationalisti mai ales datorita consecintelor ei moderne si contemporane, se numara si sosirea tiganilor in Moldova, acolo unde, dupa cum ne spun tiganologii, tiganii au fost asociati cu tatarii care s-au asezat pasnic in tara. Adevar partial, insa, pentru ca multi tigani (atentie! Acest nume a fost initial un nume de ocara, motiv pentru care varianta de rromi este de preferat) au fost luati sclavi si tratati ca atare “gratie” facilitatilor comerciale ale vremii, mai ales a celor de pe piata turceasca. Mai recent, aceeasi etnie a avut de suferit din pricina politicii ultra-nationaliste sprijinite de Maresalul Antonescu si au infundat Transnistria, alaturi de evrei. Comunismul ceausist a avut o alta solutie pentru acestia: pe cei dintai i-a legat de glie, mutandu-i in sate tiganesti, uneori si improprietarindu-i cu pamant (vezi comuna Zece Prajini din jud. Ilfov), pe cei din urma i-a vindut pe valuta forte statului Israel.

...

Anonimul sau pseudonimul

Insasi reprezentarea unei persoane sub un nume neschimbabil este o conventie de factura politica, introdusa in partea noastra de Europa prin medierea imparatilor din dinastia de Habsburg. Evident, motivatia nu a fost innobilarea opincarilor, pentru ca alegerea numelor de familie s-a creditat in functie de blazonul, influenta si veniturile contribuabilului (numele se cumpara!). Chiar daca au existat in uz nume si, mai ales, porecle, identificarea fiecarui individ cu nume de familie a permis imperiului un control mai riguros al supusilor sai. Aparatul functionaresc habsburgic putea de acum sa supravegheze mai bine miscarile supusilor sai, pentru a nu pierde contributia nici unuia la sustinerea luxului imperial. Chiar si astazi, pentru autoritati nu exista Ion, Maria, Nicolae sau Elisabeta, ci Pescariu, Avadanei, Ionescu sau Coltan. Interesant faptul ca prietenii se cunosc cu numele mic, dar in prezentarile oficiale se face uz de numele de familie. Prin urmare, consider ca purtarea unui nume de familie are o valoare supra-sociala. Membrii comunitatilor rurale au avut - si inca le mai folosesc - metode proprii de raportare unii la altii.

Numele de familie si obligatia purtarii lui pana la schimbarea oficiala a acestuia reprezinta una dintre parghiile mai putin vizibile ale controlului statutului in viata personala a indivizilor. Este una dintre acele reguli care doare cel mai putin. Cand ea devine regula, impiedicand visarea atunci ea devine dureroasa pana la pragul intolerantei. Am cateva intrebari pentru sustinatorii semnarii oficiale a tuturor documentelor: De ce renunta la numele originale partizanii? De ce nu se cunoaste identitatea luptatorilor de gherila? Cine le-a dat dreptul calugarilor sa-si schimbe identitatea atunci cand imbraca rasa monahala? In virtutea acelorasi principii cred ca si luptatorul cu penita este indreptatit sa-si ascunda identitatea sub anominat sau cu un pseudonim. Acelasi guvern care vrea sa traga la raspundere pe partizani (numiti si teroristi uneori!), pe luptatorii de gherila si pe calugarii non-conformisti (nu neaparat pe cei pedofili), ar vrea sa nu fie lipsit de parghiile sanctionarii gazetarilor limbuti. De aici si legile care cauta sa supravegheze opinia publica, sa constranga la gandirea "in linie", sa impuna exprimarea numai a ceea ce partidul intentioneaza (vezi inflamarea presedintiei in timpul vizitei la Timisoara in vara aceasta).

De observat ca aceste tendinte de uniformizare a opiniei publice se manifesta cu precadere in statele cu tendinte de centralizare a puterii pe fondul slabirii principiilor democratice si a institutiilor care le apara. In cazul Societatii Misionare Romane, a RVE si a Universitatii Emanuel, toate institutii baptiste oradene, se constata un stil de conducere autocrat lipsit de parghiile democratice de control ale unei institutii publice contemporane. In spatele sloganelor "noi suntem crestini" sau "Domnului Isus nu ii place" se ascund mult mai periculoasele "noi stim ce facem" sau "noi nu gresim" ale liderilor care le guverneaza. Daca si-ar asuma cineva indrazneala sa propuna o masa rotunda pe marginea stilului de conducere al institutiilor baptiste cu participarea directa a liderilor acestora, cred ca ar putea constata cu stupefactie lipsa de interes a invitatilor sai pentru subiect. Presupunand ca acestia ar accepta participarea, limbajul de lemn ar fi mai mult decat evident, iar identificarea imparatiei lui Dumnezeu cu institutia lor ar fi clara precum cristalul. Ascunderea adevarului in spatele unor declaratii partizane pe fondul unui crestinism puritan, ultraconservator si retrograd de catre lideri care pozeaza ca eroi mesianici, aparatori ai dreptei-credinte, reprezinta motive suficiente pentru reactii cu iz de anonimat. Aceasta este arma finala a celor nedreptatiti si neputinciosi.

In concluzie, consider ca ascunderea identitatii unui jurnalist nu este imorala, nici ne-etica atunci cand acesta apreciaza ca articolul sau este dezarmat de acuratetea comentariului, acuitate vizionara si impartialitate. Este decizia sa ca autor sa renunte la identitatea sa oficiala. Practic el uzeaza de dreptul sau constitutional de exprimare ca persoana libera, reclamand contextul nedrept, meschin si partial in care este constrans sa vietuiasca. Regularizarea acestui tip de exprimare trebuie sa alerteze societatea civila deoarece escaladarea neincrederii sociale este un pretios indicator al transparentei respectivei societati. Daca emigrantii nostri nu sunt de temut, cred ca nici jurnalistii anonimi nu pot fi considerati inamici publici. Abilitatea de a contesta legitimitatea unui stat ramane valabila, atat pentru emigrant cat si pentru partizanul anonim, iar lovitura lor poate fi la fel de fatala in ambele cazuri. Diferenta consta in faptul ca, pe cand unul este protejat de distanta si de legile mult mai democratice ale statului-gazda, celalalt este protejat doar de abilitatea sa de a evada legilor nedrepte si anti-democratice ale statului de origine. De cele mai multe ori anonimatul reprezinta prima optiune. Daca vreti, este o situatie similara confruntarii fictive dintre urias si "croitorasul cel viteaz", unde abilitatile combatantului inferior includ si factorul-surpriza de care este capabil gratie dimensiunilor sale reduse.

In final permiteti-mi si un raspuns deschis pentru d-l Alin Cristea si pamfletul sau "Principiul Amadeus sau deconstructia platformei"*. Se constata o exprimare cu tendinta intelectualista, insa vadit influentata de o dezamagire personala refulata, deci inca nedepasita. Jenanta aclamatia sinelui aflata in evidenta opozitie cu incriminarea initiala a pastorului la nivelul concretetii referintelor si continutului. Prin urmare primul paragraf este o incriminare tendentioasa a oficiului de pastor. In conditiile in care cititorului nu ii este cunoscut contextul care a determinat aceasta inflamare existentiala, incriminarea de sovietizare, ghetoizare sau orice alta "…-zare" este nefundamentata logic.

Inteleg din al doilea paragraf ca libertatea ideologica este garantul libertatii de expresie. Totusi este imposibil sa-ti imaginezi existenta umana fara asumarea unei ideologii, oricare ar fi ea. Insusi statul democratic nu este impotriva ideologiilor, ci a intolerantei acestora. Daca intelegem ideologia ca un set de idei in virtutea careia este explicata societatea si implicarea individului in societate, atunci ideologia este necesara chiar si celui mai nefericit si obscur membru al comunitatii umane. Dealtfel tocmai definitia ideologiei lipseste, ceea ce deschide la nesfarsit optiunile interpretarii noastre. Consideram ca intentia autorului de a-si expune cu convingerea parerea sufera enorm din lipsa concretetii. Daca intentia aceasta include si dorinta de a imbina brevitatea cu stilul elevat si concretetea, in stilul tabletei "vis-à-vis" lui Dan Perjovski din Revista 22, atunci articolul de fata are enorm de mult de suferit la nivelul limbajului. Presupozitia autorului ca toti cititorii SSJ poseda aparatul sau conceptual este nejustificata, iar daca este nejustificata atunci este ori inconstienta ori egoista.

In final, nu e de mirare ca d-l Cristea face apel la autoritatea mentoriala a lui Patapievici - cine si-ar permite luxul contrazicerii acestuia? Inteleg ca domnia sa aduce o critica nu numai liderilor de opinie, ci si vulgului, poporului manipulat de acesta. Dintr-o data sa ne asteptam, oare, ca masele populare sa aiba o vointa proprie, echivalenta sumei vointei indivizilor? Spectaculoasa transformare, uluitoare radicalizare a societatii romanesti! Consider ca fenomenul Amadeus este exprimarea naturala a vointei unor lideri de opinie in formare. Reprezinta ceva similar procesului de instrainare pe care il gusta adolescentul fata de familia parinteasca. "Iesirea la gard" aluzie la "ritualul" barfei la romani este in evidenta contradictie cu un alt articol al aceluiasi Alin Cristea, publicat tot la SSJ, unde se transpunea in aparatorul "barfei sfinte" sau a discutiei de cafenea. Atentie! Imaginea preferata aici are o alta conotatie.

Concluzia pare a justifica barfa ca fenomen de masa fata de ideologia liderilor de opinie, insa rezerva independentilor (emancipatii fata de ideologia de orice tip), asemenea siesi, dreptul de a gusta roadele libertatii de expresie. Cu alte cuvinte, ne aflam in fata unei noi elite, a unui nou tip de lider de opinie, utopic de aceasta data, care necesita toata consideratia noastra si reclama apreciere unanima. Probabil este strigatul disperat al unei constiinte neadormite care nu si-a gasit inca matca. In orice caz, avem inainte un articol obscur cu o argumentatie tendentioasa. Contributia este interesanta prin intentia vadita de a transcende inspre elita intelectualista a Romaniei, dar mijlocul folosit nu este tocmai original.

Cat despre contributiile sale "Revista presei", "Filme", "No comment" si "Omul recent" reprezinta o munca titanica de catalogare, dar efectele lor sunt ingrijoratoare pentru consumatori. Imaginati-va o societate in care numai unii citesc, iar majoritatea citeste extrase din lectura acelora. Consider ca d-l Cristea si-a asumat un rol, nerecunoscut inca de nimeni, de a discerne pentru vulg ce merita a fi citit, audiat si vizionat. Oricum, daca epoca in care traim este in adevar post-comunista, atunci dreptul acesta ni-l dorim personalizat. Este salutar faptul ca domnia sa a invatat a face uz de internet dar intentia sa, oricare ar fi aceea care a stat in spatele acestor serii de mesaje, nu este nici pe departe educativa.

* Vezi The Salt Street Journal nr. 137, numarul cu tema "Libertatea de expresie" sau categoria "Alin Cristea - Exercitii de admiratie (alte texte)"

The Salt Street Journal nr. 137

Alin Cristea - Exercitii de admiratie (alte texte)

...

Polemici

Permiteti-ne infamia revenirii la raspunsul d-lui Cristea cu o noua replica. Nu intentionam auto-apararea, ci evidentierea unor chestiuni prea sordide prin non-salanta cu care sunt expuse. Remarcam de la inceput ca raspunsul preopinentului nostru nu este principial, la tema de discutie, ci mai degraba o auto-justificare a scriiturii proprii. Dat fiind gradul ridicat de probabilitate ca aceasta discutie sa fie gresit exploatata, ne rezervam dreptul de a opri aici contributia noastra in aceasta privinta. Speram ca, de aici inainte, ceea ce este evident sa vorbeasca de la sine si sa nu mai fim nevoiti sa intervenim pentru a temporiza zelul lipsit de intelepciune si auto-exaltarea aroganta a unor autori. Pe scurt, urmatoarele sunt comentariile noastre:

Triada presupune asocierea a trei elemente care impreuna formeaza o unitate. Elementele componente pot avea o existenta de sine-statatoare, dar ele coexista in situatia data ca o unitate noua. Este evident pentru toata lumea ca termenul “oficial” nu manifesta calitatea aceasta intrucat este un adjectiv, un epitet daca vreti. Exista situatii cand anumite adjective sunt substantivizate, dar in cazul in care lexicul limbii romane poseda deja substantivul “oficialitate” credem ca optiunea substantivizarii cade. Prin urmare, oricare ar fi fost intentia autorului, reusita triadei este lamentabila deoarece este trunchiata. In plus, reactia d-lui Cristea la afirmatia “oficialului-pastor-profesor” se incadreaza pe linia contactelor pastorale pe care acesta din urma le poate intreprinde. O afirmatie, chiar si neoficiala, a unei oficialitati de acest tip (ne permitem noi sa-l corectam pe interlocutorul nostru) pe linie academica are o semnificatie atat de obscura in acest articol, incat nu pot fi excluse nici cele mai sumbre si imorale valente. Daca domnia sa este pe atat de rafinata si de minutioasa pe cat se elogiaza ca este, cred ca ar fi trebuit sa confere o exprimare mai riguroasa exprimarii sale si la acest nivel.

Comentariul referitor la metafora “gardului” cauta sa clarifice a doua referinta din articolul recenzat. Prima referinta este aproximativ clara si ne permite sa incadram cu mai multa certitudine nefericita experienta la care face referire d-l Cristea in limitele relatiilor pastorale dintre un enorias neinteles si pastorul sau, care se intampla sa fie si profesor de teologie. Daca aceasta mentiune a metaforei “gardului”, existenta la romani cu o anumita semnificatie, se refera la marginalizare asa cum sustine autorul ei, atunci acesta reprezinta un sens nou care ar fi trebuit evidentiat pe masura noutatii sale. Imi permit sa ofer un raspuns la indemnul de meditatie, strecurat parentetic in raspunsul d-lui Cristea: faptul ca cineva isi aduce aminte de ceea ce ai spus chiar si dupa cinci luni sau cinci ani denota faptul ca a fost de mare folos, o noutate in domeniu sau doar o stupiditate memorabila. Noi consideram ultima optiune mai probabila.

Lipsa crasa a definirii termenilor constatata in primul articol (nu o mai putem interpreta ca pe o ignoranta, din moment ce distinsul domn este atat de subtil si de elevat) este observata deja ca si tehnica a scrisului, ca si parte a stilului domniei sale. Cu certitudine, atunci, in loc sa-si schimbe stilul ar fi mai de folos sa-l perfectioneze si sa-l sublimeze scriind pentru una dintre revistele care apreciaza acest tip de scriitura. Insasi asocierea termenilor “platforma” si “ideologie” provoaca, chiar prin definitie, reactii energice cu caracter adversativ din pricina asocierilor pe care cititorul roman de o anumita varsta le face cu “oprimare”, “om nou”, “comunism”, etc. Insist asupra observarii faptului ca “pastorul” nu a folosit termenul “ideologie”, ci “platforma”, probabil tocmai din incercarea de a-i disocia, fapt pe care d-l Cristea l-a realizat in mod gratuit, artificial si rau-voitor. Oricum, la comentariul nostru despre importanta ideologiei (puteti sa o numiti chiar si “concept despre lume si viata”), d-l Cristea nu a catadicsit nici un raspuns, ceea ce ne permite sa concluzionam ca este de acord cu punctul nostru de vedere.

In privinta subtilitatii in exprimare, a paralelor existente intre un articol si un altul, d-l Cristea nu cunoaste faptul ca atitudinea celui care cauta paradigme in astfel de evidente este patologica. Crede, oare, domnia sa ca impartasim preocuparile sale care seamana atat de bine cu ale prof. Nash din “A Beautiful Mind”? Daca finalitatea unui astfel de exercitiu ar fi in cazul tuturor o reusita intr-o recunoastere mondiala de talia celei de care s-a bucurat prof. Nash, aproape ca as zice ca merita efortul tolerantei unei asemenea anormalitati. Totusi, intrucat este putin probabil sa gasim mostenirea genetica a amintitului profesor in prea multi subiecti, dati-mi voie sa fiu mai rezervat si mai riguros in pretentii. Oricat de inflamat ar fi d-l Cristea, si oricat de lezata persoana sa, tin sa se observe ca nu am facut apel la persoana sa decat in masura in care ni s-a facut cunoscut din scriitura rezumativa publicata de SSJ. Suntem incantati de subiectul propus si am putea discuta dar nu la nivelul concret la care se autopropune cu emfaza d-l Cristea, ci la nivel principial. Nu de alta, ci doar pentru ca atunci cand s-a aratat a fi concret, de fapt a fost evaziv. La ce sa ne mai asteptam cand ne promite ca o sa fie concret, din moment ce insasi domnia sa se asteapta ca dezvaluirile sale sa-l arunce in categoria “frustratilor”?

Spre deosebire de articolul initial “Amadeus – deconstructia platformei”, de aceasta data d-l Cristea se autoapreciaza in mod indirect. Aluzia la cele 20 de aprecieri este discutabila. Chiar si anarhistii si satanistii au sustinatori. Existenta sustinatorilor nu este un motiv suficient de auto-justificare si de ignorare vehementa a criticilor. Aprecierile trebuie cantarite din diverse puncte de vedere, altminteri sunt foarte subiective.

Al d-voastra,
LAVINIU LIBERIS

P.S. In privinta grijei recomandate de Daniel Mitrofan, ne permitem sa avertizam ca o anumita mistificare a interpretarii istoriei curente este la moda in anumite cercuri. Cel putin asa spun istoricii romani contemporani. A interpreta totul drept rezultatul actiunii unor forte obscure este specific romanilor. Dam vina pe diavol si pe ingerii lui, pe agenturile straine, pe miscarea francmasonica, pe Securitate, pe miscarea Sionista internationala, etc. Astfel, ii disculpam pe vinovati, ii descarcam de responsabilitati pe cei desemnati in functii, pentru ca sa ne bucuram cu totii de dulcele somn al ignorantei. Consideram ca sunteti suficient de maturi sa stiti de ce sa va paziti, fara sa uitati principiul general al Apostolului: “feriti-va de tot ce se pare rau”.

Niciun comentariu: